IORGULESCU, Mircea (23.VIII.1943, Valea Călugărească, j. Prahova – 7.VI.

2011, Paris), critic

şi istoric literar. Este fiul Zoei (n. Stavri) şi al lui Nicolae Iorgulescu, podgoreni. Urmează liceul din
Urlaţi, absolvit în 1961, şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti
(1961–1966). Mai întâi redactor la „Munca” (1968–1970), pentru o lungă perioadă de timp va lucra
în redacţia de la „România literară” (1971–1989). Se stabileşte în Franţa, devenind redactor la postul
de radio Europa Liberă (1989–1999) şi la Radio France Internationale. Debutează în 1966 într-un
număr de probă (nedifuzat) din „Revista nouă” (Ploieşti). Mai colaborează la „Luceafărul”,
„Ramuri”, „Argeş”, „Convorbiri literare” „Astra”, „Ateneu”, „Cronica”, „Tribuna”, „Tomis”,
„Dilema”, „22” ş.a. Prima carte, Rondul de noapte, îi apare în 1974. Un jurnal indirect al ultimei
perioade din viața lui I. reiese din Ultima trăncăneală (2011), volum postum de corespondență
online cu un vechi prieten și coleg de facultate, Ioan Groșescu, editată de acesta și purtându-i
intervențiile – adnotări și „croșete” (eliminări de pasaje considerate prea intime sau prea sulfuroase);
cartografie subiectivă a peisajului literar din România privit din Franța, cartea este în același timp un
impresionant jurnal al cancerului care în cele din urmă îl va ucide.
Între calităţile care individualizează critica lui I. se disting pasiunea pentru politic, legătura
strânsă dintre interesul pentru actualitate şi istorie literară, fervoarea dialectică, mijloacele ţinând de
un jurnalism superior. Format nu la şcoala criticii universitare, ci la aceea a publicisticii, criticul e
conectat în mod spontan la prezent şi la foileton. Fără a fi un relativist, în mod manifest a raportat
critica mai puţin la ficţiunea unui adevăr estetic ce ar urma să fie descoperit şi mai mult la
„angajarea” faţă de epocă, adică faţă de „un public concret, cu anume caracteristici schimbătoare în
timp, care a evoluat şi evoluează continuu”. Deşi „critica este totdeauna situată în actualitate”, I. nu
ezită să caute actualitatea în trecut. Bunăoară, mânat de interesul pentru fenomenul politicului, pune
la cale campanii, purtate cu aceeaşi uşurinţă în veacul al XIX-lea timpuriu al lui Dinicu Golescu sau
târziu al lui I.L. Caragiale şi C. Dobrogeanu-Gherea ori în zorii socialişti ai secolului al XX-lea din
care a ieşit Panait Istrati, totul pentru a culege roadele în arena celei mai stricte actualităţi.
Destinaţiile nu sunt alese la întâmplare. Golescu este citit în complementaritate cu Tudor
Vladimirescu, autorul primei revoluţii moderne din istoria românească; Caragiale este autorul politic
prin excelenţă, cel în raport cu care tot politicul autohton trece prin drama de a fi doar imitatio
Caragialis; iar Dobrogeanu-Gherea formează cu Istrati un cuplu caracterologic identificabil în
panteonul comunismului autohton drept Părintele Fondator şi Marele Schismatic. Se observă miza
politică a investigaţiilor, relaţia dintre tema textului critic, care cercetează originile intelectuale ale

1
comunismului, şi contextul comunist în care acest text apare. Subversivitatea implicită este
transparentă, dat fiind monopolul Partidului Comunist în chestiuni ţinând de propria-i istorie.
Criticul nu uită de altfel să amintească de faptul că Gherea nu a fost editat între 1948 şi 1956, să
trimită săgeţi către criticii partinici angajaţi pe frontul Istrati ori să-l instrumenteze pe acelaşi critic
de la „Contemporanul” împotriva taberei naţionalist-protocroniste printr-un citat aparent nevinovat
din părintele fondator: „şcoala naţionalistă n-a produs decât lucruri sarbede, neartistice, deseori
ridicule”. Acestei strategii care, sub numele de „critică de implicare”, rejoacă partide din trecut
pentru a da şah în prezent, punând toată miza pe rutinele şi folosul actualităţii, i se poate găsi punctul
nevralgic în Eseu despre lumea lui Caragiale (1988; abia ediţia a doua, din 1994, va putea recupera
titlul iniţial Marea trăncăneală, respins de cenzură). Deşi s-a impus de la început în bibliografia
esenţială a lui I.L. Caragiale, ca antiteză la ipoteza lui Mihai Ralea privind caracterul idilic al lumii
imaginate de părintele d-lui Goe, scrierea pare rezultatul unei operaţiuni de simplificare extremă, al
cărei interes va fi stat îndeosebi în plasarea de şopârle în lumea reală dinspre sfârşitul comunismului.
Reducând literatura lui Caragiale la prostia şi limbuţia personajelor care o populează („Lumea lui
Caragiale este o prostocraţie, în sistemul căreia prostia reală, autentică se confundă indiscernabil cu
simularea prostiei”; „Ocupaţia cea mai răspândită în lumea lui Caragiale e statul de vorbă”), I.
ignoră tocmai acea dominaţie subtilă a vocii lui Caragiale asupra vocii personajelor lui. Unde
Caragiale scrie „Prudenţa şi amiciţia au oprit pe d. Turtureanu să nu-i dreseze cuvenitul proces-
verbal pentru insultă adusă autorităţii în exerciţiul funcţiunii, şi poate că tot i l-ar fi dresat, dacă,
asupra ultimelor cuvinte, d. Lefter n-ar fi ieşit în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să
reclame la Parchet”, criticul comentează: „Ca un nebun: ieşirea domnului Lefter Popescu împotriva
autorităţii este într-adevăr curat nebunească în lumea lui Caragiale, care de obicei ştie foarte bine
până unde îi este îngăduit să ajungă cu vorba”. Astfel, orice urmă de intenţie a textului se pierde în
favoarea intenţiei interpretului, care urmăreşte de fapt să releve doar autoritarismul poliţienesc din
comunism, nu subtilităţile lui Caragiale. Primele volume ale lui I. păreau să ducă înspre acel
Eldorado al criticului român care este istoria literară. Rondul de noapte şi Al doilea rond (1976) îşi
asumă doar ca punct de plecare foiletonismul ce le furnizează materia, propunându-şi să-l
depăşească prin desenul sumarelor, care este acela al unor panorame ale literaturii de după
„eliberare”. Scriitori tineri contemporani (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor) trece către formatul
fişei de dicţionar, şi el o etapă pregătitoare (cum a fost cazul la Marian Popa, autor al unui dicţionar
şi mai apoi al unei istorii). Cartea, „ghid critic” cu „dublu caracter, evaluativ şi de informare”,

2
efectuează o arhivare de etapă, distribuită pe genuri literare, a scriitorilor „născuţi de la 1936
încoace”, nedepăşind 40 de ani în momentul întocmirii cuprinsului. O secţiune cu scriitori tineri
(optzeciştii Adina Kenereş, Gheorghe Crăciun, Cristian Teodorescu, Ioan Lăcustă ş.a.) va cuprinde
şi Prezent (1985), ultima culegere de foiletoane de dinainte ca I. să părăsească România. După
primele trei volume, interesul pentru o istorie a prezentului face treptat loc interesului, mai
defocalizat, pentru istoria literară din perspectiva prezentului. Culegeri de foiletoane în bună parte,
Firescul ca excepţie (1979), Critică şi angajare (1981), Ceara şi sigiliul (1982; Premiul Academiei
RSR) şi Prezent conţin dense incursiuni problematizante în domeniul clasicilor, de la Titu
Maiorescu, N. Iorga sau G. Ibrăileanu până la Camil Petrescu. În Firescul ca excepţie se află şi
studiile despre Dinicu Golescu şi Gherea. Biografiei primului, cu material de roman, i se organizează
festivitatea unei naraţiuni spectaculoase, deschise prin revoluţia lui Tudor Vladimirescu. În partea de
lectură critică a operei, I. argumentează teoria (formulată în trecut şi de Ion Pillat) după care
Însemnare a călătoriei mele e mai mult o ficţiune, o scriere cu cheie şi cu „şopârle”, prin care
boierul luminat urmărea cu program reformarea ţării lui şi mai puţin transcrierea genuină a
impresiilor turistice trăite de un neo-huron. Eseul despre Gherea urmăreşte dubla reabilitare a
acestuia: în faţa partidei estetice, pro-Maiorescu, şi în faţa partidei oficiale, care fie îl ţinuse la
popreală, fie îl ignorase. Se reconstituie un portret al unui Gherea „reformator” şi „înnoitor” şi
întemeietor la noi, de facto, al criticii moderne. Spre alt Istrati (1986), reluat și augmentat succesiv
în Celălalt Istrati (2004) și în Panait Istrati – nomadul statornic (2011) e nu atât un eseu biografic,
deşi revelaţiile documentare nu lipsesc, cât un eseu despre biografia brăileanului: adevăratul roman
este aici problematizarea pe marginea vieţii lui Panait Istrati. În general, perspectiva lui I. este aceea
a istoricului literar bine familiarizat cu diversele contexte istorice. Îi displac excesele interpretative,
voiajele în transcendenţa textelor, preferând să extragă, dintr-un set de fapte, documente, scrieri
minimul interpretativ şi maximul în problematizare. El preia, într-un loc, comparaţia făcută de E.
Lovinescu între critic şi coşar: „Criticul, ca şi coşarul: câţi dintre noi acceptăm umilitatea unei
asemenea comparaţii, fie ea şi făcută în numele artei, al talentului, al conştiinţei profesionale?!”
Valorile în care crede ţin de un canonic echilibrat, fără excentricităţi, de miza pe o tradiţie solidă şi
nestridentă. Foiletonistul e suspicios faţă de metode, bănuindu-le că l-ar dezimplica pe critic.
Strategia pe baza căreia îşi construieşte textele este una de tip detectivistic; la fel ca în prozele cu
detectivi (inşi care caută să identifice adevărul cel mai verosimil dintr-un set de fapte încâlcite sau
neclare), recurge, cu o impecabilă artă a scenariului, la simplificarea succesivă, prin raţionamente cât

3
mai plauzibile, întemeiate pe fapte indiscutabile, a poziţiei pieselor pe tabla de şah a „cazului”. Alte
trăsături sunt stilul tăios şi fluent, amintind pe alocuri de retorismul lui B.P. Hasdeu din Ioan Vodă
cel Cumplit, verva polemică împotriva imposturilor şi a extremismelor intelectuale, împotriva
prostiei – o marotă a criticului, ca şi la Alexandru Paleologu – şi a oportunismului, informaţia
meticuloasă şi gustul de cele mai multe ori riguros. În condiţiile mutaţiilor de paradigmă post–1989,
I., rămânând acelaşi, ar fi fost un critic mai bine pregătit decât mulţi alţii să facă faţă schimbărilor –
abandonarea coconului estetic, deschidere a criticii către fenomenul politic şi către public. În schimb,
a practicat specii ale jurnalismului precum foiletonul politic sau general cultural, antologat parțial în
Poștalionul cu boi (2010), ori precum interviul radiofonic (Convorbiri la sfârșit de secol, 2006).
Între noiembrie 2001și februarie 2004 a reluat totuşi cronica literară, în revista „22”, redevenind unul
dintre cei mai acuţi critici ai actualităţii. O „selecție tematică” a activității de aici a fost făcută în
volumul Tangențiale (2004), grupând cronici la cărţi despre figuri centrale ale culturii române (M.
Eminescu, G. Călinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian), precum și
recenzii la volume de Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Gabriel Dimisianu,
Augustin Buzura, Florin Manolescu, Sanda Cordoş ș.a.) Este vorba în principal despre cărți a căror
miză traversează atât literarul, cât şi contextele sale ideologice: antisemitismul din România
interbelică şi contemporană, opţiunile radicale din tinereţea lui Mircea Eliade şi Emil Cioran,
legitimitatea interpretării operei literare a lui Mircea Eliade în cheie legionară, politizarea operei lui
Eugen Ionescu, începuturile literaturii realist-socialiste în România, exilul românesc, „complexele”
literaturii române.

Mircea Iorgulescu a arătat (mai ales în Scriitori tineri contemporani) vocaţia formulei pregnante,
memorabile, a portretului din câteva trăsături. Critica lui toată (până la Dinicu) e, în linii puţine şi
apăsate, categorică, simplificatoare (ceea ce nu e totuna cu simplistă), suficientă, dogmatică, uzând
cu plăcere de judecăţi (ce se dovedesc câteodată prejudecăţi), tăind de-a dreptul chiar şi când ar
trebui să ocolească. Pe cât de neiertătoare cu scriitorii buni (cărora le descoperă sadic cusururile
cele mai mici), pe atât de concesivă uneori cu mediocrităţile (cărora le ignoră defectele mari), ea
pare incoruptibilă chiar şi fiind numai drastică.

NICOLAE MANOLESCU

4
SCRIERI: Rondul de noapte, Bucureşti, 1974; Al doilea rond, Bucureşti, 1976; Scriitori tineri
contemporani, Bucureşti, 1978; Firescul ca excepţie, Bucureşti, 1979; Critică şi angajare,
Bucureşti, 1981; Ceara şi sigiliul, Bucureşti, 1982; Prezent, Bucureşti, 1985; Spre alt Istrati,
Bucureşti, 1986; ed. 2 (Celălalt Istrati), Iași, 2004; ed. 3 (Panait Istrati – nomadul statornic), pref.
Eugen Simion, Ploiești, 2011; Eseu despre lumea lui Caragiale, Bucureşti, 1988; ed. 2 (Marea
trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale), Bucureşti, 1994; Tangențiale, București, 2004;
Convorbiri la sfârșit de secol, București, 2006; Poștalionul cu boi, Ploiești, 2010; Ultima
trăncăneală (în colaborare cu Ioan Groșescu), Ploiești, 2011. Antologii: Arhipelag. Proză scurtă
contemporană, pref. edit., Bucureşti, 1981. Ediţii: C. Dobrogeanu-Gherea, Asupra criticei, postfaţa
edit., Bucureşti, 1973; Panait Istrati, Mediterana, pref. edit., Bucureşti, 2001; Florin Mugur, Scrisori
de la capătul zilelor, pref. edit., Bucureşti, 2002. Traduceri: Panait Istrati, Răsărit de soare, în
Panait Istrati, Mediterana, Bucureşti, 2001.
Repere bibliografice: Liviu Petrescu, „Rondul de noapte”, TR, 1974, 28; Ulici, Prima verba, I, 42–
45; Regman, Colocvial, 227–230; Culcer, Citind, 80–88; Vlad, Lectura, 68–73; Ungheanu, Lecturi,
210–215, 296–300; Dimisianu, Opinii, 299–303; Dobrescu, Foiletoane, I, 143–151; Raicu,
Contemporani, 212–215; Zaciu, Lancea, 227–232; Grigurcu, Critici, 377–388; Culcer, Serii, 93–
104; Grigurcu, Între critici, 207–211; Stănescu, Jurnal, II, 200–205; Gheorghiu, Reflexe, 105–110;
Manea, Contur, 131–141; Simion, Scriitori, III, 616–626; Dimisianu, Subiecte, 201–208;
Crohmălniceanu, Al doilea suflu, 233–237; Cristea, A scrie, 60–65, 122–126; Valentin F. Mihăescu,
Viciul nepedepsit, Bucureşti, 1994, 165–192; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 225–227;
Lovinescu, Unde scurte, IV, 46–50, 255–258, V, 120–125; Gabriel Dimisianu, „Modelul
Iorgulescu” revizuit, RL, 1996, 18; Grigurcu, Amurgul, 234–247, 303–305; Dicţ. esenţial, 407–410;
Manolescu, Lista, III, 354–358; Holban, Portrete, II, 419–424; Mihai Iovănel, Tangente, secante şi
mai ales perpendiculare, ALA, 2004, 728; Cristea-Enache, București, 285–290; Grigurcu, De la un
critic, 134–140; Ștefănescu, Istoria, 1067–1069; Holban, Ist. lit., III, 157–163; Andrei Terian,
Iorgulescu – azi, CLT, 2007, 5; Cistelecan, Diacritice, I, 111–121; Popa, Ist. lit., II, 1058– 1059; Al.
Cistelecan, Mircea Iorgulescu, CLT, 2010, 47; Manolescu, Enciclopedia, 432–434; Nicoleta
Sălcudeanu, Asupra criticei de azi, Cluj-Napoca, 2011, 184–202; Scurtu, Contribuții, III, 177–180.
Mihai IOVĂNEL