Sunteți pe pagina 1din 16

Limba română.

I. a) Nivelul fonetic: norme ortografice şi ortoepice, sunet, silaba, despărțirea cuvintelor în


silabe, diftongi, triftongi, hiat, accent;

A. norme ortografice şi ortoepice.

SEMNELE ORTOGRAFICE
Semnele ortografice sunt înrudite cu semnele de punctuaţie, uneori acestea fiind folosite
şi ca semne ortografice. Punctul, de exemplu, se foloseşte la abrevieri.
Semnele ortografice propriu-zise sunt:
a) cratima
b) apostroful
a) CRATIMA marchează:
• rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte:
* dacă lipsesc sunete: c-am plecat (că am plecat); m-a văzut (mă a văzut)
* se-nţelege (se înţelege); într-o zi (întru o zi)
* dacă nu lipsesc sunete: dă-ne (ne dă) strigă-mă (mă strigă)
• scrierea unor cuvinte compuse, comune sau proprii:
câine-lup; redactor-şef; floarea-soarelui; Popeşti-Leordeni; Vinţu-de-Sus;
• despărţirea cuvintelor în silabe:
ma-să; ba-la-dă; car-te; oa-meni;
• cantitatea, fiind pusă între două numerale: doua-trei; cinci-şase; o sută-două;
Sinereza (fuziunea a două vocale într-un diftong ascendent, prin transformarea primei
vocale în semivocală) poate fi obligatorie [DE-A DREPTUL -[DEA]; LE-A DAT -
[LEA]; MI-A SPUS - [MIA]; MI-O DĂ - [MIO] sau facultativă, în funcţie de rostirea
în TEMPO RAPID (DE-ABIA) ori în TEMPO LENT (DE
ABIA). Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise separat, sau când este
vorba de cuvinte compuse - cu cratimă sau "legat": ÎNTR-UNA prep.+num.,
dar ÎNTRUNA adv.; L-A pr.+vb.aux., dar LA prep.; NE-AM pr.+vb.aux.,
dar NEAM s.n.; S-A pr.+vb.aux., dar SA pr., adj.pr.; V-A pr.+vb.aux.,
dar VA vb.aux.
Afereza (suprimarea vocalei iniţiale ori a unui grup de sunete de la începutul cuvântului) lui
î- de la începutul cuvintelor de bază (NE-MPĂCAT, NE-NCETAT, A RE-MPĂRŢI) se
motivează prin ritmul rapid al rostirii, iar cuvintele compuse cu prefixul sudat redau rostirea
în RITM LENT (NEÎMPĂCAT, NEÎNCETAT, A REÎMPĂRŢI).

• Cratima serveşte la ataşarea anumitor prefixe sau sufixe (EX-MINISTRU) şi uneşte


elementele unor cuvinte compuse: MAI-MULT-CA-PERFECT. La scrierea substantivelor
compuse disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: PRIM-
MINISTRU,dar PRIMUL NOSTRU MINISTRU.
• DOOM2 recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau a desinenţei la împrumuturile -
chiar ,neadaptate sub alte aspecte - terminate în litere din alfabetul limbii române pronunţate
ca în limba română: BOARDUL, BOARDURI; CLICKUL, CLICKURI; TRENDUL,
TRENDURI.

b. APOSTROFUL marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete:


Las'pe mine. Un'te duci? Da'cine eşti? Dom'le, ce vrei? Am fost pân'în sat.
Distincţia semne ortografice - semne de punctuaţie este într-o anumită măsură artificială,
nu numai pentru că scrierea corectă în sens larg include şi punctuaţia, ci şi deoarece cratima
este un semn numai preponderent ortografic, bara oblică, blancul, linia de pauză şi punctul
sunt mai ales semne de punctuaţie, iar virgula, deşi semn de punctuaţie, priveşte într-o
anumită măsură şi ortografia în sens strict. Unele dintre acestea sunt folosite şi în alte
domenii, ca senine grafice cu diverse valori convenţionale.

1. Despărțirea cuvintelor în silabe:

1. O CONSOANĂ ÎNTRE DOUĂ VOCALE trece în silaba următoare;


ma-să; pă-du-re; u-ti-li-za-re; Această regulă se aplică şi în următoarele situaţii:

a) dacă înaintea consoanei sau după ea se află un diftong sau un triftong, la despărţirea în
silabe consoana trece în silaba următoare:
pâi-ne; stro-pea-lă; CRE-IOA-NE;
b) litera x este considerată ca o singură consoană şi trece în silaba următoare atunci când se
află între două vocale:
a-xă; e-xa-men; e-xer-ci-ţiu;
c) atunci când între cele două vocale se află literele CE, CI, GE, GI, CHE, CHI, GHE,
GHI,care redau o singură consoană, acestea trec în silaba următoare:
ve-che; în-ger; ve-he; un-gher;
2. DOUĂ CONSOANE ÎNTRE DOUĂ VOCALE
la despărţirea în silabe se despart şi ele, prima consoană trece în silaba dinainte, iar a doua
consoană la silaba următoare: ar-tă; ac-tiv; tic-sit; mun-te; un-ghi-e;
EXCEPŢIE:
Dacă în grupul de două consoane, a doua este l sau r, iar prima este b,c,d,f,g,h,p,t,v,
despărţirea în silabe se face înaintea întregului grup, adică cele două consoane fac parte
din aceeaşi silabă:
o-braz: o-blu: co-dru: a-flu-ent; a-fri-can:
a-gra-fa; pe-hli-van: su-ple-ţe: pa-tru:
co-vrig: e-vla-vi-e:
3. TREI SAU MAI MULTE CONSOANE ÎNTRE DOUĂ VOCALE, la despărţirea în
silabe prima consoană se duce la silaba dinainte, iar celelalte două trec la silaba următoare.
as-tru; mon-stru; con-struc-tor;
EXCEPŢIE:
In cazul grupurilor de consoane lpt, mpt, nct, ncţ, ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea se
face DUPĂ A DOUA CONSOANĂ DIN GRUP:
sculp-tu-ră; somp-tu-os; linc-şii; punc-taj; func-ţi-e; arc-tic; jert-fa; ast-ma-tic; sand-
viş;
4. DOUĂ VOCALE ÎN HIAT se despart între ele, făcând parte din silabe diferite:
a-er; a-le-e; po-e-zi-e;
ATENŢIE!
■când O VOCALĂ este URMATĂ DE UN DIFTONG SAU DE UN
TRIFTONG despărţirea se face înaintea diftongului sau a triftongului:
plo-uă; le-oai-că;
dif. trif.
fra-ier; SU-IAU; du-ios;
dif. trif. dif.
POA-IE; STEA-UA;
dif. dif. dif. dif.
DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE ŞI LA CAPĂT DE RÂND
• Despărţirea după pronunţare a fost numită şi silabaţie fonetică, însă această
denumire este improprie, deoarece despărţirea cuvintelor la capăt de rând este o
problemă practică, în timp ce silabaţia este o problemă lingvistică.

• Despărţirea după structură a fost numită şi silabaţie


morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabaţia (care priveşte
fonetica, nu (morfologia), ci elementele componente din structura anumitor cuvinte.

Normele actuale prevăd despărţirea cuvintelor în silabe după pronunţare. Este


acceptată ŞI DESPĂRŢIREA DUPĂ STRUCTURĂ, însă cu unele restricţii faţă de
recomandările din DOOM1. Despărţirea după pronunţare prezintă şi avantajul că pentru ea
se pot stabili reguli mai generale decât pentru despărţirea după structură, care are mai mult
caracter cult.

Se pot despărţi şi după structură:


- CUVINTELE COMPUSE: I-NA-BIL/ IN-A-BIL; DES-PRE/ DE-SPRE;
ARTERIOS-CLEROZÂ/ ARLERIO-SCLEROZĂ; AL-TUNDEVA/ ALT-UNDEVA;
DREP-TUNGHI/ DREPT-UNGHI; POR-TAVION/ POR-AVION; PRONOS-PORT/
PRONO-SPORT; ROMAR-TA/ ROM-ARTA:

- DERIVATE CU PREFIXE: ANOR-GANIC/ AN-ORGANIC; DE-ZECHILIBRU/


DEZ-ECHILIBRU; INE-GAL/ IN-EGAL; NES-PRIJINIT/ NE-SPRIJINIT; NES-
TABIL/ NE-STABIL; NES-TRĂMULAT/ NE-STRĂMUTAT; PROS-CENIUM/ PRO-
SCENIUM; SU-BLINIA/SUB-LINIA.

Normele actuale nu mai admit despărţirile după structură, dacă secvenţele nu sunt
silabe
(ca: ÎNTR-AJUTORARE, NEVR-ALGIC) sau ar contraveni pronunţării, ca
în APENDIC-ECTOMIE (apendicectomie), LARING-ECTOMIE (laringectomie). Pentru
cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente
sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv
despărţirea după pronunţare (ABSTRACT, SUBIECT) sau evitarea despărţirii, dacă
aceasta ar contraveni regulilor: A-BROGA; O-BIECT.

Despărţirea în scris a cuvintelor la capăt de rând se face după reguli care diferă, parţial, de
regulile despărţirii în silabe [...]. Limita dintre secvenţe se marchează prin cratimă, care se
scrie numai după secvenţa de la sfârşitul primului rând. Sunt posibile două
modalităţi de despărţire la capăt de rând: pe baza pronunţării şi pe baza structurii
morfologice a cuvintelor - modalităţi pe care le vom numi în continuare DESPĂRŢIRE
DUPĂ PRONUNŢARE şi, respectiv, DUPĂ
STRUCTURĂ. (Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând în
limba română, valabilă pentru ambele modalităţi, este interdicţia de a lăsa la sfârşit sau
la început de rând o secvenţă care nu este silabă. Excepţie fac grupurile
ortografice scrise cu cratimă (dintr-/un, într-/însa), la care se recomandă însă, pe cât
posibil, evitarea împărţirii.

• Nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor:


- ABREVIERILE SCRISE LEGAT (UNESCO, SIDA) sau despărţite prin
blancuri (S N C F R), prin puncte (A.C.) ori prin cratimă (LT.-MAJ., N-V);
- NUMELE PROPRII DE PERSOANE: POPESCU, ABIL EL-KADER nu: PO-
PESCU / POPES-CU; ABD EL-ZKADER);
- NUMERALELE ORDINALE scrise cu cifre şi litere: V-LEA, 5-« (nu: V-/LEA, 5-
/A);

• Se recomandă să nu se separe de la un rând la celălalt, ci să se treacă împreună pe rândul


următor:
- PRENUMELE (sau ABREVIERILE PRENUMELOR) şi NUMELE DE FAMILIE:
ION POPESCU, I.

POPESCU (nu: ION/ POPESCU, I./POPESECU),


- notaţiile care INCLUD ABREVIERI: 10 KM, ART.3 (NR. 10/KM, ART./3).
Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a , abrevierilor pentru nume generice
şi a numelor j proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de
ordine: ROMAN/ S.A.; SC SEVEMAV / SA., dar şi F.C. / ARGEŞ, RA
/ "MONITORUL OFICIAL", SC/ SEVEMAV SA (ca şi în scrierea completă: FOTBAL
CLUB ARGEŞ etc).

ATENŢIE!
Nu se despart în silabe SUBSTANTIVELE PROPRII sau acele substantive ale
căror SILABEsunt CACOFONICE: Şte-fan; Mi-hai; Car-men; Plo-ieşti; Vas-lui; cur-be;
cur-ri-cu-lum; caca-o etc.
SINONIMELE sunt cuvintele cu formă diferită şi înţeles identic sau foarte asemănător.
Un cuvânt poate avea mai multe sinonime, formându-se astfel o serie sinonimică:
adevărat - real - veritabil - autentic

Sursa principală a sinonimiei o constituie împrumuturile şi de aceea multe sinonime sunt


neologice: limpede/clar; amănunt/detaliu; moarte/deces; adânc/abis; cinstit/onest; (a)
îngădui/(a) permite; (a) cere/(a) solicit a etc.

Există mai multe tipuri de sinonime:


a) Sinonimele totale - sunt puţine la număr şi se stabilesc între cuvinte vechi, regionale şi
cuvinte literare sau între denumirile populare şi termenii tehnico-ştiinţifici: inimă=cord;
cupru=alamă; dalac=antrax; timp=vreme; repede=iute; varză=curechi; porumb=cucuruz,
păpuşoi etc.

b) Sinonimele parţiale - sunt cele mai frecvente şi se realizează, de obicei, între cuvinte vechi
şi cuvinte mai noi: bun=preţios, valoros, blând, gustos;
cuvânt= discurs, cuvântare, vorbă etc.

În cazul acestor sinonime nu se realizează o identitate a termenilor seriei sinonimice şi se


optează pentru unul dintre ele, în funcţie de particularităţile contextului.

Se poate stabili o relaţie de sinonimie şi între o expresie şi un cuvânt sau între două expresii:
a băga de seamă = a observa;
a o lua la sănătoasa = a fugi;
a se da de-a dura = a se rostogoli, a se da de-a rostogolul;
a-şi lua nasul la purtare = a se obrăznici, a i se urca la cap.

Notă:
* Sinonimul şi cuvântul înlocuit trebuie să fie aceeaşi parte de vorbire:
substantive: noroc=şansă;
verbe: a reuşi-a izbuti;
adjective: prietenesc=amical;
pronume: el—dânsul;
numerale: întâiul—primul;
adverbe: mereu-totdeauna;
prepoziţie: către=spre

Un cuvânt cu mai multe sensuri are sinonime pentru fiecare sens: -


arbore
— copac: Bradul e un copac.
— pom: Mărul e un pom.

Mic dicţionar de sinonime


abilitate (subst.) - destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate. iscusinţă, isteţime,
îndemânare, pricepere, ştiinţă, talent, uşurinţă, (pop.) meşteşug,meşterie, (reg.) apucătură,
(înv.) maravet, practică;

absolut (adj., adv.) - adânc, complet, deplin, desăvârşit, perfect


profund, total, integral, suprem;

(a) afirma (vb.) - a declara, a mărturisi, a relata, a spune, a zice,


a se evidenţia, a se remarca, (pop.) a cuvânta. (a) anula (vb.) - a abroga, a desfiinţa, a infirma,
a invalida, a suprima, a rezilia, a revoca, a desfiinţa;

bravură (subst.)- bărbăţie, curaj, eroism, neînfricare, vitejie. cutezanţă, îndrăzneală,


neînfricare, temeritate, (pop.) voinicie;

capriciu (subst.) - chef, fandoseală, fantezie, fason, fiţă, maimuţăreală, moft, naz, poftă,
sclifoseală, toană, (pop.) scăiâmbăială, (reg.) năbădaie;

citit (adj.) - cult, cultivat, educat, instruit, învăţat, erudit, (pop.) pricopsit, ştiutor;

cuviincios (adj.) - decent, politicos, respectuos, reverenţios; desăvârşire (subst.) -


perfecţionare, plenitudine, perfecţiune;

distins (adj.) - ales, deosebit, rar, superior, remarcabil, eminent, ilustru, select, stilat,
manierat, politicos, aristocrat, elegant, (fam.) şic; • (adj.) - rezistent, solid, tare, tenace,
agresiv, bătăios, brutal, nestăpânit, violent;

efemer (adj.) - temporar, schimbător, pieritor, trecător, vremelnic; (a) emoţiona (vb.) - a
impresiona, a înduioşa, a mişca, a tulbura, a sensibiliza;

falsitate (subst.) - inexactitate, neadevăr, duplicitate, făţărnicie, ipocrizie, minciună, perfidie,


prefăcătorie, viclenie;

(a) găzdui (vb.) - a adăposti, a primi, (pop.) a pripăşi, a sălăşlui;


(a) guverna (vb.) - a cârmui, a conduce, a dirigui, a domni, a stăpâni, (pop.) a oblădui, (arh.)
a ocârmui;

harnic (adj.) - activ, muncitor, neobosit, neostenit, silitor, sârguincios, vrednic, zelos, (livr.)
laborios.

imaginare (subst.) - concepere, creare, elaborare, inventare, născocire, plăsmuire, scornire;

joc (subst.) -joacă, zbenguială, zbânţuială, zburdălnicie, (sport)


dispută, întrecere, meci, partidă;

limbaj (subst.) - limbă, vorbire, grai, exprimare, stil;

mediocru (adj.) - comun, mijlociu, potrivit, obscur, modest, redus, scăzut;

motivaţie (subst.) - îndreptăţire, justificare, motivare, raţiune, temei, argument, (pop.) noimă;

nociv (adj.) - dăunător, negativ, păgubitor, periculos, rejudiciabil, primejdios, stricător,


vătămător, contraindicat, (livr.) pernicios;

obrăznicie (subst.) - insolenţă, impertinenţă, necuviinţă, neobrăzare, neruşinare, aroganţă,


sfruntare, trufie, tupeu;

ozonat (adj.) - oxigenat, proaspăt, purificat, salubru, bun, curat, nealterat, nestricat,
nevătămator;

patetic (adj.) - duios, emoţionant, impresionant, înduioşător,


mişcător, răscolitor, tulburător, vibrant, (arh.) simţitor;

petiţie (subst.) - cerere, memoriu (arh.) jalbă;

precept (subst.) - învăţătură, normă, principiu, regulă, povaţă;

(a) raţiona (vb.) - a chibzui, a cugeta, a gândi, a judeca, a medita, a reflecta;

revoltă (subst.) - răscoală, răzmeriţă, rebeliune, tevatură, revoluţie;

satisfacţie (subst.) - bucurie, desfătare, mângâiere, mulţumire, plăcere;

sfios (adj.) - ruşinos, sfiicios, timid;

succes (subst.) - izbândă, reuşită, ispravă, victorie;

(a) tinde (vb.) - a aspira, a dori, a jindui, a năzui, a pretinde, a


râvni, a ţinti, a visa;

vigoare (subst.) - dinamism, energie, forţă, putere, robusteţe, tărie, vitalitate, vlagă,
impetuozitate.
ANTONIMELE sunt cuvinte cu formă diferită şi cu înţeles opus:
mare # mic; înalt # scund; bun # rău; sus # jos etc.

• Antonimia se poate realiza şi cu ajutorul prefixelor (prefixe antonimice, negative sau


privative):
confirma # infirma;
închide # deschide;
împacheta # despacheta;
cinstit # necinstit;
egal # inegal;
lipit # dezlipit etc.

• Antonimia se realizează şi între un cuvânt şi o locuţiune:


a opri # a da drumul

NOTĂ:
Perechea de antonime trebuie să fie compusă din părţi de vorbire de acelaşi fel:
SUBSTANTIVE: bucurie # tristeţe;
ADJECTIVE: bun # rău;
VERBE: a da # a lua;
ADVERBE: sus # jos.

ATENŢIE!
• In cazul CUVINTELOR POLISEMANTICE, antonimia se stabileşte PENTRU FIECARE SENS MAI
IMPORTANT AL CUVÂNTULUI RESPECTIV: drept # nedrept; drept # strâmb; drept # stâng

• La stabilirea PERECHILOR ANTONIMICE este bine SĂ NU SE PIARDĂ DIN VEDERE SENSUL


CUVINTELOR. De pilda, cuvinte ca nebun, necurat, nevrednic nu sunt
antonimele cuvintelor bun, curat, vrednic.

Mic dicţionar de antonime


alb # negru
bun # rău, malefic
corect # incorect, eronat, greşit
a cumpăra # a vinde
drept # nedrept, inechitabil, injust, ilegal
efemer # etern, veşnic, nepieritor
frig # cald
înnoda # a deznoda
lumină # întuneric, beznă
a merge # a sta, a rămâne pe loc
mic # mare
a mobiliza # a imobiliza
a pierde # a câştiga
repede # încet, alene
sus # jos
tinereţe # bătrâneţe
vinovat # nevinovat


 OMONIMELE sunt cuvinte cu formă identică şi acelaşi corp fonetic, dar cu înţeles total diferit:
Barca pluteşte pe LAC.
Am dat cu LAC pe unghii.
Eu am o rochie NOUĂ.
El a luat nota NOUĂ la istorie.
ÎRINÂ POARTĂ pantofi cu toc.
Ei au plantat lângă POARTĂ un brad.

• Omonimele care SE SCRIU LA FEL se numesc omografe, la unele fiind diferit accentul:
acele/acele; copii/copii;
• Omonimele care SE PRONUNŢĂ LA FEL, fiind alcătuite din aceleaşi sunete şi la care nu diferă nici
accentul se numesc omofone:
 mii
— mii de roiuri de albine - NUMERAL;
— mi-i drag de el -PRONUME + VERB
CAR:
—car ghiozdanul în spate - VERB;
 —cred c-ar vrea o prăjitură - CONJUNCŢIE + VERB.

Omonimele sunt de mai multe feluri:
- lexicale;
- lexico-gramaticale;
- morfologice.

a) Omonimele lexicale pot fi:
- TOTALE - omonimele care au forme flexionare identice:
leu / leu---------lei / lei
Mai am doar un leu în buzunar. Mai am doar doi lei în buzunar.
De la circ a scăpat un leu. Am văzut mulţi lei la Zoo.
 - PARŢIALE - omonimele nu au forme flexionare identice:
Masa:
mese (de bucătărie)
mase (de oameni)
Bandă:
bande (de răufăcători)
benzi (magnetice)

b) Omonimele lexico-gramaticale sunt cuvinte cu FORMĂ IDENTICĂ, dar care sunt PĂRŢI DE
VORBIRE DIFERITE:
NOI:
 — ADJECTIV:
Am caiete noi.
— PRONUME: Noi plecăm imediat.
 Nouă:
 — ADJECTIV: Am o rochie nouă.

— NUMERAL: Am obţinut nota nouă la istorie,


 Poartă:
 — SUBSTANTIV: Am o poartă mare.

— VERB: El poartă o vestă verde.



ATENŢIE!
* A NU SE CONFUNDA CUVINTELE POLISEMANTICE CU OMONIMELE care au şi ele aceeaşi
formă şi înţelesuri diferite. Deosebirea se face avându-se în vedere următoarele: - OMONIMELE NU
AU LEGĂTURĂ DE SENS ÎNTRE ELE: bancă - din parc; bancă - unde se depun banii.
 -CUVINTELE POLISEMANTICE AU SENSURI APROPIATE, fiind derivate din sensul primar:
masă - obiect de mobilier;
masă - mâncare, ospăţ.

* Unele cuvinte sunt POLISEMANTICE ÎN ANUMITE CONTEXTE ŞI OMONIME ÎN ALTELE. De
exemplu, cuvântul masă. În situaţiile de mai sus, este POLISEMANTIC, dar este OMONIM cu sensul
de mulţime: în faţa catedralei era o masă de oameni.

 Mic dicţionar de omonime
 (a) abate (a se depărta de la ceva) - abate (preot catolic);

(a) altoi (a practica altoirea, a lovi) - altoi (rămurică desprinsă
din planta-mamă);
 ascendent (care urcă, se dezvoltă progresiv) - ascendent (rudă
în linie dreaptă dintr-o generaţie anterioară);
 banc (ridicătură de nisip, grup de peşti) - banc (glumă,
anecdotă);
 bancă (scaun lung) - banca (instituţie financiară);
 barem (măcar, cel puţin) - barem (normă, criteriu de evaluare);
 bursă (ajutor financiar acordat unui elev, student) - bursă
(formă de negociere a unor valori pe piaţa liberă);
 carieră (exploatare minieră) - carieră (profesie, ocupaţie);
 casă (imobil) - casă (dulap de fier în care se ţin bani);
 leu (animal) - leu (unitate monetară);
 noi (pronume) - noi (adjectiv);
 sare (verb) - sare (substantiv);
 PARONIMELE sunt cuvinte cu formă aproape identică (uneori diferă un singur sunet) şi cu
sensuri diferite.
 PRONUMELE este o parte de vorbire. Fiecare om are un nume şi un PRENUME.
COMPLEMENTUL este de mai multe feluri. Ei i-am făcut un COMPLIMENT.

ATENŢIE!
* Criteriul după care o pereche de cuvinte e considerată pereche paronimică este cel al atracţiei
(confuzie paronimică). Vorbitorul foloseşte cuvântul uzual în locul celui mai puţin cunoscut,
evidenţiindu-şi în felul acesta gradul de incultură.
 conflicte familiare în loc de conflicte familiale
(FAMILIAR = INTIM, APROPIAT; FAMILIAL = LEGAT DE FAMILIE)
localitatea originală în loc de localitatea originară
(ORIGINAL = DEOSEBIT, APARTE; ORIGINAR — DE ORIGINE)

Mic dicţionar de paronime

abilitate (pricepere) - agilitate (sprinteneală, supleţe);
apropiere (acţiunea de a se apropia) - apropriere (acţiunea de a însuşi un lucru
străin) arbitrai (hotărât de arbitru) - arbitrar (după bunul plac);
carbonier (care se referă la cărbune) - carbonifer (ramură industrială care se ocupă cu extracţia şi
prelucrarea cărbunelui);
complement (parte de propoziţie) - compliment (laudă, măgulire);
eferenţă (respect, consideraţie) - diferenţă (deosebire);
dependenţă (a fi dependent de ceva) - dependinţă (încăpere auxiliară: baie, bucătărie, cămară);
emigraţie (expatriere) - imigraţie (a se stabili într-o ţară străină);
eminent (remarcabil, excepţional) - iminent (care nu poate fi oprit);
(a) enerva (a înfuria, a indispune) - (a) inerva (în biologie, despre terminaţiile unui organ sau ale unui
ţesut);
familial (privitor la familie, destinat familiei) - familiar (intim, apropiat, cunoscut); glacial (de gheaţă,
rece) - glaciar (eră glaciară);
(a) investi - (a face o investiţie financiară) - (a) învesti (a acorda unei persoane un drept, o funcţie, o
demnitate);
libret (arie muzicală) - livret (legitimaţie militară);
literal (cuvânt cu cuvânt, textual) - literar (referitor la literatură);
oral (transmis prin viu grai, verbal) - orar (program pe ore);
ordinal (care indică ordinea unor obiecte) - ordinar (obişnuit, vulgar);
original (neobişnuit, propriu unei persoane) - originar (privitor la origine, obârşie); petrolier (referitor
la petrol, navă pentru transportul petrolului) - petrolifer (bogat în petrol, zăcăminte);
temporal (care indică timpul) - temporar (de scurtă durată, momentan)
 PLEONASMUL este o greşeală de exprimare, care constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau a
unor construcţii cu acelaşi înţeles:
 a aduce aportul
cobaii de experienţă
a avansa înainte
contrabandă ilegală
averse de ploaie
a coborî jos
babă bătrână
concluzie finală
caligrafie frumoasă
conducere managerială
cel mai superior
a conlocui laloialtă
a cere o solicitare
a conlucra împreună
a conţine în cuprins
copartener
a dăinui permanent
a ecraniza un film
genunchiul piciorului
hemoragie de sânge
a îngheţa de frig
mijloace mass-media
perioadă de timp
persuasiune convingătoare
a poposi pentru odihnă
a prefera mai bine
(5) procente la sută
a rămâne în continuare
a relua din nou
a repeta încă o dată
a rescrie iar
a reveni din nou
scurtă alocuţiune
a urca sus
a urma în continuare
vestigii trecute
 CACOFONIA este sonoritatea supărătoare a unor silabe alăturate, de multe ori cu tentă vulgară.
Utilizarea virgulei între cele două silabe nu este eficientă, aşadar nu este recomandabilă, pentru că
sunetele respective rămân alăturate în continuare.
 Evitarea cacofoniei se face prin intermediul câtorva părţi de vorbire, cum ar fi: decât, drept, faptul că,
asemenea, întrucât (în loc de pentru că), articole proclitice ori pur şi simplu reformulând enunţul.
 Cele mai frecvente cacofonii sunt: LA/LA; SA/SA; CA/CA; CA/CE(CI);
CĂ/CA; CU/CO; CĂ/CO;CĂ/CU; CĂ/CÂND; CII/RU; PUL/A.

DE EXEMPLU:
Astăzi facem ora de chimie la laborator./ ASTĂZI FACEM ORA DE CHIMIE ÎN LABORATOR.
Aceasta este o politică care enervează electoratul. / ACEASTĂ POLITICĂ ENERVEAZĂ
ELECTORATUL.
A întocmit o analiză economică care nu se bazează pe realitate. / A ÎNTOCMIT O
ANALIZĂ ECONOMICĂ FĂRĂ SĂ SE BAZEZE PE REALITATE.
Regret că_colegii mei nu sunt de acord. / REGRET CĂ NU SUNT DE ACORD COLEGII MEI.
Sunt deprimat, pentru că caut de mult o soluţie. /Sunt deprimat, ÎNTRUCÂT CAUT DE MULT O
SOLUŢIE.
 De data asta pleca către exterior. / DE DATA ASTA PLECA SPRE EXTERIOR.
Ca consilier are noi responsabilităţi. I IN CALITATE DE CONSILIER ARE NOI
RESPONSABILITĂŢI.
Locuinţa lui este la fel ca casa mea. / LOCUINŢA LUI ESTE ASEMENEA CASEI MELE.
A fost desemnat ca candidat la Senat.

/ A FOST DESEMNAT DREPT CANDIDAT LA SENAT.


Trebuie ca cineva să răspundă. / TREBUIE SĂ RĂSPUNDĂ CINEVA.
Am venit cu rugămintea de a-mi motiva absenţele. / VĂ ROG SĂ-MI MOTIVAŢI ABSENŢELE. /
AM RUGĂMINTEA SĂ-MI MOTIVAŢI ABSENŢELE.
Cu timpul a înţeles toate problemele. / IN TIMP, A ÎNŢELES TOATE PROBLEMELE.
In timpul acesta vorbea profesorul. / ÎN ACEST TIMP, VORBEA PROFESORUL.
Tipul acela nu-mi place/ ACEL TIP NU-MI PLACE.

*ANTONIMUL pentru cacofonie este eufonie, care înseamnă succesiune armonioasă de sunete,
efect auditiv plăcut.
*Norma literară condamnă folosirea lui ca şi (sau a lui ca, virgulă) în loc de ca pentru evitarea cacofoniilor
(şi cu atât mai mult când acest pericol nu există), în construcţii de tipul CA ŞI CONSILIER/
CA, VIRGULĂ, CONSILIER - care pot fi înlocuite prin construcţii directe precum "A FOST NUMIT
CONSILIER" sau "L-A LUAT DREPT CONSILIER" ori "ÎN CALITATE DE CONSILIER".

C. diftongi, triftongi, hiat, accent;


 DIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o VOCALĂ ŞI O
SEMIVOCALĂ. pronunţate în aceeaşi silabă.
 Diftongul poate fi:
*URCĂTOR (ASCENDENT), atunci când este alcătuit din SEMIVOCALĂ +
VOCALĂ:
iar-nă; broas-că; deal; soa-re; pia-tră.

*COBORÂTOR (DESCENDENT), atunci când este alcătuit din VOCALĂ +


SEMIVOCALĂ:
mai; grâu; ca-dou: câi-ne; vrei
 ATENŢIE!
*Diftongul se poate constitui din DOUĂ SUNETE ALĂTURATE
APARŢINÂND UNOR CUVINTE DIFERITE, dar care se pronunţă într-o silabă.
Intre elementele componente ale acestor silabe apare CRATIMA:
mi-a amintit; să-i dau; că-i spune;
 *În diftong, semivocalele O şi E apar întotdeauna ca prim element, iar celelalte semivocale (I şi U) pot
fi sau primul sau al doilea element.

 Notă:
*După consoanele C', G, K', G' nu există diftongi deoarece în această situaţie e sau i sunt
numai LITERE AJUTĂTOARE pentru scrierea acestor consoane:
ceaţă = c'aţă; geam = g'am; gheaţă = g'aţă.
 * Atunci când c şi i sunt vocale urmate de o semivocală (ghiocei, rochii), ei şi ii sunt diftongi
deoarece e şi primul i sunt vocalele silabelor respective: ghi-o-cei; ro-chii;

TRIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în
aceeaşi silabă. Triftongii sunt de DOUĂ FELURI:
-PROGRESIVI, atunci când SEMIVOCALELE PRECED VOCALA: ari-pioa-ră: cre-ioa-ne: i-ni-mioa-

- CENTRAŢI, atunci când SEMIVOCALELE ÎNCADREAZĂ VOCALA: le-oai-că; do-reau; tră-iai; fo-
iau;, so-seau
 ATENŢIE!
Triftongul se poate constitui din TREI SUNETE ALĂTURATE, APARŢINÂND UNOR CUVINTE
DIFERITE, DAR PRONUNŢATE ÎMPREUNĂ, ÎN ACEEAŞI SILABĂ. Intre elementele componente ale
acestor silabe apare CRATIMA.
şi-au spus; mi-ai dat; ne-au adus
 NOTĂ:
După consoanele C\ G\ K\ G\ nu există triftongi.
deoarece în această situaţie e sau i sunt LITERE AJUTĂTOARE pentru scrierea acestor consoane,
deci NU AU ROL DE VOCALE:
 zi-ceau = zi-c 'au; ve-gheau = ve-g 'an.:

HIATUL apare între DOUĂ VOCALE ALĂTURATE PRONUNŢATE IN SILABE DIFERITE:


du-e, ca-i-să, a-e-ro-port, al-co-ol: fi-in-ţă; i-de-e: po-e-zi-e; res-pec-tu-os; sca-un

MOARA CU NOROC de Ioan Slavici ESEU


 IPOTEZĂ
Nuvela MOARA CU NOROC este o proză realistă de analiză psihologică.
 FORMULAREA ARGUMENTELOR
MOARA CU NOROC de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză,
cu o construcţie riguroasă, un fir narativ central; personajele relativ puţine pun în
evidenţă evoluţia personajului principal, complex, puternic individualizat. Se observă
tendinţa de obiectivare a perspectivei narative, impersonalitatea naratorului,
naraţiunea la persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea. Este
o nuvelă psihologică prin: tematică, modalităţi de caracterizare a personajului şi de
investigare psihologică, natura conflictului (interior).

 DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (ilustrare/ exemplificări pe baza


textului)
Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări ale timpului povestirii; acţiunea
se desfăşoară prin continue acumulări şi izbucniri de tensiune
epică. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către
un narator omniscient, omniprezent, neimplicat. Relatarea evenimentelor nu se
realizează totuşi în mod linear, iar înlănţuirea dintre capitole se face prin tehnici
epice diverse: dialogul (la începutul nuvelei), descriere la timpul prezent (capitolele
al II-lea şi al III-lea), semnalarea unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele
povestite înainte (capitolul al XVI-lea). Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt
credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi
de obiectivitate.
Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere
în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu
autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei.

Înainte şi după discursul narativ propriu-zis, bătrâna rosteşte cele două replici - teze
ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului: >„OMUL SĂ FIE
MULŢUMIT CU SĂRĂCIA SA, CĂCI, DACĂ E VORBA, NU BOGĂŢIA, CI
LINIŞTEA COLIBEI TALE TE FACE FERICIT" şi „[...] AŞA LE-A FOST
DATĂ". Prin intenţia moralizatoare, nuvela este realist-clasică.

 TEMA NUVELEI

Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizante ale


dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XX-
lea. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă
socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din
perspectivă moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire,
scriitorul considerând că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la
pierzanie. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de
Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe pe cât de puternice, pe atât de contradictorii: dorinţa
de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de
altă parte. Conflictul nuvelei este complex, de natură socială, psihologică şi morală.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită MOARA
CU NOROCînseamnă de fapt MOARA CU GHINION, MOARA CARE ADUCE
NENOROCIREA, pentru că uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave
(nelegiuirea şi crima).
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu
valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi focul
purifică locul.
Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate.
Nuvela debutează cu un precept moral izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit
de mama-soacră, ce are în nuvelă rolul corului din tragedia antică greacă: „- OMUL
SĂ FIE MULŢUMIT CU SĂRĂCIA SA, CĂCI, DACĂ-I VORBA, NU
BOGĂŢIA, CI LINIŞTEA COLIBEI TALE TE FACE FERICIT". Bătrâna este
adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte schimbarea,
bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor, Ghiţă ia în arendă
cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani. Iniţial, cârciumarul nu
este un om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă responsabilitatea destinului celorlalţi.

 Cârciuma de la MOARA CU NOROC este aşezată la răscruce de drumuri, izolată


de restul lumii, înconjurată de pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea
drumului care merge la MOARA CU NOROC şI a locului în care se află, fixează
un peisaj - cadru obiectiv al acţiunii: „De LA INEU DRUMUL DE ŢARĂ O IA
PRINTRE PĂDURI ŞI PESTE ŢARINI, LĂSÂND LA DREAPTA ŞI LA
STÂNGA SATELE AŞEZATE PRIN COLŢURILE VĂILOR. TIMP DE UN
CEAS ŞI JUMĂTATE DRUMUL E BUN; VINE APOI UNPRIPOR, PE CARE
ÎL URCI, ŞI DUPĂ CE AI COBORÂT IAR ÎN VALE, TREBUIE SĂ FACI
POPAS, SĂ ADAPI CALUL ORI VITA DIN JUG ŞI SĂ LE MAI LAŞI TIMP
DE RĂSUFLARE, FIINDCĂ DRUMUL A FOST CAM GREU IARĂ MAI
DEPARTE LOCURILE SUNT RELE". Semnele părăsirii anticipează destinul
tragic al familiei: vechea moară „CU LOPEŢILE RUPTE ŞI CU
ACOPERĂMÂNTUL CIURUIT DE VREMURILE CE TRECUSERĂ PESTE
DÂNSUL!", cele cinci cruci „CARE VESTESC PE DRUMEŢ CĂ AICI LOCUL
E BINECUVÂNTAT, DEOARECE ACOLO UNDE VEZI O CRUCE DE
ACESTE A AFLAT UN OM O BUCURIE ORI A SCĂPAT ALTUL DE O
PRIMEJDIE". Simetria incipitului cu finalul se REALIZEAZĂ, prin descrierea
drumului. Simbolistica iniţială a drumului se completează, în final, cu sugestia
drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la MOARA CU NOROC: „APOI
EA LUĂ COPIII ŞI PLECĂ MAI DEPARTE".
Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist,
Ghiţă, şi antagonist, Lică.
Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi priceput, iar primele semne ale bunăstării şi
ale armoniei în care trăieşte familia nu întârzie să apară: „SÂMBĂTĂ DE CU
SEARĂ LOCUL SE DEŞERTA ŞI GHIŢĂ, AJUNGÂND SĂ MAI RĂSUFLE,
SE PUNEA CU ANA ŞI CU BĂTRÂNA SĂ NUMERE BANII, ŞI ATUNCI EL
PRIVEA LA ANA, ANA PRIVEA LA EL, AMÂNDOI PRIVEAU LA CEI DOI
COPILAŞI, CĂCI DOI ERAU ACUM, IARĂ BĂTRÂNA PRIVEA LA
CĂTEŞIPATRU ŞI SE SIMŢEA ÎNTINERITĂ, CĂCI AVEA UN GINERE
HARNIC, O FATĂ NOROCOASĂ, DOI NEPOŢI SPRINTENI, IARĂ
SPORUL ERA DAT DE LA DUMNEZEU, DINTR-UN CÂŞTIG FĂCUT CU
BINE".

 Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc (intriga), un personaj ciudat,


carismatic, şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură
echilibrul familiei. Personajul este portretizat de narator: „LICĂ, UN OM CA DE
TREIZECI ŞI ŞASE DE ANI, ÎNALT, USCĂŢIV ŞI SUPT LA FAŢĂ, CU
MUSTAŢA LUNGĂ, CU OCHII MICI ŞI VERZI ŞI CU SPRÂNCENELE
DESE ÎMPREUNATE LA MIJLOC. LICĂ ERA PORCAR, ÎNSĂ DINTRE
CEI CARE POARTĂ CĂMAŞĂ SUBŢIRE ŞI ALBĂ CA FLORICELELE,
PIEPTAR CU BUMBI DE ARGINT ŞI BICI DE CARMAJIN [...]".

Orgoliul lui Lică e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se
substituie destinului lor. Lică îşi impune încă de la început regulile: „EU SUNT
LICĂ SĂMĂDĂUL... MULTE SE ZIC DESPRE MINE, MULTE VOR
FI ADEVĂRATE ŞI MULTE SCORNITE. [...] EU VOIESC SĂ ŞTIU
TOTDEAUNA CINE UMBLĂ PE DRUM, CINE TRECE PEAICI, CINE CE
ZICE ŞI CINE CE FACE, ŞI VOIESC CA NIMENI ÎN AFARĂ DE MINE SĂ
NU ŞTIE. CRED CĂ NE-AM ÎNŢELES!". Ana, nevasta lui Ghiţă, intuieşte că
Lică este un „OM RĂU ŞI PRIMEJDIOS".
Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă
nu se poate sustrage influenţei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici
tentaţiei îmbogăţirii. Se anunţă desfăşurarea acţiunii.

 Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-
şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de
porci şi angajează încă o slugă, pe Marţi, „UN UNGUR ÎNALT CA UN BRAD".
Însă din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui
Ghiţă faţă de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici. Devine „DE TOT
URSUZ", „SE APRINDEA PENTRU ORIŞICE LUCRU DE NIMIC", „NU
MAI ZÂMBEA CA MAI ÎNAINTE, CI RĂDEA CU HOHOT, ÎNCÂT ÎŢI
VENEA SĂ TE SPERII DE EL, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „ÎŞI PIERDEA
REPEDE CUMPĂTUL ŞI-I LĂSA URME VINETE PE BRAŢ. Devine mohorât,
violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă
de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal cu cei mici. La un moment
dat, Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că nu-şi poate asuma total
riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate
frământările personajului: „EI! CE SĂ-MI FAC?... AŞA M-A LĂSAT
DUMNEZEUL.. CE SĂ-MI FAC DACĂ EÎN MINE CEVA MAI TARE
DECÂT VOINŢA MEA? NICI COCOŞATUL NU E ÎNSUŞI VINOVAT CĂ
ARE COCOAŞE ÎN SPINARE".
Datorită generozităţii Sămădăului, starea materială a lui Ghiţă devine tot mai
înfloritoare, numai că omul începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai de aceea
devine tot mai atent la imaginea pe care lumea o are despre el. Cu toate acestea,
înţelegerea dintre el şi Lică, marchează pentru Ghiţă începutul obişnuirii cu răul. Îşi
îndeamnă soţia să joace cu Lică, aruncând-o definitiv în braţele acestuia, distruge
imaginea pe care ceilalţi o aveau despre el, ajungând să fie implicat în furtul de la
arendaş şi în uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă
drumul acasă numai pe „CHEZĂŞIE". Axa vieţii lui morale se frânge şi, într-o
scenă de un patetism sfâşietor, îi cere iertare Anei: „- IARTĂ-MĂ, ANO! ÎI
ZISE EL. IARTĂ-MĂ CEL PUŢIN TU, CĂCI EU N-AM SĂ MĂ IERT
CÂT VOITRĂI PE FAŢA PĂMÂNTULUI...". În alt rând, sărutând pe unul dintre
copii, le spune: „SĂRMANILOR MEI COPII, VOI NU MAI AVEŢI, CUM
AVUSESERĂ PĂRINŢII VOŞTRI, UN TATĂ OM CINSTIT. TATĂL
VOSTRU E UN TICĂLOS".
Prin faptul că jura strâmb la proces, acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă devine
complice la crimă. Hotărăşte totuşi să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea.
Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi
jandarmului despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va putea opri jumătate din
sumele aduse de acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest
până la capăt nici faţă de Lică, nici faţă de Pintea.
Punctul culminant. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în
momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică,
îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră
până în ultimul moment ca se va produce o minune şi că soţia va rezista influenţei
malefice a acestuia. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi
de întreaga familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece,
în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „OM",pe când Ghiţă „NU E DECÂT
MUIERE ÎMBRĂCATĂ ÎN HAINE BĂRBĂTEŞTI". Dându-şi seama că soţia l-a
înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui
Lică. Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se sinucide izbindu-se cu
capul de un copac. „SANCŢIONAREA DRASTICĂ A PROTAGONIŞTILOR E
PE MĂSURA FAPTELOR SĂVÂRŞITE"(Pompiliu Mareea, IOAN
SLAVICI, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968)
 Deznodământul. Un incendiu teribil mistuie cârciuma de la Moara cu noroc
în noaptea de Paşti şi singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii,
fiinţele cu adevărat morale şi inocente din carte. Nuvela se încheie în mod simetric cu
începutul, prin vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama destinului
necruţător: „SIMŢEAM EU CĂ NU ARE SĂ IASĂ BINE; DAR AŞA LE-AFOST
DATĂ".

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin
ilustrează consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea
şi „CAPACITATEA DE A NE SURPRINDE ÎN MOD CONVINGĂTOR fac din
Ghiţă un personaj „ROTUND". Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare
socială (cârciumarul dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică
şi morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi
ezitări. Ezită între cele două cai simbolizate de Ana (valorile familiei,
iubirea, LINIŞTEA COLIBEI) şi de Lică (BOGĂŢIA, atracţia malefică a banilor),
sau în terminologie romantică: îngerul şi demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi
sfârşeşte tragic.
Lică rămâne egal cu sine, un OM RĂU ŞI PRIMEJDIOS. în schimb, Ana suferă
transformări interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine ANALIZE a
psihologiei feminine.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de
încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre
ele (caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete
sugestive (caracterizare directă); detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul
social (de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de investigaţie psihologică
sunt: scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi acela realizat în
stil indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.

 LIMBAJUL PROZEI NARATIVE

Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe.


Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul
narativ. Descrierea iniţială are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor
spaţiale şi temporale, funcţie simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi
realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii,
prin impresia de stil cenuşiu. Alături de funcţia esenţială de reprezentare, în roman
apare şi funcţia epică de interpretare/ semnificare. Dialogul contribuie la
caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor dintre personaje
şi concentrarea epică. Monologul interior, de factură tradiţională, monologul
interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare
psihologică a personajului principal.
Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre
stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-
moralizator al nuvelei este susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-
sentinţe rostite de bătrână la începutul şi la sfârşitul nuvelei.

 CONCLUZIE
Opera literară MOARA CU NOROC de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică,
deoarece are toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al
personajului principal, urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi
urmăreşte degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.