EFECTELE SOCIALE ALE GLOBALIZĂRII

1.1. Influenţa globalizării asupra culturii

Specialiştii declară că problema noastră actuală nu este insufienţa schimbului economic,
ci distrugerea coeziunii morale a societăţilor care au fost odinioară legate de obiceiuri religioase,
comunitate sau familie. Acestea au fost realităţi sociale solide despre care teoreticienii liberali au
crezut că vor rămâne intacte orice s-ar întâmpla. Nu ne putem baza pe asta. Este foarte clar că cele
mai de succes societăţi moderne vor fi cele care nu sunt în totalitate moderne, cele care îmbină
stiluri vechi şi noi, în care convieţuiesc tradiţia şi modernitatea, fără ca vreuna să predomine.
În era globalizării unele ţării caută să-şi întărească identitatea în detrimentul dizolvării
identităţii altor ţări. Fenomenul este cât se poate de normal şi, raţiunile cât şi urmările sale trebuie
căutate ca într-o oglindă, în istorie. impactul globalizării pe termen lung la nivel cultural, nu este
unul distructiv. Culturile superioare vor continua să existe, se vor impune şi vor renaşte
permanent.
Este o realitatea că graniţele se dizolvă şi omul se regăseşte tot mai mult în identitatea de
locuitor al Pământului decât ceea de cetăţean a unei ţări sau alta. Tot mai mult barierele impuse
de limbă şi cele culturale dispar şi oamenii pot să comunice mai uşor, dezvoltând valori comune,
având în acelaşi timp posibilitatea de exprimare şi afirmare într-un context universal valabil şi larg
acceptat.
Temerea că transformarea culturii în marfă va ignora frontierele, contribuind astfel la
instaurarea hegemoniei unei singure puteri, apare în anii ’20. De la Luigi Pirandello la Georges
Duhamel, trecând prin José Ortega y Gasset, Lumea Veche respinge “materialismul“ venit de
peste ocean. Primul război mondial a permis Statelor Unite să ocupe pieţele cinematografice lăsate
libere de mobilizare în marile puteri europene. După ce criza din anii ’30 a deplasat centrul
economiei mondiale de la Londra la New York, noţiunea de “americanizare” a fost lansată pentru
a stigmatiza debarcarea produselor culturale care ţeseau o legătură strânsă între reţelele financiare
şi “operele spiritului” şi care ameninţau să distrugă universalitatea căreia Europa şi noţiunea ei
despre cultura elevată voiau să-i fie garanţi”.
În anii ’60, critica americanizării s-a mutat în ţările din lumea a treia care au refuzat să
urmeze calea trasată de “experţii” în modernizare/dezvoltare. Noţiunea de americanizare a fost
înlocuită de cea de imperialism cultural. În anii ’70 “teza dominaţiei culturale inspiră revendicările
mişcării ţărilor nealiniate în favoarea unei Noi Ordini Mondiale a Informaţiei şi Comunicării.
Majoritatea controverselor se desfăşoară în incinta UNESCO.
Noţiunea “cultură globală” a intrat prin intermediul strategiilor de management şi
marketing şi ghidează vânătoarea de universalii culturale şi căutarea de mesaje cu cât mai mulţi
destinatari. “A defini pieţe şi ţinte tot mai vaste în jurul aceloraşi simboluri, iată lozinca ce

1
subîntinde gigantica mişcare de concentrare şi constituire a reţelelor publicitare şi a grupurilor de
comunicare multi-media, precum şi lansarea canalelor pan-satelitare”.
În anii ’80 am putut asista la explozia gândirii planetare şi la apariţia unor noi abordări
critice a legăturii dintre fluxurile de comunicare transnaţionale şi teritoriile particulare, a
raporturilor interculturale în general. Două concepte noi au apărut în acea perioadă şi anume
“comunicarea-lume” şi “hibridarea”. “Comunicarea-lume” pune accentul pe noile polarizări şi
surse de excludere inerente geo-economiei – modelul cu două viteze – iar “hibridarea” se referă
la problema interacţiunilor de orice fel dintre teritoriile particulare şi fluxurile globale.
Fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chiraq spunea într-un discurs ţinut la UNESCO în
2003 că cultura nu trebuie să se încline în faţa comerţului. Ea este aceea care ne va înarma pentru
a răspunde la această provocare a aventurii umane numită globalizare. Prin ea ne vom putea opune
partzanilor şocului civilizaţiilor, răbufnirilor arhaice, identitare, naţionaliste, religioase, de care
lumea ne dă atâtea dovezi dureroase; ea este aceea care asigură respectul celuilalt şi dialogul între
oameni.

1.2. Globalizarea şi piaţa muncii

Mutările de întreprinderi constituie aspectul cel mai vizibil al competiţiei dintre vechile
ţări industrializate şi ţările cu salarii mici. Competitivitatea sporită a ţărilor cu salarii mici duce la
creşterea comerţului cu ţările industrializate bogate, ceea ce are 2 efecte “primare”: “consumatorii
din ţările bogate pot consuma mărfuri mai ieftine decât cele pe care aceste ţări le produceau
înainte” consumatorii din ţările cu salarii mici, “au tot mai mult acces la bunuri pe care aceste ţări
nu ştiu încă să le fabrice sau pe care le fabrică, dar la preţuri mult mai mari sau de o calitate mai
proastă decât ţările industrializate bogate”.
În ţările industrializate putem vorbi de 3 categorii de persoane active: “<competitivii>,
care produc bunurile şi serviciile pe care ţările cu salarii mici nu ştiu încă să le producă; <expuşii>,
care sunt în competiţie directă cu persoanele active din ţările cu salarii mici (…) <protejaţii>, care
produc bunuri şi servicii care prin natura lor nu pot călători”.
Un efect mecanic al creşterii schimburilor cu ţările cu salarii mici este, într-o primă etapă,
faptul că numărul de locuri de muncă ale expuşilor care se distruge este mai mare decât numărul
de locuri de muncă ce se creează pentru competitivi, dar dacă ritmul de creare de locuri de muncă
pentru competitivi în ţările industrializate bogate compensează locurile de muncă desfiinţate ale
expuşilor, atunci nu se vor înregistra creşteri semnificative ale şomajului sau inegalităţilor.
În anii 1970-1980 în ţări cum ar fi Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, care,
prin politici voluntariste şi protecţioniste, au exportat bunuri tot mai complexe, salariile au crescut
şi moneda s-a apreciat; când au produs bunuri de înaltă tehnologie, costurile salariale au înregistrat
apropieri de cele ale ţărilor cele mai puţin bogate din Europa.

2
 În ceea ce priveşte ţările cu salarii mici şi capacitate tehnologică cum ar fi China, fostele
ţări socialiste din Europa de Est, India, Brazilia, Mexic, acestea au dimensiuni mult mai mari decât
primele “noi ţări industrializate” (dragonii asiatici) iar “structura lor internă este foarte diferită. O
industrie modernă sau rapid modernizabilă coexistă aici cu masele rurale şi numeroşii lucrători
din sectorul informal, care formează o majoritate covârşitoare şi au o productivitate a muncii foarte
scăzută; rezultă un nivel scăzut al venitului mediu pe locuitor şi al salariilor”.
Se pot aduce, în principal, 2 argumente privind liberul schimb cu ţările cu salarii mici:
competitivitatea datorată, în mare măsură, subevaluării monedei acestor ţări, care nu este atât de
flagrantă pe cât pare la prima vedere, şi lipsa de protecţie socială a muncitorilor cu toate că unele
ţări au sisteme de îngrijire gratuită sau subvenţionată, asigurări de şomaj sau accidente, care, la
valoarea relativă a salariului net, sunt echivalente cu cele din ţările bogate, cum ar fi cazul Chinei,
sau practici condamnabile ca munca efectuată de copii sau munca gratuită a prizonierilor. Uneori
se face referire la un al treilea argument: competitivitate datorată gradului mai redus de protejare
a mediului.

1.3. Imigrarea şi globalizarea

Este bine ştiut că globalizarea accentuează mondializarea spaţiilor de deplasare. Se
înregistrează, de asemenea, mondializarea spaţiilor de recrutare a mâinii de lucru şi diversificarea
calitativă a fluxurilor.
“Transferurile de competenţă se îndreaptă din Sud către Nord, cuprinzând între altele
“exodul creierelor”, dar şi din Nord către Sud, cu firme multinaţionale care îşi trimit cadrele de
conducere şi tehnicienii în străinătate în funcţie de propria lor dezvoltare şi de mutări de
întreprinderi. Din Nord, muncitori care nu au o calificare specială se îndreaptă tot către Nord, ca
britanicii şi portughezii din Uniunea Europeană care au emigrat legal în Germania şi care lucrează
“la negru” pe imensul şantier berlinez de după 1989. Din Sud, bărbaţi şi femei fug spre un Sud
mai puţin sărac, ca burkinezii care pleacă în Coasta de Fildeş sau bolivienii în Argentina, sau chiar
spre Est, ca vietnamezii sau srilankezii în Europa de Est şi în Rusia”.
Se opinează că muncitorii necalificaţi ar fi uitaţi de globalizare în sensul că, pentru imensa
lor majoritate, frontierele sunt închise, cel puţin formal.
Închiderea, parţial teoretică, a frontierelor din Nord împiedică serios mobilitatea
populaţiilor străine. Acestea, neputând să mai circule cum o făceau adesea mai înainte, s-au
instalat durabil, chiar definitiv, în ţările de imigrare. Sedentarizarea acestora a dus la constituirea
de minorităţi care doresc să-şi menţină legăturile cu propria cultură, cu ţara de origine, cu
compatrioţii din alte ţări, cu atât mai mult cu cât în ţara de rezidenţă aceste persoane sunt adesea
victime ale marginalizării sau rasismului.
În acest fel se creează reţele – de solidaritate sau culturale – dar şi comerciale, financiare,
mediatice, chiar politice – deosebit de active. Noile legături transnaţionale care se nasc conturează
3
spaţii policentrate, se sprijină pe multiple obligaţii de fidelitate naţională şi sunt adesea mai
dinamice şi mai eficace decât statele şi marile instituţii internaţionale, chiar dacă afişează în
general ambiţii mult mai modeste.
De multe ori telemunca sau mutările de întreprinderi sunt considerate preferabile venirii
imigranţilor care, mai târziu, se vor instala împreună cu familiile lor. De asemenea, singurii
lucrători autorizaţi să emigreze o fac în cadrul unor contracte temporare strict supravegheate.
Mondializarea creează necesităţi noi pentru câteva miliarde de potenţiali consumatori,
frustraţi de toate dar insolvabili, care trebuie apoi opriţi la porţile supermagazinului planetar.

1.4. Sărăcie şi globalizare

Modelul unic şi constrângător de dezvoltare al economiei globale este reproductibil, dar
nu generalizabil: de aici decurg dezavantajele “dezvoltării mimetice”. “Pe de o parte,
<avangardiştii>, pe de altă parte, miliardul de fiinţe umane aruncate în sărăcie, aşa cum este ea
definită de Banca Mondială. <Noua sărăcie> mondială este structurală şi face parte din sistem.
Oraşul, din ce în ce mai uniformizat şi banalizat, este, prin excelenţă, locul unde se manifestă
modernitatea. Creşterea rapidă a oraşului merge mână în mână cu polarizarea sa între insule de
privilegiaţi şi imense periferii dezmoştenite. Valorile propuse lumii de către Occident
(întreprindere, creştere, profit etc.) nu numai că nu sunt accesibile marii majorităţi a oamenilor,
dar le apar acestora total lipsite de sens. Fluxurile migratoare mondiale trebuie, la rândul lor, să
fie analizate ca o expresie a slăbirii şi a polarizării generate de mondializare. Piaţa mondială a
muncii? Sau mai curând dezrădăcinare socială şi culturală la nivel planetar?”
“Globalizarea poate fi cel mai bine înţeleasă ca un fenomen spaţial, având două extreme:
la un capăt comunităţile locale cu problemele lor specifice, iar la celălalt societatea globală spre
care tindem, dar nu ştim deocamdată dacă se va realiza vreodată”.
În opinia noastră, dezrădăcinarea şi migraţia sunt aspecte negative ce le depăşesc, în multe
cazuri, pe cele pozitive ce însoţesc globalizarea. De asemenea, unele zone sărace au devenit şi mai
sărace, iar decalajele între ţări/zone bogate şi cele sărace s-au adâncit.
Referitor la SUA, specialiştii declară că globalizare a deturnat dezvoltarea economică în
Sud, unde săracii continuă să plătească preţul mare al ajustărilor. Pentru a creşte exporturile şi a-
şi plăti obligaţiile către creditori, tările în curs de dezvoltare trebuie să taie în bugetele de sănătate,
educaţie ţi ajutor al micilor fiermieri. Există nenumărate studii despre impactul social al ajustărilor
structurale si rezultatele sunt depresiv de identice: cei care deţin mai puţin suferă mai mult.
Globalizarea aduce cu ea o serie de aspecte negative iar cele mai negre sunt departe de a
fi cele legate de degenerarea culturală al unei ţări sau alteia. Globalizarea conduce la dereglarea
demografică, accentuarea fenomenului de sărăcie la nivel global, instabilitate economică, şi
amplificarea şi degenerarea conflictelor.
1.5. Dispariţia frontierelor
4
 Fiecare organizaţie este definită prin frontiere, care fac ca aceasta să poată fi deosebită de
mediul său. Frontierele creează identitate, întrucât ele determină cine sau ce aparţine organizaţiei
ca entitate şi unde se află punctul de separare de alte entităţi - lucru valabil atât pentru simplele
asociaţii, cât şi pentru firme şi mergând până la nivel de naţiune. Frontierele limitează rezultatele
la spaţii sau pieţe şi, prin aceasta, facilitează alocarea responsabilităţii pentru deciziile ce se iau.
Mai mult: frontierele fac posibil ca diferenţierile ce există să poată fi identificate, recunoscute şi
deosebite unele de altele. Ei bine, trăsătura centrală a globalizării constă tocmai în faptul că
frontierele existente până acum devin neclare şi tot mai vagi. Desigur, "sistemul frontierelor" ce
caracterizează planeta noastră rămâne încă în vigoare. Cu toate acestea, diferenţa între "înăuntru"
şi "afară", între "noi" şi "ei", este redusă de creşterea numărului şi intensităţii interacţiunilor.
Faptul că, astăzi, frontierele se modifică în mod curent sau dispar în totalitate în atât de multe
domenii, cum ar fi cultura, lumea afacerilor, stratificarea socială şi sfera politicii, este ceea ce
explică resorturile dinamicii pe care o cunoaşte globalizarea.
Mobilitatea factorilor de producţie, precum capitalul şi cunoştinţele, şi nu numai marea
mobilitate a bunurilor şi serviciilor, este o consecinţă a erodării frontierelor. Ca urmare, este
promovată eficienţa pieţelor şi, prin aceasta, presiunea concurenţială. In timp însă ce pieţele de
capital sunt cele mai puternic integrate global, pentru diferitele pieţe ale muncii este valabilă
situaţia opusă, cu excepţia unor grupuri restrânse de manageri, savanţi, artişti, adică globalizarea
se desfăşoară desincronizat.
Pe de altă parte, pieţele pentru bunuri industriale au cel mai ridicat grad de integrare
globală, după cele de capital. Cu toate acestea, de o importanţă deosebită pentru procesul de
globalizare o reprezintă marea mobilitate pe care au dobândit-o cunoştinţele, sub forma
informaţiilor, a tehnologiilor fizice şi conceptelor manageriale
1.6. Impactul globalizării asupra educaţiei
Profesorul Marcelo Suarez Orozco, auotor al cărţii „Globalizarea culturii şi a educaţiei în
noul mileniu” distinge patru aspecte majore ale globalizării:
- creşterea emigraţiei
- puterea şi ubicuitatea noilor tehnologii la scară globală
- post-naţionalizarea producţiei şi distribuţiei de bunuri şi servicii
- mişcările de tip „du-te vino” ale culturilor la nivel mondial, concept care se
îndepărtează de modelul „americanizării” culturale promovat de alţi autori.
El deplânge faptul că educaţia pe care o primesc astăzi în şcoli copiii şi tinerii, nu are în
vedere problemele globalizării. Globalizarea este un proces complex care necesită prelucrarea a
enorme cantităţi de informaţii şi date, ceea ce necesită dezvoltarea de capacităţi multifuncţionale
şi capacitatea de a rezolva probleme rapid.

5
 Instituţiile de învăţământ superior sunt şi ele atinse de fluxurile globalizării, care
declanşează mai ultă concurenţă între universităţi, dornice să atragă cât mai mulţi studenţi de
calitate în sălile lor de curs. Concurenţa implică inevitabil o clasificare a acestor instituţii de
învăţământ, care , într-o lume globalizată, pune alături universităţi de pe tot mapamondul,
ordonate după performanţele obţinute de absolvenţii lor dar şi după multe alte criterii precum
infrastructura, finanţarea, etc.
Desigur avantajată de răspândirea globală a limbii engleze, Anglia îşi propune să devină
un lider al învăţământului superior livrat la scară planetară, prin Internet, prin înfiinţarea de filiale
ale universităţilor sale în diverse tări de pe glob, pentru a competiţiona SUA.
Printre problemele care pot apărea în urma unei asemenea politici expansioniste, s-au
menţionat: creşterea xenofobiei în cazul respectării culturilor locale şi a necesităţilor în educaţie
ale tării respective, calitatea slabă a filialelor, comparată cu cea a instituţiei mamă, polarizarea
ţărilor lumii datorită concentrării instituţiilor de învăţământ superior în anumite zone ale lumii.
1.7. Criza alimentară şi subdezvoltarea
Lipsa acută de alimente pentru o mare parte a populaţiei globului este cunoscută drept criza
alimentară. În domeniul alimentaţiei publice, România a elaborat încă de la începutul lui 2001 o
strategie care a acţionat pe linia modernizării, prelucrării şi producerii alimentelor, însă mai trebuie
făcute eforturi considerabile în această ramură. În ceea ce priveşte calităţii alimentelor, lipsa
resurselor care ar trebui alocate Agenţiilor Sanitar - Veterinare continua să fie un obstacol important.
Aceasta este o problemă profundă şi de lungă durată, se întâlneşte într-o economie
subdezvoltată, caracterizată printr-o productivitate scăzută a exploatării agricole, rezultat al unui
grad redus de înzestrare tehnică a muncii în toate sectoarele, a unei eficienţe necorespunzătoare în
utilizarea factorilor de producţie în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
Chiar dacă producţia mondială creşte, producţia de alimente pe locuitor în ţările slab
dezvoltate, abia dacă se menţine constantă, la un nivel deja necorespunzător. După rapoartele ONU
pentru alimentaţie şi agricultură, necesarul zilnic de proteine şi calorii nu este asigurat în marea
majoritate a regiunilor globului. Zonele în care se resimt lipsurile cele mai mari cuprind ţările din
regiunea Anzilor, Africa şi Orientul Apropiat, şi ţările dens populate din Asia. În schimb în America
de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, consumul mediu de proteine şi calorii pe locuitor este cel
mai ridicat.
Crizele agricole de subproducţie se propagă asupra mediului urban; cresc cheltuielile
pentru alimente în bugetul familiilor cu venituri medii şi inferioare mediei, care-şi reduc consumul
şi creşterea de produse manufacturate, ca premisă pentru apariţia sau accentuarea supraproducţiei şi
declanşarea de crize în sectoarele neagricole. Crizele agricole apar în economiile slab dezvoltate şi
în cele cu exploatări agricole fărâmiţate, cu înzestrare tehnică şi metode agrotehnice rudimentare.

6
Ele pot fi atenuate pentru diversificarea producţiei agricole, dezvoltarea transporturilor şi comerţului
mondial cu produse agricole şi trecerea şa agricultura intensivă.
În ţările dezvoltate există premisele unor crize agricole de supraproducţie, fiind atenuate
prin cumpărarea de către stat a surplusului şi prin promovarea unor practici de restrângere
compensatorii a suprafeţelor. În prezent există mari surplusuri de produse agroalimentare în ţările
dezvoltate cu o criză alimentară mondială.
Potrivit unor studii, există o serie de factori, care frânează creşterea producţiei alimentare pe
locuitor.
 Costul mediu al intrării terenurilor în folosinţă arabilă este mare în unele zone ale lumii
(Africa de Sud, ţări ale Asiei de Răsărit, Orientul Apropiat, Africa de Nord);
 Lipsa unor păşuni permanente în regiunile secetoase ale globului;
 Pierderea unei suprafeţe tot mai mari din pământul arabil ca urmare a folosirii lui
pentru construcţii industriale, locuinţe, drumuri, depunerea deşeurilor, precum şi datorită
fenomenelor de eroziune care se produc;
 Creşterea mai rapidă a populaţiei decât populaţia agricolă într-o serie de zone şi state
neindustrializate ale lumii;
 Randamente agricole foarte scăzute într-o serie de ţări slab dezvoltate;
 Disponibil de apă dulce redus;
 Alocarea unor resurse scăzute producţiei alimentare în raport cu cele alocate producţiei
altor bunuri şi servicii, inclusiv pentru cheltuielile militare.
Depăşirea crizei alimentare mondiale necesită acţiuni naţionale şi internaţionale
convergente care să pornească de la faptul că producerea disponibilului alimentar necesar
consumului populaţiei presupune sporirea producţiei agricole a ţărilor în curs de dezvoltare prin
procedee tehnologice superioare, care trebuie să devină „cea mai înaltă prioritate economică a
lumii”.
În cadrul acesteia, sunt esenţiale acţiunile naţionale şi internaţionale care măresc
randamentul factorilor de producţie din agricultura ţărilor slab dezvoltate, reduc pierderile de teren
arabil şi introduc în circuitul agricol noi suprafeţe, asigurând o creştere a producţiei agricole
superioare populaţiei.
În prezent Economia României se confruntă cu o reducere alarmantă prin creşterea
şomajului, lipsa unei cereri de consum stimulative, pericolul declanşării unei crize alimentare fără
precedent în condiţiile întreruperii bruşte a subvenţionării agricultorului mic şi mijlociu.
Începând cu anul 1994, au fost iniţiate acţiuni pentru relansarea creşterii economice
în mai multe domenii. Unul fiind creşterea sensibilă a producţiei agricole şi a eforturilor financiare
efectuate de stat, astfel încât în anul 2000, nivelul consumului mediu pe locuitor să fie compatibil
cu cel realizat ca medie europeană; se prevăd schimbări importante ale structurii producţiei vegetale,

7
zootehnice, cu implicaţii pozitive asupra îmbunătăţirii consumului populaţiei la produse
agroalimentare de bază.
Problema de fond, care se află în centrul atenţiei economiştilor din ţara noastră,
care încă nu este soluţionată corespunzător, o constituie protecţia socială a populaţiei oraşelor ,
îndeosebi din marile centre urbane, în ceea ce priveşte asigurarea aprovizionării cu produse
agroalimentare de bază. Soluţionarea acestei probleme este legată de agricultură, de creşterea
producţiei agricole, vegetale şi animale de formele de organizare, privatizare.
Într-adevăr, într-un fel s-ar pus problema proprietăţii private în anii ’40 şi în cu
totul alt mod trebuie pusă pentru anul 2000 – 2002, dacă în 1941 ponderea populaţiei agricole era
de 71,4%, în 1989 a scăzut la 27,6%, formată preponderent din femei şi persoane în vârstă.
Producţiile medii obţinute în agricultura României, în 1989 s-au situat cu mult sub
producţiile realizate în Europa. Aspectele negative în domeniul producţiei vegetale au avut
repercusiuni accentuate asupra zootehniei, prin necorelarea dintre baza furajeră şi necesităţi,
îndeosebi în ce priveşte asigurarea furajelor concentrate.
Productivitatea corespunzătoare a pajiştilor naturale şi mai ales desfiinţarea
iazurilor comunale din zonele de şes ai condus la reducerea considerabilă a efectivelor de animale
şi a producţiei animaliere, cu deosebire în gospodăriile populaţiei.
Aceste aspecte scot în evidenţă necesitatea definirii, riguros ştiinţific a obiectivelor
strategice, privind reforma şi restructurarea în agricultură, care să ţină seama de legăturile puternice
existente dintre factorii sociali şi cei economici, specifici unei economii de piaţă, bazate pe
îmbinarea creşterii economiei cu bunăstarea şi stabilirea socială, având în vedere toleranţa şi
coexistenţa în agricultură a mai multor forme de proprietăţi, dictaţi de interesele majore ale naţiunii
– sector particular, cooperatist, sector de stat, mixt.
Procesul de reconstrucţie a economiei româneşti bazat pe valorificarea cu prioritate
a factorilor interni ai dezvoltării economice, este de neconceput fără participarea activă a ţării
noastre la circuitul economic mondial care îmbracă forme multiple de manifestare.
Pe plan mondial are loc un proces de formare a unor asamblări economice tot mai
vaste, în care sunt atrase entităţi statale, resimţindu-se în etapa actuală, nevoia armonizării
intereselor de afaceri şi reglementării pe plan internaţional a sistemelor şi tehnicilor de colaborare
şi cooperare economică în vederea creării unui cadru juridic şi instituţional adecvat, care să
stimuleze adâncirea diviziunii mondiale a muncii şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi pe această
bază înlăturarea decalajelor economici dintre ţări.
Aderarea la un astfel de grup internaţional se realizează cu mari cheltuieli din partea
statelor viitor membrii. Aşa s-a întâmplat şi cu România în procesul de aderare la Uniunea
Europeană. Negocierile de aderare cele mai dure au fost cele pe plan agricol. România nu a obţinut

8
avantaje mari în relaţiile de comerţ exterior cu Uniunea Europeană, dar s-a lăsat posibilitatea
protejării propriei agriculturi.
România exportă numai 25 de produse agricole în cantităţi enorm de mici – aproape
nesemnificative pentru producţia noastră. Nu s-a obţinut mult, dar am obţinut posibilitatea protejării
agriculturii româneşti. S-a putut negocia – pământul arabil al României, va trebui să se renunţe la 2
milioane hectare arabil pentru a putea adera la Uniunea Europeană. Aceste 2 milioane de hectare –
reprezintă 21,4% din suprafaţa arabilă a ţării noastre în condiţiile în care şi aşa securitatea alimentară
a ţării este grav afectată.
Guvernanţii noştri n-au găsit cele mai bun formule pentru rezolvarea problemelor apărute
în această perioadă de tranziţie şi este de aşteptat ca şi acum să apară o măsură asemănătoare cu
celebra „privatizare prin lichidare” astfel că măsura respectivă să distrugă definitiv agricultura
românească sau ceea ce a mai rămas din ea. Nivelul de dotare tehnică este precar, la noi este de
peste 60 hectare la tractor, faţă de 12,7 hectare pe tractor cât este media europeană. Acesta şi alte
cauze au dus la randamente medii la hectar scăzute, reprezentând mai puţin de 50% faţă de
principalele ţări membre ale Uniunii Europene.
Ajustarea structurilor agricole trebuie să urmărească modernizarea exploataţiilor astfel
încât să devenim competitivi pe piaţa internă şi internaţională. Rezultatul acestor transformări este
pozitiv dacă se asigură un grad normal de autosuficienţă alimentară şi dacă se obţin avantaje de pe
urma integrării în Uniunea Europeană.
Agricultura noastră, cu peste 4 milioane de gospodarii şi peste 3 milioane de
persoane active, nu asigură hrana necesară pentru 23 milioane locuitori, faţă de Uniunea Europeană
unde 7,8 milioane de agricultori produc hrana pentru 350 milioane locuitori şi un important surplus
pentru export.
Doi ani la rând, nefavorabili pentru agricultură ar avea consecinţe dintre cele mai
grave, nu numai asupra economiei româneşti, care şi aşa este instabilă, ci asupra populaţiei ţării care
a început să deţină toate recordurile negative ale Europei în materie de sănătate.
Trebuie subliniat că un an agricol nu este favorabil pentru toate culturile, astfel că
el poate să fie bun pentru unele şi nefavorabil pentru altele. Scoaterea din circuitul arabil a celor 2
milioane de hectare de teren nu reprezintă numai o problemă economică de mare importanţă, dar şi
una socială şi chiar juridică.

9
 BIBLIOGRAFIE
1. David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Johnathan Perraton, Transformari
globale. Politică, economie şi cultură, traduceri de Ramona-Elena Lupascu, Adriana Straub,
Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Editura Polirom, Iasi, 2004.
2. Eugen Ovidiu Clurovici, Naţiunea Vitruală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom,
Iasi, 2001.
3. Dinu Marin, Globalizarea şi apoximările ei, Editura Economică.
4. Joseph E. Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică 2005.
5. Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet.
6. Revista România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de
Ionformaţie, Bucureşti, nr.1,2/ 2003.

10