Sunteți pe pagina 1din 52

SCURTĂ ISTORIE A IMPERIULUI

ROMAN
Extinsă de la câteva sate la un imperiu imens, Roma antică a
dominat zona mediteraneană. În ciuda datinilor sale aspre şi a
războaielor crude, civilizaţia romană a stabilit un record
impresionant de înalte realizări.
Romanii credeau că sunt urmaşii lui Aeneas, un troian care
reuşise să scape după distrugerea oraşului său natal de către greci.
Ei considerau de asemenea că Roma fusese fondată de Romulus,
unul dintre gemenii zeului războiului, Marte, în anul 753 î.Hr.
În realitate, Roma timpurie era o regiune destul de restrânsă,
compusă din sate construite pe vârfurile dealurilor, care s-au unit şi
au prosperat datorită poziţiei lor favorabile pe rutele comerciale din
interiorul Italiei. Cu toate acestea, Roma a fost pentru mult timp
eclipsată de un alt popor din centrul Italiei şi anume etruscii, din
rândul cărora s-au ridicat câţiva regi.
În 510 î.Hr., romanii l-au expulzat pe ultimul lor rege,
Tarquinius Superbus, şi au înfiinţat o republică. A fost necesară o
perioadă de 200 de ani de conflicte între clasele sociale, şi anume
între patricieni (aristocraţi) şi plebei (oamenii de rând) până să se
ajungă la o anumită stabilitate constituţională.
Sub noua republică, un corp constituţional, Senatul, a creat
majoritatea legilor şi a luat majoritatea deciziilor, conducerea
propriu-zisă fiind asigurată de doi consuli. Noii consuli erau aleşi în
fiecare an de către Adunarea Poporului, însă membrii acesteia erau
de multe ori convinşi să aleagă candidaţi aristocraţi, interesele
poporului rămânând astfel să fie reprezentate de cei doi tribuni. În
practică, compromisurile menţineau un anumit simţ al cetăţeniei
comune şi al spiritului public, una dintre cele mai mari forţe ale
Romei.
Mulţumită acesteia, romanii au putut să formeze şi mai târziu
să domine o confederaţie în câmpia Latium şi să-i învingă până la
urmă pe etrusci, samniţi şi gali. Unul dintre secretele succesului lor
era neobişnuita generozitate faţă de aliaţii lor, precum şi faţă de
popoarele pe care le cucereau, cărora le acordau, mai devreme sau
mai târziu, cetăţenia romană. Aceasta însemna creşterea numărului
romanilor o dată cu cuceririle pe care le făceau.
Până în 272 î.Hr., Roma controla Peninsula Italică, coperând cu
locuitorii Cartaginei în vederea subjugării oraşelor greceşti din sud şi
a alungării din Sicilia a regelui grec Pyrrhus din Epir. Insula a devenit
apoi răsplată în războiul de 23 de ani (264 – 241 î.Hr.) dintre Roma
1
şi Cartagina, o mare putere comercială nord-africană, care era acum
principala rivală a Romei în supremaţia pentru bazinul occidental al
Mării Mediterane. Legiunile romane – o armată compusă încă din
cetăţeni – s-au descurcat bine în faţa mercenarilor din Cartagina,
însă războiul nu s-a încheiat până când romanii nu şi-au creat o flotă
formidabilă. La sfârşitul războiului, Cartagina a cedat Sicilia şi,
curând, Roma a ocupat Sardinia şi Corsica.
Aceasta a fost doar prima rundă a unui conflict care a epuizat
Roma. Ingenioşii cartaginezi au construit un nou imperiu în Spania,
găsind în Hannibal un comandant de geniu, al cărui tată l-a făcut să
jure că va rămâne ostil Romei. Când războiul a izbucnit din nou,
Hannibal a intreprins o traversare hazardată a Alpilor, însoţit de o
armată ce indudea chiar şi elefanţi africani de război, atacând apoi
Italia. Deşi inferioară nnmeric, armata sa a provocat înfrângeri
romanilor la Trebbia (218 î.Hr), Lacul Trasimene (217 î.Hr.) şi la
Cannae (216 î.Hr.). însa porţile Romei şi ale majorităţii aliaţilor
acesteia i-au rămas închise lui Hannibal şi deşi acesta a găsit sprijin
în sudul Italiei, rămânând în peninsulă timp de l6 ani, victoria finală
nu a fost a sa. Intre timp, romanii i-au învins pe aliaţii lui Hannibal,
au cucerit Spania şi au invadat Africa de Nord. Rechemat din Italia,
Hannibal a fost înfrânt în bătalia de la Zama (202 Î.Hr.) şi Cartagina
a capitulat.
Romanii deveneau din ce în ce mai puternici. Pentru a se
asigura că nu vor mai fi provocaţi, în 146 î.Hr. au distrus Cartagina,
care era aproape lipsită de apărare. În secolul al II-lea î.Hr.,
Macedonia, Grecia, Pergamul din Asia Mica (Turcia modernă),
precum şi coasta mediteraneană a Franţei au intrat sub controlul
roman; o parte a Egiptului a rămas nominal independentâ, însă
îndeplinea rolul de stat vasal (aliat dependent). Marea Mediterană
devenea astfel un "lac roman".
Expansiunea de asemenea proporţii a afectat modul de viaţă
roman. Numărul mare de sclavi aduşi în Italia a determinat
creşterea cavalerilor, echivalentul burgheziei de astăzi. Aceştia
detestau faptul că monopolul puterii era deţinut de aristrocraţi.
Astfel s-au format partide rivale în stat, optimaţii (aristocraţia) şi
popularii (plebea şi burghezia). Marius, membru al partidului
popular, un om de condiţie umilă, şi-a câştigat reputaţia în urma
unor campanii victorioase în Africa de Nord. Rivalul său, Sylla (sau
Sulla), conducător al optimaţilor, a triumfat în războiul civil,
instaurând o dictatură personală (82 î.Hr.). A urmat o perioadă grea
şi întunecată în istoria Romei, cu epurări sângeroase, „proscripţii”
pentru înlăturarea inamicilor politici. Cu toate acestea, s-a întărit
semnificativ rolul Senatului, instituţie marcantă, de unde şi deviza
2
republicii: „SPQR” („Senatus Populus Que Romanus” – Senatul şi
Poporul Roman).
Viaţa politică în următoarele decenii va fi marcată de un
triumvirat între principalii „actori” pe scena politică: Pompei,
Crassus şi Cezar. Triumviratul deţinea atâta putere şi influenţă, încât
membrii acestuia puteau aranja afacerile republicii după bunul plac.
Balanţa în interiorul triumviratului a fost răsturnată în momentul în
care Crassus a fost înfrânt şi ucis în est de parţi. Pompei s-a aliat cu
Senatul, crezând că este el însuşi ameninţat. Cezar a intrat în Italia
în 49 î.Hr., însoţit de vechea sa armată. Războiul civil care a urmat
s-a răspândit în toate regiunile din jurul Mediteranei. În anul 45 î.Hr.,
Cezar a ieşit victorios, devenind astfel dictator al Romei. Cu toate ca
deţinea toată puterea în stat, Cezar nu s-a proclamat niciodată
împărat, nedorind să schimbe sferele de influenţă în interiorul
republicii, după cum mărturiseşte în opera sa, „De Bello Gallico”
(„Războiul civil”). Cu toate acestea, a fost asasinat în Senat (martie
44 î.Hr.), printre asasini numărându-se şi propriul fiu, Brutus.
Ultimele cuvinte ale lui Cezar, al cărui nume urma să devină
echivalentul titlului de împărat, au devenit emblematice: „Tu
Quoque mi fili Brute” („Şi tu, Brutus, fiule”).
Aceasta a dus la izbucnirea altor războaie. Partidul senatorilor,
în frunte cu Brutus şi Cassius, a fost înfrânt de al doilea Triumvirat,
compus din Octavian, nepotul şi fiul adoptiv al lui Cezar, Marc
Antoniu şi Lepidus. Lepidus a fost eliminat, iar Octavian şi Antoniu
au ridicat armele unul împotriva altuia. Antoniu şi regina Cleopatra a
Egiptului au fost înfrânţi la Actium (31 î.Hr.), lăsându-l pe Octavian
stăpân asupra lumii romane.
Octavian, cunoscut mai bine după titlul ce i s-a acordat,
Augustus, a fost primul împărat roman (proclamarea imperiului – 27
î.Hr.), domnind până în anul 14 d.Hr. Republica nu a fost niciodată
abolită: Augustus a condus printr-o serie de instituţii legale care l-au
ajutat să obţină controlul asupra statului şi armatei, aşa încât
republica a decăzut încet, în timp ce Senatul şi alte instituţii
tradiţionale au fost păstrate.
Augustus a avut o domnie eficientă, armatele sale lârgind
frontierele imperiului până la Dunăre. Urmaşii săi - Tiberius,
Caligula, Claudius, Nero - au avut domnii scandaloase şi, lipsindu-le
restricţiile lui Augustus, de multe ori aveau un comporta-ment
tiranic. Însă, în timpul domniilor lor imperiul a prosperat, ca rezultat
al Păcii Romane (Pax Romana), promulgării legilor romane,
drumurilor romane şi geniului roman în construcţii şi inginerie.
Acordarea cetăţeniei persoanelor din provinciile Romei a contribuit
la stabilizarea societăţii romane. O trăsătură mai puţin de admirat
3
era reprezentată de aşa numita politică a "pâinii şi circului" –
locuitorii inactivi ai oraşelor erau adesea distraţi cu spectacole,
jocuri, inclusiv lupte de gladiatori. Urmaşii lui Augustus au respectat
sfatul acestuia de a nu întreprinde expansiuni ale imperiului. O
excepţie a fost cucerirea Britaniei, începută în 43 d.Hr., în timpul
domniei lui Claudius. În cele din urmă a fost ocupată o suprafaţă
corespunzătoare Angliei şi Ţării Galilor de astăzi şi, în ciuda primelor
revolte, britanii din clasele superioare au început să poarte togi, să-
şi construiască vile şi să adopte şi alte aspecte ale modului de viaţă
roman.
Nero (54-68 d.Hr.) a fost ultimul dintre împăraţii urmaşi ai lui
Cezar şi Augustus, deşi "Cezar" continua să fie folosit ca titlu ("Ţar"
şi "Kaiser" derivă din acest cuvânt). Sângerosul "an al celor patru
împăraţi" a demonstrat dezavantajul deţinerii puterii de o singură
persoană, de vreme ce existau mai mulţi adversari pentru titlu. Cu
toate acestea, câştigătorul, Vespasian era un om dur şi hotărât, care
a restabilit ordinea şi şi-a câştigat popularitatea printr-un program
de lucrări publice, incluzând aici şi Colosseumul.
Dinastia Flaviană (Vespasian, Titus, Domiţian) a luat sfarşit în
96 d.Hr., odată cu asasinarea tiranicului Domiţian, realizările din
această perioadă fiind însă impresionante. Totuşi, "epoca
Antoninilor" (96-192 d.Hr.) a fost descrisă ca fiind o Epocă de Aur
sprijinită de cei „cinci împăraţi buni” (Nerva, Traian, Hadrian,
Antonius Pius şi Marcus Aurelius). Caracteristica perioadei antoniene
era alegerea succesorului după competenţă, şi nu după gradul de
rudenie. În timpul acestei dinastii Imperiul Roman a atins culmile
cele mai înalte.

4
SCURTĂ ISTORIE A GETO-DACILOR
Geto-dacii reprezintă denumirea sub care sunt cunoscute
triburile dacice din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Numele li se
trage de la romani, care îi numeau daci, şi de la greci, care îi
numeau geţi. După Herodot, „geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi
dintre traci”. Tot acesta afirmă că „geţii se cred nemuritori”.
Statul dac se formează prin unirea triburilor dacice, având un
centru în regiunea Munţilor Orăştiei şi altele în regiunile
extracarpatice. Spre sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului
I î.Hr., exista o puternică uniune de triburi, poate urmaşa uniunii
tribale a lui Rubobostes. În jurul acesteia se nasc alte triburi dacice,
intra şi extracarpatice, sub autoritatea lui Burebista.
Burebista este primul rege cunoscut al statului dac. El urcă pe
tron prin anul 82 î.Hr., şi domneşte până în 44 î.Hr., fiind asasinat în
acelasi an cu Cezar. Cu ajutorul marelui preot Deceneu, Burebista
izbuteşte să unifice şi să organizeze nu numai triburile din zona
intracarpatică, ci şi pe cele din câmpia munteană, Oltenia şi
Moldova, ajungând astfel să stăpânească peste toată Dacia. În
Munţii Orăştiei, un vechi centru tribal, Burebista începe să
construiască un puternic sistem de fortificaţii.
Tânărul stat dac era ameninţat de pericolul celtic şi de cel
roman. Celţii erau mai aproape şi împotriva lor se îndreaptă mai
întâi Burebista. Prin anul 60 sau 59 î.Hr., el zdrobeşte triburile
celtice din vest (boii şi tauriscii), graniţele statului său ajungând
acum până la Dunărea mijlocie şi în Munţii Slovaciei.
Mai grav era însă pericolul roman, care se apropia şi el tot mai
mult. Încă în anul 74 î.Hr., generalul roman Curio ajunsese la Dunăre
cu trupele sale undeva prin dreptul Banatului, dar nu trecuse fluviul,
„de teama codrilor întunecoşi”. Puţin mai târziu, prin 72-71 î.Hr.,
generalul Lucullus încheie tratate de alianţă cu cetăţile greceşti de
pe litoralul vestic al Pontului. Roma ameninţa de-a dreptul Dobrogea
şi, prin aceasta, flancul răsăritean al statului dac.
Burebista reacţionează energic la această situaţie. El devine,
după cum îl caracterizează Strabo, „Spaima Romanilor”. După 55
î.Hr., el cucereşte, într-o campanie de trei ani, litoralul pontic de la
Olbia până la Apollonia (Bulgaria), conducându-şi apoi oştile
victorioase până la Munţii Haemus. Astfel, hotarele statului dac sunt
acum foarte cuprinzătoare: stăpânirea lui Burebista se întinde de la
Dunărea mijlocie şi Munţii Slovaciei până la Olbia şi din Carpaţii
nordici până în Balcani. Pe drept cuvânt, o inscripţie grecească îl

5
numeşte „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, iar
autorii antici numesc această stăpânire „arche” (imperiu).
În anul 48 î.Hr., Burebista se amestecă în războiul civil de la
Roma între Cezar şi Pompei. El trimite pe grecul Acornion din
Dionysopolis ca sol în Macedonia, la Pompei, promiţându-i acestuia
ajutorul dacic împotriva lui Cezar. Dar acest ajutor nu mai reuşeşte
să ajungă: în vara anului 48 î.Hr., Pompei e zdrobit de Cezar, care
devine stăpânul statului roman şi se pregăteşte, în anii următori, să
pornească război împotriva dacilor. Burebista renunţă la politica
externă activă de până atunci şi îşi concentrează eforturile asupra
consolidării sistemului de apărare din Munţii Orăştiei.
O parte a arisocraţiei geto-dace era nemulţumită de întărirea
puterii centrale. De aceea, organizează un complot, căruia îi cade
victimă Burebista. În anul 44 î.Hr., regele e înlăturat prin violenţă
cam în vremea când, la Roma, Cezar cădea sub loviturile de pumnal
ale adversarilor săi politici.
Lipsită de o trainică unitate economică şi politică, vasta
stăpânire a lui Burebista se destramă. Regiunile cucerite în afara
Daciei sunt pierdute pentru totdeauna, dar chiar în Dacia anumite
ţinuturi se desprind din statul centralizat. Statul nu dispare totuşi; el
se menţine în Transilvania, avându-şi centrul în Munţii Orăştiei. Pe
tronul acestui stat intracarpatic se succedă o serie de regi:
Deceneu, sfetnicul apropiat al lui Burebista, care deţine acum şi
autoritatea religioasă de mare preot, precum şi puterea regală;
Comosicus, de asemenea mare preot şi rege; Coryllus, care
domneşte 40 de ani; Scorilo, tatăl lui Decebal; Duras-Diurpaneus
(circa 69–87 d.Hr.), probabil unchiul lui Decebal, şi în sfârşit,
Decebal însuşi.
Ameninţarea tot mai serioasă pe care o reprezenta pentru
Dacia prezenţa Romei la Dunăre îndemna triburile dacice să se
unească din nou. Procesul de reunificare a daco-geţilor a început,
probabil, încă sub domnia lui Scorilo, continuând sub Duras-
Diurpaneus. În timpul domniei acestuia din urmă izbucneşte un grav
conflict cu romanii conduşi pe atunci de Domiţian (81–96 d.Hr.).
Pentru a preveni plănuita ofensivă a Romei şi a slăbi puterea
ei, în iarna anului 85/86, dacii năvălesc în Moesia pe care o pustiesc,
în luptă căzând însuşi guvernatorul provinciei, Oppius Sabinus.
Reacţia romană nu întârzie. Domiţian însuşi vine în apropierea
teatrului de operaţiuni şi dacii sunt alungaţi din Moesia care, pentru
o mai bună admninistrare şi apărare, e împărţită acum în două:
Moesia Superioară şi Moesia Inferioară. Pregătirile romane de
invadare a Daciei sunt terminate în anul 87 d.Hr.

6
În faţa pericolului iminent, Duras-Diurpaneus cedează tronul lui
Decebal. Acesta, potrivit istoricului Dio Cassius, „era priceput în ale
războiului şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se
retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se
folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”;
cu alte cuvinte, un talentat conducător de oşti şi un abil diplomat.
Diplomaţia este primul mijloc pe care-l foloseşte Decebal,
propunându-i lui Domiţian o pace care, după victoriile din Moesia,
nu putea fi decât avantajoasă pentru daci. Împăratul roman refuză
şi trimite peste Dunăre o armată condusă de generalul Cornelius
Fuscus. Înaintând pe valea Oltului, Fuscus cade în cursa pe care i-o
întinsese Decebal, poate în strâmtoarea de la Turnu-Roşu. Armata
romană e zdrobită, iar comandantul ei ucis.
În anul următor, Domiţian trimite o nouă oaste, sub comanda
încercatului Tettius Iulianus. De data aceasta, romanii înaintează
prin Banat şi obţin o importantă victorie la Tapae. Decebal cere
pace, dar Domiţian, prea încrezător în forţele sale, refuză. Învins
însă de cvazii şi marcomanii de neam germanic, cu care pornise,
cam în acelaşi timp, război, împăratul e nevoit să se resemneze.
Pacea cu dacii se încheie în anul 89, în condiţii favorabile romanilor:
aceştia dobândesc anumite capete de pod în stânga Dunării,
primesc dreptul de a trece peste teritoriul Daciei spre frontul cvado-
marcomanic, iar Decebal devine client al Imperiului, căruia trebuia
să-i dea ascultare.
Diplomat iscusit, Decebal reuşeşte să aplice în folosul său şi în
defavoarea romanilor condiţiile păcii din 89. El înapoiază romanilor
toate armele şi toţi prizonierii luaţi de la Fuscus, iar banii şi meşterii
primiţi în calitate de rege clientelar îi foloseşte pentru a-şi întări
cetăţile şi a-şi înzestra şi instrui armata în vederea reluării luptei
împotriva Imperiului Roman. Domiţian reuşeşte să câştige războiul,
dar pierduse pacea.
După câţiva ani, faptul acesta devenise evident şi la Roma,
unde pacea încheiată de Domiţian începea să fie considerată
ruşinoasă pentru Imperiu. De aceea, în anul 98 d.Hr, la urcarea sa
pe tron, împăratul Traian, cumpănind atât pericolul pentru Roma al
unei Dacii libere, cât şi avantajele economice ale unei cuceriri,
încetează să-l mai ajute pe Decebal cu bani, meşteri şi instructori
militari şi se pregăteşte activ de război. Înţelegând primejdia, nici
regele dac nu rămâne inactiv. El îşi întăreşte oastea şi îşi câştigă
aliaţi dintre triburile vecine.

7
GETO-DACII ÎN VIZIUNEA FILOZOFILOR
ANTICI. RELIGIA GETO-DACILOR
Ceea ce i-a impresionat pe greci, în mod special, a fost înalta
spiritualitate tracă. Herodot vorbeşte despre Zamolxis, rege şi zeu,
care i-a învăţat pe geţi credinţa în nemurirea sufletului. Marile
mistere ale antichităţii – orfismul, cultul lui Dionysos sau cultul
Cibelei sunt de origine tracă.
În ceea ce priveşte cultura, putem spune că aceasta era foarte
dezvoltată, preoţii având cunoştinţe ştiinţifice de botanică,
astronomie şi medicină. Aceştia cunoşteau o serie de plante
medicinale. La Sarmizegetusa şi Poiana au fost scoase la iveală prin
săpături arheologice instrumente chirurgicale şi chiar dovezi ale
practicării unor operaţii chirurgicale delicate. Astfel, Platon
recunoaşte superioritatea medicinei trace faţă de cea grecească,
tracii având în vedere întregul, adică şi partea psihologică, atunci
când tratau un bolnav.
Cât priveşte arta tracă, tezaurele descoperite la sud şi la nord
de Dunăre sunt o mărturie a măiestriei meşteşugarilor daco-traci, a
bogăţiei căpeteniilor acestora şi a resurselor materiale oferite de
spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Din scrierile lui Herodot reiese că „tracii erau cel mai numeros
popor după indieni”, şi numai fărâmiţarea lor într-o puzderie de
triburi şi neînţelegerea dintre ele i-au împiedicat să devină o mare
putere.
Strabon afirmă ca tracii de la nord de Munţii Haemus (Balcani),
vorbeau aceeaşi limbă.
Pe geţi, Herodot îi considera „cei mai viteji şi mai drepţi dintre
traci” şi au fost, împreună cu tribalii, singurii care s-au opus cu
armele înaintării spre gurile Dunării a uriaşei armate persane
(700.000 de oameni) condusă de Darius I, împotriva sciţilor în anul
514 î.Hr. Această remarcă este cea mai veche menţiune scrisă
despre geţi şi tribali şi presupune existenţa unui stat pe meleagurile
noastre încă de acum 2500 de ani.
Despre aspectul fizic al geţilor, Strabon susţine că ei „erau
florei”, adică blonzi cu ochi albaştrii. Bărbaţii poartă părul mare şi au
toţi barbă, la nobili fiind îngrijit tăiată. Femeile, judecând după
imaginile care apar pe Columna lui Traian, erau înalte, zvelte şi
frumoase; purtau părul pieptănat, cu o cărare pe mijloc şi prins în
coc. Îmbrăcămintea religioasă era formată din pantaloni nu prea
largi şi o cămaşă strânsă la mijloc cu o curea. Iarna purtau pe

8
deasupra un cojoc îmblănit. Nobilii îşi acopereau capul cu o căciulă
din lână sau pâslă, în timp ce oamenii din popor umblau cu capul
descoperit. În picioare purtau opinci. Femeile sunt înfăţişate purtând
o cămaşă cu mâneci scurte şi o fustă, iar pe cap aveau o broboadă.
Religia geto-dacică se dovedeşte a fi una dintre cele mai
originale şi mai complexe din Antichitate. Religia a constituit un
element care a caracterizat sub mai multe aspecte originalitatea
cultural-spirituală a geto-dacilor. Figuri notorii ale filozofiei antice
cum ar fi Herodot, Hecateu, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon,
Arrian, Lucian, Iulian, Iordanes, Oridene, Porphyrious, Enea din
Gaza, Hesychios au dedicat capitole însemnate din operele lor
acestui subiect.
Cele mai relevante şi cele mai multe date despre religia geto-
dacilor însă le întâlnim în Istoria lui Herodot care vorbeşte despre
credinţa geţilor în nemurire "ei se cred nemuritori", întemeiată pe
cultul lui Zalmoxis: "credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care
piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon), pe care unii îl
cred a fi acelaşi cu Gebeleizis". La acelaşi autor remarcăm cele trei
ipostaze sub care ne este prezentată zeitatea supremă a geto-
dacilor: theos (zeu), daimon (între zeu şi om) şi antropos ca muritor
de rând.
Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o
Zalmoxis. El îi învăţa pe oameni că nici ei şi nici urmaşii lor nu vor
muri, ci vor merge şi vor trăi veşnic. Conform acestei doctrine pe
lumea cealaltă pleacă sufletul şi nu trupul, adică este vorba de
credinţa în imortalitatea sufletului. Moartea este doar un prilej de
eliberare a sufletului.
Luând ca bază cele expuse de Herodot putem vorbi despre
Zalmoxis ca fiind un reformator al religiei geto-dace, un întemeietor
al unei doctrine religioase noi şi al unui cult mistic important.
Zalmoxis a fost într-adevăr un personaj real, ca de altfel toţi marii
profeţi ai religiilor de astăzi, care mai apoi a fost divinizat/zeificat.
O interpretare exigentă a surselor de care dispunem ne pune în
drept să afirmăm că Zalmoxis a fost o divinitate chtonian-agrara, un
zeu al fertilităţii şi vegetaţiei, căpătând treptat şi atribute uraniano-
solare. În legătură cu cultul marelui zeu al geto-dacilor sunt puse
unele construcţii de cult de la Sarmizegetusa, aici aflându-se după
toate probabilităţile acel Munte-Sfânt - Kogaionon, care ar fi fost
locul de retragere al lui Zalmoxis şi despre care scrie şi Strabon.
Deşi accente s-au pus şi pe caracterul dualist, monoteist,
henoteist, marea majoritate a cercetătorilor s-au axat în jurul teoriei
politeiste, care actualmente este superioară celor expuse mai sus.
Această concepţie susţine existenţa unui panteon religios geto-
9
dacic, asemănător celui grecesc sau roman, în care Zalmoxis îşi
ocupa locul său prioritar.
Recunoaşterea contribuţiei aduse de Zalmoxis la tezaurul
religios universal se concretizează în textul lui Diodor din Sicilia care
citează trei mari profeţi ai omenirii: pe Zarathrusta al perşilor, pe
Zamolxis al geţilor şi pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la faptul că
astăzi, în marile dicţionare de mitologie să citim numele lui
Zalmoxis, reflectând o notorietate a Antichităţii.

10
CUCERIREA ŞI COLONIZAREA DACIEI
Războiul izbucneşte în primăvara anului 101. Sub comanda lui
Traian, armata romană trece Dunărea pe un pod de vase şi
înaintează prin Banat, construind numeroase lagăre (castre) pentru
apărarea comunicaţiilor şi pentru consolidarea teritoriului cucerit.
Prima bătălie are loc tot la Tapae. Romanii suferă mari pierderi, dar
ies învingători şi trupele lui Traian se revarsă în Ţara Haţegului.
Venirea toamnei îl face pe Traian să oprească înaintarea; nimeni nu
se putea însă îndoi că în primăvară el va atinge zona Munţilor
Orăştiei.
Tocmai această certitudine îl face pe Decebal să întreprindă o
încercare îndrăzneaţă de a schimba soarta războiului. Împreună cu
aliaţii săi sarmaţi şi bastarni, el atacă garnizoanele romane din
Dobrogea, trecând Dunărea pe gheaţă. Căderea garnizoanelor ar fi
însemnat pustiirea provinciilor sud-dunărene şi l-ar fi obligat pe
Traian să părăsească frontul vestic pentru a alerga în ajutorul
ţinuturilor ameninţate. Dar planul nu izbuteşte. Mulţi călăreţi daci se
îneacă în fluviul a cărui gheaţă se rupe, garnizoanele romane rezistă
cu succes atacurilor şi Traian le vine în ajutor numai cu o parte a
trupelor sale. Dacii şi aliaţii săi sunt înfrânţi şi se retrag; trupele
romane conduse de guvernatorul Moesiei Inferioare, Laberius
Maximus, străbat câmpia munteană şi pătrund în Transilvania.
Odată cu primăvara şi Traian îşi reia înaintarea. Trupele lui
ajung în regiunea fortificaţiilor dacice, adică a “munţilor întăriţi cu
ziduri”, cum le numeşte Dio Cassius. Acelaşi istoric ne informează că
împăratul a luat “cu pericole munte după munte” (s-a dovedit şi
arheologic că cetatea de la Costeşti e cucerită acum), apropiindu-se
de “scaunul domniei dacice”, adică de Sarmizegetusa. În vremea
aceasta, Laberius Maximus o făcea prizonieră chiar pe sora regelui
dac. Înfrânt, Decebal cere pace, iar Traian, a cărui armată era şi ea
epuizată, o primeşte, lăsând însă garnizoane în diferite puncte ale
Daciei, printre care şi pe locul viitorului oraş Ulpia Traiana
Sarmizegetusa din Ţara Haţegului.
De data aceasta condiţiile păcii sunt atât de aspre, încât
Decebal nu le poate aplica în niciun caz în favoarea sa. Regele dac
înapoia romanilor armele, maşinile de război, prizonierii şi
stindardele luate în anul 87 de la Fuscus; el trebuia să-i predea pe
toţi fugarii romani trecuţi de parte alui, să dărâme zidurile cetăţilor,
să nu mai primească dezertori din Imperiu, să cedeze romanilor
anumite ţinuturi (din sud-estul Transilvaniei, Banat, Oltenia, câmpia
munteană şi sudul Moldovei) şi, mai ales, să socotească “drept
11
prieteni şi drept duşmani pe prietenii şi pe duşmanii romanilor” (Dio
Cassius), adică să renunţe la orice politică externă independentă.
Era limpede că asemenea condiţii făceau din Dacia o pradă
uşoară într-un viitor război cu Roma. Traian, care nu renunţase la
gândul cuceririi, concentrează noi trupe în cele două Moesii şi-l
însărcinează pe arhitectul Apollodor din Damasc să construiască la
Drobeta un pod de piatră peste Dunăre.
Dându-şi seama de inevitabilitatea unui nou conflict, Decebal
calcă prevederile păcii: reface cetăţile, făureşte arme, primeşte la el
fugari romani, caută cu înfrigurare aliaţi şi chiar îi atacă pe iazigii din
câmpia Tisei, aliaţi ai romanilor. Aflând acestea, senatul roman îl
declară din nou pe Decebal duşman al statului roman.
Romanii încep al doilea război, în vara anului 105, de pe poziţii
mult mai bune decât în primul, căci o parte a teritoriului dac le
aparţinea acum. Zona centrală a statului dac e atacată din mai
multe părţi: dinspre Mureş, pe văile Jiului şi Oltului, poate şi din estul
Transilvaniei. Cetatea de la Costeşti e din nou cucerită şi distrusă.
Sarmizegetusa dacică e înconjurată şi supusă unui greu asediu, în
care dacii aveau de suferit nu numai loviturile duşmanilor, ci şi
chinurile lipsei de apă, ilustrate de o dramatică scenă de pe
Columna lui Traian. Istoviţi de sete, o parte din apărători predau
cetatea, în timp ce alţii, în frunte cu Decebal, scapă prin fugă cu
gândul să organizeze o nouă rezistenţă în munţi. Călăreţii romani
trimişi în urmărirea lui Decel îl ajung pe rege; văzându-se în
primejdie de a fi prins, Decebal îşi curmă zilele, preferând moartea
unei captivităţi ruşinoase. Odată cu bogatele prăzi capturate (uriaşe
cantităţi de aur şi argint), Traian trimite la Roma şi capul temutului
său duşman spre a fi arătat poporului din capitala imperiului.
Ultimele rezistenţe dacice sunt înfrânte de romani în vara
anului 106. Aşezările din Munţii Orăştiei sunt distruse, iar populaţia
de aici e evacuată în regiunile de şes, unde putea fi mai uşor
supravegheată şi exploatată. Statul dac este desfiinţat şi pe o mare
parte a teritoriului său se creează provincia romană Dacia.

12
CONTINUITATEA DACO-ROMANILOR
ÎN DACIA
În cele două războaie cu Traian, dacii suferiseră pierderi
însemnate: „Dacia a fost secătuită de bărbaţi”, spune, exagerând,
istoricul antic Eutropius. Adevărul e că majoritatea populaţiei dacice
a continuat să trăiască sub stăpânirea Romei. Dăinuirea autohtonilor
sub romani este demonstrată de numeroase şi variate argumente.
Se cunosc, din diferite izvoare, aproximativ 13-15 unităţi
militare auxiliare formate din daci pe vremea lui Traian şi a
împăraţilor care i-au urmat la tronul Romei. Unele din ele sunt
recrutate în prima jumătate a secolului al III, lucru care nu ar fi fost
posibil dacă nu ar fi existat o numeroasă populaţie autohtonă în
Dacia romană. Adevărul este că Dacia a fost provincia care,
începând cu Traian şi până la mijlocul secolului al III-lea, a furnizat
Imperiului relativ cele mai multe trupe auxiliare. Faptul nu e
întâmplător; virtuţile războinice ale dacilor erau binecunoscute şi
preţuite.
Tot pe seama dacilor învinşi, dar neresemnaţi cu supunerea,
trebuie puse răscoalele care au zguduit în mai multe rânduri Dacia
romană şi dintre care cea mai importantă s-a desfăşurat în anii 117
– 118.
În inscripţiile latine din provincia traiană apar şi nume traco-
dacice, din care o bună parte aparţin autohtonilor şi nu coloniştilor.
Numărul lor este mic: abia 2% din totalul numelor proprii atestate
epigrafic, dar lucrul acesta e firesc. Populaţia dacică locuia mai ales
la ţară; ea nu era obişnuită şi nici nu avea mijloace materiale să
pună inscripţii costisitoare. Cât priveşte pe dacii locuind la oraş,
interesele practice le dictau să-şi afişeze cât mai puţin originea.
Mulţi daci, în special din rândurile aristocraţiei, vor fi dobândit
cetăţenia romană şi îşi vor fi luat cu acest prilej nume pur romane,
care abundă în inscripţii.
Lingvistica sau, mai precis, toponimia (denumirile topografice)
vine, de asemenea, în sprijinul tezei continuităţii. Nu poate fi
întâmplător faptul că majoritatea covârşitoare a oraşelor Daciei
romane poartă şi mai departe nume dacice: Apulum, Napoca,
Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum sunt denumiri vechi, pe
care cuceritorii le-au adoptat de la autohtonii pe ale căror pământuri
se aşezaseră. Dacice sunt şi numele râurilor: Maris (Mureş), Samus
(Someş), Alutus (Olt), Tibiscus (Timiş), Sargetia (Apa Oraşului sau
Streiul).

13
Deosebit de semnificativ în această privinţă e cazul capitalei
provinciei. Întemeiat în anii 108-110, acest oraş din Ţara Haţegului a
primit la început numele de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica.
Abia Hadrian, după înăbuşirea marii răscoale din anii 117-118, îi
adaugă epitetul dacic de Sarmizegetusa, numele vechii capitale a lui
Decebal. Acest gest al împăratului are sens numai dacă în provincie
exista o numeroasă populaţie dacică, pe care Hadrian voia să o
atragă de partea sa prin sublinierea continuităţii dintre regatul lui
Decebal şi stăpânirea romană.
După Constantin C. Giurescu, „continuitatea daco-romanilor în
ţinutul carpato-danubian este tot atât de normală ca şi continuitatea
galo-romanilor în Galia şi a ibero-romanilor în Spania”. Cu toate
acestea, Flavius Vopiscus, un istoric vechi, biograf a lui Aurelian,
afirmă următoarele: „Văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută,
[Aurelian] a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre,
Dacia, desperând de o mai putea menţine, şi a retras din ea armata
şi provincialii. Oamenii luaţi de acolo i-a aşezat în Moesia şi a numit
[noua aşezare] Dacia sa (adică Aureliană), care acum desparte cele
două Moesii”. Iată – spun adversarii continuităţii românilor în Dacia
Traiană – dovada istorică a părăsirii ei de către populaţia romană.
Să vedem ce valorează această mărturie istorică, dacă autorul ei a
fost obiectiv când a scris-o şi dacă celelalte ştiri istorice precum şi
bunul simţ, judecata dreaptă, sunt de partea ei.
Observăm din start o contrazicere: citatul lui Flavius Vopiscus
începe prin afirmarea: „văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută”,
pentru ca îndată după aceea să susţină că Aurelian a părăsit Dacia
şi a mutat pe locuitorii ei în Moesia. Dar cu un rând mai sus afirmase
că însăşi Moesia era pierdută. În cazul acesta, ce rost mai avea să
mute pe locuitori aici ? Din moment ce şi Dacia şi Moesia erau
pierdute, erau mereu prădate, ce câştigau „provincialii” dacă erau
trecuţi dintr-o ţară în alta ? Chiar prima frază a autorului antic arată
lipsa lui de coerenţă şi judecată. Pe de altă parte, obiectivitatea lui
apare foarte problematică atunci când aflăm că el scrie viaţa lui
Aurelian, luându-se după cărţile în care însuşi acest împărat pusese
să se treacă, zi cu zi, faptele sale. Prin urmare, numitul Flavius
Vopiscus şi-a alcătuit biografia după un izvor oficial, în care
evenimentele erau prezentate evident într-o lumină favorabilă
împăratului.
Dar să admitem, prin absurd, că într-adevăr au fost mutaţi. Nu
apare cu totul extraordinar faptul că această uriaşă deplasare de
oameni – socotind numai cinci locuitori pe kilometrul pătrat, adică
aproximativ un milion de oameni – n-a lăsat nicio urmă, dar absolut
niciuna, în monumentele şi inscripţiile din Moesia ? Că nu îşi
14
exprimă nimeni recunoştinţa faţă de împărat, prin dedicaţii săpate
în piatră, aşa cum am întâlnit atâtea în Dacia Traiană ? Foarte
curioasă această tăcere unanimă, dacă am admite strămutarea
întregii populaţii. Foarte naturală, dimpotrivă, dacă n-au trecut
dincolo de Dunăre decât trupele, funcţionari şi cei bogaţi.
Părerea noastră e că n-au trecut decât aceştia. Aşa era şi
normal de altfel. Istoria ne arată că în toate timpurile şi la toate
popoarele, mulţimea, aceea legată prin îndeletnicirile ei de
pământul care o hrăneşte, mulţimea nu fuge. N-au fugit nici galo-
romanii în faţa francilor, n-au fugit nici italienii în faţa goţilor şi apoi
a longobarzilor, n-au fugit nici, mai târziu, sârbii, grecii şi bulgarii în
faţa turcilor. N-am fugit nici noi în faţa tătarilor, aşadar, nici
strămoşii noştri, daco-romanii, în faţa goţilor.

15
VESTIGII ARHITECTURALE DACICE ŞI
ROMANICE PE TERITORIUL ROMÂNIEI
Băniţa
Băniţa, comună în jud. Hunedoara, unde, la "Piatra Cetăţii" de
la limita de V a bazinului văii Jiului (cca. 1000 m alt.), la 4 km E de
sat, a fost descoperită o cetate dacică fortificată (sec. 1 î.Hr. - sec. 1
d. Hr.). Săpăturile efectuate aici în anii 1960-1961 au scos la iveală
zidul de apărare al cetăţii construit din blocuri de piatră fasonată în
tehnica dacică binecunoscută şi trei terase amenajate special şi
întărite cu ziduri de piatră. În interiorul cetăţii au fost descoperite
urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul celor
cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de
lemn, un turn de veghe construit din chirpici şi lemn, o platformă de
luptă etc.
Printre particularităţile cetăţii de la Băniţa se numără lăţimea
mai mică a zidurilor de apărare care nu depăşeşte 2 m, precum şi
felul ingenios de a îmbina tehnica de construcţie cu particularităţile
reliefului stâncos. Cetatea este înconjurată de ziduri de piatră doar
pe laturile de N şi S, cele de E şi V fiind apărate de pantele abrupte
ale terenului.
Printre descoperirile făcute la Băniţa se numără: ceramica
dacică de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de metal, vârfuri de
săgeţi, brăţară de argint, greutăţi pentru războiul de ţesut, prâsnele
de lut, pietre de râşniţă, tipare de lut pentru turnat obiecte de
metal, creuzet etc.

Cetatea dacică Costeşti – Cetăţuie


Costeşti, sat în com. Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara), unde,
pe dealul numit "Cetăţuia", la alt. de 561 m, se află una dintre cele
mai însemnate cetăţi dacice din ultimele două secole dinainte de
cucerirea romană. Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de
pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6 - 8 m şi cu o înălţime de 2
- 2,50 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul şi
terasele.
În partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv,
prevăzut cu turnuri, lucrat din blocuri de piatră fasonată pe feţele
exterioare (paramente), legate între ele prin intermediul unor bârne
de lemn, interiorul fiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton).
Acest tip de zid de apărare dacic este numit murus Dacicus. Lăţimea

16
lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai adaugă şi o dublă palisadă
care înconjura platoul şi două turnuri de pază situate pe coasta de
N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pe latura de E.
Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la
bază, cu temelii de piatră şi în partea superioară din cărămizi
(chirpici). O scară monumentală, din piatră fasonată, lată de 3 m,
ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu
jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn.
Pe laturile de E şi de V ale cetăţii s-au găsit două cisterne de
apă, la care se adaugă şi câteva gropi săpate în stâncă pentru
strângerea apei de ploaie. Pe terasele din jurul platoului au fost
ridicate sanctuarele cetăţii, ale căror resturi constau din şiruri
(aliniamente) de discuri de piatră de calcar, similare celor de la
Grădiştea Muncelului - Sarmizegetusa Regia.
Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-
daci. Situată la intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la
Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la
Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman,
în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă
şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de către
romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru
construirea castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa
formează un punct de pază deosebit, cu vedere la mare distanţă,
plasat la intrarea în masivul stâncos al Munţilor Şureanu, acolo unde
Apa Grădiştei se îngustează deodată.

17
ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ
În zorii Evului Mediu, izvoarele scrise îi atestă pe teritoriul
vechii Dacii pe români. Aceasta demonstrează că poporul român s-a
format într-o perioadă anterioară redactării izvoarelor respective.
Etnogeneza românească (etnos = popor; genesa = facere),
adică formarea poporului român reprezintă o problemă
fundamentală a istoriei noastre. Poporul şi limba română s-au
format pe întreg teritoriul ţării în mai multe împrejurări istorice.
Romanizarea reprezintă un proces istoric complex în urma
căruia civilizaţia romană pătrunde în toate domeniile vieţii unei
provincii şi duce la înlocuirea limbii populaţiei autohtone supuse cu
limba latină.
Populaţia autohtonă trăieşte în provincia Dacia împreună cu
numeroşi colonişti aduşi, cum spune Eutropius, „din toată lumea
romană” („ex toto Orbe Romano”). Inscripţiile descoperite atestă,
într-adevăr, prezenţa în Dacia a unor colonişti veniţi din Dalmaţia şi
cele două Moesii, din Panonia, Tracia, dar şi din ţinuturi mai
îndepărtate: Italia, Grecia, Asia Mică, Siria. Spre deosebire de alte
provincii, unde colonizarea a fost mai mult sau mai puţin spontană,
în Dacia ea a fost organizată de statul roman, dornic să îmânzească
acest bastion înaintat al Imperiului cu cât mai multe elemente
romane. Desigur, alături de colonizarea oficială, a existat şi una
privată: venirea coloniştilor din proprie iniţiativă, în speranţa unei
vieţi mai uşoare sau a unui câştig mai bun.
Caracterul organizat şi masiv al colonizării explică influenţa
romană puternică asupra populaţiei dacice. Totul contribuia la
aceasta: superioritatea tehnicii şi a culturii spirituale romane,
folosirea limbii latine în administraţie şi justiţie, negustorii,
proprietarii de moşii, dar mai ales coloniştii de rând şi soldaţii
numeroşi. Aşa se explică cum, într-un timp istoric relativ scurt, are
loc romanizarea populaţiei autohtone: dacii îşi însuşesc cultura,
obiceiurile, credinţele şi limba cuceritorilor.
Veteranii reprezintă, după administraţie şi armată, un al treilea
factor cu “acţiune vizibilă” şi un prim factor care acţionează liber în
vederea romanizării spaţiului daco-moesian. Ieşiţi din cadrul armatei
după îndeplinirea stagiului, ei se bucură “de o deosebită preţuire în
sânul societăţii”.
O parte dintre veterani însă nu părăsesc tabăra. Datorită
experienţei lor, sunt reţinuţi cu anumite scopuri militare. Practic,
aceştia se organizează ca evocaţi (slujitori de elită pe lângă

18
comandantul unităţii şi alţi ofiţeri de grad mai mic); uneori, numărul
lor ajunge până la a zecea parte dintr-o legiune.
Cei care părăsesc tabăra legiunii primesc în jur de 3000 de
dinari şi, fiind cetăţeni romani, ocupă diferite funcţii municipale şi
administrative; asemenea cazuri, cum vom arăta mai jos, sunt
confirmate epigrafic la Drobeta. Veteranii din trupele auxiliare
primesc şi ei cetăţenia romană, dacă nu o aveau deja; obţin dreptul
de a se căsători în provincia pe care au apărat-o; în cazul lor,
răsplata bănească este însoţită de împroprietărirea cu pământ.
Pretutindeni în spaţiul daco-moesian, veteranii se afirmă prin
spiritul de disciplină, ştiinţa de carte şi ordine, contribuind, astfel, în
mod nemijlocit, la romanizarea autohtonilor.
Coloniştii, prin numărul lor impresionant, constituie un alt
factor hotărâtor care acţionează liber în vederea romanizării
spaţiului daco-moesian. În mod special Dacia Traiana, una dintre
ultimele provincii înfiinţate la hotarele Imperiului Roman,
colonizarea masivă este organizată de stat. Aduşi “din toată lumea
romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor, căci Dacia
fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război cu Decebal”
(Eutropius, Breviarum ab Urbe condita), coloniştii acţionează în
domeniul agriculturii, mineritului şi meşteşugurilor. Originari în mica
măsură din Italia, născuţi, îndeosebi, în provinciile Hispania, Galia,
Noricum, Pannonia, Illyricum, dar şi în cele din Asia Mică sau nord-
vestul Africii, toţi aceşti colonişti sunt latinofoni. Asemănător
veteranilor, vorbesc latina populară, atât între ei, cât şi în relaţiile cu
autohtonii, denotând o convieţuire activă.
De la început, alături de vechi comunităţi agricole şi
protourbane locale, apar aşezări de tip roman. Cele mai timpurii
sunt cunoscute canabae, întemeiate pe lângă fortificaţii. Asemenea
aşezări sunt atestate în preajma castrelor de la Bumbeşti sau
Răcari, pe valea Jiului; Jidava, pe limes-ul Transalutanus;
Durostorum, cu extindere până la Ostrov; Troesmis în valea Dunării.
Tot în preajma fortificaţiilor romane sunt întemeiate structuri
teritoriale denumite pagus.
Reprezentative pentru noile forme de habitat sunt aşezările
intitulate vicus. Între alte asemenea aşezări, atestate de izvoarele
epigrafice sau narative amintim : Vicus Narcisianum, în ţinutul de
ţară al oraşului Tomis; Vicus Novus şi Vicus Petra, în extremitatea
sudică a Territorium-ului Noviodunense; Vicus Samum, în apropierea
castrului cu acelaşi nume. Tot vicus şi-au început noua viaţă, se
pare, şi aşezările de la Tibiscum, Ad Mediam, toate “altoite pe sate
dacice”.

19
De reţinut faptul că, în Territorium Histrianorum, este atestat
Vicus Buteridavensis, ceea ce denotă că noi aşezări rurale sunt
create şi de autohtonii geto-daci, unii transferaţi din stânga Dunării.
Lângă această certă aşezare daco-romană, izvoare din anul 200
confirmă existenţa unei Bessi Amoudi villa (“aşezare = moşia şi
conacul lui Bessus Ampudus”, propietarul fiind un trac din tribul
bessilor, romanizat în zona danubiano-pontică, unde vine de pe
cursul superior al râului Hebrus). Alte villae rusticae, adevărate
ferme romane, sunt atestate la Hobiţa, Ighiu, Niculiţel, Strei, Teliţa;
cele din interiorul arcului carpatic îşi vor continua activitatea şi după
retragerea aureliană.
Retragerea aureliană a intervenit într-un moment în care Dacia
putea fi considerată o provincie puternic romanizată. Interpretarea
logică, raţională a informaţiilor izvoarelor antice duce la concluzia că
Aurelian a retras din Dacia doar armata şi administraţia. Bineînţeles
a trecut la sud de Dunăre şi acea parte a populaţiei ale cărei
interese erau legate de imperiu, însă restul locuitorilor au rămas în
Dacia. Această interpretare este pe deplin confirmată de
descoperirile arheologice, paleocreştine, care demonstrează
continuitatea daco-romanilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
În felul acesta, în momentul părăsirii Daciei de către
oficialitatea romană în timpul lui Aurelian, provincia e locuită de o
populaţie puternic şi ireversibil romanizată, populaţie care va sta la
baza formării poporului român şi a limbii române.
În teritoriile autohtonilor daco-romani pătrund, în jurul sec al
IV-lea, primele populaţii migratoare. Acestea erau populaţii care se
deplasau dintr-un loc în altul în căutare de terenuri fertile şi păşuni.
Aceste valuri sunt însă trecătoare pe teritoriul Daciei şi influenţa lor
asupra populaţiei autohtone a fost redusă. Prezenţa goţilor, împărţiţi
în cele două ramuri— ostrogoţii şi vizigoţii— a fost atestată în sec.
III-IV în Moldova şi Câmpia Munteană, iar din sec. IV în Transilvania.
Venirea hunilor i-a alungat peste Dunăre unde au intrat în conflict cu
autorităţile romane. Hunii conduşi de Attila se stabilesc în Pannonia
de unde ţin sub ascultare Dacia. După moartea lui Attila, statul se
destramă, dominaţia asupra Daciei fiind preluată de gepizi. Avarii,
originari din Mongolia preiau dominaţia în Europa Centrală până la
sfârşitul sec. VII.
Slavii pătrund în populaţia romanizată prin mijlocul sec. VI.
Majoritatea s-au stabilit la sud de Dunăre, rupându-se, astfel,
legăturile dintre populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale
fluviului.

20
Deşi atacaţi în permanenţă de populaţiile migratoare, daco-
romanii au rezistat pe aceleaşi locuri strămoşeşti, păstrându-şi fiinţa
etnică, limba latină şi elementele esenţiale ale culturii sale.
Coexistenţa dintre autohtoni şi migratori a determinat o
asimilare a acestora din urmă datorită culturii net superioare a
daco-romanilor.
Românii sunt numiti vlahi în cele mai multe izvoare medievale.
Acest termen apare în limba slavilor de sud sub forma „vlah”, iar în
limba slavilor de răsărit sub forma „voloh”. Faptul că slavii răsăriteni
numesc populaţia romanică, de la nord de Dunăre, „volohi”
dovedeşte că ei au cunoscut-o ”dintru început şi direct”, nu prin
mijlocirea slavilor sudici. Dacă românii ar fi migrat din sud, slavii
răsăriteni ar fi desemnat acest popor-nou pentru ei – cu temenul
slav, cu care era desemnat în sudul Dunării, deci cu denumirea de
vlah.
Toate acestea arată cât de neadevărată este aşa-numita teorie
imigraţionistă sau roesleriană (dupa autorul ei, Robert Roesler), care
susţine că poporul român nu s-a format în ţara de azi, ci a venit de
undeva de la sud de Dunăre.
Poporul român are la bază: elementul băştinaş – dacii, cel
colonizator – romanii şi elementul secundar – slavii. La venirea
slavilor, fondul principal de cuvinte şi structura latină a limbii era
deja formată. Ei au lasat cuvinte în limbă, dar n-au putut schimba
caracterul romanic al limbii şi poporului roman.
Poporul român a trăit în permanenţă în spaţiul carpato-
danubiano-pontic din cele mai îndepărtate timpuri, organizându-se
sub forma unor obşti săteşti (după retragere) şi mai apoi în cnezate
şi voievodate.

21
FORMAREA LIMBII ROMÂNE
Limba română provine din latina populară vorbită sau latina
vulgară (lat. vulagaris=popular).
După Alexandru Rosetti, "limba română este limba latină
vorbită neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman,
cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de
Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară) din momentul
pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre.”
Cu toate acestea, „această limbă a suferit transformări neîncetate,
atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitată de
limbile cu care a venit în contact."
Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi romanice:
italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala,
romansa sau retoromana şi franceza. A mai existat una, a zecea,
dalmata, dar în secolul al XIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.
Procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al
VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: goţii, gepizii, hunii, avarii,
slavii, etc. au influenţat limba, fără a modifica fondul principal de
cuvinte şi structura gramaticală de origine latină.
Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte etimologie, iar
metoda cu ajutorul căreia lucrăm se numeşte metoda istorico-
comparativă.
Folosind această metodă s-au stabilit reguli fonetice,
asemănări şi deosebiri între limba română şi latină sau între română
şi celelalte limbi romanice. Iată câteva din regulile de evoluţie a
limbii:
un “ l ” simplu, între două vocale, pronunţat aspru, devine “ r “
ex: lat. filum > fir;
lat. gula > gură;
lat. palus > păr.
Totuşi “ l “ dublu, nepronunţat aspru, nu devine “ r “
ex: lat. callis > cale;
lat. olla > oală

orice m, n, s şi t din forma de bază dispar din rostire atunci


când se găsesc la sfârşitul unui cuvânt, sau al uneia din formele lui
gramaticale:
ex: lat. filum > film > fira > fir
“ b “ între două vocale cade:
ex: lat. caballus > caballu > calu > cal
lat. sebum > sebu > seu

22
lat. tibi > ţie
Morfologia limbii române moşteneşte, în bună măsură,
realitatea limbii latine populare. Majoritatea părţilor de vorbire,
flexibile şi inflexibile, sunt moştenite din limba latină: substantivul,
cu cele trei declinări; articolul; adjectivul cu gradele de comparaţie;
pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugări.
Sintaxa limbii române simplifică timpurile şi modurile verbale,
modifică topica, cu predicatul la sfârşitul propoziţiei, preferă raportul
de coordonare faţă de cel de subordonare, etc. dar are ca bază
aceeaşi latină populară.
Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60-
66% de origine latină, moştenit. Acestora li se adaugă aproximativ
100 de cuvinte izolate (abur, brad, barză, brusture, cătun, galbează,
guşă) şi 220 de nume proprii (Arges, Criş, Dunăre, Motru, Mureş,
Olt, Prut, Someş, Timiş, Tisa) de cuvinte moştenite de la daco-geţi.
Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au lăsat influenţe şi în
fondul principal de cuvinte. Astfel, din slavă avem: (aproximativ 20-
22% din fondul principal de cuvinte) cleşte, boală, milă, cocoş, deal,
a iubi, muncă, noroc, vorbă; din maghiară: chip, fel, gând, oraş; din
turcă: alai, cişmea, ciulama, ciubuc; din neogreacă: cărămidă, a
pedepsi, prosop; iar din franceză: bancnotă, a defini, geniu, stil etc
(germana şi latina - Şcoala Ardeleană).
Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al
structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul căreia se
exprimă ideile culturii şi ale ştiinţei, se numeşte limba literară.
Limba literară se deosebeşte de vorbire prin faptul că nu
îngăduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pă în loc de pe, dă în
loc de de, ghine sau bini în loc de bine), întrebuinţarea unor cuvinte
cu răspândire regională (oghial -plapumă, batâr -măceş) sau a unor
expresii familiare sau de mahala (a feştelit, iacana, gagiu, mişto).
Pe lânga forma literară şi forma populară, regională, limba
română mai este şi limbă a literaturii artistice. În literatura artistică,
baza este limba literară, ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se
înscrie în graiurile locale, unde există literatura populară sau
folclorică, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba
literară, limba literaturii artistice poate să întrebuinţeze orice forme,
cuvinte sau expresii, atât din limba populară, cât şi din graiuri. Prin
urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii
cu scopul de a ilustra intenţia scriitorului.
Dialecte ale limbii române sunt: dacoromâna (vorbită la nordul
Dunării), aromâna (vorbită în Macedonia), meglenoromâna (vorbită
în Meglenia), istroromâna (vorbită în peninsula Istria, disparută
astăzi).
23
În cadrul dacoromânei se pot identifica unele deosebiri, ceea
ce face să se vorbească de subdialecte, fără însă a modifica
unitatea (gramaticală) a limbii: muntean, moldovean,
maramureşean, crişan, bănăţean; dar se vorbeşte şi despre graiuri:
vrâncean, oltean, etc.
În secolul al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în
cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu caractere
chirilice. Însă în 1860 se instituie întrebuinţarea alfabetului latin.
Câţiva din traducătorii acelei perioade sunt : Simion Ştefan ( „Noul
Testament de la Băldrad”) , Varlaam ( „Cazania” ) , Dosoftei
(„Psaltirea” – în versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”). Secolul XVIII
este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche fiind
creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil Micu şi
Gheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În
secolul XIX, Ion Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând
numărul de litere chirilice de la 43 la 27, iar în anul 1860, prin
decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot
în acest secol, presa, învăţământul şi teatrul au o mare contribuţie
în dezvoltarea limbii.
Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au
adus ele mai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o
putem numi cultivarea limbii naţionale. La baza ei stau cercetarea şi
valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen
ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei
prin viu grai de a pătrunde înţelesul adânc al cuvintelor.

24
SINTEZA SPIRITUALĂ:
CREŞTINISMUL LA DACO-ROMANI
Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un
aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credinţa în vechile
divinităţi la o nouă religie, creştinsmul. Din păcate, pentru începutul
acestei treceri, izvoarele istorice sunt mai puţin concludente.
Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea
provinciilor romane, obiectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr.
sunt rare. Încă numeroase sunt monumentele păgâne. Explicaţia
este simplă: pentru a evita persecuţiile puse la cale de autorităţile
imperiale, creştinii din perioada respectivă îşi manifestă credinţa cu
precauţie.
Vreme îndelungată, ei apelează la simboluri din mitologia
greco-romană. Între acestea, delfinul, care „transportă morţii în
insulele fericite” şi „preînchipuie pe Iisus Hristos”, Cel ce „duce spre
limanul mântuirii corabia Sa” (Biserica Creştină); tridentul, care
străpunge delfinul şi, asemenea crucii mai târziu, este „instrumentul
mântuirii credinicoşilor”; viţa de vie, care prin încrucişarea vrejurilor
indică o cruce florală; păunul, care pentru primii creştini devine
simbolul învierii trupurilor. Asemenea simboluri, datate în veacul al
III-lea al erei creştine, apar pe un coronament de altar funerar de la
Potaissa şi pe alte monumente asemănătoare semnalate la Apulum
şi Micia. Descoperite în preajma castrelor, aceste vestigii ilustrează
contribuţia soldaţilor la răspândirea creştinismului în Dacia romană.
Cât priveşte rolul coloniştilor şi al negustorilor din oraşele pontice în
prozelitismul creştin, acesta este confirmat de alte obiecte specifice,
opaiţe, mai ales existente la Tomis.
O perioadă favorabilă propagării monoteismului creştin în
provinciile romane din spaţiul carpato-danubian coincide cu domnia
împăratului Severus Alexander (222-235), un spirit sincretist şi
tolerant. Unii creştini îşi fac publică apartenenţa la noua religie, aşa
cum dovedeşte, printre altele, o inscripţie funerară provenită tot de
la Tomis. Potrivit acestei inscripţii, în cadrul diferitelor familii unii
membri rămân păgâni, iar alţii devin creştini.
Concomitent, în nordul Daciei romane apar obiecte
paleocreştine cu imagini ş texte tot mai sugestive. Astfel, o gemă de
la Potaissa prezintă scena cu Bunul Păstor, care îl simbolizează pe
Iisus. Acelaşi obiect este prevăzut cu acrostihul „IXOYC” însemnând
în limba greacă peşte, care atestă înlocuirea, în simbolistica
creştină, a delfinului. De asemenea, au fost găsite mai multe dovezi

25
ale continuităţii creştine în Dacia: inscripţia de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa – “Dumnezeu etern şi Iunona (Maria) şi îngeri” (sec.
III) –; donariul de bronz de la Biertan (Hristograma) din sec. IV;
opaiţul descoperit la Tomis, din sec. IV, cu chipul lui Hristos şi
inscripţia “Pacem meam do vobis” (“Pacea mea v-o dăruiesc vouă”).
Urmează o lungă perioadă de reprimare a creştinilor. Iniţiată
de împăratul Decius, ea atinge punctul colminant în timpul domniei
lui Diocleţianus. După ce acesta organizează în anul 284 o nouă
provinice, Scythia Minor, cu capitala la Tomis, creştinii din zona
pontică sunt din nou persecutaţi. Mai mult, prin edictele din anii
303-304, împăratul condamnă la munca silnică sau la moarte mai
mulţi misionari. Se păstreză inscripţii cu martiri de la Axiopolis
(Cernavodă), Halmyris (Murighiol), Noviodumum (Isaccea) ş din alte
locuri. În anul 313 împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă
libertate de cult creştinismului, dar acceptă, pe mai departe,
practicile păgâne. Astfel se explică de ce în continuare sunt
martirizaţi alţi patru misionari amintiţi în inscripţia de pe
monumentul funerar descoperit la Niculiţel (Zotikos, Attalos,
Kamasis, Filippos). Câteva decenii mai târziu, pe valea Buzăului,
este martirizat Sava Gotul (372).
Interzicerea cultelor păgâne, în vremea împăratului Theodosius
(379-395), este urmată de organizarea Bisericii Creştine, la Dunărea
de Jos. Episcopii de la Tomis se remarcă pe plan local şi universal.
Cel mai cunoscut este Teotim I de origine „scit”, deci localnic, din
Scythia Minor. Scriitor de limbă greacă, „abil dialectician şi prieten
devotat al lui Ioan Gură de Aur”, arhiepiscop apoteozat la
Constantinopol, Teotim I apără opera lui Origene, propagă
creştinismul printre goţi şi huni, ultimii supranumindu-l Zeul
Romanilor.
Scriitorii patristici au avut un rol major în propagarea
creştinismului. Astfel, Dionisie cel Mic întemeiează sistemul
cronologic creştin (sec. IV), în timp ce Sf. Ioan Cassian scrie
“Tratatul despre întruparea Domnului”. Acesta este completat
ulterior de Aeticus Histrus care realizează un tratat despre
caracteristicile limbii daco-romane (sec. IV).
Tot în secolul al IV-lea este atestată basilica de la Slăveni (jud.
Olt). Noul loc de cult, specific creştinismului, biserica, poartă un
nume provenit dintr-un termen latinesc. Aceeaşi sorginte o au şi alţi
termeni de bază ai noii religii: altar (altarium), a boteza (baptizare),
cruce (crux, crucem) , duminică (Dies/Dominica), înger (angelus),
Paşti (Paschae), scriptură (scriptura) ş.a.

26
Noua organizare bisericească se extinde în secolele al V-lea şi
al VI-lea, la Sucidava, la Drobeta-Theodora şi în alte centre nord-
dunărene.

27
MITOLOGIA EMINESCIANĂ
Analiza succintă a operei lui Eminescu ne-a dat prilejul să
semnalăm în repetate rânduri frecvenţa propoziţiei mitologice. Cea
dintâi poezie a sa, „La mormântul lui Aron Pumnul”, sfârşea
invocând Eliseul, locul de petrecere fericită pentru sufletele
drepţilor. „O călărire în zori”, este străbătută de asemenea de
figurile trandafirii ale unor personaje mitologice, de Chloris, de Eol,
de Aurora cea cu bucle de aur. În La Bucovina, mitologia antică se
asocia cu cea germanică, alături de Selene şi de Eol întâlnim aici şi
misterioasele cânturi din Valhala. Silfii şi Eros îşi fac apariţia în
„Misterele nopţii”. Vesta şi Mars sunt invocaţi în „Ce-ţi doresc eu ţie,
dulce Românie”; Apolon, Eol, Erato apar în oda „La Heliade”, Apolon
apare şi în poezia închinată „Amicului F. I.”.
La începuturile sale poetice, Eminescu se arată aşadar un spirit
în permanenţă ispitit de figurile mitologiei, în special de acelea ale
mitologiei greco-latine. Şcolarul de pe vremuri, care da preferinţă
cărţilor ce lăsau liber jocul fanteziei, realiza şi ca poet o viziune
mitologică. Se afirmă în literatura română cu poezia „Venere şi
Madonă”,începutul căreia trădează o puternică ataşare de figurile
mitologiei eline. El simţea o înclinare adâncă pentru idealurile unei
lumi care apucase demult, dar care lăsase moştenire timpurilor
noastre gândirea mitică şi expresia poetică. Din bogata galerie a
personajelor mitologiei eline, poetul izola cu acel prilej figura zeiţei
Venus, imagine a frumuseţii după concepţia elină, frumuseţe de
forme şi de voluptăţi în faţa căreia se ridica idealul frumuseţii
morale concretizată, în creştinism, de figura Madonei. În aceste
începuturi poetice ale lui Eminescu, cele două imagini concretizau
două straturi din istoria civilizaţiei şi funcţionau izolat în planul
poeziei, semnificând două idealuri poetice şi traducând totodată
ritmica sentimentului de adoraţie, care pentru poetul român
cunoaşte dubla mişcare spre voluptate fizică şi spre voluptatea
morală. Atunci când experienţa poetului se va adânci şi când fluxul
sentimental va părăsi linia expresiei ornamentate, cele două imagini
se vor contopi în imaginea totalizatoare a femeii iubite care, în
poezia „Din valurile vremii”, va uni atitudinea anticei Venere cu
expresia morală a modernei Madone.
Raportările cele mai bogate la mitologie se fac în cadrul
credinţelor greco-romane. Era firesc, dat fiind faptul că Eminescu
era un bun cunoscător al acestui domeniu de cultură, atât prin
lecturi în directă legătură cu mitologia, cât şi prin felul cum imagina
istoria antică. Ar fi anost să se culeagă din opera poetului toate

28
indicaţiile ce se află în această ordine. Statistica ar fi de natură să
ne arate numai statornicia preocupării, nu şi pătrunderea în
adâncime, verticală, a straturilor mitologice. Şi ceea ce ne preocupă
pe noi îndeosebi este să arătăm că poetul nu se dedă unei acţiuni
de adiţionare a tablourilor mitologice, ci că se lasă pătruns adânc de
spiritul ce le însufleţeşte, ajungând cu vremea să poată transpune
însăşi viaţa lui sufletească pe linia spirituală a mitologiei.

Memento mori
Am văzut că poetul aduce o adâncire a domeniului în special în
dezvoltata poemă „Memento mori”. Grecia nu era văzută, acolo, în
istoria ei politică sau militară, ci în credinţele sale mitologice, în
atmosfera trandafirie şi tinereţea spirituală a mitologiei sale. Şi
aceeaşi poemă aducea, desprins din blocul mitologic roman,
miraculosul de care se înconjura lupta între romani şi daci, cei dintâi
ajutaţi de zeii lor, cei din urmă bucurându-se de sprijinul zeilor
naţionali şi de acela al aliaţilor germani. În cadrul aceleiaşi lupte
apar titanii: liberaţi de cătuşele lor de Zeus, ei participă la lupta
împotriva dacilor şi contribuie la zdrobirea acestora. Am amintit în
trecut şi poema „Demonism”, un medalion mitologic în opera
poetului român. Asupra ei s-ar cuveni să se insiste mai apropiat,
deoarece traduce pe o largă scară concepţia pe care Eminescu o are
despre mitologie şi dă, pe linia aceasta, o definiţie a umanului în
raport cu divinul ce se impune să fie contemplată în cadrul
concepţiei sale generale despre uman. Dar, cum poema este
caracteristică îndeosebi pentru delinearea temei titaniene în opera
eminesciană, vom reveni asupra ei cu un alt prilej, urmărind-o în
toate articulaţiile ei conceptuale şi de tematică literară.
Marea preocupare a lui Eminescu a fost aceea de a crea o
mitologie a poporului dac. Ispita nu fusese străină nici de unii
precursori ai săi în poezie; de un Bolintineanu bunăoară, care
încercase acelaşi lucru în a sa „Traianida”. Şi ne aducem aminte că
printre divinităţile Olimpului geto-dac acesta aşezase şi persoane ca
Phosphoros, ceea ce însemna un împrumut direct din mitologia
elină. La acelaşi procedeu recurge şi Eminescu, din pricina puţinelor
date certe pe care le poseda în legătură cu mitologia reală a dacilor
şi geţilor. Ceea ce caracterizează însă întreprinderea sa este
raportarea în aceeaşi măsură la mitologia greco-romană pe de o
parte, la cea germanică pe de altă parte.
Unul dintre eroii pentru care poetul a arătat o dragoste mai
mare a fost Decebal. Figura acestuia pătrundea foarte rar în opera
definitivă, dar ea a alimentat o serie de planuri poetice, în ordine
epică sau dramatică. Sprijinit de zeii germani în lupta lui dusă
29
împotriva romanilor, Decebal este văzut adeseori în mediul divi-
nităţilor germanice, el însuşi împrumutând din când în când unele
trăsături proprii acestora. Locuinţa lui este în fundul Oceanului, într-
un palat de arhitectură compozită, în care goticul deţine întâietatea;
el este înzestrat cu hale uriaşe, cu portale înalte, cu păduri întregi
de coloane: o locuinţă în care Odin s-ar simţi în largul său, clar în
care şi Zeus ar putea identifica fragmente desprinse din templele ce
i se închinau lui. Valhala şi Olimpul se întregesc reciproc, dar totul
pluteşte într-o atmosferă de fiori gotici. Este largă contribuţia
mitologiei greco-romane şi la Panteonul dac în poema — atât de
incompletă, de imperfectă şi de inegală — închinată Dochiei.
Dochia, după tradiţia literară romană, era fiica lui Decebal,
îndrăgostită — sau căsătorită — cu Traian. Un simbol elementar,
care voia să explice cucerirea Daciei de către romani. Rolul ei fusese
schimbat în poema amintită a lui Bolintineanu, care făcea dintr-însa
soţia lui Zamolxes şi protectoarea amorurilor libere. În poema
incompletă a lui Eminescu, Dochia este o zână a dacilor, împodobită
cu toate frumuseţile imaginabile, evoluând într-un cadru de feerie,
trăind într-un timp de basm şi de poezie. Într-o luntre trasă de
lebede — recunoaşteţi uşor aici luntrea în care călătorea Lohengrin
— zâna călătoreşte în josul unui fluviu — un fluviu de cântări, ce
străbate o pădure de basme. Suntem aşadar în epoca în care lumea
gândea în basme:

Prin pădurile de basme trece fluviul cîntării,


Cîteodată intre codrii el se-adună, ca a mării
Mare-oglindă, de stînci negre şl de munci împiedecat
Şi-un gigantic lac formează, într-a cărui sîn din soare
Curge aurul tot al zilei şi îl împle de splendoare,
De poţi număra în fundu-i tot argintul adunat.

Luntrea ajunge în cele din urmă la muntele din răsărit. Este un


munte uriaş, legat pe jumătate de lumea noastră, iar pe jumătate
proiectat în infinit: acolo este locuinţa zeilor, de acolo izvorăşte
aurora, de acolo răsare luna, răsar stelele, de acolo apare, în carul
său, soarele: un amestec de gotic şi de olimpic, în toată această
prezentare a Panteonului dac.
Dochia nu este însă pentru Eminescu numai un personaj de
mitologie dacică: descins de pe planul mitologic, personajul se
încadrează în tema folclorică de largă circulaţie a ursitoarelor şi se
construieşte totodată în poveste pe linia simbolicii naţionale. În
această nouă ipostază figurează în poema „Povestea Dochiei şi
ursitorile”, care până la un punct reface simbolul din „Sentinela
30
română” a lui Vasile Alecsandri, dar într-o atmosferă densă de mit şi
cu prospeţimi de culori primitive. Eminescu alege pentru
dezvoltarea temei forma, uşoară şi grea în acelaşi timp, a metrului
poporan, al cărui caracter spontan şi ingenuu era în măsură să
ascundă cât mai adânc arta lui plină de rafinamente.
Mitologia geto-dacă prezenta însă un personaj ce-i aparţinea în
mod precis, ale cărui atribute nu erau definite, dar al cărui nume era
încărcat de sonorităţi profunde, pline de mister. Era Zamolxes. Zeul
dac ispitise pe poeţii români dinainte de Eminescu; el avea să ispi-
tească şi pe unii poeţi ce aveau să vină în urma lui. Luminile
misterioase ce se împleteau asupra capului său erau într-adevăr
generatoare de poezie, ele sugerau ideea de geneză a lumii, ideea
cosmogonică. Zamolxes este prezent în numeroase momente din
opera sa, dar pasajul cel mai inspirat, acela pe care Eminescu
izbuteşte să-1 ridice la culmile cele mai înalte ale artei sale, este
fără îndoială cel cuprins în poema „Gemenii”.

Gemenii
Poema, păstrată în mai multe variante, este caracteristică
pentru romantism. Brigbelu, frate geamăn al lui Sarmis, este un
spirit machiavelic. Îndrăgostit de iubita acestuia, Tomiris, şi dorind
să ia coroana fratelui său, el îl ucide pe Sarmis. Nimic nu mai stă în
calea dorinţelor sale. Rege, iubit de Tomiris, el îşi celebrează acum
nunta, la care a invitat pe boierii ţării şi pe zeii poporului dac. Dar în
timpul ospăţului apare, nebun, Sarmis. Pasajul tot trebuie citat, atât
pentru concepţia pe care poetul o aduce aici în legătură cu
problema cosmogenică, cât şi pentru arta savantă cu care el ştie să
împletească într-o temă literară o concepţie filozofică profundă şi
pentru înălţimea artistică la care se petrece combustia tuturor
acestor elemente:

Brigbelu, rege tânăr din vremea cea Se-nvârt şi se mlădie uşor sunând cu palma.
căruntă,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă. La mijlocul de masă pe tronu-i şade el
Frumos au ars în flacări prinosul de pe vatră, Cu plete lungi şi negre, întunecos, Brigbel.
Pe când intrară oaspii sub bolţile-i de piatră. Şi răzimat pe spată al zeilor fiastru
În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic, Privea-n ochii miresei al cerului albastru.
Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic. Frumoşi ca două basme, izvoarele uimirii-s,
În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul soare, În păru-i lung de aur se învălea, Tomiris.
În stânga-i şade luna sfioasă, zâmbitoare... Încolo, voievozii, boiarii după treaptă
Din sale depărtate pătrunde zvon de armă. Şoptesc cu admirare în barba înţeleaptă
Prin el cimpoiul scitic porneşte dulcea-i larmă, Când spune cântăreţul poveşti din alte vremuri,
Trezind greoiul ropot de danţ, căci la un loc De regi de-a căror fapte te miri şi te cutremuri.
Toţi oaspeţii mai tineri loveau baltage-n joc, Spunea cum din deşerturi, ce nu mai au hotară,
Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valma Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,
31
Pe negrele corăbii cu mii de mii gloate, În propria lui umbră Zamolxe redispare.
Stăpânul pe Egipet cu-averile lui toate. ,,Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ!
Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur, El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ,
Tezeu, să cate lâna cu miţele de aur.
Apoi târziu în urmă veni străinul oaspe Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie
Clădind pe Istru poduri Dariu al lui Istaspe, Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;
Un rege, ce în lume nu-şi găsea loc să-ncapă, El mână în uitare a veacurilor turmă
În Dacia venise, cerşind pământ şi apă. Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă.
Şi povestea bătrânul de neamuri curgând râuri, Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă.
De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se
pleacă.
Din codri răsărite, ieşite din pustiuri Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodată
Şi cum pieriră toate pe rând precum veniră Un chip mai blând, mai gingaş decât ăst chip de
Şi cum cătând norocul mormântul şi-l găsiră. fată!
Şi pe când toţi ascultă, chiar regii din firide,
Cu gura-n pumn ghiduşul se strâmbă şi tot Gândirea ta, divine, abia putu s-adune
râde. Din mii minuni din lume o singură minune,
Cu mutra lui de capră şi trup schilod de faun Căci numai ţie singur îţi fuse cu putinţă
Îşi târâie piciorul ţinându-se de scaun. S-uneşti atâta farmec cu-atâta necredinţă...
Se clatin visătorii copaci de chiparos Dar nu ţi-o cer, tot darul ţi-l zvârl iar la
Cu ramurile negre uitându-se în jos, picioare.
Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare...
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt. Nici vin să-mi cer coroana, nici ţara mea. O
dărui
Deodată-n fundul salei, apare sub un arc, Făşii s-o rup-oricine şi cum îi place-oricărui.
Cu stânga răzimată de spada-i de monarc. La ce-aş mai cere-o ţară, în care nu-i credinţă,
Nebunul Sarmis care-i cu craiul frate geamăn Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putinţă!
Ca umbra cu fiinţa-i ei amândoi s-asamăn. Rebel! făcuşi din sceptru unealtă de ocară
Dar galben e la faţă şi ochii ard în friguri Ş-ai dat tu însuşi pildă din om să fie fiară.
Şi vânătă-i e gura. El vine cu paşi siguri Eu lumii trebuit-am, dar ţie-ţi trebui ea,
Şi pe pumnaru-şi scapă Brigbel mâna regală. Să fie rea, smintită, coruptă, cum o vrea,
Din tron pe jumătate cu furie se scoală... Tu eşti din a ei milă stăpân şi s-o urmezi
Nebunu-nalţă dreapta, se uită lung la el Tu trebui, ca mai bine în scaun să te-aşezi;
Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel. Ca nu de vro suflare pe dânsul să te clatini
Şi ca să înţeleagă nainte-i ce se-ntâmplă Căta-vei să iei ochii prosteşti cu nouă datini.
Nebunu-şi trece mâna la ochi, apoi la tâmplă, Din Sybaris vei strânge bătrâni cu bărbi boite,
Se uită turbur, pare că şi-ar aduce aminte Ca neamului să-i deie naravuri mai spoite,
De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte. S-arate cum moşnegii, îmbălsămiţi ca mumii
Cu glasul lui ce sună adânc, ca de aramă, Întrec şi tineretul în scandelele lumii!
El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă, Strămoşi pierduţi în veacuri, rânduitori de cete,
Arată cum din neguri cu umeri ca de munte Coroana mea ş-a voastră e plină azi de pete.
Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte O, voievozi ai ţării, frângeţi a voastre săbii
Şi decât toată lumea de două ori mai mare, Şi ciuma în limanuri să intre pe corăbii.
Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare. Puteţi de-acum să rumpeţi bucăţi a mele
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă, flamuri,
Cum din adânc ridică el universu-n braţă,
Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne, Mânjit pe ele-i zimbrul adunător de neamuri,
O boltă răsărită din negure eterne, De azi al vostru rege cu drag va să îngroape
Şi decât toată lumea de două ori mai mare Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.
Ş-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept,

32
Căci voi să-ngălbenească şi sufletu-ţi din piept Cu mânile-ţi astupă sperioasele urechi,
Şi ochii-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci, Şi strigă după dânsa plângând, muşcând din
Să sameni unei slabe şi străvezii năluci, unghii
Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos Şi când vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-
Şi spaima morţii intre-ţi în fiecare os. njunghii!...
În orice om un duşman să ştii că ţi se naşte, Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!
S-ajungi pe tine însuţi a nu te mai cunoaşte, De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai.
De propria ta faţă, rebel, să-ţi fie teamă Durerile-mpreună a lumii uriaşe
Şi somnul vameş vieţii să nu-ţi mai ieie vamă. Te-ating ca şi suspinul copilului din faşe.
Te miră de gândirea-ţi, răsai la al tău glas, Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri,
Încremeneşte galben la propriul tău pas, Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri
Şi propria ta umbră urmând prin ziduri vechi,

Cosmogonia l-a ispitit pe Eminescu şi în alte momente din


opera sa. Am amintit mai înainte „Scrisoarea I”, în care poetul
expune de asemenea o teorie cosmogenică. O teorie cosmogenică
expune el şi în poezia ce ne preocupă în prezent, precum şi în
cunoscuta „Rugăciunea unui dac”, poezie care s-a desprins de altfel
dintr-o variantă a „Gemenilor”. Şi după cum ne aducem aminte,
unele momente fugare de teorie cosmogenică ne întâmpină chiar în
„Luceafărul”. S-a făcut însă observaţia de multă vreme că teoria
cosmogenică a lui Eminescu descinde din „Rig-Veda”. Observaţia
aceasta este întemeiată pe de-a-ntregul. De altfel poetul însuşi
traduce cunoscutul „Imn al creaţiunii” din „Rig-Veda”, iar una din
variantele „Rugăciunii unui dac” era intitulată „Nirvana”.

33
Dochia şi Traian
de Gheorghe Asachi

I II
Între Piatra Detunată La frumuseţe şi la minte
Ş-al Sahastrului Picior, Nici o giună-i samana,
Vezi o stâncă ce-au fost fată Vrednică de-a ei părinte;
De un mare domnitor. De Decebal, ea era.
Acolo de rea furtună Dar când Dacia-au împilat-o
E lacaşul cel cumplit, Fiul Romei cel mărit,
Unde vulturul răsună Pre cel care-ar fi scapat-o,
Al său cântec amorţit. De-a iubi a giuruit.
Acea doamnă e Dochie, Traian vede astă zână;
Zece oi, a ei popor, Deşi e învingător,
Ea domnează-n vizunie Frumuseţei ei se-nchină,
Preste turme şi păstori. Se subgiugă de amor.

III IV
Împăratu-n van cată Traian vine-n astă ţară,
Pe Dochia-mblânzi; Şi de-a birui deprins
Văzând patria ferecată, Spre Dochia cea fugară
Ea se-ndeamnă a fugi. Acum mâna a întins.
Prin a codrului potică Atunci ea, cu grai ferbinte,
Ea ascunde al ei trai, Zamolxis, o, zeu, striga,
Acea doamnă tinerică Te giur pe al meu părinte,
Turma paşte peste plai. Astăzi rog nu mă lăsa!
A ei haină aurită Când întinde a sa mână
O preface în şăiag, Ca s-o strângă-n braţ Traian,
Tronu-i iarba înverzită, De-al ei zeu scutita zână
Schiptru-i este un toiag. Se preface-n bolovan

V
El petroasa ei icoană Din a ei plâns naşte ploaie,
Nu-ncetează a iubi; Tunet din al ei suspin.
Pre ea pune-a sa coroană, O ursită-o priveghează,
Nici se poate despărţi. Şi Dochia deseori
Acea piatră chiar vioaie Preste nouri luminează
De-aburi copere-a ei sin, Ca o stea pentru păstori.

34
Gheorghe Asachi culege din popor mitul Dochiei, despre care
celebrul critic literar George Călinescu spune că este “rezultatul
unei întregi experiențe de viață a poporului român". Poetul
precizează timpul şi locul, astfel acţiunea se petrece “Între Piatra
Detunată/Ş-al Sahastrului Picior”, pe vremea Împăratului roman
Traian.
Dochia este prezentată ca fiind fiica lui Decebal, cea mai
frumoasă fată de pe teritoriul Daciei: “La frumuseţe şi la minte/Nici
o giună-i samana”. Traian o aseamănă cu o “zână”, observând
frumuseţea sa nemaiîntâlnită, şi ajunge să se îndrăgostească de ea.
Chipul fetei este învăluit în mister, acesta nefiind descrisă
direct de către poet, însă frumuseţea îi este recunoscută prin
statutul de regină la care este dispusă să renunţe fără frica de a fi
uitată: “A ei haină aurită/ O preface în şăiag,/ Tronu-i iarba
înverzită,/ Schiptru-i este un toiag.”.
Caracteristicile sale morale reies indirect din acţiunile si
vorbele sale, astfel devotamentul faţă de strămoşi şi de zei o
împiedică să-i răspundă lui Traian, prefăcându-se în piatră.
Este consemnată contopirea sa cu natura: “De-aburi copere-a
ei sin,/ Din a ei plâns naşte ploaie,/ Tunet din al ei suspin” ce
sugerează ideea proiectării în mit. Odată pietrificată ajunge la zei şi
de atunci veghează peste păstori.
Prin această poezie, Gheorghe Asachi consemnează atât mitul
Dochiei cât și unele detalii despre viaţa oamenilor din acele timpuri.
Astfel dacii erau păstori: “Zece oi, a ei popor”, fiecare trăind
împreună cu oile sale. Se remarcă de asemenea convieţuirea
poporului cu natura, aceasta oferindu-le adăpost şi siguranţă: “Prin
a codrului potică/ Ea ascunde al ei trai.”.
Poetul face referire şi la viaţa religioasă a dacilor, credinţa lor
în zeul suprem, Zamolxis, patron al lumii subpământene, al
împărăției morților. Totodată, încheierea vieţii pământene a Dochiei
îi conferă un statut aparte, aceasta ajungând să vegheze păstorii:
“Ea domnează-n vizunie/ Preste turme şi păstori.”
O altă versiune a poveștii, transmisă oral o prezintă pe
Baba Dochia, care are un fiu Dragomir sau Dragobete ce s-a
căsătorit fără voia sa. Ea îşi trimite nora să culeagă fructe de pădure
în luna Februarie. Ajutată de zei, nora se întoarce acasă, iar Baba
Dochia, crezând că a venit primăvara, se duce cu fiul său şi oile la
munte. Pe drum îi prinde ploaia şi aceasta îşi dă jos cele 12 cojoace,
fiind prea grele. Odată ajunşi la munte îi prinde îngheţul, iar Baba
Dochia şi cu oile se pietrifică.

35
UMANISMUL
Umanismul este un curent literar profan dominant în timpul
Renaşterii (secolele al XIV-lea şi al XVI-lea). Apărut iniţial în Italia, se
extinde în toată Europa Occidentală şi ulterior în Europa
Răsăriteană, având în centrul preocupărilor ( istorice, filozofice,
artistice) omul şi problema sa.
Renaşterea este o mişcare cultural-religioasă amplă,
dezvoltată în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în Europa Occidentală.
Percepută ca o primă manifestare a epocii moderne, renașterea
duce la o înflorire fără precedent a artelor plastice, a arhitecturii , a
ştiinţei, datorată înlocuirii canoanelor medievale cu modelul
redescoperit al Antichitaţii greco-romane.
Un aspect definitoriu pentru Umanism si Renaştere îl
constituie noua politică în domeniul culturii, conform căreia artiştii și
savanţii intra sub protecţia regilor, a marilor seniori si a papalităţii.
De asemenea, noua orientare a învăţământului către disciplinele
umaniste − gramatica (latină şi greacă), retorica, poetica, istorie,
filozofie si morala –, precum și unificarea lingvistică duce la
recunoaşterea oficială a limbilor naționale, creându-se astfel
premise pentru centralizarea puterii politice. Cu toate acestea,
contestarea abuzurilor bisericeşti provoacă războaie civile, slăbind
puterea regală și papală.
În universităţile medievale, aflate sub tutela Bisericii,
învăţământul se baza exclusiv pe memorizare şi pe cunoaşterea
comentariilor la textele antice şi nu pe studiul textelor originale.
Ariditatea studiului, pedepsele corporale, disciplina severă provocau
reacţii de respingere din partea studenţiilor.
Noul model pedagogic umanist se defineşte prin învăţarea
limbilor vechi (latina, greaca, ebraica ), necesare pentru lectura
textelor în original, dar şi prin relaţia directă a discipolilor cu un
magistru, ceea ce duce la individualizarea studiului, la o maniera de
predare blândă. Se pune accent nu numai pe disciplinele
fundamentale, ci şi pe mişcarea fizică, igienă.
Umanismul Românesc
Curentul cultural umanist se dezvoltă în ţările române mai
târziu (din secolul al XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea),
datorită condiţiilor istorice. Astfel, cărturarii umanişti aparţin unor
mari familii boiereşti, deţinând ei inşişi dregătorii însemnate. Aceștia
ilustrează tipul curteanului, intervenind în viaţa politică și sfârşind
de multe ori în mod tragic. Formându-se intelectual în afara ţării (la
Constantinopol, în Polonia şi Italia), ei folosesc ca limbă de cultură

36
nu numai latina, ci şi slavona. De asemenea, îi preocupă istoria
propriului neam, scriind cronici şi istorii, argumentând romanitatea
poporului şi latinitatea limbii.
Cronicarii pun asemenea scrieri în circuitul umanismului
European, ca să afirme originile şi continuitatea românilor din cele
trei ţări. În politica antiotomană, ei caută sprijin şi ajutor la ţările
creştine catolice. Cu toate acestea, se implică în probleme
religioase, făcând cunoscută ortodoxia în spaţiul occidental, în care
se confruntă Reforma și Contra-Reforma.
De la primul text (1521) la prima gramatică (1780)
Înaintea apariţiei umanismului, timp de cateva secole, slavona
a îndeplinit în cultura română sarcinile pe care în vestul Europei şi
le-a asumat latina, adică era folosită în administraţie, cultură şi
biserică. Neînţeleasă însă de popor, slavona rămâne apanajul
bisericii şi al feudalităţii, de aceea, prin strădania unor cărturari de
seamă, între care Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, va fi inlocuită
treptat cu limba română. Şi în această perioadă apar cronici scrise
în diverse limbi (slavona, germana, latina si polona), însă nu se
păstrează decât câteva texte ce povestesc despre domnia lui Ştefan
cel Mare: ,,Letopiseţul de la Bistriţa”, ,,Cronica moldo-germană”
şi ,,Cronica de la Putna”.
Umanismul românesc propriu-zis începe cu Neagoe Basarab,
scriitor de limbă slavonă, şi cu Nicolaus Olahus, scriitor de limbă
latină. Prima carte laică din Transilvania îi aparţine marelui umanist
Nicolaus Olahus, bun cunoscător al limbilor greacă si latină. E
totodată primul român care afirma originea poporului român într-o
limbă de circulaţie europeană, în lucrare ,,Hungaria” redactată între
1536-1537. Tot aici găsim unitatea de neam şi de limbă a românilor:
,,Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi tradiţii ca şi muntenii”.
Texte româneşti au existat pe teritoriul ţării noastre încă de la
formarea poporului român, dovadă fiind păstrarea în limbă a
termenului latinesc ,,scribo”. Prima scriere păstrată în limba română
datează din 1521 şi este cunoscută sub numele ,,Scrisoarea lui
Neacşu către judele Braşovului Hans Bengner”. În afară de formulele
de introducere, încheiere şi expresia ,,I pac”, întreaga scrisoare este
redactată în româneşte. Boierul muntean îl anunţă pe judele
braşovului de intrarea turcilor în Ţara Românească şi de intenţia lor
de a pătrunde în Transilvania. După această dată s-au păstrat multe
scrieri româneşti de mică întindere.
O importanţă deosebită în crearea limbii române literare, în
păstrarea unităţii de limbă şi de neam o au traducerile. Primele
traduceri din slavonă în română sunt cele cunoscute sub numele
de ,,texte maramureşene” sau ,,rotacizante”. Numele generic le
37
este dat după regiunea unde au fost scrise şi dupa fenomenul
fonetic specific acestei regiuni (,,n” intervocalic pronunţat ,,r”). Sunt
scrise într-o limbă greoaie, cu multe calchieri, dar cu meritul de a fi
primele încercări de oficializare a limbii naţionale. Textele sunt în
număr de patru: ,,Psaltirea voroneţeana”, ,,Psaltirea scheiana”,
„Codicele voroneţean” şi ,,Psaltirea Hurmuzachi”. Textele
maramureşene reflectă trecerea de la latina vulgară la limba de azi.
Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521) este cel mai
vechi document păstrat scris în limba română. Ea a fost descoperită
în 1894 de Friedrich Stenner în Arhivele Naționale ale județului
Brașov, unde se păstrează și astăzi. Documentul original pe hârtie,
cu pecete aplicată pe verso, se referă la mișcările militare ale
Otomanilor la Dunăre și trecerea lui Mohammed-Beg prin Țara
Românească.
Textul original al scrisorii lui Neacşu:
,,…dau ştire domniei tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu cş
împaratul au eşit den Sofiia,şi aimintrea nu e, şi se-au dus in sus pre
Dunăre. I pac să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de
mie mi-au spus că au vazut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce
ştii şi domniiata pre Dunare în sus. I pac să ştii că bagă den tote
oraşele câte 50 de omin să fie in ajutorul în corabii. I pac să ştii
cumu se-au prins neşte meşteri den Ţarigrad cum vor treace acele
corabii la locul cela strîmtul ce ştii şi domniiata.”
Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Brasovului
Hanăş Begner (Hans Benkner) a fost redactată probabil în 29 - 30
iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al oraşului Câmpulung-
Muscel). În scrisoare nu este menționată data, stabilirea acesteia
făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise și a persoanelor
implicate. Din acea vreme mai există și alte documente istorice
privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman al II-
lea.
Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al relaţiilor foarte
strânse dintre negustorii saşi din Braşov și cei din oraşele din
Moldova şi Țara Românească. Numele lui Neacşu Lupu este
menţionat deja într-un document din anii 1510 -1512 în legătură cu
un proces de datorii pe care îl avea cu negustorii braşoveni. Hans
Benkner este cunoscut ca jude sau primar al Braşovului din 1511.
Numele care apare în epilogul Tetraevanghelului din 1561 al lui
Coresi, este cel al fiului său Johann Benkner care este prezentat ca
sprijinitor al scrierilor în limba română: ,,mai bine a grăi cinci cuvinte
cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelese în limbâ striinâ”.
Textul a fost scris cu litere chirilice și se compune din trei părți.
Prima parte este o adresare în slavă care tradusă înseamnă:
38
„Preaînțeleptului și cinstitului, și de Dumnezeu dăruitului jupân
Hanăș Bengner din Brașov multă sănătate din partea lui Neacșu din
Câmpulung”. Conținutul scrisorii este în limba română, iar formula
finală în slavă a cărei traducere este: „Și Dumnezeu să te bucure,
amin”.
De remarcat este faptul că forma limbii române folosite în
scrisoare este foarte asemănătoare celei folosite în prezent. Aurel
Nicolescu arată în observațiile sale lexicale asupra textului, că nu
mai puțin de 175 din totalul de 190 de cuvinte românești folosite în
text au origine latină, excluzând cuvintele repetate și substantivele
proprii. Unele din formele incorecte se datorează scrierii cu litere
chirilice, problemele fiind cauzate de notarea unor sunete românești
ca î și ă.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea îşi desfăşoară
activitatea la Braşov diaconul Coresi care a tipărit mai multe cărţi
religioase în română şi slavonă: ,,Catehismul”(1559),
,,Cazania”(1564), ,,Molitvelnicul”(1564). Limba traducerilor era mai
îngrijită. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul
Varlaam traduce ,,Cazania” sub titlul ,,Carte românescă de
învăţătură” şi o publică la Iaşi în 1643. Prin ,,Răspuns la
catechism”(1645), Varlaam devine primul polemist român,
încercând să apere, cu argumente, ortodoxia românilor din
Transilvania ameninţată de calvinismul maghiar.
În Transilvania, mitropolitul Simion Ştefan traduce cartea sub
numele ,,Noul Testament de la Bălgrad”(1648). Foloseşte cuvinte cu
circulaţie în toate ariile româneşti, iar cuvintele pe care nu ştia să le
traducă, lăsându-le aşa cum erau, a reuşit să îmbogăţească limba
română pe cale externă. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
mitropolitul Dosoftei, primul poet cult român, începe munca pentru
introducerea limbii naționale în biserică, însa nu a reuşit să
înlocuiască slavona.
În 1688 apare la Bucurşti prin strădania învăţaţilor Constantin
Cantacuzino şi Udrişte Năsturel traducerea integrală a bibliei,
cunoscută sub denumirea ,,Biblia de la Bucureşti” − adevărat
monument de limba şi de cultură. ,,Biblia de la Bucurşti” a cunoscut
influenţa celor trei graiuri, având cea mai unitara şi mai curată
limbă. Se consideră acum încheiat procesul de formare al limbii
române literare.

39
CRONICARII ROMÂNI
Cronicile realizeaza cea dintai imagine scrisa a istoriei noastre;
mai intai au aparut in limba oficiala, pe atunci slavona, iar mai
tarziu, incepand cu secolul al XVll-lea, in limba nationala.
In Muntenia s-au redactat “Letopisetul cantacuzinesc” si
“Letopisetul balenilor” intre anii 1290-1688, “Istoriile domnilor Tarii
Romanesti” de Radu Popescu si “Cronica anonima despre
Brancoveanu” si, alaturi de acestea, prima incercare de a surprinde
originea si dezvoltarea poporului roman in “Istoria Tarii Romanesti”
de Constantin Cantacuzino.
Cele mai realizate sunt cronicile moldovenesti, fiindca nu au
fost scrise din ordinul vreunui domn, ci exprima punctul de vedere al
autorilor. In seria moldoveneasca intra ”Letopisetul Tarii Moldovei”
de Grigore Ureche (1559-1594), continuat de Miron Costin (1594-
1661) si de Ion Neculce (1661-1743).
Importanta cronicilor este in primul rand valoarea documentara
a textelor, care pune in circulatie idei ca romanitatea poporului,
latinitatea limbii noastre, continuitatea elementelor romane in Dacia
si unitatea tuturor romanilor.
Toti cronicarii au plasat inaintea “Letopisetelor” cate o
“predoslovie” in care se mentioneaza date despre izvoare si despre
existenta textelor scrise.
Cronicarul Grigore Ureche (1590-1647) afirma originea
latina a limbii si a poporului nostru: “toti de la Rim ne tragem”; in
sprijinul ideii mentioneaza faptul ca “romanii cati se afla locuitori in
Tara Ungureasca si in Ardeal si in Maramures de la un loc sunt cu
Moldovenii”.
Cronicarul incepe sa scrie "Letopisetul Tarii Moldovei",
constituind inceputul istoriografiei in limba romana. Grigore Ureche
a consemnat in mod obiectiv evenimentele si intimplarile cele mai
importante, tinand foarte mult sa fie nu un "scriitoriu de cuvinte
desarte".
In viziune umanista, istoria are scop moralizator si educativ,
oferind modele si pilde.
Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul
pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și să lase urmașilor
amănunte despre „cele ce au fost să se petreacă în anii de demult”,
dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și
dobitoacelor celor mute și fără minte“. Acest lucru accentueaza
importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și
creșterea conștiinței naționale a poporului.

40
Fiind mare patriot, a glorificat eroica luptă antiotomană a
moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel
Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu
perseverență ideea de izbăvire a Moldovei de turci numai în alianță
cu Polonia.
George Calinescu, in a sa „Istorie a literaturii romane” afirma
ca Ureche, „slujindu-se de izvoare sarace, e un cronicar in intelesul
larg al cuvintului, in felul boierului ce-si inseamna pe scoarta unui
ceaslov ivirea unei comete”, fiind „un om cu invatatura de izvor
occidental si in marginile casei lui, un spirit cu vederi inaintate.”

Problema latinitatii limbi si originii poporului nostru, a fost


tratata si de Miron Costin (1633 – 1691), fiind urmasul lui Grigore
Ureche la scrierea „Letopisetului Tarii Moldovei”.
Miron Costin are o parere contrara interpolarilor copistilor
Simion Dascalul si Misail Calugarul; in letopisetul lui Grigore Ureche,
acestia mentioneaza faptul ca romanii ar fi urmasii talharilor si ai
ucigasilor din temnitele Romei exilati in Dacia, acest lucru ducand la
injosirea poporului roman.
O alta opera de mare rezonanta este si "De neamul moldovenilor”.
Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre
Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian,
despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova,
despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi
datinile moldovenilor. Scopul urmărit de autor constă în a face
demonstratia originii romane a poporului roman.
Miron Costin considera ca: "a lasa iarasi nescris, cu mare ocara
infundat neamul acesta de o seama de scriitori ieste inimii durere.
Biruit-am gindul sa ma apuc de aceasta truda, sa scot lumii la
vedere felul neamului, din ce izvor si semintie sint lacuitorii tarii
noastre", ca mai apoi sa sustina faptul ca: "cea mai stralucita
dovada a acestui popor, de unde se trage, este limba lui care este
adevarata latina. Numele cel mai adevarat, autentic […] este
rumân sau rumanus, care nume acest popor l-a păstrat
întotdeauna”.
Miron Costin se detaseaza intre cronicarii umanisti prin
sustinerea urmatoarelor idei: scrisul trebuie sa slujeasca adevarul,
istoria având forta educativa, oferind modele. De asemenea, susține
pledoaria pentru lectură: ”ca nu ieste alta mai de folos si placuta
zabava in viata omului decat cititul cartilor”.
Fata de stilul cronicii lui Ureche, scrisul lui Miron Costin capata
valente literare, prin portrete sugestive si descrieri de natura
(“navalirea lacustelor”).
41
Ion Neculce (1672-1745) ne-a lasat drept mostenire
"Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pina la a doua domnie
a lui Constantin Mavrocordat". A fost inceput aproximativ în anul
1733, ca o continuare a operei inaintasului Miron Costin. Letopisetul
este precedat de patruzeci si doua de legende istorice, grupate sub
titlul "O sama de cuvinte", "ce sunt auzite din om in om de oameni
vechi si batrini", in care sunt evocate intimplari din viata unor
domnitori ai Moldovei si indeosebi din cea a lui Stefan cel Mare.
Nefiind surse documentare, autorul nu le include in textul cronicii,
lasandu-l pe cititor sa le aprecieze cum doreste: ”cine le va crede
bine va fi, iara cine nu le va crede iarasi bine va fi, cine cum ii va fi
voia asa va face”. Aceste legende, constituie prima culegere de
folclor autohton, exprimand stilul popular. Acestea, vor fi izvor de
inspiratie pentru Creanga, Vasile Alecsandri si Mihail Sadoveanu.
Prin arta naratiunii, prin oralitate și prin portrete, Neculce
depaseste statutul de istoric, devenind primul povestitor artistic al
literaturii romane.
Punctul culminant al umanismului românesc îl atinge Dimitrie
Cantemir (1673-1723), prima mare personalitate și primul
enciclopedist a culturii române, cărturar cu o vastă pregătire, la
baza căreia stăteau cultura latină si greacă.
În lucrările sale: „Descriptio Moldavie”, „Hronicul vechimii a
româno-moldo-vlahilor”, și „Istoria Imperiului Otoman”, Dimitrie
Cantemir reia la un nivel superior, cu o bogată argumentare, ideile
dezvoltate de ceilalți cronicari cu privire la originea latină a limbii si
a poporului român. El consideră că limba română ar fi urmașa
directă a latinei, idee pe care și-o vor însuși corifeii Școlii Ardelene.
Dimitrie Cantemir afirmă faptul că limba română s-a formată
pe baza elementului latin, păstrând in lexic și elemente dacice:
pădure, stejar, heleșteu, cărare. Pe lângă ideea originii pur latine a
românilor, marele umanist menționează în „Hronicul” că „dacii ar fi
pierit sau s-ar fi asimilat cu totul romanilor”; în aceeasi lucrare se
argumentează idea continuității elementului roman în Dacia și se
afirmă rolul țarii noastre de apărător al civilizației în fața valurilor
barbare.
Dupa George Calinescu, Cantemir este un „scriitor, creator,
aducând idei si combinații. Figura lui, umbrită pană azi, e a unui om
superior. Voievod luminat, ambitios și blazat, om de lume și ascet
de bibliotecă, intrigant și solitar, mântuitor de oameni si mizantrop,
iubitor de Moldova lui după care tânjește și aventurier, cântăreț în
tambură, țarigrădean, academician berlinez, prinț rus, cronicar

42
român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea,
Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medicis al nostrum.”

43
ŞCOALA ARDELEANĂ
Secolul al XVIII-lea este cunscut în istoria europeană sub
numele de „secolul luminilor”.
Iluminismul este un curent ideologic si cultural internaţional,
apărut în Franţa în secolul al XVIII-lea, care promovează raţiunea şi
ştiinţa, având ca scop emanciparea popoarelor prin cultură. Mişcare
de tip burghez, iluminismul are caracter antifeudal, anticlerical şi
antimonarhic.
Iluminiştii au , ca şi umaniştii, preocuparea constantă pentru
ființa umană, dar văzută în context social. Ei configurează trei
idealuri majore: idealul politic, idealul social şi idealul pedagogic.
Idealul politic este reprezentat de monarhul luminat (rege
preocupat de reforme sociale, emanciparea maselor pe calea
culturii, nu a politicii). Idealul social constă în contractul social,
formulat de Jean Jacques Rousseau în lucrarea cu acelaşi titlu, care
stipulează egalitatea tuturor oamenilor prin naştere şi pactul cu
societatea care trebuie să le ofere condiţii egale. Nu în cele din
urmă, idealul pedagogic vizează educaţia naturală care ţine
seama, în egală măsură, de trup şi de suflet, după cum o defineşte
tot Jean Jacques Rousseau în romanul ,,Émile sau despre educaţie”.
Iluminismul românesc are coloratură naţională, este
preocupat de felul în care s-a format poporul şi limba română.
Totodată susţine programul redeşteptării naţionale în plan politic,
economic şi social. De asemenea încearcă să obţină recunoaşterea
românilor ca ,,natio” în Transilvania. În același timp reface legăturile
cu romanitatea occidentală fără să producă rupturi cu tradiţia
umanistă ca în culturile apusene. Impune orientarea spre modelul
cultural european și creează o amplă mişcare de afirmare națională.
Ţările Române nu rămân izolate de efervescenţa acestei epoci,
deşi pătrunderea la noi a marilor idei iluministe a fost întârziată de
dominaţia străină şi de feudalismul autohton.
Cel dintâi nucleu illuminist din cultura română l-a constituit
,,Şcoala Ardeleană”, mişcare a intelectualităţii de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Burghezia din
Transilvania era nemulţumită de lipsa de drepturi sociale şi politice
ale poporului român, nedreptate ce dura de secole, din 1437, când
se semnase actul cunoscut sub numele de ,,unio trium nationum”,
ce excludea participarea românilor la viaţa social politică.
Din punct de vedere cultural ,,Şcoala Ardeleană”, a avut un rol
important în stimularea studiului istoriei şi al limbii naţionale, a
dezvoltării ştiinţelor naturii şi a învăţământului. Acţiunea politică şi

44
culturală a ,,Şcolii Ardelene” este îndrumată de operele istorice şi
filozofice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion
Budai-Deleanu.
În ansamblu, activitatea ,,Şcolii Ardelene” cunoaște două
direcţii: prima urmăreşte emanciparea poporului român şi în acest
scop s-au înfiinţat şcoli, s-au publicat abecedare, aritmetici, iar
cealaltă direcţie cuprinde latura ştiinţifică şi se ocupă cu tratate de
istorie şi filologie. Cele mai importante lucrări sunt: ,, Istoria,
lucrurile şi întâmplările românilor” de Samuil Micu, ,,Hronica
românilor şi a mai multor neamuri” de Gheorghe Şincai, ,,Istoria
pentru începutul românilor în Dachia” de Petru Maior, ,,Elementa
linqua daco-romanae siva valachiae” de Samuil Micu şi Gheorghe
Şincai şi ,,Disertaţia pentru începutul limbii române” a lui Petru
Maior.
Aportul ,,Şcolii Ardelene” la dezvoltarea limbii este destul de
preţios. În acea epocă s-a pus problema alfabetului latin în locul
celui chirilic, a fixării normelor gramaticale, a îmbogăţirii
vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice. Idei
exagerate au apărut şi în lucrările istorice, cum ar fi avansarea unei
ipoteze pur romane a originii poporului român, dar exagerările se
explică prin caracterul polemic al acivităţii ştiinţifice.
Iluminismul ,,Şcolii Ardelene” reprezintă prima etapă de
modernizare a culturii noastre, înscriindu-se în felul acesta în
iluminismul european.

45
TEORIILE FORMĂRII POPORULUI
ROMÂN
Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric
fundamental în istoria noastră națională, întrucât arată cum s-a
format purtătorul și creatorul civilizației noastre. Ea a fost un proces
complex, îndelungat la care au contribuit: statalitatea dacică și
creșterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani,
colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populației daco-
romane în condițiile conviețuirii cu populațiile migratoare,
răspândirea creștinismului, ducând în final la crearea unei etnii
distincte în spațiul central–sud-est european.
Teorii privind etnogeneza românilor. Studierea problemei
etnogenezei (din greacă, etnos înseamna "popor",
genesis - "naștere"), adică a originii oricărui popor, constă în
determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce părți
componente și în ce condiții s-a format comunitatea etnică
respectivă. Aceste cerințe se referă și la problema originii neamului
românesc.
Etnogeneza românilor este una din cele mai fundamentale
probleme ale istoriei noastre naționale. Ea a atras nu numai atenția
istoricilor români ci și străini. De multe ori, însă, conzluziile
istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite
interese geopolitice. În acest caz credem oportun să ne referim
succint la cele mai importante teorii ale etnogenezei românilor,
expuse în literatura istorică.
În operele autorilor medievali, începand cu cei bizantini
(Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constată ca românii,
numiți de ei vlahi, sunt coloniști romani aduși de Traian din Italia.
Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau "păstorii
romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunilor (sec. V).
Umaniștii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini,
viitorul papa Pius al Il-lea s.a.) de asemnea erau de părere că
românii "sunt de neam italic". Cronicarii si savanții români din
secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Cantacuzino, D,
Cantemir, reprezentanții Școlii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu,
Gh. Șincai) au demonstrat originea comună a românilor din
Transilvania, Țara Romanească și Moldova din "vechii romani", care
au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menționat și aportul dacilor la
formarea poporului român. Reprezentanții Școlii Ardelene
considerau, însa fără temei, că dacii au fost exterminați în timpul
războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au
46
combatut această afirmație. Tot nefondate sunt și teoriile cum că
românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuție
substanțială a romanilor.

47
Teoriile imigraționiste
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în condițiile expansiunii
Imperiului habsburgic în Principatele Române, unii istorici germani
(Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de
Dunăre și au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee
este reluată în 1871 de istoricul și filologul german Robert Rosler în
lucrarea "Studii asupra românilor". Lucrarea lui a apărut în condițiile
creșterii miscării de emancipare a românilor din Transilvania, care
evocau dreptul istoric asupra spațiului locuit de ei din vremuri
străvechi.
În lucrarea sa Robert Roessler afirmă că dacii au fost
omorâți în masă după 106. Este evident că acest lucru nu este
adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie de forță de
muncă și nu le stătea în obicei să masacreze populațiile din
teritoriile nou cucerite. Au mai fost găsite dovezi ale continuității
dacilor în peste 1000 de localități, iar niște inscripții din alte
provincii romane atestă prezența soldaților de origine dacă. Din
acea perioadă datează toponimele si hidronimele care au fost
transmise românilor și au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus
etc.). Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu au dispărut după
anul 106 ba mai mult și-au continuat existența în același teritoriu.
Teoria roessliana mai susținea si faptul că după retragera
aurelină dintre anii 271-274 teritoriul nord dunarean ar fi rămas
pustiu, lucru ilogic având în vedere că in secolul IV un amfiteatru din
Sarmizegetusa a fost blocat și transformat în fortăreață: la
Porolisum si Apullum s-au găsit morminte de inhumație cu inventar
daco-roman; la Napoca s-au descoperit doua cuptoare de olărit din
secolul IV și pe tot spațiul nord dunărean au fost găsite obiecte
paleo-crestine.
Lipsa cuvintelor germanice din limba română (alt argument
roesslerian) se explică prin faptul că civilizațiile neamurilor de
origine germană erau net inferioare celor daco-romane, deci
populația autohtonă nu a găsit nimic interesant la noii veniți care au
plecat destul de repede. Asemanarea limbii române cu cea albaneză
se datoreza faptului că strămoșii albanezilor au fost ilirii care se
înrudeau cu tracii, prin urmare este logic să avem câteva cuvinte
comune cu ei, dar este absurdă afirmația conform căreia poporul
român s-a format în peninsula Balcanică între secolele IX-XIII după
care au imigrat la nord de Dunăre.
Creștinarea românilor în rit ortodox este datorată influenței
bizantine, iar lipsa de izvoare istorice care să ateste continuitatea
daco-romanilor și apoi a romanilor in ,,mileniul marilor migratii" este
evident cauza ruralizării populației cauzată de năvălirile barbare.
48
Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării poporului
român a stat un proces îndelungat și neîntrerupt, început din
perioada existenței regatului Dac, continuat după 106 sub influența
romană, iar după 271 influențat de migratori. Cu toate acestea
românii sunt unici, având un caracter etnic total diferit de celelate
popoare ce ne înconjoară.
De asemenea este lipsită de temei științific opinia expusă de
unii istorici sovietici cum că pe baza populației romanizate, în urma
contactelor ei cu slavii, s-au format două popoare separate:
munteni, datorită contactelor cu slavii de sud, și moldovenii - cu
slavii de răsărit. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept
bază pentru constituirea a două limbi separate: română și
moldovenească.
Susținute în scopuri politice, aceste viziuni nu-și găsesc o
argumentare științifică în izvoarele istorice, care îi divizează pe
români după provincii istorice (moldoveni, munteni, bucovineni,
olteni etc.), și nu după apartenența lor la diferite etnii. Dimpotrivă,
izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toți
formează un neam - neamul românesc. Izvoarele istorice nu
confirmă o diferențiere strictă a influenței slave în Moldova și Țara
Românească, precum nici rolul ei determinant.
Cât privește limba, nici o școala științifică lingvistică nu
recunoaște existența a unei limbi literare moldovenești deosebita de
cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezența unui grai
moldovenesc, de rând cu alte graiuri românești (muntenesc,
oltenesc, ardelenesc etc.) în spațiul locuit de români.
Componentele principale ale etnogenezei românilor, în
procesul de constituire a poporului român, pot fi evidențiate. Cel
mai vechi component (numit și substrat) îl prezintă tracii de nord,
sau geto-dacii. Această ramură a marelui neam al tracilor, aflată
timp îndelungat in contact cu civilizația antică (la început greacă,
apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un inalt nivel
de dezvoltare. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor
propriu.
Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este
elementul roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui
geto-dac: la început, până la cucerirea Daciei de către Imperiul
Roman (anul 106 d.Chr.) - numai în aspect economic și cultural, iar
după aceasta - s-a produs o sinteză etno-culturală dacoromană.
Datorită prezenței parțiale la nord de Dunăre și influenței centrelor
romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a
continuat și după anul părăsirii Daciei de către legiunile romane
(271-275). Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi și
49
statornicirea în spațiul vechii Dacii a unei populații latinofone. Acest
proces s-a desăvârșit catre secolul al Vl-lea, având drept rezultat
formarea unei etnii și a unei limbi romanice la nord și sud de
Dunăre: protoromanii (sau est-romanicii) cu o limbă comună
(protoromana). Populația est-romanică a înfruntat valurile
migratorilor - a goților, apoi a hunilor. Arheologii au constatat
răspandirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în
spațiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura
Brateiu) - în Transilvania, cu corespundere în Muntenia – Ipotești,
Cândești - Ciurel, și în Moldova - Costisa-Botosana-Hansca), care
aparținea unei populații baștinașe sedentare de agricultori și
crescători de animale. Au fost descoperite obiecte de import
romano-bizantine, tiparnițe de turnat cruci.
Peste această populație protoromană, care ducea o modestă
viață agrară în obști sătești, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile
slave, care au migrat pe valea Tisei și în Moldova. Triburile slave au
rupt în anul 602 granița bizantină (limesul) de la Dunare și s-au
revărsat în întreaga Peninsula Balcanică până în Grecia. Acest
eveniment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea daco-
romanică sau est-romanică).
Ca urmare, populația protoromană de peste Dunăre s-a
slavizat cu timpul, ori s-a retras spre sud în munți, dând naștere
grupurilor etnice ale macedono-românilor, istro-românilor s.a. În altă
direcție s-au dezvoltat relațiile populației est-romanice de la nordul
Dunării cu slavii. Aici populația autohtonă era superioară numeric
slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor.
Slavii au influențat într-o anumită măsură etnogeneza
românilor, alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de
desăvârșire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX).
Slavii, fiind agricultori și crescători de animale, sedentari, au
conviețuit mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română
cuvinte de origine slavă (plug, prieten, drag, iubire etc.), care
denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza
românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea
popoarelor vest — romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor,
portughezilor).

Teoria continuității
Teoria originii nord-dunărene o susțin istoricii (A. D. Xenopol și
Nicolae Iorga) și filologii (Sextil Pușcariu, Al. Rosetti) care consideră
formarea poporului român și a limbii române ca procese
inseparabile și unitare petrecute intr-un vast spațiu romanizat, întins
la nordul și sudul Dunării (Dacia și Dobrogea, sudul Panoniei și
50
Dardania, Moesia Inferioară și Moesia Superioară), extins și în zone
de la hotarele Daciei romane, locuite de dacii liberi, influențați de
civilizația daco-romană.
Teoria continuităţii se bazează pe diferite mărturii:
• izvoare istorice (Gesta Hungarorum, cronică oficială
maghiară, afirmă existenţa valahilor şi originea lor romană şi
consemnează voievodate româneşti cucerite de unguri la venirea lor
din Panonia în Ardeal);
• dovezi arheologice (tezaure monetare romane, obiecte cu
inscripţii latineşti, ceramică romană, necropole de tip roman - toate
datate după secolul al III-lea).
Argumentele lingvistice temeinice au fost formulate de Sextil
Puşcariu în Istoria limbii române (1910):
• persistenţa unor termeni ca aur < lat. aurum şi păcură <
lat. picula numai în nordul Dunării, unde exploatarea acestora avea
deja vechime;
• păstrarea numai în vestul actualei Românii a unor vechi
termeni latini: ai „usturoi" < lat. alium, nea < lat. nivea, păcurar <
lat. pecorarius;
• terminologie agricolă: paie < lat. palea, orz < lat.
hordeum;
• terminologie pastorală (creşterea oilor şi a vitelor): miel <
lat. agnellus, păşune < lat. pastionem; staul < lat. stabulum;
• terminologie creştină: dumnezeu < lat. domine deus,
mormânt < lat. monumentum.
Din punct de vedere temporal, formarea limbii române este un
proces ce nu poate fi delimitat cu exactitate, durează mai multe
secole, fiind jalonat de câteva evenimente istorice:
• retragerea aureliană din 271-275 d.H. lasă Dacia Traiană
în afara graniţelor Imperiului Roman, dar nu întrerupe romanizarea;
• la sudul Dunării se întemeiază Dacia Aureliană;
• împărţirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus şi
Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) din 395 d.H. şi includerea
diocezelor Dacia şi Tracia în Imperiul Bizantin separă romanitatea
orientală de cea occidentală şi conduce la evoluţii independente;
• secolele al VI-lea şi al VII-lea constituie limita temporală în
care limba română este deja constituită, limită admisă de
majoritatea savanţilor (Ovid Densusianu, Al. Philippide), împinsă
până în secolul al VIII-lea (Al. Rosetti) sau chiar al IX-lea;
• influenţa slavă, începută din secolele al VlI-lea şi al VlII-
lea, se exercită asupra unui idiom deja constituit, legile fonetice nu
mai acţionează asupra împrumuturilor din slavă, aşa cum au

51
acţionat asupra latinei populare (rotacism, închiderea vocalelor a, o,
e în poziţie nazală, palatalizarea grupurilor consonantice cl şi gl).
E. Petrovici, in „Dovezile filologice ale continuitatii” se intreaba
„dacă, după aşa-zisa teorie a lui Roesler, românii ar fi venit abia în
secolul al XIII-lea din Peninsula Balcanică, cum se face că numele de
localităţi şi de râuri nu le-au luat de la unguri, [...] ci de la daci?”
După Lucian Boia, „insistenţa deosebită asupra formării
poporului particularizează istoriografia şi conştiinţa istorică
românească.” Cu toate acestea, „chestiunea este însă dublată şi
amplificată prin întrebarea privitoare la spaţiile formării poporului
român şi a limbii române. Aici se înscrie faimoasa chestiune a
continuităţii care, ataşată etnogenezei, a contribuit la crearea unei
adevărate obsesii naţionale, întreţinută prin jocul ideologic şi
politic.”

52