Sunteți pe pagina 1din 25

CAPITOLUL VI

DREPTUL ROMÂNESC ŞI OPERA LEGISLATIVĂ


A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

1. Preliminarii. Unirea Principatelor de la 1859 a creat


obligativitatea unor măsuri prin care, pe de o parte, să se
realizeze o unificare reală în toate domeniile vieţii politice,
sociale, economice, culturale, juridice etc., iar pe de altă parte,
să se pună bazele unui stat modern. Aceste deziderate s-au
realizat prin legislaţia cu caracter reformator şi prin ceea ce s-a
numit „opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza”185.
Una dintre cele mai importante probleme de ordin social a
fost cea agrară, vizând situaţia ţăranilor. De aceea, după mai
multe încercări nereuşite, prin legea promulgată la 14 august 1864,
avea să fie înfăptuită reforma agrară. În art.1 al acestei legi se
prevedea că: „sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini proprietari pe
locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea
în fiinţă”. Suprafaţa se stabilea în funcţie de numărul de vite pe care
aceştia le aveau. De asemenea, a fost desfiinţat şi regimul clăcăşiei,
în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în
termen de 15 ani, prin sume repartizate anual. Prin această lege 2/3
din pământurile moşierilor au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce
pentru boieri a constituit o puternică lovitură.
Prin plebiscitul din mai 1864, odată cu Statutul dezvoltător, a
fost adoptată şi Legea electorală prin care alegătorii erau împărţiţi în
primari şi direcţi. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător
direct. Alegătorii aveau drept de vot de la vârsta de 25 de ani. Prin
legea electorală a fost desfiinţată împărţirea alegătorilor pe colegii,
stabilindu-se că unii alegători îşi exercitau drepturile în comunele
urbane, iar alţii în comunele rurale.
Prin legea pentru consiliile judeţene şi legea comunală din 14
aprilie 1864, a fost reglementat modul de constituire, organizare şi
funcţionare a judeţelor şi comunelor, ca unităţi administrativ-
teritoriale.
La rândul lor, comunele erau urbane şi rurale. Organele
administrative

86
185
E. T. Chilom, Istoria dreptului românesc, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 188-
190

87
stabilite prin lege erau: prefectul şi Consiliul judeţean, la
nivelul judeţelor, şi primarul şi Consiliul comunal, la nivelul comunelor.
Referitor la organizarea judecătorească, Legea din 4 iulie 1864,
instituia următoarele instanţe: judecătoria de plasă, tribunalele
judeţene, Curţile de apel, Curţile cu juri, în materie criminală şi înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
O importanţă deosebită pentru sistemul juridic a avut-o
elaborarea, în timpul şi din dispoziţia lui A.I. Cuza, a Codului civil,
Codului penal, Codului de procedură civilă şi Codului de procedură
penală.

2. Codul civil. Elaborat între anii 1862 - 1864, a intrat în


vigoare la 1 decembrie 1865, sub denumirea de „Codul civil
Alexandru Ioan Cuza”, iar după abdicarea lui Cuza s-a numit
„Codul civil român”.
În Cod au fost păstrate unele dispoziţii din vechiul drept
românesc, referitoare la rudenia din botez, divorţ, tutelă,
succesiunea văduvei sărace, ipoteca legală a femeii măritate,
arvună, împrumut etc.
În egală măsură, au fost preluate dispoziţii din proiectul lui
Pisanelli, privind bunurile şi obligaţiile.
Din legislaţia belgiană au fost introduse texte referitoare la
privilegii şi ipoteci.
Cel mai important izvor folosit în redactarea Codului civil, a
fost Codul civil francez de la 1804, motiv pentru care au existat
voci care au afirmat despre Codul civil, că nu ar fi decât o
simplă copie a celui francez. În realitate, Codul civil francez avea
cu 300 de articole mai mult, iar dispoziţiile preluate au fost
adaptate realităţilor româneşti. De exemplu, Codul civil român
pe baza unor dispoziţii mai vechi stabilea copiilor naturali un
regim unitar, în timp ce codul civil francez făcea distincţii între
diverse categorii de copii naturali.
În privinţa contractelor de emfiteoză, Codul civil francez le
desfiinţa pe cele existente la adoptarea sa şi interzicea încheierea lor
pe viitor, în timp ce Codul civil român a interzis încheierea unor astfel
de contracte pe viitor, dar nu le-a desfiinţat pe cele existente.
Codul cuprinde trei cărţi, un preambul şi dispoziţii finale.
Preambulul era format din cinci articole referitoare la lege,
în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu.

88
Prima carte este rezervată persoanelor, cea de a doua
bunurilor, iar cea de-a treia modurilor de dobândire şi
transmitere a proprietăţii.
Referitor la persoane, situaţia juridică a acestora era
reglementată pe baza principiului egalităţii tuturor în faţa legii.
Codul făcea distincţie între capacitatea de exerciţiu şi
capacitatea de folosinţă. Spre deosebire de Codul civil francez,
capacitatea de folosinţă începe din momentul naşterii, dacă
copilul s-a născut viu şi nu viabil. Vârsta majoratului era de 21
de ani.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop
lucrativ şi fără scop lucrativ, din ce-a de a doua categorie,
făcând parte cele care îşi propuneau obiective culturale,
sportive, de binefacere sau politice.
În materia căsătoriei, sunt păstrate o serie de reglementări
preluate din legiuirile anterioare, respectiv, din dreptul cutumiar.
Ca şi în Codul civil francez, căsătoria era considerată un
contract. În raporturile dintre soţi, femeia era considerată
incapabilă186, în timp ce bărbatul era „cap de familie” sau „cap al
asociaţiei conjugale”187. Privitor la bunurile aduse de soţi la
căsătorie, a fost consacrat în Cod principiul libertăţii de alegere
între regimul separaţiei de bunuri, regimul comunităţii de bunuri
sau regimul dotal. Divorţul putea fi cerut de oricare dintre soţi,
existând egalitate între ei în privinţa invocării motivelor de
divorţ. La fel ca în Codul francez, era oprită cercetarea
paternităţii188, invocându-se pretextul apărării familiei legitime.
În Cartea a doua, privitoare la bunuri, era făcută o
clasificare a acestora. Era, de asemenea, reglementată
proprietatea, ca fiind cel mai important drept real. În Cod sunt
precizate atributele sale şi se face deosebire între diferitele
forme de stăpânire: nuda proprietate, posesia şi detenţia. În
egală măsură, sunt reglementate şi celelalte drepturi reale:
uzufructul, servituţile.
O atenţie deosebită o acordă prevederile Codului civil
român contractului, ca izvor de obligaţii. Sunt consacrate
principiile autonomiei de voinţă, egalităţii părţilor în faţa legii şi
libertăţii părţilor în contract, răspunderii personale pentru fapta

186
Art. 950 Cod civil
187
Art. 1224 Cod civil
188
Art. 307 Cod civil
89
proprie. În privinţa răspunderii civile aceasta este fie
contractuală, fie delictuală. Prima ia naştere prin încălcarea unei
obligaţii născute din contract, cea de a doua prin săvârşirea
unui fapt ilicit de către o persoană care aduce un prejudiciu altei
persoane. Ca forme de răspundere colectivă sunt reglementate:
răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori,
răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale
sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin.
Transmiterea proprietăţii se putea realiza prin acte inter
vivos sau mortis causa. În consecinţă, proprietatea putea fi
transmisă pe cale succesorală, sub cele două forme ale sale:
legală şi testamentară.
În cazul succesiunii legale, aveau vocaţie succesorală:
moştenitorii legitimi, (descendenţii, ascendenţii, colateralii),
succesorii naturali, soţul supravieţuitor. Sunt prevăzute ordinea
şi cotitatea disponibilă, rezerva succesorală, dreptul de opţiune
şi lichidarea succesiuni.
Formele de testament erau: olograf, când testamentul era
scris, semnat şi datat de către testator; autentic, când este
semnat de testator şi transmis judecătorului care îl citeşte în
şedinţă publică, şi mistic sau secret, când testamentul este
semnat de testator şi este trimis judecătorului, închis şi
pecetluit, astfel încât acesta nu ia cunoştinţă de conţinutul
actului.

3. Codul Penal. A fost pus în aplicare la 1 mai 1865 şi a


rămas în vigoare până în anul 1937. În vederea elaborării
Codului penal au fost folosite ca izvoare: Codul penal prusian
din 1851 şi Codul penal francez din 1810.
Codul Penal este structurat în trei cărţi: prima carte
cuprinde dispoziţii referitoare la pedepse, cartea a doua
reglementează crimele şi delictele, iar cartea a treia materia
contravenţiilor.
În Codul Penal de la 1865, atât infracţiunile cât şi pedepsele
urmau o clasificare tripartită. Astfel, infracţiunile erau împărţite
în: crime, delicte şi contravenţii, în concordanţă cu pedepsele,
care se clasificau, în criminale, corecţionale şi poliţieneşti.
La rândul lor, crimele şi delictele erau grupate pe mai multe
categorii, în funcţie de gravitatea faptei sau de pericolul social.
Se distinge, astfel, între: crime şi delicte îndreptate împotriva
statului (răsturnarea ordinii de stat, trădarea); crime şi delicte
90
contra Constituţiei (fapte îndreptate contra sistemului electoral
sau a sistemului parlamentar); crime şi delicte împotriva
intereselor publice (abuzul de putere, delapidarea - acestea fiind
săvârşite de funcţionari în exerciţiul funcţiunii - ultrajul,
opunerea împotriva autorităţilor - ca infracţiuni îndreptate
împotriva funcţionarilor); crime şi delicte contra intereselor
particulare, din care fac parte infracţiunile îndreptate împotriva
vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului.
Prin Codul Penal a fost consacrat principiul legalităţii
pedepsei, art.2 din Cod prevăzând că: „nici o infracţiune nu se
va pedepsi, dacă pedepsele nu vor fi hotărâte înaintea săvârşirii
sale”.
În ceea ce priveşte calificarea faptelor penale, se luau în
considerare şi alţi factori cum ar fi: modul în care au fost comise
sau numărul participanţilor. În cazul unor infracţiuni grave
tentativa era asimilată infracţiunii consumate, iar complicele era
pedepsit la fel ca autorul faptei.
Referitor la responsabilitatea penală, Codul penal de la
1865 stabilea că: până la vârsta de 8 ani funcţionează prezumţia
absolută de iresponsabilitate; între 8 şi 16 ani există o prezumţie
relativă de iresponsabilitate, între 16 şi 20 de ani se aplică o
pedeapsă mai uşoară, răspunderea totală fiind atrasă de la
vârsta de 20 de ani.
În materia pedepselor, spre deosebire de Codul penal
francez, Codul penal român a înlăturat aplicarea pedepsei cu
moartea. De asemenea, nu mai erau prevăzute nici confiscarea
averii şi nici pedepsele corporale. De aceea, Codul penal român
a fost considerat cea mai blândă lege penală din Europa189.

4. Codul de procedură civilă. A fost elaborat şi a intrat în


vigoare concomitent cu Codul civil. Textele sale au fost
inspirate din: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de
procedură civilă francez din 1806, unele dispoziţii din legea
belgiană cu privire la executarea silită şi unele norme de drept
procesual din legiuirile noastre mai vechi. În structura codului
sunt cuprinse 7 cărţi, după cum urmează: procedura înaintea
judecătorului de plasă, tribunalele de judeţ, Curţile de apel,
arbitru, executarea silită, proceduri speciale, dispoziţii generale.

189
Istoria Dreptului românesc, Tratat, vol. III, p. 183
91
Dispoziţiile referitoare la competenţa judecătoriilor de
plasă nu au fost aplicate, motivul principal fiind lipsa cadrelor
specializate. De aceea, competenţa judecătorilor a fost atribuită
subprefecţilor.
Ca primă instanţă, dacă legi speciale nu dispuneau altfel,
funcţionau tribunalele care aveau competenţă generală,
mărginită însă de un plafon valoric. Procedura de judecată era
orală, publică şi contradictorie. Probele administrate erau
înscrisurile, martorii, mărturisirea părţilor, expertiza, jurământul,
cercetarea la faţa locului, prezumţiile.
Procesul parcurgea o dublă judecată în fond, în faţa primei
instanţe şi în faţa instanţei de apel, şi o judecată în recurs.
Căile de atac erau ordinare şi extraordinare. Din prima
categorie făceau parte apelul, în urma căruia se făcea o nouă
judecată în fond şi opoziţia, împotriva hotărârilor date în lipsă.
Căile extraordinare erau recursul şi revizuirea. Apelul era
suspensiv şi devolutiv. Recursul, îndreptat împotriva hotărârilor
pronunţate în apel sau în primă şi ultimă instanţă, era de
competenţa Curţii de Casaţie şi putea fi introdus pentru motive
ca: violarea legii, exces de putere, incompetenţă, omisiuni
esenţiale etc.

5. Codul de procedură penală. În aceeaşi perioadă, mai


exact la 1 mai 1865, intra în vigoare şi Codul de procedură
penală, care a folosit ca sursă de inspiraţie, Codul de instrucţie
criminală de la 1808.
Codul a fost structurat în două părţi: cartea I reglementa
descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor, iar cartea a II-
a, judecarea proceselor.
Această structurare era corespunzătoare împărţirii
procesului în două faze. În prima fază, descoperirea
infracţiunilor era în sarcina ofiţerilor de poliţie. Aceştia, după ce
strângeau probele privitoare la fapta autorului, dacă potrivit
acestora reieşea că sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii, înaintau dosarul procurorului, care deschidea
procedura urmăririi infractorului. Pentru cazurile mai
complicate, procurorul înainta dosarul judecătorului de
instrucţie care efectua o anchetă numită instrucţie. După
efectuarea urmăririi sau a anchetei, procurorul putea să
sesizeze instanţa de judecată.

92
În privinţa competenţei ratione materiae, delictele erau de
competenţa tribunalelor, crimele de competenţa curţilor cu juri.
Acestea din urmă erau formate dintr-un complet de judecători şi
dintr-un juriu compus din cetăţeni.
Juraţii trebuiau să răspundă prin „da” sau „nu” la două
întrebări, dacă persoana era sau nu vinovată, iar în cazul în care
era vinovată, dacă merita sau nu circumstanţe atenuante.
Hotărârea juraţilor, numită verdict, nu trebuia motivată.
Răspunsul afirmativ, determina încadrarea juridică a faptei şi
individualizarea pedepsei, iar răspunsul negativ, determina
achitarea autorului infracţiunii.

93
CAPITOLUL VII CONSIDERAŢII PRIVIND
SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ ÎN VECHIUL
DREPT ROMÂNESC

Secţiunea I
Noţiuni introductive
Istoria dreptului românesc ajută la studierea evoluţiei instituţiilor
juridice din ţara noastră, la demonstrarea continuităţii vieţii poporului
român în spaţiul danubiano-pontico-carpatic, la cercetarea vechilor
forme ale dreptului din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania;
demonstrează că, structura juridică actuală îşi are obârşia în instituţii
străvechi.190 Prin vechiul drept românesc se înţelege, în sens larg,
atât dreptul scris, cât şi dreptul nescris, care au dominat viaţa
societăţii româneşti până în secolul al XIX-lea.
Referitor la originea vechiului drept românesc, s-au conturat,
de-a lungul timpului, o pluralitate de opinii: unii autori au încercat să
demonstreze romanitatea dreptului românesc; alţii au considerat că
obârşia dreptului nostru consuetudinar se bazează pe împrumuturi
ce aparţineau lumii slave; „obiceiul pământului este pe bază
slavă”191; potrivit unei alte păreri, vechiul drept românesc s-a
constituit pe o bază romană, căreia i s-au adăugat influenţe slave; nu
în ultimul rând, a existat şi opinia potrivit căreia vechiul drept
românesc este de origine tracică.
Aşadar, au existat, în legătură cu originea vechiului drept
românesc, care a constituit, după cum am observat, subiect de
controversă între specialişti, patru teorii: teoria romanistă, susţinută
de profesorul S. G. Longinescu192, precum şi de alţii; teoria slavistă,
printre susţinătorii căreia s-au aflat şi Constantin Dissescu; teoria
mixtă, promovată de Ion Perez şi teoria autohtonistă, sprijinită,
printre alţii, şi de Nicolae Iorga, prin cercetările sale istorice193.

190
Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti,
1980,
p. 17.
191
C. Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915, p. 381
192
S. G. Longinescu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1908, p. 16
193
N. Iorga, Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 1936, p. 90
94
Dar, chiar dacă în structura dreptului consuetudinar
românesc s-au distins influenţe romane, slave sau bizantine, lumea
românească a cunoscut o organizare juridică proprie.
Vechile înscrisuri atestă unitatea neamului românesc în materie
juridică. Şi în timpurile în care legea scrisă nu era cunoscută şi în
cele în care s-a impus pravila, acelaşi spirit juridic a dominat viaţa
lumii româneşti.
Dreptul nescris, cunoscut şi sub denumirea de „obiceiul
pământului”, a reglementat raporturile dintre locuitorii de pe întreg
cuprinsul ţării, de la Dunăre şi până în nordul Transilvaniei.
Testamentul este una dintre cele mai importante instituţii de
drept civil, atât prin specificitatea sa, dată de acţiunea aproape
nemărginită a principiului disponibilităţii, cât şi prin supla şi tehnica
haină juridică ce o asigură unor mutaţii economice dispuse de
titularul dreptului de proprietate, pentru perioada ce urmează ultimei
clipe a vieţii sale.
Din cele mai vechi timpuri, doctrina şi, în anumite limite, şi
jurisprudenţa s-au întrebat şi şi-au dat răspunsul în legătură cu ce
anume motivează şi justifică instituţia moştenirii testamentare. Altfel
spus, se pune întrebarea: care este fundamentul testamentului?
Fundamentul testamentului, testament a cărei origine datează
din întunecimea timpurilor, iar dreptul omului de a dispune de averea
sa prin acte de ultimă voinţă, se regăseşte din legislaţiile cele mai
vechi şi constă în temelia, baza pe care se consolidează
succesiunea testamentară.
Evident că, în legătură cu fundamentul testamentului, s-au
înregistrat o diversitate de păreri:
- unii autori consideră că temeiul succesiunii testamentare îl
constituie ultima voinţă, adică cea premergătoare morţii, orice altă
voinţă exprimată anterior putând fi modificată până în ultima clipa.
S-a socotit, aşadar, că „ultima voluntas” este voinţa manifestată în
testament;
- alţi autori erau de părere că, aşa cum „sufletul este nemuritor”
şi „voinţa este nemuritoare” şi astfel poate produce efecte juridice
după moartea celui care a manifestat această dorinţă;194
- s-a conturat şi opinia potrivit căreia testamentul este un
exerciţiu
firesc al dreptului de proprietate195, ce îşi găseşte explicaţia pornind
de

194
M. Rarincescu, Curs de drept civil. Succesiuni. Bucureşti, 1922, p. 10
95
195
Istrate Micescu, Curs de drept civil. Succesiuni, ab intestat, curs litografiat,
Bucureşti, 1935, p. XI

96
la ideea că cineva, în timpul vieţii, poate să dispună de bunurile sale,
să le vândă, să le doneze, şi, tot astfel, este îndreptăţit să hotărască
persoana proprietarului acestor bunuri după încetarea sa din viaţă.
Se consideră că fundamentul testamentului se află, deopotrivă,
în voinţa testatorului şi în noţiunea de proprietate, întrucât
proprietatea conferă dreptul titularului de a dispune de bunuri.
Testamentul apare, astfel, ca un act de înstrăinare cu titlu
gratuit, unilateral, irevocabil, testatorul rezervându-şi posesia şi
proprietatea bunurilor pe timpul vieţii. Din momentul în care testatorul
formulează actul său de ultimă voinţă, acesta are valabilitatea
juridică şi doar efectele sunt suspendate până în momentul morţii
sale. Pe cale de consecinţă, existenţa testamentului depinde de
voinţa celui care l-a întocmit, căci, cât timp este în viaţă, testatorul
poate revoca actul, iar, nerevocându-l, valabilitatea juridică rămâne.
Dreptul consuetudinar, dreptul nescris cunoscut şi sub
denumirea de obiceiul pământului, constituie un ansamblu de
principii şi reguli moştenite şi transmise din generaţie în generaţie şi
consacrate de conştiinţa juridică, drept obligatorii. Existenţa acestui
drept nescris a fost aprobată şi susţinută de organizaţia statală, care,
constantând că prezenţa acestor norme recunoscute de colectivitate
s-a dovedit a fi utilă, a sancţionat nerespectarea lor.
Denumirea de “obiceiul pământului” este determinată de
legătura românului cu pământul pe care s-a născut, a trăit, s-a
statornicit şi din care îşi trage puterea de viaţă.196
Pentru ca dreptul consuetudinar să poată reglementa viaţa
juridică a poporului, trebuia să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie întărit de o practică îndelungată - inveterata consuetudo.
În legătură cu această condiţie reprezentativ este textul art. 13 din
Codul Calimach: „se cuvine a se urma pământescul obicei carele, în
curgere de mulţi ani, de obşte păzindu-se între judecători, cercându-
se, s-a întărit şi cu chipul acesta au dobândit putere legiută”;
- să aibă eficienţă socială, adică să fie consacrat, recunoscut şi
sancţionat de conştiinţa juridică, de organizarea statală, pentru a
avea valabilitate. În acest sens, art. II, cap. I din „Adunarea” lui
Andronache Donici se exprima astfel: „să se păzească un obieceiu,
însă aprobăluit”;
- să fie raţional - opinio necesitatis - adică să se impună
conştiinţei colective, nu numai prin puterea tradiţiei, ci şi prin
valabilitatea temeiurilor sale logice şi practice.

196
George Fotino, Influenţa bizantină în vechiul drept românesc, Bucureşti, 1941, p.
97
13.

98
Documentele, hrisoavele atestă obiceiul pământului, ca izvor de
drept, şi înainte şi după apariţia pravilelor. Cancelaria latină a
Principatului Transilvaniei utiliza în raporturile juridice „jus
valachorum” sau „consuetudo valachorum” - obiceiul pământului.
Cronicarii mărturisesc şi existenţa dreptului nescris. Ion Neculce
mărturisea: „şi înainte vreme era obiceiu, măcar că era greu dar să
puneau ţara pentru ţară şi pentru obicei nou, să nu se facă că
obiceiurile cele noi face risipa ţărilor şi pieirea d-lor”.
Tot astfel, Dimitrie Cantemir spunea: „pentru aceia şi la
Moldoveni s-au făcut două legi, una scrisă care este întemeiată pe
canoanele soboarelor bicericeşti, iar alta nescrisă care se zice ivirea
sau apucarea neamului, care se zice în limba noastră obiceiu, cu un
cuvânt slavonesc. Însă aceste obiceiuri, nefiind scrise, de multe ori le
călcau şi le schimonoseau judecătorii cei strâmbi”197.
Mărturii despre existenţa acestei „legi” au fost oferite şi de
literatura populară. Este de reţinut contribuţia pe care a avut-o
gânditorul, filologul, istoriograful, poetul B. P. Haşdeu la cunoaşterea
vechilor obiceiuri, demonstrând cât de puternic a trăit obiceiul
pământului în conştiinţa lumii româneşti, din timpurile trecute, fapt ce
l-a situat printre ctitorii istoriei dreptului românesc. Adânc cunoscător
al mentalităţii ţăranului român, a înţeles ce înseamnă cutumele, acest
minunat tezaur de judecată, a ales obiceiuri juridice, a demonstrat
existenţa obiceiului pământului şi înainte şi după apariţia pravilelor.
Bogdan P. Haşdeu prin Cestionarul juridic a contribuit la
reconstituirea vechilor instituţii şi a consolidat părerea despre
persistenţa dreptului consuetudinar până în sec. al XIX-lea.
Adoptând metoda chestionarului, B. P. Haşdeu a cules obiceiuri
juridice ale poporului, a contribuit la crearea unor imagini cât mai
exacte a cutumelor.
Se poate spune că, dreptul românesc nescris, omogen pe
întregul spaţiu locuit de români, născut din conştiinţa juridică a
neamului nostru era utilizat mai des, în raport cu dreptul scris,
pornind de la considerentul că acesta din urmă, în majoritatea
cazurilor purta însemnul străin, cuprindea prevederi, uneori
necunoscute, şi chiar incompatibile cu spiritul tradiţional al ţărilor
noastre.
În situaţia în care exista o contradicţie între pravilă şi obiceiul
pământului, acesta din urmă avea sorţi de izbândă, datorită faptului
că oglindea în mod direct spiritului românesc, în comparaţie cu

197
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, cap. XI, Bucureşti, 1909, p.
183
96
dreptul scris, care nu constituia o creaţie pur autohtonă, era o

197
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, cap. XI, Bucureşti, 1909, p.
183
97
legislaţie împrumutată şi de aceea nu reuşea să triumfe în faţa vechii
datini româneşti. Vechiul drept românesc constituie, în acelaşi timp, un
factor de reconstituire a situaţiei economice, sociale şi morale, pe care
a cunoscut-o poporul nostru în cursul evoluţiei sale. În acest sens,
Constantin Dissescu se exprima astfel: „Limba şi dreptul unei naţiuni
sunt însăşi fizionomia acesteia. Studiind această fizionomie la o epocă
oarecare, putem cunoaşte starea sufletească a unei naţiuni la acea
epocă şi, invers, studiind starea sufletească îi putem determina
moravurile şi dreptul.”198

Secţiunea a II-a
Formele succesiunii testamentare
În dreptul consuetudinar, succesiunea testamentară a cunoscut
două forme: diata, testamentul scris, constând într-un act ce
cuprindea expresia ultimei voinţe şi limba de moarte, testamentul
oral, testamentul nuncupativ. Testamentul scris purta denumirea
de diată şi, uneori, de scrisoare, carte, zapis sau isvod. Testatorii
acestor acte proveneau din toate clasele sociale; se întâlnesc
astfel, dispoziţii testamentare ce aparţineau unor ţărani, dispoziţii
ce trădează dragostea lor profundă pentru moşie, dispoziţii
formulate de voievozi, din care reiese adâncul lor patriotism şi, nu
în ultimul rând, se întâlnesc diate întocmite de monarhi ce poartă
semnul credinţei dumnezeieşti199.

1. Limba de moarte. Prima formă de manifestare a


testamentului, cunoscută de români, a fost limba de moarte,
testamentul oral, care constituie forma primitivă a succesiunii
testamentare, în timp ce diata este considerată forma evoluată.
Testamentul nuncupativ a continuat să fie utilizat şi după
apariţia dreptului scris, datorită uşurinţei cu care se putea
exprima, comparativ cu testamentul scris care se practica cu
mai multă dificultate, datorită formelor solemne pe care le
impunea, căci el era cu precădere un act solemn.
Prioritatea pe care a cunoscut-o limba de moarte, în raport
cu diata, a avut drept motivaţie împrejurarea că nu toţi locuitorii

198
C. Dissescu, op. cit., p. 372
199
V. A. Ureche, Istoria românilor, Bucureşti, 1892, p. 309

97
satelor şi oraşelor ştiau să scrie sau existau şi situaţii în care
testatorul, tergiversând, să dispună cu privire la patrimoniul său
în caz de moarte, decidea asupra lui în ultimele clipe ale vieţii.
În trecut, expresia „limbă de moarte” era utilizată şi în
diatele obişnuite, în testamentul scris. Este cazul în care în diată
nu se mai menţiona ultima voinţă sau ultima dorinţă şi se
vorbea despre „limba de moarte”, expresie care se considera a
fi mai potrivită cu starea de fapt şi cu spiritul ţării. În acest sens,
convingător este următorul exemplu de diată, ce cuprinde
această formulă de „limbă de moarte”. Astfel, Iftimie Chiruli
întocmeşte o „scrisoare”, lăsând cu „limbă de moarte”200
feciorilor săi anumite bunuri, la 1766. Prin „limbă de moarte” o
persoană hotăra prin viu grai cui să rămână patrimoniul său
după încetarea din viaţă. Cei care întocmeau, ulterior, un înscris,
nu făceau decât să reproducă fidel dispoziţiile date cu „limbă de
moarte”201. Această manifestare de voinţă exprimată oral
impunea condiţia ca, de regulă, lângă testator să fie prezentă o
faţă bisericească. Aceasta din urmă avea datoria de a asculta
ultimile dispoziţii, pentru ca mai târziu să le reproducă.
Mărturia acestui slujitor al bisericii constituia, desigur, cea
mai bună dovadă în legătură cu dispoziţiile testamentare,
întrucât nimeni nu punea la îndoială spusele sale, în condiţiile în
care în ţara noastră biserica ocupa un loc important şi cu atât
mai mult cu cât clericii se aflau printre primii lângă de cujus, ei
având datoria morală şi religioasă de a-i da ultima
binecuvântare. Din acest context se desprinde concluzia că
noţiunea de „limbă de moarte” este legată de prezenţa unei feţe
bisericeşti: preot, episcop, mitropolit. Această prezenţă
bisericească este confirmată de o serie de documente vechi
dintre care vom menţiona următoarele: Transilvăneanul Tudoran
Beanghia, în faţa popei din Schiai - Braşov lăsa la 1708 casa sa
femeii sale202 iar întăritura lui Istrate Dabija, la 1663, februarie 23,
arăta că bucovineanul Isac Cocoranul a dat averea sa, în faţa
duhovnicului Onofrei de Zamostie203.

200
T. V. Stefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului moldovenesc,
Bucureşti, 1915, p. 91.
201
E. Săvoiu, Contribuţiuni la influenţa religioasă în vechiul drept românesc,
Craiova, 1941, p. 4.
202
N. Iorga, Braşovul şi românii. Scrisori şi lămuriri, Bucureşti, 1905, p. 422.
203
T. Bălan, Documente bucovinene, I, III, Cernăuţi, 1933, p. 9.

98
Instituţiei limbii de moarte în alte sisteme de drept. Instituţia
limbii de moarte, proprie unor timpuri în care scrisul era
rezervat numai câtorva iniţiaţi a fost cunoscută sub diverse forme şi
de popoare îndepărtate în spaţiu de populaţia românească.Sunt
numeroase exemple de testamente nescrise, cunoscute din
timpuri vechi şi în state diferite, iar unele dintre acestea le vom
preciza în continuare.
Astfel, la maghiari instituţia “limbii de moarte” a fost folosită şi
consacrată prin Legea XVI din 1876, prin care i se recunoştea
valabilitatea juridică.204
De asemenea, lumea slavă admitea testamentul oral, care,
însă, prezenta particularitatea că cel instituit moştenitor trebuia să fie
un membru al familiei; deci, un străin de comunitate nu putea veni la
moştenire.
Dreptul consuetudinar englez cunoaşte şi el testamentul oral. În
lumea Bizanţului, testamentul cunoştea ambele forme: scris şi oral iar
testamentului oral i se impuneau aceleaşi condiţii ca şi testamentului
scris. În Franţa, legea burgunzilor, în capitolul XLIII se ocupa de
instituţia testamentului oral, care era admis numai în condiţiile
îndeplinirii unor anumite formalităţi. Continuând cu
exemplificările,
adăugăm, nu în ultimul rând, că la romani, testamentul calatis
comitiis
se întocmea în anumite luni ale anului, în faţa comiţiilor prezidate de
marele pontif sau chiar de rex sacrorum, unde testatorul îşi desemna
verbal heredele „continuatorul persoanei sale”205. Testamentul „in
procintu” era rezervat numai persoanelor sub 46 de ani; testatorul
decidea persoana moştenitorului, în faţa poporului, aşezat în ordinea
de bătaie după împărţirea făcută de Serviu Tuliu.
Testamentul per aes et libram cunoştea o formă primitivă şi o
formă perfecţionată. În prima manifestare a acestui act se folosea
procedeul mancipaţiunii ce prezenta unele dezavantaje:
revocabilitatea hotărârii, publicitatea dispoziţiilor adoptate şi
înstrăinarea ei imediată. Forma evoluată a testamentului per aes et
libram a apărut spre sfârşitul secolului al VII-lea. Procedura vânzării -
mancipaţiunea era numai aparentă căci acesteia i se ataşa declaraţia
făcută de testator, prin care acesta aducea la cunoştinţă că a dat în
grija lui familiae emptor bunurile, pe care le va întrebuinţa în
conformitate cu cele scrise în tablete.206
Dreptul imperial cunoştea şi el testamentul oral. Testamentul

99
204
G. Plopu, Părţi alese din dreptul privat ungar, Bucureşti, 1927, p. 789
205
Gr. Dimitrescu, Drept roman II, Obligaţiuni, succesiuni, Curs litografiat, Bucureşti,
1936, p. 352
206
Gr. Dimitrescu, op. cit., p. 357

100
nuncupativ se făcea prin declaraţia rostită în prezenţa martorilor.
Testamentum apud acta conditum era compus dintr-o declaraţie
orală în prezenţa autorităţilor judecătoreşti sau municipale.
2. Diata. În perioada de început a vechiului drept
succesoral testamentar din Ţările Române, diata a jucat un rol
important ca mijloc de asigurare a celor ce succedeau la averea
celor ce doreau să o lase unor persoane anume, după ce nu vor
mai fi. Diata, cunoscută după cum am mai menţionat, şi sub
denumirea de scrisoare, testament, zapis, carte sau isvod,
constituia un înscris prin care testatorul decidea persoana sau
persoanele cărora să li se atribuie bunurile sale, după încetarea
din viaţă.
Pentru validitatea sa, diata trebuia să îndeplinească - fiind un
act solemn - următoarele condiţii: să fie semnată sau să se fi pus
de către testator degetul sau pecetea; să fie datată; şi să fi
asistat, la întocmirea ei, martori.
În legătură cu aceste condiţii se impun unele precizări:
a) multe dintre documentele207 existente în ţara noastră
consolidează convingerea că isclălirea diatelor de către testatori
a fost o condiţie esenţială pentru validitatea lor juridică.
b) Aşadar, testamenul nu trebuia în mod necesar să fie
scris de testator ci doar semnat de el.

Excepţie de la regula potrivit căreia era suficientă


semnătura testatorului.
De la această regulă existau şi excepţii generate de
împrejurarea că, de pildă, în ţara noastră nu toţi locuitorii ştiau
să scrie sau se întâlneau cazuri când datorită unei boli grave
testatorul se afla în neputinţă de a semna actul ce cuprinea
ultima sa manifestare de voinţă.
În situaţia în care testatorul era o persoană neştiutoare de
carte, testamentul era semnat de persoana care de altfel era şi
scriitoarea testamentului. Convingător este următorul exemplu:
Dieacu Micleanu, alcătuitorul diatei lui Mihalcea Hâncul, la 1698
Ghenar 25, din ţinutul Lăpuşnei, îl semnează 208. În schimb, dacă
testatorul era grav bolnav, diata se iscălea de regulă de către

207
Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene, p. a1, aminteşte de testamentul din
1975 mai 17, al făgărăşanului Dimitrie Znan.
208
Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, I, p. 88 şi A. V.
Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1927, p. 440
101
preoţi „pe Maria Văcărescu o iscăleşte duhovnicul, fiind bolnavă de
mână” în actul pe care l-a întocmit la 1797, septembrie, 13209.
Existau însă şi situaţii în care, dacă actul întocmit nu se putea
semna, semnătura era înlocuită de punerea pecetei sau a
degetului.210
Prezenţa martorilor. A doua condiţie ce se cerea pentru
valabilitatea unei diate era ca, la întocmirea ei să fi fost prezenţi
martori, care să o întărească prin semnătura ce o puneau pe act.
Deci, voinţa liber manifestată a defunctului era confirmată de
semnătura martorilor. Foarte des, martorii erau aleşi dintre
feţele bisericeşti, numărul lor fiind variabil. Ceea ce prezenta,
aşadar, importanţă, era prezenţa martorilor la întocmirea
înscrisului, iar numărul lor nu interesa. Această condiţie se
desprinde şi din „Răspunsurile la Cestionarul juridic” al lui B.P.
Haşdeu, după cum urmează „numărul martorilor care subscriu nu e
hotărât, poate fi doi, trei, patru şi chiar unul; martorii se pun oameni
cu vârsta de 25 de ani, în sus” (Comuna Zărneşti, jud. Buzău).
Din acelaşi Cestionar se desprinde şi condiţia ca martorii să fie
„cintiţi şi bătrâni”: „Trebuie să fie martori bătrâni” (Comuna Serdaru,
jud. Dâmboviţa).
Demn de menţionat este faptul că, în trecutul nostru juridic,
ca martori, au fost acceptaţi nu numai bărbaţii dar şi femeile; au
existat diate la întocmirea cărora au fost, deci, prezente şi
femei.În acest context, trebuie precizat că uneori, martorii erau
remuneraţi pentru prezenţa lor la înfăptuirea testamentelor. În
ţinuturile româneşti, de la regiunile de câmpie şi până la munţi, multe
dintre documente atestă prezenţa martorilor la întocmirea actului de
dispoziţie ce cuprindea ultima voinţă a lui de cujus. Reprezentativ
este, astfel, următorul text „Negrea din comuna Budeşti, Ilfov, într-un
act alcătuit înainte de 1600, are martori pe «popa din Dudeşti, pe
Pădure, pe Toaderu, pe Stan Zorilă, pe Ioan, pe Paraschiva şi pe
Dragomir»211.
A treia condiţie, necesară pentru valabilitatea unui
testament, era data, respectiv anul, luna, ziua, în care a fost
întocmit actul. Importanţa acestei condiţii consta în faptul că, în
funcţie de data întocmirii înscrisului, se putea deduce dacă

209
Nicolae Iorga, loc. cit., I, p. 88.
210
L. Boga, Documente basarabene, III, Chişinău, 1929, p. 32, „Vasile Timoftei scrie
la 1814, aprilie 14 un testament şi aplicarea degetului înlocuieşte
semnătura”.
211
B. P. Haşdeu, Columna lui Traian, Bucureşti, 1877, p. 338
102
testatorul era sănătos, dacă era stăpân pe acţiunile sale în
momentul întocmirii actului, iar în situaţia în care existau mai
multe diate, menţionarea datei permitea a se şti care dintre ele
produceau efecte juridice. Concluzionăm că, prin stabilirea
acestei forme cerute pentru validitatea unei diate, se acorda
testatorului un anumit timp de gândire şi de reflecţie asupra
consecinţelor ce rezultau din încheierea unui asemenea act.

Caracterul solemn al diatei (testamentului). Din contextul


condiţiilor pe care trebuia să le îndeplinească, rezultă că
testamentul apare în vechiul drept românesc ca un act solemn.
Caracterul solemn al testamentului este întâlnit şi la popoare
care au avut o oarecare contribuţie asupra structurii noastre ca
neam, dar şi la popoare care nu ne-au putut influenţa direct sau
indirect.
Această constatare conduce la convingerea că natura
solemnă a actului de ultimă voinţă nu este proprie unui anumit
popor, ci izvorăşte din substratul profund şi general uman al
actului însuşi. Considerăm astfel că, testamentul, ca act solemn
în vechiul drept românesc nu constituie un împrumut de la
popoarele cu care am fost în contact în decursul timpului, ci,
fiind o creaţie proprie, datorită importanţei deosebite, s-a impus
regula solemnităţii.

Capacitatea testatorului de a transmite patrimoniul.


Principala condiţie impusă testatorului a fost aceea ca el să aibă
capacitatea de a transmite un patrimoniu. Cu alte cuvinte,
autorul unui testament trebuia să întocmească actul cu deplin
discernământ; să fie în momentul alcătuirii înscrisului în
deplinătatea facultăţilor sale mintale. Per a contrario, unui
nebun, nu i se recunoştea capacitatea de a dispune de
patrimoniul său. Aşadar, în vechiul drept românesc,
incapacitatea rezulta din alienarea mintală. Cum era şi firesc,
condiţia ca testatorul să fie o persoană sănătoasă din punct de
vedere mintal s-a impus din dorinţa de a se evita o posibilă
gravă consecinţă pe care ar fi putut-o genera actele de
dispoziţie ale unui om iresponsabil.
Din aceste considerente, de cele mai multe ori testatorul
specifica, în cuprinsul actului juridic, „că era sănătos şi în
întregimea minţilor”. Potrivit pentru a demonstra folosirea acestei
formule de către testator, am considerat a fi următorul exemplu:
103
Vasile Mândriţă întocmeşte un testament ce cuprindea ultima sa
voinţă, în Câmpulung moldovenesc, la 1816 martie 26, „fiind în toată
simţirea şi întregimea simţurilor”.212 Această condiţie impusă
testatorului s-a întâlnit şi în dreptul altor popoare. De pildă, dreptul
francez vechi prevedea pentru valabilitatea testamentului, condiţia ca
testatorul să aibă „sănătatea spiritului” (Beaumanoir, XII, p. 2)213.
În dreptul roman, Labeo exprimă necesitatea acestei condiţii în
următorul text „In eo qui testator ejus temporis quo testamentum facit
integritas mentis non corporis sanitas exigenda est” (Dig. XXXIII, II,
5).
Au existat şi cazuri în care, pentru validitatea actului, chiar şi martorii
confirmau sănătatea deplină a testatorului. Precizăm, în acest sens,
următorul exemplu: cei care au fost prezenţi la facerea actului ce
conţinea expresia ultimei voinţe a Măriei Palade, în 1791, întăresc că
testatoarea „era în toate minţile”.214 Respectiva condiţie s-a păstrat şi
în timpurile noastre în sensul că actele întocmite de testator ce nu se
afla în deplinătatea facultăţilor mintale sunt considerate nule.

Vârsta succesibilului. Condiţia impusă moştenitorului ţinea


de vârsta acestuia. Altfel spus, persoana instituită ca moştenitor
de către de cujus nu beneficia de dreptul de a-şi valorifica
bunurile (drepturile) prevăzute în diată decât dacă în clipa
deschiderii testamentului avea o anumită vârstă; trebuia aşadar
să aibă capacitate de execiţiu. În situaţia în care, la încetarea din
viaţă a testatorului, moştenitorul nu avea capacitate de
exerciţiu, averea lăsată moştenire intra în posesia celei mai
apropiate rude, până în momentul în care cel instituit moştenitor
avea vârsta prielnică. În clipa în care îndeplinea vârsta cerută, i
se remitea patrimoniul în deplină posesie şi proprietate.
Aşadar, din momentul în care devenea majoră, persoana
instituită moştenitoare prin testament avea drept deplin de
proprietate asupra bunurilor, iar, până în acel moment, bunurile
erau lăsate în administrarea rudei celei mai apropiate. De pildă,
Grigoraş Guşul din Botoşani, la 1787 octombie 26 hotăra: „Copilul
meu Toader, fiind fără de vârstă, le-am dat casele Catrinei să le
stăpânească până va creşte copilul şi va veni la vârstă”.215
Aparea întrebarea privind vârsta de la care un copil era

212
T. V. Stefanelli, loc. cit., p. 363
213
E. Glasson, loc. cit., p. 777
214
N. Iorga, loc. cit., p. 216
104
215
N. Iorga, Anciens documents de droit roumain, Paris, 1931, II, p. 304

105
considerat major, în vechiul drept românesc. Această întrebare îşi găseşte
răspunsul în Răspunsurile la Cestionarul juridic al lui B. P. Haşdeu, din care se
desprinde concluzia că moştenitorul devenea proprietar al patrimoniului
transmis prin diată, de la vârsta de 18 ani sau din momentul în care se
căsătorea. Relevante sunt în această privinţă următoarele două răspunsuri:
„De la 18 ani în sus încep a stăpâni averea lor şi pe sine” (Com.
Bătrâneşti, jud. Roman)216;
„Nevârstnicii devin stăpâni pe sine şi pe averea lor când se însoară” (Com.
Găvăneşti, jud. Buzău).217 Ambele două condiţii precizate, necesare pentru
validitatea actului juridic transmisibil de proprietate, respectiv capacitatea
testatorului de a transmite patrimoniul său şi capacitatea de exerciţiu deplină a
moştenitorului de a intra în posesia şi proprietatea bunurilor, s-au impus din
dorinţa ca transmiterea patrimoniului să se facă chibzuit, iar folosinţa lui de
către beneficiar să înceapă din momentul în care maturitatea de gândire îi
permite să îl administreze cum se cuvine.

Momentul în care diata îşi produce efectele în dreptul


nostru vechi.
Cu privire la momentul în care diata îşi produce efectele juridice, au
existat opinii diferite şi s-au conturat două teorii: una potrivit căreia
trecerea patrimoniului către moştenitor se face chiar în momentul
întocmirii actului şi a doua teorie, conform căreia diata îşi producea
efectele la moartea testatorului.
Prima opinie, cea a transmiterii patrimoniului în clipa întocmirii actului,
aparţine lui I. Perez şi Paul Tinculescu. Această teorie este combătută de cea
potrivit căreia actele prin care se transmite un bun în momentul încheierii lor
sunt considerate donaţii.Din aceste considerente, se impune să precizăm că
diferenţa dintre testament şi donaţie constă chiar în alegerea momentului în
care actul respectiv produce efecte juridice. Trebuie distins astfel între
testament ale cărui efecte juridice se produc la moartea testatorului şi donaţie
ale cărei efecte se produc în momentul în care actul a fost încheiat.
Dominantă este cea de-a doua teză, în conformitate cu care patrimoniul
nu se transmite în momentul încheierii actului juridic ci după moartea
testatorului, menţiune care se regăseşte, de altfel, prevăzută expres în
conţinutul multor diate, mai vechi sau mai noi şi

216
Răsp. p. 353
217
Răsp. p. 66

106