Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată
de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar şi democratic de toate ţările
membre. De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat, Comisia nu
poate propune un act legislativ în domeniul respectiv.
Tratatul este un acord cu forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabileşte
obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a deciziilor şi
relaţiile existente între Uniune şi statele membre. Tratatele sunt modificate pentru a permite
creşterea eficienţei şi transparenţei UE, pentru a pregăti extinderile viitoare şi pentru a introduce
noi domenii de cooperare - cum ar fi moneda unică. În baza tratatelor, instituţiile UE au
posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care statele membre le aplică ulterior.
De-a lungul formării UE, o serie de tratate s-au manifestat ca fiind deosebit de importante,
printe acestea enumerîndu-se:
1. Tratatul de la Roma
2. Tratatul de la Maastricht
3. Tratatul de la Amsterdam
4. Tratatul de la Nisa
5. Tratatul de la Lisabona.
Tratatul de la Roma reprezintă tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică
Europeană (EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și
Luxemburg la 25 martie 1957. Inițial, numele complet al tratatului era “Tratatul de instituire a
Comunității Economice Europene”. Totuși, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând,
printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest
motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori “Tratatul de instituire a Comunității Europene”
sau “Tratatul CE”.
În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (Euratom). Cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene
a Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de
la Roma, cât și “Euroatom”-ul au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul, inițial, a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a
încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul de la Roma a rămas o
secțiune de sine stătătoare în cadrul acestuia.
Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou
pas in direcția integrării europene, luarea majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă
după baza legală a Tratatului de la Roma, care rămâne principală sursă a legislației comunitare.
Cetățenia europeană
Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține orice
persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele
dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la alegerile locale precum și
dreptul de a alege deputații din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul
UE.
Procesul de democratizare
O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta
Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În
afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura
reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.
Procesul de democratizare
Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la
procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht,
aducând parlamentul la același nivel cu Consiliul de Miniștri. Prin Tratatul de la Amsterdam
dreptul Parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care
Consiliul de Miniștri hotărăște cu o majoritate calificată. Excepție face de la această regulă
politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE.
Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor
Comisiei Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor
acesteia, ci și cu numirea președintelui comisiei.
Au mai rămas totuși anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă Parlamentul (singurul
organ la UE ales direct de populație) nu are încă nici un drept inițiativ în elaborarea proiectelor
de lege. Acest drept îl are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde și
de aplicarea legislației europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separației puterii
legislative de cea executivă. Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a
Constituției Europei.
Politica ocupațională
Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de
politică ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit
totuși o mai bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.
Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de aplicat începând din
2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din
345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil (14
din 27). Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară
unanimitate: coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul
proprietăţii intelectuale şi al serviciilor, cooperarea judiciară în materie civilă.
Comisia Europeană
Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene intră
numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Atunci când Uniunea va avea mai
mult de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne acelaşi (27) şi va fi instaurat un
sistem de rotaţie ale cărui reguli vor fi stabilite de
către Consiliu prin vot în unanimitate.
Pentru buna funcţionare a Comisiei, puterile preşedintelui acesteia au fost extinse.
Preşedintele are în atribuţiile sale organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere
demisia comisarilor. Preşedintele este desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în
majoritate calificată.
La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulţi
ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la
Maastricht) şi Tratatele CE (fără a le înlocui) punînd la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi
instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde
aşteptărilor cetăţenilor.
Obiectivele Tratatului se impart conform următoarei 5dduce5op:
O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi
parlamentele naţionale se bucură de un rol 5dduce5ophe, în care cetăţenii au mai multe şanse de
a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel 5dduce5o şi naţional şi de către
cine.
Un rol 5dduce5ophe pentru Parlamentul European: ales direct de către cetăţenii Uniunii
Europene, acesta are noi atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi
acordurile internaţionale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul
elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu
Consiliul (care reprezintă statele 6dduce) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a
legislaţiei Uniunii Europene.
O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale pot participa
într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou 6dduce6op
care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai
bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului
European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi
la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.
O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni
din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană este mai clară,
odată cu repartizarea competenţelor.
Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată,
posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Politica Agricolă Comună (PAC) a luat fiinţă în 1962 şi a suferit de atunci cel puţin trei
reforme majore – prima în 1992, a doua în 1999 (Agenda 2000), şi a treia în iunie 2003 (cu
prilejul finalizării negocierilor de aderare a zece noi membrii ai UE din Estul Europei).
Importanţa PAC este reflectată prin câteva trăsături distincte:
- la momentul lansării PAC, trebuia atenuat şocul unei rate ridicate de ieşire a forţei de
muncă din agricultură. Golul fortei de munca din agricultură a rămas puternic şi astăzi, politica
agricolă fiind un capitol decizional sensibil;
- PAC este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare măsură chiar decât Piaţa
Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporţie de circa 10% pe cele
naţionale. În ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea
majoritate a producţiei agricole (peste 90%), de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi
comercializare a produselor;
- PAC este o politică mare consumatoare de resurse financiare. PAC consumă, prin
sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun.
În momentul stabilirii pieţei comune prin Tratatul de la Roma în 1958, agricultura celor
şase state membre fondatoare era dominată de o puternică intervenţie din partea statului, care
acţiona în special pe orientarea şi controlul ofertei, fixarea preţurilor de garanţie, sprijinul direct
pentru veniturile agricultorilor, comercializarea produselor şi/sau a structurilor agricole. Pentru
includerea produselor agricole în libera circulaţie a mărfurilor, menţinând o intervenţie a statului
în sectorul agricol, trebuia ca mecanismele de intervenţie naţionale incompatibile cu piaţa
comună să fie stopate şi să fie transpuse la nivel comunitar: aceasta este raţiunea care stă la baza
apariţiei politicii agricole comune.
Trebuie precizat faptul că menţinerea unei intervenţii puternice a statului în agricultură era
dorită de mai multe state şi de către toate organizaţiile profesionale agricole. În alte părţi,
intervenţia în agricultură se baza pe principiul, foarte răspândit la momentul respectiv, al
specificităţii sectorului, dependent în mare măsură de condiţiile climatice şi de constrângerile
geografice, supus dezechilibrelor sistemice între cerere şi ofertă, şi, în consecinţă, cu o puternică
volatilitate a preţurilor şi a veniturilor.
De fapt, agricultura este caracterizată de legătura sa cu resursele naturale. Aceasta extrage
produse proaspete, care se înscriu într-un lanţ al vieţii şi sunt destinate să satisfacă o necesitate
fundamentală a omului: aceea de a se hrăni. Agricultura este deci o activitate economică care
face parte din esenţa mediului înconjurător, care întreţine spaţiul şi îl cultivă, dar care suferă, de
asemenea, din cauza neajunsurilor teritoriale şi a condiţiilor climatice foarte diverse.
În plus, agricultura trebuie să reziste în faţa instabilităţii pieţelor: pe de o parte, durata
ciclurilor de producţie şi factorii de producţie ficşi fac ca oferta globală de produse agricole să
devină foarte rigidă; pe de altă parte, cererea alimentară este inflexibilă, adică aceasta
reacţionează puţin variaţiile de preţ. Datorită faptului că oferta pe termen scurt este rigidă,
cererea este cea care stabileşte preţul pe piaţă; cererea fiind inflexibilă, o ofertă abundentă va
provoca scăderi ale preţului pe piaţă în timp ce, în caz contrar, o ofertă săracă va induce o
puternică creştere a preţurilor. Toate aceste elemente creează o instabilitate permanentă a
pieţelor. Într-o astfel de situaţie, autorităţile publice din spatiul European si mondial au avut
întotdeauna o tendinţă clară de a regla pieţele agricole şi de a susţine veniturile producătorilor,
tendinţă pe care PAC a moştenit-o.
Chiar dacă agricultura nu reprezintă astăzi decât o mică parte a economiei ţărilor
dezvoltate, inclusiv a tarilor din UE, intervenţia publică s-a consolidat în ultimul timp prin
politici agro-rurale care au adăugat la susţinerea funcţionării tradiţionale a activităţii primare, şi
anume producţia de produse alimentare pentru consum, alte dimensiuni, printre care:
dezvoltarea sustenabilă (cu mult suport din partea societatii si autoritatilor),
amenajarea teritoriului şi a peisajului,
diversificarea şi revitalizarea economiei rurale
producerea de energie şi biomateriale.
De la marea reformă PAC din 2003, pusă în aplicare în mai multe etape, elementele
esenţiale ale PAC sunt fondate pe cinci texte de bază:
c. Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanţarea
politicii agricole commune;
Din 1962, anul stabilirii politicii agricole comune, aceasta şi-a îndeplinit obiectivele,
garantând siguranţa aprovizionării cu produse alimentare. Ulterior, odată cu politica sa privind
preţurile de sprijin foarte ridicate în comparaţie cu preţurile pieţei mondiale şi odată cu
garantarea achiziţionării unor cantităţi nelimitate de produse, PAC a început să producă din ce în
ce mai multe excedente. La începutul anilor '80, prioritate au avut eliminarea diferenţei din ce în
ce mai mari dintre ofertă şi cerere şi gestionarea influenţei cheltuielilor agricole asupra bugetului
comunitar. Pentru a face faţă acestui lucru, Comisia a publicat o Carte verde în care se preconiza
o politică a preţurilor mai restrictivă, care să permită apropierea preţurilor interne de cursurile
mondiale, menţinerea cheltuielilor la un nivel constant şi adaptarea scăderii preţurilor în funcţie
de excedente. Pe mai multe pieţe au fost puse în aplicare măsuri de control al ofertei şi
„stabilizatori” bugetari (mai întâi, în 1984, cotele de lapte, urmate în 1986 de taxele de
coresponsabilitate în ceea ce priveşte cerealele şi, în 1987 şi 1988, instaurarea cantităţilor
maxime garantate (CMG) în cazul culturilor erbacee).
În luna februarie a anului 1988, Consiliul European de la Bruxelles a decis luarea unor noi
măsuri, dat fiind faptul că acţiunile precedente nu au permis reducerea cheltuielilor şi a
excedentelor. Cele mai importante măsuri adoptate au fost următoarele:
- aplicarea unui cadru de disciplină bugetară pentru perioada 1988/1992 care să limiteze
creşterea cheltuielilor agricole în funcţie de evoluţia PIB-ului;
- extinderea „stabilizatorilor bugetari” la toate sectoarele (reducerea preţurilor şi a
ajutoarelor în cazul în care producţia atinge un plafon prestabilit);
- retragerea voluntară din circuitul agricol a suprafeţelor arabile (set aside);
- încurajarea extinderii producţiei şi reconversiei culturilor excedentare;
- subvenţionarea directă a veniturilor pentru micii fermieri cei mai afectaţi de măsurile de
reformă.
Pe parcursul dezvoltarii sale, Politica Agrara Comunitara a suferit de atunci cel puţin trei
reforme majore – prima în 1992, a doua în 1999 (Agenda 2000), şi a treia în iunie 2003 (cu
prilejul finalizării negocierilor de aderare a zece noi membrii ai UE din Estul Europei).
— un cadru financiar stabilit pentru o perioadă de şase ani, care cuprinde trei capitole: 40,5
miliarde EUR în medie pe an pentru primul pilon al politicii agricole comune (politica privind
pieţele şi ajutoarele) mai sus menţionat; 14 miliarde destinate finanţării celui de al doilea pilon al
politicii agricole comune (noua politică de dezvoltare rurală) şi măsurilor veterinare şi
fitosanitare; şi 250 milioane pe an destinate Instrumentului Structural de Preaderare (ISPA).
— decuplarea ajutoarelor în raport cu volumul produs, în vederea unei mai bune orientări a
fermelor în funcţie de piaţă şi a reducerii denaturării producţiei şi a pieţelor de produse agricole.
Ajutoarele decuplate reprezintă de acum înainte o plată fixă şi unică către fermă, axată pe
stabilitatea veniturilor şi calculată în funcţie de ajutoarele directe încasate în trecut (referinţe
istorice);
— o gestiune flexibilă a politicii agricole comune care să dea posibilitatea statelor membre
să aplice în mod diferenţiat o serie de parametri ai noii politici agricole comune: data intrării în
vigoare a noului regim de plată unică; eventuala decuplare parţială a anumitor producţii în
vederea evitării abandonului zonelor celor mai puţin favorizate şi a dezechilibrelor filierelor;
procentajul plăţilor atribuite rezervei naţionale; aplicarea modelului decuplării istorice sau a
modelului regional, cu posibilitatea instaurării unor modele hibride; etc.
— în sfârşit, progresivitatea: reforma din 2003 a reprezentat primul punct al unui proces
structurat pe etape, sub acoperirea perspectivei financiare actuale a perioadei 2007/2013. De fapt,
odată stabilite principiile de bază (decuplare, condiţionalitate, gestiune flexibilă, disciplină
financiară etc.), progresivitatea a reprezentat un punct de referinţă în iniţierea unor noi reforme
sectoriale. Prima etapă din 2003 a acoperit majoritatea organizărilor comune ale pieţei, în special
în sectoarele cerealelor, al orezului, al furajelor uscate şi al laptelui şi produselor lactate; a doua
etapă, cea din aprilie 2004, a acoperit ceea ce a fost denumit „pachetul mediteraneean” privind
sectorul uleiului de măsline, al tutunului brut, al hameiului şi al bumbacului; a treia mare reformă
a avut loc în 2006 şi 2007 privind sectorul zahărului; reforma din sectorul fructelor şi legumelor
a fost apoi adoptată în 2007; în cele din urmă, reforma din sectorul vitivinicol a fost, de
asemenea, aprobată în. „Bilanţul de sănătate”, aflat în curs de adoptare în 2008, care
aprofundează axele reformei din 2003 în toate sectoarele, constituie etapa finală a acestui proces
de reformă deschis şi în curs.
Uniunea Europeana are multiple contacte şi relaţii comerciale cu ţările terţe şi blocurile
comerciale. Este unul dintre principalii actori pe piaţa mondială a produselor agricole, fiind cel
mai mare importator şi al doilea mare exportator de produse alimentare din lume. UE joacă un
rol major în încheierea acordurilor comerciale mondiale în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC).
De asemenea, uniunea este singura mare grupare comercială din rândul ţărilor bogate care
nu numai că acordă un acces preferenţial pe pieţele sale importurilor din ţările în curs de
dezvoltare, ci şi importă cantităţi considerabile din aceste ţări.
Politica UE este clară: dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre toate ţările, fie ele dezvoltate
sau mai puţin dezvoltate, trebuie să se bazeze pe norme comerciale multilaterale în avantajul
tuturor ţărilor, în special al celor în curs de dezvoltare. De aceea UE este un puternic susţinător al
OMC şi a jucat întotdeauna un rol activ în cadrul discuţiilor şi negocierilor OMC privind
comerţul cu produse agricole. UE se angajează să respecte rezultatele negocierilor „Agendei de
dezvoltare de la Doha” (ADD), al căror scop este continuarea liberalizării comerţului în paralel
cu favorizarea dezvoltării. În ceea ce priveşte agricultura, acordul din august 2004 a pregătit
terenul pentru negocieri ulterioare care ar putea conduce la o liberalizare a comerţului de produse
agricole cu mult mai importantă decât cea prevăzută în negocierile comerciale anterioare
(„Runda Uruguay”).
Volumul de produse agricole importate de UE din ţările în curs de dezvoltare şi din cele
mai puţin dezvoltate este deja impresionant şi este mai mare decât cel înregistrat de SUA,
Japonia, Canada, Australia şi Noua Zeelandă la un loc.
Tot UE este cea mai mare piaţă pentru exporturile agricole din ţările în curs de dezvoltare.
Aproape 70 % din toate importurile agricole în UE provin din ţările în curs de dezvoltare.
De asemenea, ţările în curs de dezvoltare beneficiază de pe urma preferinţelor UE sub
forma eliminării sau reducerii semnificative a tarifelor pentru bunurile acestora (în baza
„sistemului generalizat de preferinţe”), iar iniţiativa „Totul în afară de arme” oferă acces fără
taxe vamale şi fără cote pe pieţele noastre pentru toate ţările cel mai puţin dezvoltate (LDC-uri)
şi pentru toate produsele cu excepţia armelor, fiind cel mai generos regim de import preferenţial
din lume.
În acelaşi timp, UE şi statele sale membre sunt cel mai mare furnizor mondial de ajutor
pentru comerţ, prin care sprijină partenerii în elaborarea de strategii comerciale, în construirea
infrastructurii legate de comerţ şi îmbunătăţirea capacităţii de producţie. În 2009, ajutorul anual
combinat pentru comerţ furnizat de UE a fost de 10,5 miliarde EUR, menţinându-se astfel suma
record înregistrată în anul precedent.
Totodată, s-a raportat o creştere substanţială în cazul asistenţei UE pentru comerţ (o
subcategorie a ajutorului pentru comerţ care se concentrează asupra aspectelor comerciale
strategice, cum ar fi elaborarea de politici, reglementare sau integrare regională). Astfel, suma
colectivă ajunge la aproape 3 miliarde EUR, cu mult peste obiectivul de cheltuire a unei sume de
2 miliarde EUR pe an pentru asistenţa în domeniul comerţului, începând din 2010.
Africa Subsahariană este principalul beneficiar al asistenţei legate de comerţ a UE, cu o
cotă de asistenţă colectivă a UE legată de comerţ care a crescut de la 15 % la 28 % între 2008 şi
2009.
Nu in ultimul rând, UE sprijină reformele interne în ţările în curs de dezvoltare, necesare
pentru o contribuţie deplină a comerţului la dezvoltare.
Zonele rurale acoperă 90% din teritoriul UE, mai mult de jumătate fiind consacrate
agriculturii. Numai acest fapt subliniază importanţa agriculturii pentru mediul natural al UE.
Între agricultură şi natură există o puternică influenţă reciprocă. De-a lungul secolelor,
agricultura a contribuit la crearea şi menţinerea unei varietăţi de habitate seminaturale valoroase.
Astăzi, ele modelează majoritatea peisajelor de pe întregul teritoriul UE şi adăpostesc o
multitudine de specii sălbatice.
Sistemele de agromediu au fost sprijinite de UE încă din momentul introducerii lor prin
reformele PAC din 1992. Ele încurajează agricultorii să furnizeze servicii de mediu care
depăşesc bunele practici agricole obişnuite. Normele de bază au fost consolidate într-o axă
specifică a politicii de dezvoltare rurală pentru perioada 2007-2013. Agricultorii care se
angajează voluntar să realizeze obiectivele de agromediu pe o perioadă de cinci ani pot beneficia
de ajutoare. Pentru anumite tipuri de angajamente se pot fixa perioade mai lungi, în funcţie de
efectele lor asupra mediului. Statele Membre au obligaţia de a le oferi agricultorilor astfel de
sisteme de agromediu, fapt care ilustrează prioritatea politică acordată acestor sisteme.
UE încearcă să vină în ajutorul mediului rural:
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: