Caracteristici generale. Sistemul imun.

Imunitate

Sistemul imun reprezintaă un ansamblu de organe, celule sș i molecule,

reunite îîntr-o retșea functșionalaă complexaă care asiguraă integritatea organismului.
Primul efect al actșiunii sistemului imun îîl reprezintaă diferentșierea
structurilor proprii organismului ("self") de structurile straă ine lui ("non-self").
Deoarece structurile non-self se abat de la modelul informatșional propriu
reactșia sistemului imun se îîndreaptaă caă tre acestea in scopul neutralizaă rii sau
chiar distrugerii lor.
Organe
-timus;
-splinaă ;
-limfonodulii (ganglioni limfatici-ggl.)
-bursa lui Fabricius – maă duva osoasaă (echivalent bursal la mamifere)

Organele limfoide pot fi grupate îîn 2 categorii:

-organe limfoide primare (timus, bursa lui Fabricius, maă duva
osoasaă );
-organe limfoide secundare (splinaă , limfonoduli).
Organele limfoide primare reprezintaă sediul de educare sș i maturizare
functșionalaă a limfocitelor (timus-limfocit T, bursa lui Fabricius sș i maă duva osoasaă -
limfocit B).
Organele limfoide secundare (splina, ggl.) reprezintaă sediul de realizare a
raă spunsului imun.
Celule
Majoritatea celulelor implicate îîn raă spunsul imun sunt reprezentate de
caă tre leucocite.
Dpdv functșional celulele sistemului imun pot fi clasificate îîn urmaă toarele
grupe:
-celule fagocitare(monocite-macrofage, neutrofile, eozinofile);
-celule reglatoare(limfocit T, limfocit B, macrofage);
-celule citotoxice(monocite-macrofage, limfocit T citotoxic, celulaK
sș i NK);
- celule secretorii (macrophage, limfocite)
-celule de memorie(limfocit T sș i B de memorie).
Molecule
Moleculele sistemului imun pot fi grupate îîn 3 categorii distincte:
-moleculele de tip imunoglobulinic( Ig-Ac) : 5 clase G A M D E;
-molecule de tip neimunoglobulinic denumite generic citokine :
-IL(interleukine), IFN(interferon), Pg(prostaglandine);
-proteinele sistemului complement(C');
Sistemul imun poate neutraliza non-selful, îîn urma cooperaă rii unui numaă r
redus de celule sș i molecule.
IÎn functșie de preponderentșa celulelor sau moleculelor care realizeazaă
mecanismul de raă spuns imun, raă spunsul imun se poate diferentșia îîn 2 tipuri:
raă spuns imun de tip celular( fagocitozaă sș i citotoxicitate) sș i raă spuns imun de tip
molecular(umoral) (anticorpii sș i proteinele sistemulu complementar).
 IÎn realitate raă spunsul imun este mixt cu o participare mai accentuataă fie a
celulelor fie a moleculelor.
IÎn functșie de contactul sau re-contactul cu un microb raă spunsul imun
poate fi primar(la primul contact cu microbul) sau raă spuns imun secundar(la
re-contactul cu acelasș i microb).

Imunitatea îînnaă scutaă sau nespecificaă

- este o stare nativaă caracteristicaă tuturor indivizilor unei specii de animale;

- nu este conditșionataă de contactul anterior cu non-selful microbian;
- dupaă modul sș i nivelul la care opereazaă se pot diferentșia douaă linii de protectșie

 linia de protectșie la suprafatșaă alcaă tuitaă din 3 bariere:

- bariera mecanicaă -pielea sș i mucoasele;
-bariera chimicaă – productșia localaă a unor metabolitși (lizozim, acizi grasș i ,
acid clorhidric, pH-ul scaă zut al pielii);
-bariera biologic-flora microbianaă de asociatșie de la nivelul mucoaselor;
 linia de protectșie îîn profunzime realizataă prin 2 mecanisme:
-inflamatșia;
-fagocitoza;

Imunitatea dobaî nditaă sau specificaă

- este o caracteristicaă individualaă ;
- este conditșionataă de contactul anterior cu non-selful microbian;
IÎn functșie de originea sș i modul de instalare, imunitatea dobaî nditaă este de
douaă tipuri: imunitate dobaî nditaă îîn mod natural sș i dobaî nditaă artificial. Ambele
tipuri de imunitate pot fi dobaî dite îîn mod active, respective prin raă spuns imun
propriu la stimulul microbian sau îîn mod pasiv, prin transfer de anticorpi exogeni
(produsș i de un alt organism). Prin combinarea acestor caracteristici rezultaă 4
tipuri de imunitate dobaî nditaă .

Imunitatea dobândită natural în mod activ

- se instaleazaă la animalele trecute prin boalaă , astfel îîncaî t la recontactul cu
microbul animalul este rezistent
- durata staă rii de imunitate este variabilaă (luni, ani, tot restul vietșii)
- este rezultatul instalaă rii memoriei imunologice
Imunitatea dobândită natural în mod pasiv
- rezultatul transmiterii transmiterii transplacentare a anticorpilor de la
mamaă la faă t sș i a transferului prin colostru de la mamaă la nou naă scut
- asiguraă nou naă scutului îîn primele luni de viatșaă o protectșie îîmpotriva
boliolor infectșioase pentru care ornismul matern este imun
Imunitatea dobândită artificial în mod activ
- se instaleazaă dupaă vaccinare
- deoarece se instaleazaă lent (2-3 saă ptaă maî ni) acest tip de imunizare este
folosit îîn scop profilactic pentru a evita riscul unei infectșii
- dureazaă un interval de timp variabil de la un vaccine la altul
Imunitatea dobândită artificial în mod pasiv
 - se instaleazaă prin serumizare (ser – produs biologic care contșine anticorpi
specifici)
- imunitatea se instaleazaă imediat dar asiguraă o protectșie de scurtaă durataă
(2-3 saă ptaă maî ni)
- serurile immune pot fi administrate îîn scop profilactic la animale care
sunt îîn pericol de a se infecta sau îîn scop therapeutic la animale deé jaà
infectate

Organele sș i tșesuturile sistemului imun

Sunt structuri îîn care predominaă celulele de tip limfoid(limfocite) sș i care

reprezintaă sediul de educare a acestor celule sau sediul de desfaă sș urare a
raă spunsului imun. Practic, structura morfologicaă a sistemului imun este alcaă tuitaă
din organe sș i tșesuturi limfoide, reunite de retșele vasculare sangvine sș i/sau
limfatice. Diferentșa dintre organul limfoid sș i tșesutul limfoid este caă organul se
delimiteazaă prin intermediul unei capsule de tșesut conjunctiv.
Dpdv imun organele limfoide pot fi clasificate îîn 2 categorii:
-organe limfoide primare(centrale);
-organe limfoide secundare(periferice).
Organe limfoide centrale
-sunt structuri limfoepiteliale considerate sediul limfogenezei(sediul de
proliferare sș i maturizare functșionalaă )
-timus(sediu de educare a limfocitelor T);
-bursa lui Fabricius/maă duva osoasaă (sediu de educare a limfocitelor B).
-îîn stadiul fetal de evolutșie sș i ficatul reprezintaă un organ limfoid primar;
-apar timpuriu îîn dezvoltarea embrionaraă sș i sunt colonizate de celule
stem, provenite din sacul vitelin;
-evolueazaă îîncaă din primele zile de viatșaă cu tendintșa de involutșie pe
maă suraă ce organismul îîmbaă traî nesș te;
-celulele educate îîn organele limfoide primare migreazaă îîn organele
limfoide secundare unde îîsși manifestaă activitatea la nivelul unor compartimente
distincte.

Timus
-este situat îîn partea anterioaraă a cavitaă tșii toracice, îîn apropiere de stern;
-este primul organ limfoid care apare îîn cursul dezvoltaă rii embrionare;
-îîn functșie de topografia sș i conformatșia anatomicaă se pot diferentșia 3
tipuri de timus: timus cervical(prezent la cobai sș i la paă saă ri), timus
toracal(prezent la carnivore sș i la om) timus cervico-toracal (prezent la
rumegaă toare, cabaline sș i la suine);
-la exterior timusul este acoperit de capsulaă de tșesut conjunctiv care se
continuaă cu travee conjunctivale ce îîmpart organul îîn lobi sș i numeroase replici
interne numite lobuli. Lobulul timic reprezintaă unitatea functșionalaă a organului.
Are 2 zone distincte: zona corticală(cortex-zonaă perifericaă ) care este constituitaă
dintr-o retșea de celule epiteliale îîn care sunt dispersate limfocite tinere denumite
timocite, provenite din celula stem. A doua zonaă este zona medulară(zonaă
centralaă ) care este mai saă racaă îîn limfocite, dar mai bogataă îîn celule epiteliale care
 constituie o retșea prevaă zutaă cu prelungiri ce se interconecteazaă sș i formeazaă
spatșiile necesare procesului de maturare a limfocitelor T(are aspect de
plasaă ).Celulele epiteliale din aceastaă zonaă contșin la suprafatșaă molecule speciale
denumite antigene ale complexului major de histocompatibilitate(AgCMH)
care permit limfocitului saă facaă distinctșia îîntre self sș i non-self.

Plasaă
Hassal

AgCMH zona corticalaă

zona medularaă

Stem Timocite

Tot îîn medularaă apar corpusculii HASSAL(=celule epiteliale modificate

prin hialinizarea citoplasmei sș i care se presupune caă îîndeplinesc functșii
secretorii sș i fagocitare). Existaă corelatșii îîntre numaă rul corpuscullor HASSAL
prezentși îîn medularaă sș i impactul organismului cu microbii.
Mitoza la nivelul timusului este foarte ridicataă , populatșia de timocite fiind
îînlocuitaă total dupaă 4-5 zile. IÎn procesul de maturare intervin o serie de factori
chimici(hormoni timici):3
-timopoietina;
-timozina;
-timulina.
IÎn stadiul final de evolutșie, limfocitele T traverseazaă peretele vaselor
sangvine din medulara timicaă sș i se angajeazaă îîn circulatșie îîn directșia organelor
limfoide secundare îîn zonele timodependente.
Aparitșia hormonilor sexuali sș i cresș terea nivelului de steroizi suprarenali
determinaă atrofia lentaă a zonei corticale sș i involutșia timusului. Timusul nu
dispare complet, insule de tșesut timic active raă maî n pe tot parcursul vietșii.

Bursa lui Fabricius este un organ limfoepitelial dezvoltat ca o piesaă modificataă a

intestinului îîn apropiere de cloacaă . Ea apare îîn a 4-a zi de incubare sș i reprezintaă
sediul de educare a limfocitelor B (celule producaă toare de anticorpi).
Dpdv structural este organizataă îîn 2 zone: o zonă corticală îîn care se
gaă sesc numeroase limfocite provenite din celula stem sș i aflate îîn stare de
proliferare sș i o zonă medulară prevaă zutaă cu o retșea de celule epiteliale îîn
spatșiile libere aflaî ndu-se limfocite B îîn faza de maturizare functșionalaă . IÎn aceastaă
zonaă o serie de hormoni locali asiguraă mediul necesar maturizaă rii limfocitelor
B(exemplu: bursopoietina).
Limfocitele B mature paă raă sesc bursa sș i migreazaă îîn organele limfoide
secundare îîncepaî nd din a 16-a zi de incubare.
Limfocitele B practic asiguraă primele cantitaă tși de anticorpi îîncaă din
primele zile de viatșaă, comparativ cu mamiferele unde procesul este mai îîntaî rziat.
Bursa lui Fabricius cresș te rapid îîn volum îîn primele 2-3 saă ptaă maî ni dupaă
ecloziune, atinge dimensiunea maximaă la vaî rsta de 8-10 saă ptaă maî ni, dar odataă cu
aparitșia hormonilor sexuali involueazaă complet.

Măduva osoasă aparent este un organ limfoid, dar îîn realitate este organ
hematopoietic (locul de generare a tuturor celulelor sangvine).
Se consideraă caă este organ limfopoietic deoarece s-au evidentșiat la nivelul
maă duvei osoase numerosș i precursori de limfocite B îîn diferite stadii de evolutșie,
inclusiv îîn stadiul final de plasmocit producaă tor de anticorpi.
Limfocitele T mature nu sunt prezente îîn maă duva osoasaă .
Odataă cu consolidarea scheletului embrionar canalul medular(de la
nivelul oaselor late îîn special) este populat cu celule stem provenite din ficatul
embrionar.
Practic îîn maă duva osoasaă apare o retșea de vase sangvine îîntre care este
îîncarcerat tșesutul hematopoietic activ sș i din care migreazaă precursorii celulari
caă tre restul organelor limfoide; limfocitul B raă maî ne pe loc sș i evolueazaă paî naă îîn
stadiul final de limfocit matur, dupaă care migreazaă îîn organele limfoide
secundare, îîn arii B-dependente.
Odataă cu îînaintarea îîn vaî rstaă maă duva osoasaă hematogenaă se restraî nge,
dar toataă viatșa raă maî n insule functșionale.
Organe limfoide secundare(periferice)
-limfonoduli, splina =sediul de desfaă sș urare a raă spunsului imun
-apar dupaă organele limfoide primare, sunt populate cu celule diferentșiate
îîn acestea sș i îîn momentul îîn care organele limfoide primare regreseazaă , preiau
functșionalitatea acestora;
-structural, sunt constituite din compartimente specializate pentru cele 2
categorii de limfocite, respectiv compartimentele îîn care predominaă limfocitele T
se numesc arii/zone T-dependente, iar cele îîn care predominaă limfocitele B se
numesc arii/zone B-dependente.(nu existaă delimitaă ri stricte îîntre aceste arii);
-pe laî ngaă limfocite, îîn organele limfoide secundare se mai gaă sesc
neutrofile, eozinofile sș i numeroase macrofage;
-retșeaua vascularaă ce traverseazaă organele limfoide secundare prezintaă un
endoteliu cu celule disjuncte, cu structuraă discontinuaă care faciliteazaă traversarea
celulelor sș i schimburile de lichide;
-interventșia stimulului antigenic duce la proliferarea sș i diferentșierea
limfocitelor din aceste organe îîn celule efectoare sș i celule de memorie.

Limfonodulii(ganglioni limfatici) sunt plasatși îîn zone strategice ale

organismului de- a lungul vaselor limfatice. Filtreazaă limfa sș i îîndepaă rteazaă
structurile non-self vehiculate prin aceasta.
Dpdv anatomic pot fi izolatși sau grupatși îîn pachete care asiguraă drenajul
pe regiuni anatomice îîntinse. Sunt acoperitși de o capsulaă de tșesut conjunctiv din
care pornesc prelungiri interne numite trabecule sș i care îîmpreunaă cu fibrele de
reticulinaă alcaă tuiesc suportul componentelor celulare.
Se pot diferentșia 3 zone distincte:
-> zona corticală externă(cortex extern), aceasta contșine aglomeraă ri de
limfocite denumite foliculi limfoizi. Sunt 2 tipuri de foliculi:
-foliculi primari cu limfocite îîn stare de repaus;
-foliculi secundari cu limfocite activate îîn urma unei stimulaă ri antigenice;
IÎn centrul foliculilor secundari se gaă sesș te o structuraă denumitaă centru
germinativ cu limfocite B care prolifereazaă intens. Aceastaă zonaă este considerataă
o arie B-dependentă. Dupaă îîncetarea stimulului antigenic foliculii secundari se
transformaă îîn foliculi primari.
Zona mai cuprinde limfocite T îîn numaă r redus, dar sș i macrofage sș i
plasmocite.
-> zona corticală profundă(cortex profund/zonaă paracorticalaă ) este
considerataă o arie T-dependentă;
-are o retșea vascularaă foarte bogataă prin care circulaă majoritar limfocite T
sș i pe unde paă raă sesc organul;
-> zona medulară- corespunde zonei centrale a ganglionului limfatic îîn care
predominaă limfocitele B(arie B-dependentă) asociate cu plasmocite, macrofage
sș i limfocite T.
Aceste celule sunt dispuse îîn raî nduri regulate, formaî nd cordoanele
medulare îîntre care circulaă sinusurile medulare. Sinusurile colecteazaă limfa din
organ sș i se varsaă sub formaă de limfaă filtrataă îîn vasele limfatice eferente care
paă raă sesc organul. Curgerea limfei îîn aceste structuri este foarte lentaă pentru a
permite limfocitelor sș i macrofagelor saă analizeze structura antigenicaă sș i saă
coopereze îîntre ele pentru realizarea raă spunsului imun.
 Organe limfoide secundare

Splina reprezintaă un important filtru biologic plasat îîn circulatșia sangvinaă . Splina
reprezintaă pentru sistemul circulator sangvin ceea ce sunt limfonodulii
reprezintaă pentru sistemul limfatic. Practic, îîn splinaă se retșin majoritatea
structurilor non-self vehiculate prin saî nge. Prin interventșia celulelor care
populeazaă splina ea poate fi considerataă un sediu de desfaă sș urare a raă spunsului
imun.
Structuraă :
-la exterior protejataă de o capsulaă de tșesut conjunctiv ce trimite îîn interior
prelungiri ramificate denumite trabecule care pot compartimenta organul îîn 3
zone distincte:
-pulpa albă: prezintaă un tșesut limfoid dispus sub forma unui
mansș on îîn jurul unei arteriole centrale. Acest tșesut constituie tecile limfoide
periarteriolare. Tecile au o zonaă internaă , bogataă îîn macrofage sș i limfocite
T(constituie o arie T-dependentă) sș i o zonaă externaă bogataă îîn limfocite
B(considerataă arie B-dependentă). IÎn aria B-dependentaă limfocitele constituie
formatșiuni aproape sferice denumite foliculi splenici sau corpusculi Malpighi.
Acesș tia sunt raă spaî nditși la nivelul ramificatșiilor arterei splenice centrale sș i îîn
timpul raă spunsului imun produc centrii germinativi asemaă naă tori celor existentși
îîn limfonoduli.
-pulpa roșie: reprezintaă cea mai mare parte a parenchimului
splenic sș i este braă zdataă de capilare venoase la care se atasș eazaă numeroase celule
splenice dispuse îîn cordoane Billroth menite saă asigure un drenaj eficient al
saî ngelui venos. Populatșia celularaă principalaă este alcaă tuitaă din limfocite B sș i
plasmocite(producaă toare de anticorpi) la care se adaugaă limfocite T sș i macrofage.
Este considerataă arie B-dependentă.
-reprezintaă unul dintre cele mai importante sedii de
producere a anticorpilor.
-zona marginală: separaă pulpa albaă de pulpa rosș ie. Este puternic
vascularizataă , fiind o zonaă de intersectșie, de anastomozaă îîntre circulatșia arterialaă
sș i venoasaă . Sș i la nivelul ei pot fi retșinute sș i neutralizate numeroase structuri non-
self. Raportul existent îîntre limfocitele T sș i B este aproape de 1:1 sș i din acest fapt
este considerataă o arie mixtă.

Formațiuni limfoide asociate mucoaselor

Mucoasele digestive, respiratorii sș i uro-genitale constituie dpdv al

contactului cu antigenul microbian structurile cele mai expuse. Sistemul imunitar
al mucoaselor are rolul de a bloca paă trunderea îîn mediul intern a antigenelor
exogene, dar totodataă trebuie saă raă maî naă nereactiv la flora microbianaă localaă
considerataă structuraă self. Toate mucoasele sunt prevaă zute cu celule izolate sau
comasate capabile saă reactșioneze la contactul cu fiecare tip de antigen. La nivel
de mucoase se gaă sesc limfocite T, limfocite B, neutrofile, macrofage, celule
dendritice sș i chiar celule NK. Sș i la nivelul acestor grupe celulare se pot diferentșia
arii T sș i B dependente.

Formatșiuni limfoide asociate tubului digestiv

 (Sistemul GALT)

IÎn afaraă de limfocitele T sș i B dispersate îîn lamina propria se gaă sesc

numeroase tșesuturi limfoide(aglomeraă ri celulare de tip limfoid) care sunt
dispuse de la nivelul cavitaă tșii bucale paî naă la rect: amigdalele, plaă cile Peyer,
apendice, amigdalele cecale(paă saă ri), diverticul Meckel, glanda Harder.
Plăcile Peyer sunt formatșiuni limfoide prezente pe îîntreaga suprafatșaă a
intestinului, dar mai ales îîn partea lui distalaă . Numaă rul plaă cilor variazaă îîn functșie
de specie: la sș oarece 12, la caî ine 20, la om 200, la porc 10.000. Au culoare albaă
datoritaă aglomeraă rilor de limfocite, au o formaă circularaă /alungitaă sș i dimensiuni
cuprinse îîntre 0.3-0.5 mm. Sunt separate de lumenul intestinal printr-un epiteliu
cubic constituit din celule speciale denumite celulele M. Ele sunt specializate îîn
captarea antigenului prezent îîn lumenul intestinal. Tș esutul limfoid de sub
epiteliul plaă cii Peyer constituie grupuri de limfocite denumite foliculi limfoizi cu
centrii germinativi; aici predominaă limfocitele B(este considerataă arie B-
dependentaă ). IÎn spatșiile existente îîntre foliculii limfoizi se gaă sesc numeroase
limfocite T care coopereazaă permanent cu limfocitele B vecine. Zona este
considerataă arie T-dependentaă . Partea din epiteliu situataă imediat deasupra
foliculilor este denumitaă regiunea domului sș i este infiltrataă cu numeroase
limfocite care au molecule de IgA ca marker de suprafatșaă. IÎn aceastaă zonaă este
sediul de sintezaă a anticorpilor din clasa IgA care joacaă un rol esentșial îîn apaă rarea
localaă specificaă , dar sș i îîn reglarea florei microbiene intestinale.

Formatșiuni limfoide asociate mucoaselor respiratorii

(Sistem BALT)

Cuprind structuri limfoide situate sub mucoasa tractusului respirator sau

chiar îîn parenchimul pulmonar sș i sunt pozitșionate îîn zonele îîn care existaă
ramificatșii vasculare. Sunt structuri asemaă naă toare cu plaă cile Peyer, avaî nd îînsaă
tșesutul limfoid acoperit de celule epiteliale aplatizate sș i neciliate. IÎn afaraă de
limfocite se gaă sesc numeroase macrofage care au o intensaă activitate fagocitaraă .
La nivelul tșesuturilor pozitșionate îîn bronhii se gaă sesc sș i neutrofile(la nivel de
alveolaă pulmonaraă nu existaă neutrofile)

Celulele sistemului imun

Celula Stem
Origine și mecanism de diferențiere:
Toate celulele prezente îîn circulatșia sangvinaă implicate sau neimplicate îîn
raă spunsul imun au origine comunaă , adicaă descind din celula stem. Este prima
celulaă care apare îîn viatșa embrionaraă , initșial îîn insulele sacului vitelin sș i apoi îîn
tșesutul hemato-poietic al ficatului embrionar. La adultși sediul celulei stem este
maă duva hematogenaă de la nivelul oaselor late, desș i o bunaă parte dintre aceste
celule sunt prezente îîn circulatșia sangvinaă .
Dpdv morfologic, celula stem este asemaă naă toare cu limfocitul matur.
Pentru multiplicarea ei nu sunt necesari stimuli exogeni. O serie de molecule de
tipul citokinelor (factorilor de cresș tere celularaă ) eliberate de celule
nehematogene exitente îîn cavitatea medularaă controleazaă proliferarea sș i
diferentșierea celulelor stem.

Evolutșia celulei Stem

Primii descendentși rezultatși din celula stem poartaă denumirea genericaă de
hemocitoblasș ti. Ei au la nivelul peretelui celular doar receptorii(moleculele) care
le permit dirijarea evolutivaă spre linii distincte.
Celulele cu functșii imune evolueazaă stadial îîn 3 serii celulare distincte:
seria celulară limfoidă (limfocitul T, B, cellule K sș i NK), seria celulară
mieloidă(monocitul-macrofagul) sș i seria celulară granulocitară(neutrofile,
eozinofile, bazofile).
Tot din celula matcaă se diferentșiazaă sș i linii celulare lipsite partșial sau total
de functșii imune, cum ar fi seriile celulare eritroidă, megacariocitară sș i
mastocitară.

Limfocitele

Sunt considerate 2 clase majore de limfocite cu origine comunaă , dar care

capaă taă functșii diferite: limfocite T educate îîn timus sș i limfocite B educate îîn
bursaă /echivalentși bursali la mamifere.
Dpdv morfologic, sunt celule care se aseamaă naă mult. Examenul cu
microscopul optic permite doar o diferentșiere bazataă pe dimensiuni/talie.
Dimensiunea conteazaă îîn ceea ce privesș te gradul de activare a limfocitelor.
Celule cu talie variabilaă , 90% din volumul celulei îîl ocupaă nucleul,
citoplasma este putșin abundentaă sș i nu prezintaă organite vizibile.
La microscopul electronic, unde se vaă d detalii de structuraă s-a constatat caă
suprafatșa limfocitelor T este mai netedaă , iar a limfocitelor B mai neregulataă cu
numeroase vilozitaă tși. S-a constatat caă îîn cazul limfocitelor stimulate antigenic
apar modificaă ri majore care denotaă o puternicaă activitate de sintezaă .
Proprietăți ale limfocitelor
Proprietaă tși biochimice
Prezentșa unor esteraze particulare sș i absentșa peroxidazelor sș i a fosfatazei
alcaline permite diferentșierea limfocitelor de cea de a 2-a categorie de celule
mononucleate(monocite). Esterazele specifice limfocitelor pot fi identificate sș i îîn
mediile îîn care se cultivaă limfocitele.

Proprietaă tși fizice

Densitatea
Densitatea limfocitelor este cuprinsaă îîntre cea a monocitelor(celulele cele
mai usș oare) sș i cea a granulocitelor-neutrofilelor(celulele cele mai grele).
Densitatea depinde foarte mult de raportul îîntre citoplasmaă sș i nucleu sș i a permis
separarea limfocitelor din populatșia sangvinaă .
Aderența
Limfocitele B aderaă foarte bine(comparativ cu T) la suprafetșe de mase
plastice sau sticlaă .

Proprietaă tși biologice

Mobilitatea
 Limfocitele sunt celule mobile care se pot deplasa îîn structuri tisulare
variate, modificaî ndu-sș i forma îîn sensul caă se alungesc, îîsși trimit nucleul îînainte,
iar partea posterioaraă a celulei se alungesș te sș i prezintaă o prelungire
citoplasmaticaă denumitaă uropod. La unele limfocite suportul de deplasare este
reprezentat de nisș te filamente citoplasmatice care atasș eazaă bine celula la stratul
pe care este expusaă .

Limfocit B

!!!Nu au capacitate de fagocitoză, totusș i limfocitele sunt capabile de

endocitozaă sș i pinocitozaă selectivaă , modalitate prin care pot ingera o serie de
substantșe. Endocitoza este corelataă cu fenomenul de capping, îîn cursul caă ruia se
realizeazaă redistribuirea receptorilor de membranaă .

Capacitatea de aderare la alte celule

Pot adera la numeroase tipuri de celule, dar pot saă se sș i deplaseze îîn jurul
acelor celule printr-un contact intim de suprafatșaă. IÎn cursul acestui contact
denumit PERIPOLEZĂ poate saă aibaă loc un schimb de informatșii îîntre limfocit sș i
celula analizataă .
peripolezaă =plimbarea limfocitului îîn jurul unei celule îîn caă utare de
informatșie

Prezența receptorilor specifici

-existentșa receptorilor(moleculelor de suprafatșaă)
Existaă 2 categorii de molecule la suprafatșa limfocitelor:
-antigen de suprafatșaă care reprezintaă semnalele chimice de recunoasș tere
ce permit diferentșierea self-nonself;
-receptorii de membranaă care sunt molecule specializate îîn comunicaă rile
celulare
Toataă activitatea limfocitelor este bazataă pe existentșa acestor
structuri(recunoasș tere- comunicare).
Transformare blastică= termenul desemneazaă ansamblul modificaă rilor celulare
pe care le suferaă limfocitele atunci caî nd devin celule active, efectoare. Aceste
modificaă ri constau îîn maă rirea volumului celulei, modificarea nucleului sș i aparitșia
unor organite specializate îîn secretșie.
Fenomenul permite evaluarea capacitaă tșii limfocitelor de a prolifera, de a
se activa îîn urma unor stimuli antigenici.
O serie de substantșe au efect mitogen, precum fitohemaglutinina sș i
concanavalina A produc îîn contact cu limfocitele o reactșie asemaă naă toare cu cea
indusaă de caă tre microbi. Pe baza acestei reactșii se poate realiza o evaluare
functșionalaă a limfocitelor îîn vitro prin testul de transformare limfoblasticaă (TTL).

Localizarea sș i circulatșia limfocitelor

Limfocitele T sș i Limfocitele B migreazaă selectiv caă tre ariile T sș i B
dependente din organele limfoide secundare. Mecanismele care stau la baza
migraă rii limfocitelor sș i localizaă rii lor poartaă numele de ecotaxie.
Aceastaă deplasare este realizataă prin intermediul unor molecule de tip
receptor, prezente complementar pe suprafatșa limfocitelor, dar sș i pe suprafatșa
endoteliilor vasculare.
Practic, pentru a îîntaî lni sș i recunoasș te antigenul, limfocitele sunt
recirculate continuu prin organism îîn special cu destinatșia organelor limfoide
secundare. Aceastaă recirculare este independentaă de existentșa stimulilor
antigenici.
Milioane de limfocite trec zilnic prin fiecare organ limfoid secundar, asș a caă
existaă foarte mari sș anse ca ele saă se identifice orice Ag paă truns îîn organism.
Recunoasș terea Ag ca structuri non-self declansș eazaă mecanismele de
raă spuns imun.
IÎn tșesuturile nelimfoide, recircularea limfocitelor este mai putșin intensaă ,
dar esentșialaă pentru recunoasș terea imunologicaă .

Limfocitele T
Dpdv functșional, limfocitele T formeazaă o populatșie heterogenaă îîn cadrul
caă reia se pot diferentșia mai multe subpopulatșii.
Dupaă educarea îîn timus, limfocitele T paă raă sesc organul sub formaă de
celule virgine(nu au venit îîn contact cu Ag) sș i ajung îîn circulatșie, unde
îîndeplinesc functșii reglatoare sș i efectoare.
Dpdv morfologic populatșiile de limfocite T sunt foarte asemaă naă toare,
singurele elemente de diferentșiere fiind moleculele de suprafatșaă.

Celule reglatoare
1. LTh=limfocite T-helper- aproape 2/3 din totalul limfocitelor T
-prin intermediul leukinelor pe care le secretaă realizeazaă urmaă toarele
functșii:
a) stimuleazaă diferentșierea limfocitelor B spre stadiul de plasmocit
b) stimuleazaă functșia citotoxicaă sș i citoliticaă a limfocitelor T citotoxice
c) stimuleazaă functșia citotoxicaă a celulelor NK
d) stimuleazaă activitatea macrofagelor

Prin functșiile enuntșate, LTh reprezintaă principala celulaă care realizeazaă

controlul raă spunsului imun.
Pe baza interleukinelor pe care le secretaă in vitro, limfocitele T-helper au
fost îîmpaă rtșite îîn 2 seturi de celule:
-LTh 1
-LTh 2
LTh1 secretaă interleukina 3, 4 sș i 5 sș i are ca functșie principalaă stimularea
sintezei de Ac: IgA sș i IgG.
 LTh2 secretaă interleukina 2 sș i interferonul gamma care favorizeazaă
reactșiile inflamatorii asociate cu fenomenele de hipersensibilitate
îîntaă rziataă (alergii).
O parte din LTh care au realizat un raă spuns imun eficient se transformaă îîn
celule de memorie care sunt celulele cu viatșaă lungaă sș i care sunt capabile de
recontactul cu acelasș i Ag saă declansș eze un raă spuns imun rapid sș i amplificat.

2. LTa=limfocite T amplificator)
Sunt celule evidentșiate doar îîn primele 2-3 saă ptaă maî ni de viatșaă.
Activeazaă selectiv diferentșierea sș i multiplicarea limfocitelor B capabile saă
recunoascaă unele Ag simple care vin îîn contact cu nou-naă scutul îîn primele
saă ptaă maî ni de viatșaă.
Odataă cu maturizarea functșionalaă a timusului sș i multiplicarea clonelor de
LTh, LTa dispar.

3. LTs= limfocite T-supresor

Sunt celule care reduc intensitatea raă spunsului imun, exercitaî nd un rol
supresor prin inhibarea LTh.
LTs practic corecteazaă excesele functșionale pe care le poate avea helper-ul.
IÎn felul acesta se blocheazaă posibilitatea instalaă rii staă rilor alergice sau a bolilor
cu substrat autoimun.
IÎn contra partidaă , excesul de functșie a lui LTs poate duce la aparitșia unor
staă ri de tolerantșaă fatșaă de Ag exogene cu potentșial patogen.
Se presupune caă existaă un circuit celular produs de celule inductoare ale
supresiei care actșioneazaă asupra precursorilor celulari.
Acest fapt ar explica predispozitșia geneticaă a unor indivizi la care se
manifestaă staă ri alergice sau manifestaă ri autoimune.
O serie de factori favorizeazaă prolferarea sș i activarea functșionalaă a LTs.
Cei mai importantși factori:
-persistentșa prelungitaă a stimulului antigenic
-dozele mici de Ag

4. LTcs=limfocite contra-supresor
Sunt celule care actșioneazaă sinergic cu LTh.
Ele au rolul de a contracara LTs.
Se pare caă cel putșin teoretic, LTcs reprezintaă activitatea LTs, fie direct, fie
reactivaî nd LThelper inhibat.

LT efectoare
1. LTc/citotoxice/citolitice
Pot actșiona direct cu efect letal asupra unor celule tșintaă care de cele mai
multe ori sunt celule infectate cu diversș i microbi sau celule modificate tumoral.
Actșiunea lui presupune un contact direct cu celula tșintaă , cu sau faă raă
ajutorul unor Ac specifici sau a proteinelor sistemului complement.
Derularea mecanismului citotoxic poate fi structurat îîn 4 faze:
a) recunoasș terea celulelor tșintaă
b) activarea mecanismelor litice îîn LTc
c) lansarea loviturilor letale, initșial prin intermediul unor enzime porfirinice,
ulterior prin enzime de tip lizozomal
d) desprinderea de celula tșintaă ucisaă

Activarea LTc coordonataă de LTh sș i indirect de LTs

Este prima celulaă care îîsși manifestaă rolul îîn fenomenul de respingere a
grefelor.

2. LTd-de hipersensibilitate îîntaî rziataă

Este îîntaî lnitaă doar la unii indivizi sș i care participaă la reactșii alergice de
hipersensibilitate îîntaî rziataă (reactșie alergicaă localaă ) la contactul cu Ag modificate
denumite alergeni.
Reactșia se limiteazaă doar îîn tșesutul îîn care existaă aceste limfocite sș i este
foarte evidentaă , datoritaă antrenaă rii îîn focar sș i a altor tipuri celulare.
Declansș area reactșiei se face sș i cu acordul LTh dupaă ce alergenele au fost
identificate la suprafatșa celulelor Langerhans din piele(vezi explicatșia la alergii).
Existentșa lui LTd face posibilaă transferarea straă rilor alergice de la un
individ la altul prin transfuzii de saî nge.

Markeri sș i receptori ai limfocitelor T

Markerul celular reprezintaă structura chimicaă existentaă la nivelul

peretelui celular la un grup de limfocite care permite diferentșierea acestora de
alte tipuri celulare.
Markerii pot fi prezentși pe toataă durata vietșii celulei sau pot fi exprimatși
numai îîn anumite stadii de evolutșie. Ei pot fi diferentșiatși îîn mai multe categorii:
markeri morfologici, markeri funcționali sș i markeri antigenici.
Markerii antigenici sunt glicoproteine de la nivelul membranei
limfocitelor T denumite sș i antigene de membrană, ele reprezentaî nd
instrumentele de identificare a unor populatșii sș i subpopulatșii de limfocite T(>150
markeri antigenici distinctși). Sunt denumitși generic markeri CD sș i reprezintaă
elementul de identificare prezent pe una sau mai multe subpopulatșii de limfocite
T. Cei mai importantși markeri sunt CD8 sș i CD4.
Markerul CD8 recunoasș te antigenul numai îîn asociatșie cu moleculele
CMH(complexului major de histocompatibilitate) din clasa I. Este un heterodimer
format din lantșuri α sș i β sș i este prezent la limfocitele T supresor sș i la limfocitele T
citotoxice. Lantșurile au 210 aminoacizi, dintre care 162 aminoacizi sunt
exteriorizatși îîn afara celulelor(domeniul extracitoplasmatic).
Markerul CD4 recunoasș te antigenul numai îîn asociatșie cu moleculele
CMH din clasa a II-a. Este un polipeptid monomer format din 433 de aminoacizi,
din care 370 apartșin domeniului extracelular. Este exprimat la limfocitele T
helper, la limfocitele T contrasupresor sș i la limfocitele T de hipersensibilitate
îîntaî rziataă (2/3 din limfocite au markerul CD4).

Receptorii de membranaă

Sunt molecule complexe cu rol îîn transmiterea semnalelor chimice

existente îîntre celule. Pe baza acestor semnale chimice transmise sș i receptșionate
prin receptori se activeazaă sau se inhibaă functșia unei celule. Existaă situatșii caî nd
unii receptori pot fi consideratși sș i markeri antigenici(vezi testul de rozetare E)
Receptorii pentru ecotaxie(homing) sunt printre primii receptori pe care
îîi preia limfocitul T îîn faza de maturare. Ei permit deplasarea îîn sistemul vascular
caă tre ariile T-dependente din organele limfoide secundare. Orientarea sș i
directșionarea subpopulatșiilor de limfocite se realizeazaă prin recunoasș terea
semnalelor chimice existente la nivelul peretelui celulelor endoteliale care
caă ptusș esc vasele sangvine sș i limfatice. O dereglare de structuraă la nivelul acestor
receptori perturbeazaă foarte grav deplasarea limfocitelor îîn organism.

Receptorul pentru antigene

Sunt molecule cu structuraă de imunoglobuline(de anticorpi). Sunt atasș atși

la membrana limfocitelor T faă raă implantare îîn dublul strat lipidic al membranei.
Sunt alcaă tuitși din 2 lantșuri polipeptidice α sș i β sș i fiecare lantș are 4 domenii
distincte. Deoarece se aseamaă naă foarte mult cu lantșul L(usș or) al moleculei de
imunoglobulinaă , acest receptor poate fi inclus îîn marea familie a moleculelor de
tip imunoglobulinic. Prezentșa acestui receptor face posibilaă atasș area limfocitului
T la nivelul unor antigene.

Receptorul pentru fragmentul cristalizabil(RFC)

El reprezintaă o portșiune a moleculei de imunoglobulinaă pozitșionataă la

capaă tul carboxil sș i care permite atasș area la cuplul antigen-anticorp a numeroase
seturi de limfocite. Prezentșa acestor receptori explicaă îîntr-un fel sș i mecanismele
de cooperare celularaă , respectiv interventșia celulelor APC(celule prezentatoare
de antigen-antigen presenting cell).
paratopi(se leagaă de epitopi)

FC
AA
GG

RFC

LT
Receptorul pentru citokine

Citokinele sunt molecule care fac posibilaă legarea altor molecule generate
de celule diverse îîn vederea initșierii mecanismelor de raă spuns imun. Acesș ti
receptori pot fi diferentșiatși îîn mai multe clase îîn functșie de natura moleculei
legate.
 Prin multitudinea tipurilor de molecule pe care le pot lega existaă sute de
receptori diferitși, totusș i dpdv structural pot fi îîmpaă rtșitși îîn 2 categorii: receptori
hematopoietici sș i imunoglobulinici.
Receptorii hematopoietici sunt molecule destinate stadiilor de evolutșie
sș i maturare functșionalaă a limfocitelor T, sunt implantatși îîn membrana celularaă sș i
sunt bogatși îîn serinaă sș i prolinaă ce le blocheazaă celelalte activitaă tși enzimatice.
Exemplu: receptorii pentru interleukine
Receptorii imunoglobulinici sunt îîn special factori de stimulare a
dezvoltaă rii celulare, dar sș i particular îîn grupul lor au fost introdusș i datoritaă
structurii chimice receptorii pentru interleukinele 1 sș i 6.

Limfocitele B

Ele reprezintaă îîntre 5-15% din totalul limfocitelor.

Sunt celulele care sintetizeazaă anticorpi.
Derivaă din celula stem cu evolutșie îîn maă duva osoasaă sau îîn Bursa lui
Fabricius.
Diferentșierea limfocitelor B spre stadiul final de plasmocit este controlataă
de factori independentși de stimulul antigenic.
Din stadiul de celulaă stem progenitorii suferaă o primaă selectșie la care
rezistaă un numaă r foarte redus de celule. La prima selectșie ele primesc receptori
de tip imunoglobulinic pentru recunoasș terea antigenului. Odataă educate, ajung îîn
circulatșia sangvinaă , sub formaă de celule virgine sș i suferaă o a 2-a selectșie. Celulele
care rezistaă sș i la aceastaă selectșie ajung îîn ariile B-dependente din organele
limfoide secundare unde supravietșuiesc caî teva saă ptaă maî ni sș i dacaă nu îîntaî lnesc
antigenul corespunzaă tor mor sș i sunt îînlocuite cu alte limfocite virgine.
O parte din limfocite vin îîn contact cu antigenul sș i trec îîn urmaă toarea
etapaă evolutivaă spre stadiile de plasmocit sau de limfocit B de memorie.
Plasmocitele sunt limfocite mult mai voluminoase, îîsși pierd receptorii de
membranaă . Se modificaă raportul citoplasmaă -nucleu, îîn favoarea citoplasmei.
Organitele citoplasmatice de sintezaă se îînmultșesc sș i vor declansș a sinteza sș i
secretșia moleculelor de imunoglobuline, adicaă anticorpilor(un plasmocit
sintetizeazaă o singură clasaă de imunoglobuline ).
A doua cale de diferentșiere :Limfocitul B de memorie: sunt celule cu
viatșaă lungaă a caă ror mecanism de generare este controversat. O teorie sustșine caă
limfocitul B de memorie sș i plasmocitul derivaă din acelasș i limfocit B sș i o altaă teorie
consideraă caă aceste celule provin din limfocite B diferite. Limfocitele B de
memorie patruleazaă îîmpreunaă cu limfocitele T de memorie ani de zile îîn
organism sș i la recontactul cu antigenul declansș eazaă un raă spuns imun foarte rapid
sș i eficient.
IÎn afara celor 2 categorii(plasmocite sș i limfocite B de memorie) existaă sș i
limfocitele B reglatoare, celule care pot prezenta antigenul limfocitelor T sau
macrofagelor, intervenind astfel îîn mecanismele de cooperare celularaă .

Moleculele de suprafatșaă a limfocitelor B

 Markerii antigenici sunt tot glicoproteine implicate îîn recunoasș terea
celulelor sș i au tot simbolul CD.
Markeri specifici limfocitelor B :
-CD9
-CD19
-CD20
-CD22
Receptorul pentru ecotaxie(=receptori pentru identificarea directșiei):
identic cu cel de la limfocitul T.
Receptorul pentru antigen are aceeasș i specificitate pentru antigen ca sș i
cea existentaă la molecula de imunoglobulinaă . Un limfocit B are la suprafatșa sa
aprox. 100.000 receptori cu specificitate pentru un singur epitop pe care
limfocitul este educat sa îîl recunoascaă . Receptorii sunt incorporatși îîn membrana
celulei, avaî nd expus la suprafatșaă fragmentul Fab(fragment antigen
binding)=fragment de legare a antigenului prin intermediul caă ruia se acceseazaă
epitopul antigenului.
Aprox. 95% din limfocitele B existente la om au receptor pentru antigen
apartșinaî nd claselor IgM sș i IgD. Receptorii IgM se gaă sesc numai sub formaă de
monomeri sș i nu s-a demonstrat îîncaă coexistentșa pe aceeasș i celulaă cu receptorii
pentru IgD.( vezi detalii la imunoglobuline).

Fab

FC

Receptori pentru fragmentul FC identic cu cel de la limfocitele T.

Receptori pentru citokine: mai bine studiat este receptorul pentru
Interleukina 6 prezent numai la limfocitele B activate.
Receptorii pentru complement: sunt structuri capabile saă interactșioneze
cu proteinele rezultate din clivarea(taă ierea) sistemului complement, fapt ce
permite identificarea limfocitelor B printr-o variantaă a tehnicii de rozetare.
Receptorii pentru complement au functșii multiple sș i intervin îîn mecanisme de
citotoxicitate sș i fagocitozaă .
La ambele limfocite existaă receptorii pentru lectine(=structuri proteice cu
origine majoritar vegetalaă capabile saă se atasș eze la receptorii specifici prezentși la
suprafatșa limfocitelor T sș i B, generaî nd îîn acest fel mecanisme de activare sau de
inhibare functșionalaă .

Seria celularaă mieloidaă

Monocite-Macrofage

Originea seriei celulare este to celula stem evoluataă îîn 4 stadii de diferentșiere la
nivelul maă duvei osoase, avaî nd ca primaă celulaă vehiculataă îîn saî nge monocitul.
 Timp de 24h acesta patruleazaă îîn organism, fiind vehiculat prin sistemul
vascular sangvin îîn caă utarea unui focar inflamator. Dacaă nu îîntaî lnesș te focarul inflamator,
monocitul este directșionat îîn diferite tșesuturi unde suferaă modificaă ri de structuraă ,
devenind macrofag.
Practic, macrofagul reprezintaă ultimul stadiu evolutiv din seria celularaă mieloidaă .
Diferentșierea îîn macrofag este influentșataă de particularitaă tși structurale sș i biochimice
proprii tșesutului gazdaă . Astfel, macrofagele capaă taă aspecte particulare sș i chiar nume
specifice tșesutului îîn care au evoluat, exemple: celula Kupfer(=macrofagul din ficat),
histiocitele(=macrofagele tșesutului conjunctiv), microglia(=macrofagele tșesutului
nervos), osteoclastele(=macrofagele tșesutului osos).
O distributșie importantaă a macrofagelor este la nivelul tșesutului respirator, unde
se îîntaî lnesc macrofagele alveolare sș i pleurale sș i de asemenea la nivelul peritoneului, cu
macrofagele peritoneale.
O categorie importantaă de macrofage este cea reprezentataă de macrofagele
seroaselor care pot exista sub formaă de populatșii libere sau fixe. Totusș i, majoritatea
macrofagelor se gaă sesc distribuite la nivelul organelor limfoide secundare.
Ultrastructura macrofagului
-celulaă cu dimensiuni mari 50-220 microni(de 10 ori caî t un limfocit)
-forma macrofagului depinde de natura tșesutului îîn care s-a cantonat
-au un nucleu rotund sau oval, pozitșionat central sau periferic, îîn functșie de
activarea celulei
-citoplasma este abundentaă sș i prezintaă numeroase organite de sintezaă , fapt ceea
ce face ca macrofagul saă fie cea mai importantă celulă dpdv al sintezei citokinelor
-conturul macrofagului este neregulat sș i poate prezenta prelungiri foarte mobile
care tind saă ajungaă caă tre structuri non-self
-peretele macrofagului este deosebit de aderent, ceea ce permite capturarea
antigenelor, dar sș i o mare mobilitate

Funcțiile macrofagelor
1) Functșia fagocitaraă (functșie antixenicaă )
Aceasta asiguraă alaă turi de neutrofile prima linie de apaă rare la invadarea
organismului de caă tre microbi. Secventșa de realizare este urmaă toarea:
1. chemotaxia
2. aderarea particulei fagocitabile la suprafatșa macrofagului
3. emiterea de prelungiri de tipul pseudopodelor care îînconjoaraă sș i îînglobaă
particula fagocitabilaă
4. formarea fagozomilor sș i apoi a fagolizozomilor
5. liza intracelularaă a particulei(vezi mecanismul de fagocitozaă )
Fagocitoza la macrofag
Atasș area macrofagului la particula fagocitabilaă se poate realiza prin 2
mecanisme: mecanismul selectiv(fagocitozaă neimună) bazat pe diferentșe de sarcini
electrice, mecanismul opsonic(fagocitozaă imună) bazat pe atasș area cuplurilor antigen
anticorp la receptorulFC existent la suprafatșa macrofagului îîn asociere cu sau faă raă
proteinele sistemulu complement.
Avaî nd un echipament enzimatic mai saă rac decaî t cel existent la neutrofile,
macrofagul degradeazaă partșial antigenul, protejaî nd sș i conservaî nd epitopii. La o anumitaă
concentratșie de epitopi existentși îîn interiorul macrofagului, acesta îîi exprimaă la
suprafatșaă, îîi externalizeazaă ; îîn acest fel, epitopul scos la suprafatșa macrofagului permite
informarea limfocitelor T sș i B cu privire la particularitaă tșile antigenelor existente îîn zonaă .
IÎn reactșia limfocitelor, îîn cazul acestei activaă ri informatșionale este mult mai rapidaă sș i mai
eficientaă . La raî ndul lui, limfocitul T helper trimite un semnal activator denumit MAF(o
interleukinaă numitaă factorul de activare a macrofagelor), care duce la exacerbarea
functșiilor macrofagului. Macrofagele care au fost activate cu MAF poartaă denumirea de
"macrofage furioase(angry)". Dacaă la suprafatșa lor macrofagele leagaă la nivelul
receptorilor pentru FC molecule de imunoglobulinaă , are loc o fixare mult mai rapidaă sș i
mai energicaă a antigenului. Macrofagele prevaă zute la suprafatșaă cu imunoglobuline poartaă
denumirea de macrofage armate.

2) Functșii secretorii
Moleculele secretare de caă tre monocite/macrofage îîn 2 conditșii: ele pot fi
rezultatul unei sinteze active datorate unei stimulaă ri externe a macrofagului(compusș i
sintetizatși la comandaă ) sau compusș i preformatși stocatși îîn citoplasmaă sș i eliberatși selectiv
îîn mediul extern.
Principala categorie de molecule sintetizataă de caă tre macrofage este cea din
grupul citokinelor: Interleukina1(IL-1), Interleukina6, factorul de necrozaă a tumorilor
sau eritropoietina, interferonul α. Sintetizeazaă sș i componente ale sistemului
complement C3a, C3b, factorul B sș i G, componenta C 9. Sintetizeazaă factori de coagulare,
lipide bioactive(prostaglandine, leucotriene), proteine de adeziune
celularaă (fibronectina).

3) Functșia citotoxicaă /citoliticaă

Poate realiza mecanisme citotoxice dependente/ independente de prezentșa
anticorpilor. Tș intele lui sunt îîn primul raî nd celulele modificate tumorale, celulele
îîmbaă traî nite sș i celulele infectate cu virus. Alaă turi de limfocitul T citotoxic asiguraă
proliferarea sș i dezvoltarea normalaă a celulelor organismului.

4) Functșia reglatoare
Macrofagele paă streazaă intactși epitopii antigenici pe care îîi prezintaă limfocitelor
îîntr-o formaă îînalt imunogenaă . Astfel se pot crea îîn interiorul macrofagului stocuri de
epitopi care la un anumit grad de concentratșie sunt exprimatși la exteriorul celulei,
activaî nd limfocitele T sș i B. IÎn cazul îîn care prezentșa antigenului este mascataă îîn
interiorul unor celule gazdaă , macrofagul prezintaă îîn permanentșaă epitopii antigenici la
suprafatșaă, evitaî nd astfel aparitșia fenomenelor de toleranță(tolerantșa de zonaă
joasaă =tolerantșaă datorataă insuficientșei stimulului antigenic). IÎn cazul unui exces de stimul
antigenic stocuri de epitopi acumulate îîn interiorul macrofagului fac saă se evite
tolerantșa de zonaă îînaltaă datorataă excesului de informatșie antigenicaă .

Seria celularaă granulocitaraă

1) Eozinofilele
-au origine directaă îîn seria granulocitaraă
-au nucleu bilobat, segmentat
-citoplasmaă cu granulatșii corpusculare portocalii, bogate îîn fosfatazaă acidaă sș i
glucuronidazaă
-prezintaă printre altșii sș i receptori pentru FC
2) Neutrofile+Bazofile
-ele descind dintr-o linie granulocitaraă separataă cu origini îîn seria celularaă
mieloidaă
-bazofilele au nucleu bilobat cu cromatinaă perifericaă densaă , citoplasma cu
granulatșii violet îînchis(mascheazaă nucleul). IÎn granulatșii se gaă sesc foarte multe
substantșe cu efect toxic, iar la suprafatșaă prezintaă receptori pentru FC, pentru
complement sș i pentru IgE.
-neutrofilul are cel mai segmentat nucleu(2-6 lobuli) sș i îîn citoplasmaă se gaă sesc 3
tipuri distincte de granulatșii:
 -granulatșiile primare care contșin mieloperoxidazaă , lizozim sș i proteine
cationice
-granulatșiile secundare care contșin lizozim sș i lactoferitinaă
-granulatșiile tertșiare bogate îîn hidrolaze acide

Eozinofilele reprezintaă îîntre 3-7% din totalul granulocitelor. Sunt distribuite

predominant îîn tșesuturi sș i se aflaă sub controlul functșional al limfocitelor T. Capacitatea
fagocitaraă se manifestaă asupra bacteriilor sș i ciupercilor microscopice, îîn special la acelea
care au atasș atși anticorpi. Ele reactșioneazaă sș i îîmpotriva parazitșilor, îîn cazul parazitșilor cu
dimensiuni mai mari reactșia lor fiind realizataă prin mecanisme de exocitozaă . Eozinofilele
migreazaă caă tre parazitși(îîn special helmintși), se atasș azaă la îînvelisș ul acestora, granulatșiile
lor se pozitșioneazaă caă tre peretele parazitului, unde se descarcaă contșinutul cu enzime
anti-parazitare, care efectiv degradeazaă îînvelisș ul parazitului.
Eozinofilele au sș i efecte negative, fiind sursa declansș aării unor staă ri de
hipersensibilitate. Responsabilaă de acest fapt este proteina bazicaă majoraă , o proteinaă
cationicaă capabilaă saă inactiveze heparina. Prezentșa acestei proteine explicaă leziunile
vasculare îîntaî lnite la nivelul tubului digestiv sș i a arborelui respirator îîn alergiile de tip I
(vezi alergii).

Fagocitoza - etape sș i mecanisme

Fagocitoza reprezintaă mecanismul prin care diverse populatșii celulare

reusș esc saă se atasș eze, saă endociteze sș i saă distrugaă intracelular diverse structuri
non-self(îîn special bacterii), asiguraî nd astfel prima linie de protectșie a
organismului. Se pot considera fagocite "profesioniste" neutrofilele sș i
macrofagele.
Etape:
1) Chemotaxia reprezintaă capacitatea fagocitelor de a recunoasș te sș i de a
raă spunde la un stimul chimic adecvat cu o deplasare orientataă . Mediatorii
chimici(moleculele) care influentșeazaă acest proces sunt denumitși factori
chemotactici(citotaxine). Ei reprezintaă substantșe cu origine microbianaă , de
regulaă proteine, lipide oxidate, dar sș i complexe Ag-Ac.
Tot îîn grupul factorilor chemotactici intraă sș i o serie de molecule
sintetizate de limfocitele T sș i B activate. Pe laî ngaă stabilirea directșiei de deplasare
a fagocitului, chemotaxia declansș eazaă sș i o serie de evenimente celulare, precum
cresș terea adezivitaă tșii. scaă derea sarcinilor electronegative de suprafatșaă sș i
intensificarea metabolismului oxidativ.
Existaă îînsaă unele substantșe care inhibaă chemotaxia, îîmpiedicaî nd astfel
atractșia fagocitelor caă tre microb. Un exemplu clasic: poliglucidele capsulare
sintetizate de caă tre unele bacterii.
2) Aderarea reprezintaă contactul fizic dintre particula non-self sș i membrana
fagocitului. IÎn functșie de elementele participante se pot diferentșia 3 mecanisme
de aderare:
-aderarea mediataă de molecule de suprafatșaă(de receptori)
-aderarea mediataă de sarcinile electrice existente pe membrana
fagocitului sș i pe peretele particulei fagocitate
-aderarea mediataă de opsonine prezente îîn lichidele biologice ale
organismului; este considerataă cea mai eficientaă modalitate de legare sș i
reprezintaă un mecanism bazat pe existentșa îîn umorile biologice ale organismului
sș i ele sunt reprezentate de molecule de tip imunoglobulinic, respectiv din
anticorpi ai claselor IgG, IgM sș i IgA(!Care din urmaă toarele clase de
imunoglobuline sunt considerate sș i opsonine?), din molecule considerate
jumaă taă tși de anticorpi(tufsină) sau din proteine derivate din mecanismul de
fixare a complementului.
Imunoglobulinele se leagaă prin regiunea FAB(fragmentul de legare a
antigenului) la suprafatșa microbului, laă saî nd liber FC(fragmentul cristalizabil);
acesta la raî ndul lui poate saă se atasș eze rapid la receptorii pentru FC existentși la
suprafatșa celulei fagocitare.

Legare antigen la anticorp=opsonizare

Fag
Fragmentul C3B rezultat îîn
urma fixaă rii complementului este un
peptid puternic opsonizant sș i prin
intermediul unui receptor specific existent la
macrofage se realizeazaă cea mai energicaă aderare a particulei
fagocitate( vezi sistemul complement).
3) Ingestia/Endocitoză/Inglobare
Contactul bacteriei cu fagocitul determinaă activarea structurilor
submembranare care genereazaă modificaă ri îîn biodinamica celulei. Acestea
determinaă aparitșia unor pseudopode care se deplaseazaă îîn jurul particulei
fagocitate o îînconjoaraă progresiv, paî naă caî nd extremitaă tșile fuzioneazaă . IÎn acest fel
particula este îînglobataă îîntr-o veziculaă fagocitaraă denumitaă fagozom.
Fenomenul de inglobare necesitaă interactșiuni secventșiale îîntre liganzii
opsonici distribuitși omogen pe suprafatșa microbului sș i receptorii specifici
existentși pe fagocit.
Ingestia este un proces activ, dependent de metabolismul fagocitului. Ea
necesitaă o cantitate mare de energie furnizataă prin glicolizaă anaerobaă .
Fagozomul se deplaseazaă îîn interiorul celulei fagocitare prin intermediul
unor microtubuli. Aici fuzioneazaă cu lizozimii devenind fagolizozomi. Acesta
reprezintaă efectiv camera de distructșie chimicaă a particulei fagocitate. Dacaă
particula este o bacterie, dupaă ingestie existaă urmaă toarele posibilitaă tși de evolutșie:
-digestia particulei fagocitate
-persistentșa un timp limitat a particulei îîn interiorul fagocitului
-multiplicarea microbului îîn interiorul fagocitului(ex:bacilul
tuberculozei)
-liza celulei fagocitare
-liza reciprocaă

4) Digestia intracelulară
Digestia intracelularaă a microbului
Functșia antimicrobianaă a fagocitelor se poate realiza pe caă i metabolice
distincte. Sistemul antimicrobian predominant variazaă îîn raport cu specia
animalului gazdaă cu natura microbului fagocitat sș i cu disponibilitatea îîn molecule
de oxigen a gazdei. Pe aceastaă bazaă au fost descrise 2 mari sisteme de activitate
antimicrobianaă îîn functșie de dependentșa sau de independentșa lor fatșaă de oxigen.
1.Sistemul antimicrobian dependent de oxigen
La raî ndul lui sistemul poate fi diferentșiat îîn 2 tipuri majore îîn functșie cu
asocierea lor cu mieloperoxidazaă (MPO).
a) Sistemul antimicrobian dependent de MPO
Este o enzimaă îîn cursul degranulaă rii îîn vacuolele fagocitare sș i îîn asociere
cu peroxidul de hidrogen(apaă oxigenataă ) sș i cu un halogen(Cl/I) la un pH acid saă
formeze îîn fagolizozom un complex chimic microbicid foarte eficient.
Se gaă sesș te îîn principal la nivelul granulatșiilor neutrofilelor.
MPO+H2O2+Cl-> BUM
b) Sistemul antimicrobian independent de MPO
S-a constatat caă la indivizi la care sinteza MPO-ului este deficitaraă sau
inexistentaă , acesș tia nu prezintaă o predispozitșie la infectșii. Acest fapt
demonstreazaă existentșa unui sistem alternativ prin care reactșii de oxidare
distrug structurile microbiene. Mecanismul se bazeazaă pe existentșa unor radicali
de O2.( peroxidul de hidrogen, radicalul OH, anionul superoxid O 2-, oxigenul
singlet-oxigen molecular bivalent 'O2). Radicalii de oxigen mentșionatși oxideazaă
foarte puternic lipidele structurale, degradeazaă proteinele de membranaă sș i chiar
materialul genetic(acizii nucleici).
Actșiunea bactericidaă a radicalilor de oxigen este mai lentaă comparativ cu
MPO, astfel: Staphylococcus aureus este distrus cu MPO îîn maxim 30 min., îîn
timp ce faă raă MPO este distrus îîn 3-4 ore.

2. Sistemul antimicrobian independent de MPO

Acestea implicaă participarea unor molecule chimice îîn majoritatea lor din
grupul enzimelor:
-lizozimul-proteinaă bazicaă existentaă îîn granulatșiile secundare sș i care prin
actșiunea ei degradeazaă mucopeptidele din peretele celular bacterian, declansș aînd
liza bacteriilor
-lactoferitina- enzimaă prezentaă tot îîn granulatșiile secundare care prin
actșiunea ei lipsesș te bacteria de Fe necesar procesului de multiplicare
-proteinele cationice sș i captepsina G care au rol îîn permeabilizarea sș i
lezionarea peretelui microbian
Analiza comparativaă a eficientșei sistemelor antimicrobiene demonstreazaă
superioritatea MPO, dar îîn functșie de unele particularitaă tși de structuraă prezente
la microorganismele inglobate, celula fagocitaraă poate saă comute sistemul
antimicrobian.
Exocitoza reprezintaă deplasarea granulatșiilor fagocitului caă tre peretele lui,
atasș area acestuia la structura tșintaă care îînsaă are dimensiuni prea mari pentru a fi
fagocitat. Contșinutul toxic existent îîn granulatșii este eliberat îîn lichidul
extracelular, ducaî nd la distrugerea tșintei. Mecanismul îînsaă are sș i efecte negative,
deoarece poate produce degradarea sau chiar liza structurilor adiacente cu
leziuni cutanate grave.
Tș intele mecanismului de exocitozaă sunt parazitși microscopici, ciuperci
microscopice sș i bacterii de talie mare.
Alte celule cu funcții imune

1) Celula NK(natural killer)

Ca origine face parte din seria celularaă limfoidaă , fiind considerataă cea de-a
treia linie de diferentșiere, avaî nd îînsaă un numaă r limitat de functșii comparativ cu
acestea(limfocite T sș i B).
Dpdv morfologic se aseamaă naă paî naă la identitate cu limfocitele. O singuraă
diferentșiere este posibilaă prin faptul caă îîn citoplasma celulelor NK se gaă sesc
numeroase granulatșii azurofile. Dupaă unii autori celula NK îîmpreunaă cu celula K
descinde dintr-o linie evolutivaă limfocitaraă denumitaă limfocit mare granulat.
O serie de markeri antigenici sugereazaă o posibilaă origine sș i îîn seria
celularaă mieloidaă . Practic, celula NK avaî nd markeri comuni limfocitelor T sș i B,
dar sș i monocitelor.
Functșiile sunt rezumate la citotoxicitate. Tș inta este reprezentataă de celule
infectate cu virusuri sau bacterii, celule tumorale sau celule îîmbaă traî nite. S-a
demonstrat caă sunt celule implicate sș i îîn fenomenele de rejectșie a grefelor.
Pentru a-sș i realiza functșia citotoxicaă NK-ul nu are nevoie de prezentșa
anticorpilor specifici. Mecanismele litice prin care actșioneazaă sunt asemaă naă toare
celor existente la limfocitul T citotoxic. S-a demonstrat caă Interleukina-2 sș i o serie
de interferoni activeazaă functșional celulele NK.

2) Celula K(killer)
Majoritatea autorilor sustșin caă este o celulaă care evolueazaă din celula NK
sș i se diferentșiazaă de aceasta prin modul care realizeazaă functșia citotoxicaă . Existaă
îînsaă teorii care sustșin caă celula K îîsși are originea îîn seria celularaă mieloidaă (la
porc s-a demonstrat caă apare mai devreme decaî t celula NK).
Dpdv morfologic este identicaă cu celula NK. IÎn schimb, la suprafatșaă
prezintaă foarte multși receptori pentru FC. Din aceastaă cauzaă mecanismul citotoxic
produs de celula K este dependent de prezentșa anticorpilor
specifici(citotoxicitate mediataă celular anticorp dependentaă ). Celula tșintaă se leagaă
prin imunoglobulinele specifice la receptorul pentru fragmentul FC existent la
suprafatșa celulei K.
Pentru declansș area mecanismelor citotoxice este necesar îînsaă un numaă r
redus de imunoglobuline îîn structura tisularaă îîn care are loc reactșia. Se consideraă
caă limita maximaă de imunoglobuline care declansș eazaă reactșia este de aprox. 100
molecule. Excesul de imunoglobuline inhibaă activitatea celulei K. Se consideraă caă
aceastaă celulaă este activaă îîn fazele timpurii de sintezaă a anticorpilor specifici,
respectiv îîn perioada îîn care se comutaă sinteza anticorpilor de la imunoglobuline
din clasa M la imunoglobuline din clasa G. Odataă cu cresș terea titrului de
imunoglobuline celula K intraă îîn stare de repaus, iar functșiile citotoxice sunt
realizate de caă tre limfocitele T citotoxice, de caă tre macrofage sș i de caă tre
proteinele sistemului complement.

3) Celulele dendritice
Sunt celule accesorii ale raă spunsului imun. Au origine îîn seria celularaă
mieloidaă (+monocite, macrofage), dar au o evolutșie independentaă de acestea. Sunt
prezente îîn organele limfoide secundare îîn ariile T-dependente.
 Dpdv morfologic au formaă neregulataă cu multiple proeminentșe care dau
celulei un aspect particular, de celule interdigitate. Au nucleu oval, neregulat sș i o
citoplasmaă bogataă îîn mitocondrii sș i reticul endoplasmatic.
Nu au receptor pentru FC sau pentru complement, dar prezintaă la
suprafatșaă un numaă r mare de molecule de tipul antigenelor complexului major de
histocompatibilitate(CMH) de clasa I sș i clasa a II-a. Datoritaă acestor molecule
sunt considerate celule prezentatoare de antigen.
Nu au functșii fagocitare.
Sintetizeazaă un numaă r foarte redus de citokine.

4) Mastocitele
Sunt celule usș or confundabile cu bazofilele din cauza asemaă naă rilor
morfologice sș i functșionale.
Au origine incertaă .
Se pot îîmpaă rtși îîn 2 grupe:
-mastocite ale tșesutului conjunctiv
-mastocite ale mucoaselor
Mastocitele din tșesutul conjunctiv contșin granulatșii bogate îîn heparinaă sș i
histaminaă , ceea ce sugereazaă implicarea lor îîn reactșii de
hipersensibilitate(alergii).
Mastocitele de la nivelul mucoaselor contșin cantitaă tși mari de leucotriene
cu rol îîn declansș area unor procese inflamatorii.
Dpdv morfologic sunt celule sferice/ovale, cu nucleu sferic, citoplasmaă
abundentaă sș i multe granulatșii. De regulaă , granulatșiile mascheazaă nucleul. Caî nd
celula este activataă granulatșiile sunt dispuse îîn grilaj(linii paralele). Au receptori
pentru IgE, IgG sș i pentru proteinele sistemului complement.
Dpdv functșional tapeteazaă mucoasele respiratorii sș i digestive, mai ales la
nivelul endoteliilor post-capilare îîn zonele îîn care se produce permeabilizarea
vascularaă . Interventșia mastocitelor se materializeazaă prin eliberarea unor
mediatori chimici care stimuleazaă afluxul granulocitelor sș i al monocitelor-
macrofagelor caă tre focarul inflamator(principalele molecule deversate sunt
histamina, heparina sș i serotonina). Sunt celule foarte mobile, capabile de misș care
dirijataă sș i au functșii fagocitare.

Moleculele sistemului imun

Anticorpii-Imunoglobulinele

Anticorpii sunt molecule sintetizate îîn organism de limfocitele B, respectiv

plasmocite care au proprietatea de a se cupla specific cu antigenul care le-a indus
sinteza sș i de a-l neutraliza.
Anticorpii reprezintaă aproximativ 20% din totalul proteinelor plasmatice,
dar se regaă sesc sș i îîn lichidele extravasculare, îîn secretșii exocrine(salivaă , lacrimi,
lapte), precum sș i sub formaă de molecule receptor pozitșionate pe suprafatșa
limfocitelor B.
Dpdv structural unitatea de bazaă a moleculei de imunoglobulinaă este
monomerul. Acesta cuprinde 4 lantșuri polipeptidice: 2 lantșuri denumite lantșurile
H(heavy) au caî te 450 de aminoacizi sș i o greutate molecularaă cuprinsaă îîntre 50 sș i
76 de kdaltoni, celelalte 2 lantșuri denumite lantșurile L(light) au 216 aminoacizi sș i
greutatea molecularaă de 25 de kdaltoni. Cele 4 lantșuri sunt legate îîntre ele prin
puntși disulfidice(legaă turi S-S). Lantșurile se raă sucesc îîn spiralaă unul fatșaă de
celaă lalt, dar sș i separat, rezultaî nd o conformatșie tridimensionalaă cu aspect de
literaă Y sau de literaă T.

IÎn functșie de secventșa AA fiecare lantș este alcaă tuit din 2 secventșe diferite:
una variabilaă situataă la extremitatea amino sș i una constantaă pozitșionataă caă tre
capaă tul carboxil. IÎn regiunea variabilaă succesiunea AA este foarte diferitaă ,
permitșaînd copierea imaginii complementare existentaă la nivelul epitopului
antigenic. Desenul chimic existent la acest nivel poartaă numele de situs de
combinare(=paratop).
Prin analiza biochimicaă realizataă la nivelul lantșului H s-a identificat
aproximativ la jumaă tatea lui o zonaă numitaă regiunea "balama" alcaă tuitaă din
aproximativ 15 AA care asiguraă moleculei de imunoglobulinaă o foarte mare
flexibilitate, o geometrie variabilaă .
Cele 4 lantșuri sunt raă sucite sș i se pliazaă formaî nd zone compacte, globulare
denumite domenii. Acestea sunt legate îîntre ele prin scurte segmente de lantș
polipeptidic linear. Lantșul L are 2 domenii: unul corespunzaă tor regiunii variabile
pe care îîl numim VL sș i unul corespunzaă tor regiunii constante, pe care îîl numim
CL.
Lantșurile H au 4 domenii: 1 corespunzaă tor regiunii variabile VH sș i 3
corespunzaă toare regiunilor constante: CH1, CH2, CH3.
La imunoglobulinele din clasele M(IgM) sș i E existaă sș i al 4-lea domeniu
CH(CH4). Fiecare domeniu are formaă cilindricaă sau globularaă sș i cuprinde o
secventșaă de aproximativ 60 de AA.
Moleculele de imunoglobulinaă pot exista sub 2 forme: molecule secretate
cu functșie de anticorpi sș i molecule legate la membrana unor celule, avaî nd functșie
de receptor pentru antigen. Utilizaî nd metode de clivare(taă iere) enzimaticaă ,
molecula de imunoglobulinaă se scindeazaă la nivelul regiunii "balama"(RB) sș i
elibereazaă 2 fragmente identice denumite Fab de legare a antigenului(fragment
antigen binding) sș i un fragment cristalizabil FC. Fiecare fragment Fab contșine un
lantș L îîntreg sș i domeniile VH sș i CH1 de pe lantșul H sș i CL sș i VL. Fragmentul FC este
format din domeniile CH2,, CH3 sș i eventual CH4, legate îîntre ele prin grupaă ri
disulfidice.

Heterogenitatea imunoglobulinelor

Imunoglobulinele din saî nge, lichidele biologice sunt structuri foarte

heterogene ataî t datoritaă epitopilor fatșaă de care s-au format, caî t sș i datoritaă
variatșiei secventșei aminoacizilor existentși îîn regiunile constante.
Teoretic se pot diferentșia 3 tipuri de heterogenitate:
1. Heterogenitatea izotipică(gr. izos=aceeași)
 Aceasta definesș te variantele biochimice ale imunoglobulinelor, comune
pentru totși indivizii unei specii, ca rezultat a diferentșelor de structuraă existente
îîntre aminoacizii care definesc regiunile constante de pe lantșurile H sș i L. Aceste
structuri chimice se pot comporta ca un antigen dacaă sunt inoculate îîn
organismul altei specii.
S-au identificat 5 tipuri antigenice distincte ale lantșurilor H notate cu
literele alfabetului grecesc.
Primul tip este γ-IgG
Al doilea tip este μ- IgM
Al treilea tip este α- IgA
Al patrulea tip este δ- IgD
Al 5-lea tip este ε- IgE
Lantșul L are 2 variante antigenice distincte notate K sș iλ. Acestea se
regaă sesc la toate cele 5 clase de imunoglobuline, dar o moleculaă de
imunoglobulinaă are 2 lantșuri L de tip K sau 2 lantșuri de tip Lambda, niciodataă
combinatșia.
Structurile poartaă denumirea de izotipuri sș i s-a demonstrat caă acelasș i
antigen poate fi legat de oricare din cele 5 clase de imunoglobuline cu conditșia saă
aibaă structuraă complementaraă cu epitopul respectiv. Izotipurile unei clase de
imunoglobuline sunt comune tuturor indivizilor unei specii.

2. Heterogenitatea alotipică(allos=altul)
Inocularea la un animal a unei imunoglobuline provenite de la alt animal
dar din aceeasș i specie poate determina aparitșia unor anticorpi fatșaă de
determinantșii antigenici prezentși pe imunoglobulina donatorului. Descoperirea
alotipiei a pornit de la descoperirea îîn serul sangvin al bolnavilor de artritaă
cronicaă reumatoidaă a unor imunoglobuline de tip special denumite factor
reumatoid. Acesș tia de regulaă sunt anticorpi din clasa IgM sintetizatși îîmpotriva
unei molecule de IgG. Ei se numesc sș i autoanticorpi. Existentșa lor se datoreazaă
variatșiilor secventșei aminoacizilor prezentși îîn regiunile constante ale lantșurilor H
sș i L. Ele sunt consecintșa mutatșiilor unor gene alele sș i pot fi asemuite cu
manifestaă rile existente îîn cazul antigenelor de grup sangvin.

3. Heterogenitatea idiotipică(idios=individ)
Este reprezentataă de o populatșie omogenaă de molecule de imunoglobulinaă
produsaă de descendentșii unei clone celulare care recunosc un singur epitop.
Determinantșii idiotipici sunt localizatși îîn regiunile variabile ale lantșurilor H sș i L sș i
variantele lor de structuraă sunt reprezentate de desenul chimic al paratopului.
Practic, aceastaă heterogenitate se suprapune pe multiplele variatșii de structuraă
existente la nivelul epitopilor antigenici

Clasele de imunoglobuline

Imunoglobulina IgG(tip)
Are 2 lantșuri H de tip gamma sș i 2 lantșuri L de tip K sau lambda greutatea
molecularaă îîntre 150-180 kDa.
 Este imunoglobulina dominantaă , ea reprezentaî nd îîntre 70-80% din totalul
imunoglobulinelor serice. Se mai gaă sesș te îîn limfaă sau îîn lichide interstitșiale.
La raî ndul ei este alcaă tuitaă din subclase IgG1, IgG2, IgG3, diferite îîntre ele
sub raport antigenic prin legarea disulfidicaă sș i prin proprietaă tși biologice.
Activeazaă sistemul complement sș i se poate lega la receptorii pentru FC
existentși pe celule.
IgG poate opsoniza, aglutina sau precipita antigenul
microbian/nemicrobian inducaî nd aparitșia complexelor imune(Ag-Ac) eliminate
prin fagocitozaă , citotoxicitate anticorp-dependentaă sau citolizaă produsaă de
complement.
Timpul de îînjumaă taă tșire este de aprox. 23 de zile.
La om IgG traverseazaă activ bariera placentaraă , transferaî ndu-se din
saî ngele matern îîn circulatșia fetalaă .

Imunoglobulina IgM
Se prezintaă sub 2 forme:
-1 formaă sericaă
Este pentamer alcaă tuit din 10 lantșuri H de tip miu sș i 10 lantșuri L de tip K
sau lambda.
Practic sunt 5 molecule de IgG reunite îîntre ele printr-un lantș polipeptidic
denumit lantșul J(Joint).
Are 4 domenii CH.
Desș i are 10 Fab-uri, din considerente stereochimice leagaă numai 5
molecule de antigen sș i nu are zonaă balama.
Are greutatea molecularaă de aprox. 900 kDa sș i reprezintaă 3% din totalul
imunoglobulinelor serice.
Activeazaă proteinele sistemului complement, fiind considerataă din acest
punct de vedere cea mai eficientaă imunoglobulinaă .
Nu se transferaă transplacentar, dar apare îîn colostru.
Timpul de îînjumaă taă tșire este de aprox. 5 zile.
-1 formaă citofilaă (legataă la celule)
Are structuraă de monomer(asemaă naă tor cu IgG).
Are 4 domenii CH.
Ea se gaă sesș te la suprafatșa unor celule, îîn primul raî nd la suprafatșa
limfocitelor B.

Imunoglobulina IgA
-forma de monomer existent îîn circulatșia sangvinaă sș i limfaticaă
Greutatea molecularaă este de 180 kDa.
-forma de dimer existent îîn diferite secretșii sș i la suprafatșa unor mucoase
Greutatea molecularaă este de 390 kDa.
Dimerii au un lantș de unificare denumit tot lantș J.
Moleculele dimer prezente îîn secretșii (IgA secretor) contșin sș i un alt tip de
lantș polipeptidic numit piesaă secretorie sau de transport. Aceastaă piesaă se poate
atasș a îînsaă sș i la IgA monomer din spatșiul extravascular, protejaî ndu-l fatșaă de
actșiunea enzimelor proteolitice. Piesa secretorie este de naturaă
neimunoglobulinicaă adicaă nu este secretataă de plasmocit ci de caă tre celulele
epiteliale. Ea are sș i rol de receptor favorizaî nd transportul transmembranar al
imunoglobulinei.
 IgA nu activeazaă sistemul complement sș i favorizeazaă mai putșin fagocitoza.
Reprezintaă aprox. 17% din totalul imunoglobulinelor serice. Aprox. 40% din
totalul IgA este prezent îîn saî nge, restul se gaă sesș te îîn secretșii sau pe suprafatșa
mucoaselor, fiind principala imunoglobulinaă protectoare la acest nivel(salivaă ,
lacrimi, secretșia biliaraă , mucoasa digestivaă , respiratorie, uro-genitalaă ).
Timpul de îînjumaă taă tșire este de aproximativ 6 zile.

Imunoglobulina E
Este imunoglobulinaă citofilaă care dupaă eliberarea din plasmocite se
fixeazaă cu fragmentul FC la nivelul receptorilor existentși pe eozinofile, bazofile sș i
mastocite, intervenind astfel îîn declansș area unor staă ri alergice, de
hipersensibilitate. Din aceastaă cauzaă poartaă sș i denumirea de anticorpi reaginici.
Au structuraă de monomer, cu 4 domenii CH.
Nu activeazaă sistemul complement.
Timpul de îînjumaă taă tșire este de aprox. 2 zile.
Rolul biologic este putșin cunoscut, majoritatea datelor sustșin caă este o
imunoglobulinaă care intervine îîn mecanisme de îîndepaă rtare a unor parazitși(titrul
crescut al IgE se asociazaă cu eozinofilia).

Imunoglobulina D
Are structuraă de monomer.
IÎn afaraă de forma liberaă circulatorie IgD se gaă sesș te îîn principal sub formaă
de receptor prezent la suprafatșa limfocitelor B mature.
Reprezintaă 0.2% din totalul imunoglobulinelor serice.
Nu activeazaă complementul.
Timpul de îînjumaă taă tșire este de aprox. 3 zile.
IÎn afaraă de functșia de receptor celular, nu sunt cunoscute alte activitaă tși
biologice.

Imunoglobulina N
Este imunoglobulina dominantaă existentaă îîn serul palmipedelor, unii
autori consideraî nd-o ca o subclasaă de IgE.

Dinamica imunoglobulinelor în răspunsul imun molecular

O reactșie la contactul cu antigenul este sinteza anticorpilor specifici.

IÎn cazul primului contact(raă spuns imun primar), prima categorie de
anticorpi care apar sunt din clasa IgM.
Ritmul de sintezaă este foarte ridicat(aprox. 800 molecule/s). Tendintșa de
epuizare este rapidaă (debutul sintezei este dupaă 5 zile de la contact, valoarea
maximaă a sintezei este dupaă 10 zile sș i epuizarea sintezei este dupaă 20 zile).
Ulterior, apare sș i sintezaă de IgG, cu o cresș tere lentaă , respectiv debut la 10 zile,
maxim la 20 zile sș i epuizare la 30 zile.
La al doilea contact cu acelasș i antigen se declansș eazaă raă spunsul imun
secundar îîn care sinteza IgM este neglijabilaă (debut ziua a 2-a, maxim ziua a 4-a,
epuizare ziua a 8-a). IÎn schimb, sinteza IgG este foarte activaă , atingaî nd numai
dupaă caî teva zile(4 zile) un nivel ridicat sș i care persistaă timp de 3-4 saă ptaă maî ni.
Diferentșele existente îîntre cele 2 tipuri de raă spuns constau îîn scurtarea timpului
de aparitșie a imunoglobulinelor, titrului lor sș i prin faptul caă îîn raă spunsul imun
secundar clasa de imunoglobuline dominantaă este IgG.

Molecule de tip neimunoglobuline

Citokine
Citokinele reprezintaă molecule ale sistemului imunitar a caă ror sintezaă sș i
functșie este total diferitaă de cea a imunoglobulinelor.
Sunt molecule de naturaă polipeptidicaă sintetizate de foarte multe tipuri
de populatșii celulare sș i ele reprezintaă suportul de limbaj prezent îîn comunicaă rile
celulelor. Semnalele chimice transmise de caă tre aceste molecule activeazaă , inhibaă
sau chiar blocheazaă activitatea celulelor implicate îîn raă spunsul imun.
Fiind sintetizate îîn cantitaă tși foarte mici, ele actșioneazaă de regulaă local îîntr-
un teritoriu limitat, asiguraî nd cooperaă rile celulare desfaă sș urate îîn acel teritoriu.
IÎn unele situatșii îînsaă , sinteza lor se face îîn cantitaă tși mari ceea ce permite
vehicularea lor prin sistemul circulator sangvin îîn îîntreg organismul.
Actșiunea citokinelor este de scurtaă durataă sș i este favorizataă de existentșa la
nivelul celulelor a unor receptori specifici denumitși generic receptorii pentru
citokine. Frecvent citokinele actșioneazaă secventșial, se potentșeazaă sau se inhibaă
reciproc sș i de aceea efectul lor biologic poate fi contradictoriu. Actșiunea propriu-
zisaă a citokinelor depinde de cantitatea îîn care au fost sintetizate, de natura
celulelor asupra caă rora actșioneazaă sș i de momentul îîn care s-a produs sinteza.
Marea categorie a citokinelor include numeroase categorii de molecule.
Cele mai importante sunt interleukinele, interferonii, prostaglandinele, o
serie de factori moleculari cu rol biologic complex.

1. Interleukinele
Au fost cunoscute sub denumirea initșialaă de monokine sau limfokine, îîn
functșie de celula producaă toare. Ulterior s-a vaă zut caă aceeasș i moleculaă poate fi
sintetizataă de celule diferite sș i au primit denumirea genericaă de interleukine. Ele
sunt active îîn doze mici. Sunt secretate paracrin sș i îîsși exercitaă actșiunea îîntr-un
mediu limitat, îîn special asupra celulelor îînvecinate sau a celor îîn trecere.
Sunt peste 100 de specii moleculare diferite sș i din considerente umanitare
se vor prezenta doar 6 sau 8.
a) Interleukina 1
-sunt produse de monocite sau de unele subpopulatșii de macrofage, de
unde sș i denumirea mai veche de monokine.
-sunt glicoproteine sș i au fost descrise 2 forme moleculare distincte:
-Interleukina 1 α(159 aminoacizi)
-Interleukina 1 β(153 aminoacizi)
Interleukina 1 α raă maî ne stocataă îîn celula producaă toare faă raă saă ajungaă îîn
circulatșie, fiind activataă numai îîn cazul unui contact direct celulaă -celulaă .
Interleukina 1 β este eliberataă extracelular sub formaă de precursori cu greutare
molecularaă mare care apoi sunt clivatși enzimatic îîn tșesuturile îîn care au ajuns.
Acest mecanism permite interventșia moleculei la distantșaă.
 IÎn general, celulele producaă toare sintetizeazaă de 10-20 ori mai multaă
Interleukina 1 β decaî t Interleukina 1 α.
IÎn prezent s-a demonstrat caă Interleukina 1 β poate fi sintetizataă sș i de
caă tre limfocitele T, limfocitele B, celulele NK sș i de celule endoteliale.
Interleukina 1 poate fi stimulataă de caă tre interferonul gamma, cuplurile
Ag-Ac, sau nespecific de caă tre particule microscopice de latex, siliciu sau saă ruri
de beriliu.
Interleukina 1 stimuleazaă :
-proliferarea limfocitelor T sș i B
-sintezaă de imunoglobuline
-sinteza altor citokine
-functșiile fagocitare(îîn special chemotactismul)
-sinteza unor componente ale sistemului complement
-capacitatea de aderentșaă a leucocitelor la endoteliile vasculare
Interleukina 1 inhibaă (deprimaă ):
-apetitul
-scade pH-ul sș i presiunea sanguinaă
-scade sinteza de albuminaă
-absorbtșia intestinalaă a lipidelor
-proliferarea celulelor endoteliale

Nivelul de sintezaă a Interleukinei 1 este diferit îîn staă ri patologice:

-sintezaă crescutaă îîn: TBC, ulcer, artritaă reumatoidaă , cirozaă hepaticaă
-sintezaă scaă zutaă îîn: cancer, sclerozaă îîn plaă ci, psoriazis
b) Interleukina 2
Este produsaă de limfocitul T-helper stimulat antigenic sau cu mitogeni.
Este tot o glicoproteinaă cu o structuraă globularaă , avaî nd aspect de literaă Y.
Stimuleazaă proliferarea sș i diferentșierea limfocitelor T sș i B, dar sș i a
precursorilor de NK.
Induce sinteza de numeroase alte Interleukine.
La raî ndul ei, sinteza IL-2 poate fi activataă de caă tre IL-1, interferon sau alte
citokine.
Receptori specifici pentru IL-2 sunt prezentși pe limfocitele T, limfocitele B
sș i monocite(pe limfocitul B existaă aproximativ 1000 receptori pentru IL-2).
Este prima interleukinaă sintetizataă genetic, utilizaî ndu-se ca suport
materialul nuclear al bacteriei E. coli.
c) Interleukina 3
Este produsaă de limfocitul T-helper îîn urma stimulaă rii antigenice sau
nespecific mitogene.
S-a demonstrat caă existaă sș i celule tumorale capabile saă sintetizeze aceastaă
moleculaă .
Este glicoproteinaă .
Receptori pentru IL-3 se gaă sesc pe majoritatea precursorilor de tip
limfocitar sau granulocitar
Molecula stimuleazaă diferentșierea sș i cresș terea celulelor din liniile limfoidaă
sș i granulocitaraă , de unde sș i denumirea de hematopoietinaă pan specificaă .
Dereglarea mecanismelor de hematopoiezaă îîn corelatșie cu IL-3 reprezintaă
unul din mecanismele prin care se declansș eazaă leucemia.
Mecanismul patogenetic se datoreazaă functșionaă rii defecte a unor gene.
 Existaă un sinergism îîntre actșiunea IL-3 sș i IL-6.
d) Interleukina 4
Este produsaă de limfocitul T-helper, bazofile, mastocite sș i de fibroblaste.
Stimuleazaă exprimarea antigenelor complexului major de
histocompatibilitate(CMH) de clasa a II-a pe membrana limfocitelor B aflate îîn
stare de repaus.
Este principalul reglator al productșiei de citokine pentru limfocitele T,
limfocitele B, celulele NK sș i macrofagele.
Actșioneazaă ca un agent antitumoral, activaî nd functșiile citotoxice la
limfocitele T citotoxice sș i la macrofage.
e) Interleukina 5
Este produsaă de limfocitul T-helper.
Receptori pentru ea la nivelul limfocitelor B sș i a eozinofilelor.
Stimuleazaă proliferarea eozinofilelor, mobilizaî ndu-le spre locul unde este
prezent un parazit.
Activeazaă functșia citotoxicaă anticorp-dependentaă .(celule K)
Regleazaă diferentșierea limfocitelor B îîn plasmocite sau celule de memorie.
Stimuleazaă la limfocitele B secretșia de IgM sș i de IgA.
f) Interleukina 6
Este produsaă de numeroase celule, inclusiv celule neoplazice.
Receptorii pentru IL-6 sunt prezentși pe limfocitele T sș i limfocitele B lipsite
de IgD la nivel de membranaă . Sș i celula NK are astfel de receptori.
Activatori ai sintezei de IL-6 sunt IL-1 sș i Interferonulβ.
Activeazaă sinteza imunoglobulinelor sș i a factorului de necrozaă a tumorilor.
Activeazaă functșia citotoxicaă a lui NK sș i activitatea fagocitaraă a
macrofagelor.

Alți factori moleculari de tip interleukinic

1) Factorul de necroză a tumorilor(Tumor Necrosis Factor)
Are 2 tipuri moleculare diferite:
-TMF α (casș ectinaă ) elaborat de caă tre macrofage
-TMF β(limfotoxinaă ) elaborat de caă tre limfocite sș i neutrofile
Activitatea anti-tumoralaă a lui TMF nu are specificitate. Ea se adreseazaă
tuturor categoriilor de celule tumorale care sunt distruse prin mecanisme de tip
oxidativ ce afecteazaă profund celula(se produce fragmentarea ADN-ului celular).
Pe laî ngaă efectul antitumoral, TMF α are sș i actșiune antiviralaă asemaă naă toare
cu cea a interferonului.

2) MAF (factorul de activare a macrofagelor)

Este glicoproteinaă sintetizataă de limfocitul T-helper stimulat antigenic sș i
care are rolul de a stimula îîn principal functșia fagocitaraă sș i citotoxicaă a
macrofagelor.
Molecula permite o activitate anti-tumoralaă , fiind capabilaă saă recunoascaă
antigene modificate.
Activitatea ei se asociazaă cu componente proteice din sistemul
complement.

Sistemul complement
 Reprezintaă un set de proteine sș i glicoproteine plasmatice care reprezintaă
aproximativ 10% din globulinele serului normal.
Nivelul seric al complementului nu este influentșat de stimulii antigenici
sau de gradul de activare a celulelor cu functșii imune.
S-a demonstrat caă de fapt carentșele alimentare proteice sș i particularitaă tși
de specie ale animalului influentșeazaă nivelul sistemului complement.(ex:
sș oarecele).
Complementul este alcaă tuit din 26 de componente organizate îîn 9 grupe.
Ele se gaă sesc îîn saî nge sau alte lichide biologice îîn stare inactivaă . Activarea lor se
poate face prin 2 modalitaă tși:
- prin intermediul complexelor Ag-Ac(calea clasicaă de activare)
- prin intermediul unor molecule mari de origine microbianaă (calea
alternativaă de activare)
Primul component odataă activat declansș eazaă o reactșie îîn cascadaă ,
inducaî nd activarea urmaă torului component din lantșul de reactșii.
Sistemul presupune recunoasș terea semnalelor antigenice sș i existentșa îîn
proportșii eficiente a tuturor moleculelor din grupul de reactșie.
Componentele sistemului complement sunt sintetizate de numeroase
celule: monocite-macrofage, celule hepatice, iar pentru componenta C1 sinteza se
produce la nivelul epiteliului gastro-intestinal sau uro-genital.

Dpdv functșional moleculele sistemului complement pot fi îîmpaă rtșite îîn 3

grupe: 2 grupe realizeazaă cascada de reactșii care vor activa componenta C3(o
grupaă pentru calea clasicaă de activare alcaă tuitaă din componentele C1-C4-C2 sș i o
grupaă pentru calea alternativaă de activare alcaă tuitaă din F1-D-B) care au ca
finalitate punerea îîn actșiune a componentei C3, care la raî ndul ei va declansș a
mecanismul de actșiune a celei de-a 3-a grupe, denumitaă complexul de atac al
membranei(alcaă tuit din componentele C5-C6-C7-C8-C9).

Ag/Ac-> C1->C4->C2->C3->B<-D<-F1MC(microb)

C5

C6

C7 Complex de atac al membranei

C8

C9

Calea clasicaă de activare are ca suport molecular imunoglobulina. O

structuraă chimicaă denumitaă receptor pentru complement declansș eazaă
mecanismul de activare al acestuia. Practic, îîn lichidele biologice ale
organismului, componentele sistemului complement se gaă sesc sub formaă de
precursori inactivi.
Odataă declansș ataă cascada de reactșii, acesș ti precursori se desfac îîn 2 sau
mai multe fragmente dintre care un fragment minor neimplicat îîn fenomenele de
citolizaă sș i un fragment major implicat direct îîn acest mecanism. Fragmentul
major are 2 situsuri: unul este utilizat pentru atasș area la membrana celularaă a
microbului sș i altul pentru activarea enzimaticaă mentșinerii cascadei de reactșii.
Ambele caă i de activare ale sistemului complement se desfaă sș oaraă îîn 3 etape
distincte:
-recunoasș terea antigenului
-activarea enzimaticaă propriu-zisaă
-formarea complexului de atac al membranei cu distrugerea tșintei

1. Calea clasică de activare

Recunoasș terea antigenului are ca unitate functșionalaă componenta C1. Ea
este alcaă tuitaă din 3 proteine(C1q, C1r, C1s). Moleculele de imunoglobulinaă , dupaă
ce au fixat antigenul, suferaă o serie de modificaă ri structurale care descoperaă
receptorul sau situsul pentru complement, pozitșionat îîn domeniul CH2 la
molecula de IgG sș i îîn domeniul CH4 la molecula de IgM. IgA nu fixeazaă sistemul
complement, doar IgG, IgM!
Situsul odataă descoperit leagaă fragmentul C1q care nu are activitate
proteazicaă sș i îîn prezentșa ionilor de Ca asociazaă la reactșie sș i fragmentele C1r, C1s.
C1s este cel care are activitate esterazicaă sș i cliveazaă componenta C4 îîn 2
fragmente: C4a sș i C4b. C4b se leagaă la C2 pe care îîl cliveazaă îîn 2 fragmente,
respectiv fragmentul major C2b care raă maî ne legat la C4b sș i fragmentul C2a care
participaă la cu totul altaă reactșie.
Structura alcaă tuitaă din C4b sș i C2b poartaă denumirea de convertaza C3. Ea
este structura chimicaă care va activa sș i va cliva componenta C3, ce reprezintaă
placa turnantaă a caă ilor de activare.

C4a C2a
RC C1qrs C4
C4b-C2

C2b

convertaza C3

Componenta C3 declansș eazaă reactșia de activare a lui C5, care ulterior,

printr-o modalitate foarte rapidaă formeazaă complexul de atac al membranei, o
structuraă macromolecularaă , de formaă cilindricaă cu o suprafatșaă externaă hidrofobaă
sș i un miez hidrofil. Esentșial pentru distrugerea microbului sunt moleculele C9.
Aproximativ 18 astfel de molecule se leagaă la peretele celular al microbului sș i
formeazaă prin reactșii de polimerizare canale transmembranare. Aceste canale
asiguraă penetrarea pe directșie perpendicularaă a peretelui celular, a membranei
citoplasmatice(tot îînvelisș ul microbian), ceea ce permite intrarea rapidaă a apei
extracelulare sș i a cationilor de Ca2+ sș i Na+. Sistemul realizat asiguraă distrugerea
totalaă a microorganismelor. Este probabil cel mai eficient mecanism de
citotoxicitate pentru microbii care au deja atasș atși la suprafatșa lor anticorpi
specifici, altfel se ajunge la:
2. Calea alternativă de activare îîn care componentele C1, C4, C2 sunt îînlocuite
de alte molecule, respectiv F1(factor de initșiere) D, B. F1 este o globulinaă sericaă
care a fost considerataă mult timp un tip special de anticorpi. Ea este sintetizataă îîn
special de caă tre monocite macrofage. Factorul B este cel care se atasș azaă la
fragmentul C3b sș i formeazaă convertaza solubilaă C3.(C3bB, corespondent al C2b,
C4b) .
C3b va activa componenta C5, determinaî nd alcaă tuirea complexului de atac
al membranei îîntr-o manieraă similaraă cu cea existentaă îîn calea clasicaă .
Mecanismele de activare se îîncheie ca urmare a interventșiei a cel putșin 3 factori:
-eliminarea complexelor Ag-Ac sau a resturilor microbiene ce pot
declansș a activarea pe cale alternativaă
-degradarea factorului B
-interventșia competitivaă a unei molecule speciale, denumitaă factor H care
inactiveazaă componenta C3b

C2a
C4a
1. C1s C4 C2
C4b
C2b
C4b

C3

2. F1 D B

Bazele celulare și moleculare ale memoriei imunologice

Memoria imunologicaă a unui organism este asigurataă de limfocitele T sș i B

de memorie. Argumentul direct al memoriei imunologice este timpul mai scurt îîn
care se realizeazaă un raă spuns imun secundar. Explicatșia acestui fapt se datoreazaă
prezentșei unor clone de limfocite care au fost implicate îîn raă spunsul imun de la
prima îîntaî lnire cu antigenul sș i care s-au transformat îîn celule cu viatșaă lungaă
capabile saă reactșioneze la recontactul cu epitopii inductori.
Celulele de memorie scurteazaă durata raă spunsului imun prin faptul caă
diferentșierea lor îîn celule efectoare( limfocite T citotoxice) sau îîn celule
producaă toare de anticorpi(plasmocite) se face mult mai repede.

1. IÎn cazul limfocitelor B existaă 2 teorii privind geneza celulelor de memorie: o

teorie sustșine caă acestea provin din plasmocite care sș i-au îîncheiat capacitatea de
sintezaă sș i cealaltaă teorie sustșine caă provin din celule pre-B, programate specific
saă evolueze îîn celule de memorie.
La nivelul limfocitului B de memorie receptorii pentru antigen sunt
molecule de tip IgG. Dupaă recontactul cu antigenul inductor ele vor sintetiza
acelasș i tip de imunoglobulinaă , îînsaă mult mai repede sș i îîn cantitate mai mare. S-a
demonstrat caă la suprafatșa limfocitelor B de memorie pot exista sș i alte clase de
imunoglobuline. Acestea au mai mult rol de marker antigenic, permitșaînd
recunoasș terea celularaă .
IÎn functșie de pozitșionarea lor, limfocitele B de memorie pot avea la
suprafatșaă categorii speciale de anticorpi; astfel îîn cazul limfocitelor B pozitșionate
la nivel de mucoase imunoglobulina de suprafatșaă este de tip IgA. IÎn cazul
limfocitelor B prezente la nivel de ganglioni limfatici, imunoglobulina dominantaă
este de tip IgG. IÎn cazul îîn care imunoglobulina de suprafatșaă este de tip IgM,
aceasta îîn niciun caz nu poate fi celulaă de memorie. Mentșinerea viabilitaă tșii
limfocitelor de memorie(ani de zile) se poate datora recirculaă rii acestor celule la
nivelul maă duvei osoase hematogene, unde biochimia localaă reprezintaă un suport
regenerativ.
Limfocitele B de memorie NU se activeazaă sub actșiunea substantșelor
mitogene. Ele raă spund numai la stimulul generat de antigenul specific.

2. Limfocitele T de memorie sunt generate îîn cortexul limfonodurilor. Ele pot

primi informatșia antigenicaă direct de la limfocitul B. Acestea sunt prezente la
interfatșa dintre foliculii secundari sș i cortexul limfonodulilor sș i au avantajul
capturaă rii foarte eficiente a antigenului. Avantajul acesta este materializat printr-
o reactșie foarte rapidaă prin proliferare intensaă sș i sintezaă de interleukine(IL-2, IL-
4) care activeazaă functșiile citotoxice. Ca sș i îîn cazul limfocitelor B de memorie
traseul prin care sunt recirculate limfocitele T de memorie este prestabilit.
Vehicularea se face prin saî nge sau limfaă , permitșaînd existentșa limfocitelor de
memorie îîn toate structurile tisulare. Comparativ îînsaă , viteza de recirculare a
limfocitelor T de memorie este triplaă fatșaă de limfocitele B de memorie.

Cooperări celulare în răspunsul imun

Pentru declansș area mecanismelor de raă spuns imun generate de prezentșa unui
antigen se pot diferentșia urmaă toarele faze:
-recunoasș terea calitaă tșii de non-self
-captarea, prelucrarea sș i prezentarea lui îîntr-o formaă mai accesibilaă altor
celule cu functșii imune
 -declansș area reactșiilor biochimice intracitoplasmatice prin care se
activeazaă proliferarea celulelor cu functșii imune, caî t sș i activarea lor îîn vederea
sintezei de citokine sș i imunoglobuline
-neutralizarea antigenului sș i activarea mecanismelor de control care aduc
sistemul imun îîntr-un stadiu de acalmie, dar cu un numaă r sporit de molecule
anticorp sș i de celule de memorie gata oricaî nd saă reactșioneze sș i saă declansș eze
mecanismele de protectșie la recontactul cu antigenul.

Primul element de interactșiune al antigenului microbian cu o serie de

celule duce la recunoasș terea lui ca structuraă non-self.
IÎn mod normal, antigenul este capturat, prelucrat, îîn asș a fel îîncaî t saă fie
prezentat efectorilor celulari îîn forma cea mai imunogenaă (=capacitate de a
produce raă spuns imun).
Aceastaă etapaă este realizataă de celule prezentatoare de antigen(celule
APC). Prezentarea antigenului se face îîn corelatșie cu receptori specifici existentși
îîn special la nivelul limfocitelor. Asocierea epitopilor antigenici cu moleculele
CMH usș ureazaă foarte mult modalitatea de informare a limfocitelor. Celula care
realizeazaă acest proces cu eficientșaă maximaă este macrofag. Pe maă suraă ce stocul
de epitopi rezultatși îîn urma fagocitozei cresș te, macrofagul va prezenta antigenul
limfocitelor T sș i B.
O functșie asemaă naă toare cu cea realizataă de macrofage este prezentarea
antigenului de caă tre celulele dendritice. Ele sunt plasate îîn special la nivel de
perete vascular sș i pot prezenta antigene vehiculate prin saî nge sau alte lichide
biologice limfocitelor T sș i B. Chiar sș i limfocitul B îîn conditșiile îîn care tșesutul este
saă rac îîn macrofage sș i celule dendritice poate prezenta antigenul capturat
limfocitelor T sș i macrofagelor. IÎn tot acest mecanism de capturare sș i prezentare a
antigenului celula cheie este limfocitul T-helper. Acesta fie prin contact direct cu
antigenul, fie prin intermediul interleukinelor va activa serii de celule care
declansș eazaă atacul final asupra antigenului microbian.
Un exemplu de cooperare celularaă îîn care informarea reciprocaă se face
faă raă defecte este dat de mecanismul de cooperare existent îîn zona marginalaă a
splinei:
-antigenele paă trund de regulaă prin artera splenicaă sș i intraă îîn sistemul de
filtrare cu o vitezaă foarte redusaă
-macrofagele prezente abundent îîn zonaă declansș eazaă mecanismul de
fagocitozaă sș i degradeazaă antigenul cu paă strarea/ conservarea epitopilor
imunogeni.
-îîn cazul îîn care stocul de epitopi cresș te macrofagul exprimaă la suprafatșaă
epitopii pe care îîi prezintaă limfocitelor B sș i/sau celulelor dendritice. Celula
dendriticaă migreazaă spre foliculii limfatici unde va veni îîn contact cu limfocitul T.
Practic, îîn aceastaă zonaă limfocitele T pot fi informate ataî t de caă tre celula
dendriticaă plasataă pe fatșa interioaraă a peretelui vascular, caî t sș i de macrofage sș i
limfocite B plasate pe fatșa exterioaraă a peretelui vascular.
-cooperaă rile celulare pot fi realizate îîntre aceste perechi de celule:
 -macrofag-limfocit B/celulaă dendriticaă (este cooperarea directaă
îîntre celulele prezentatoare de antigen);
-celulaă dendriticaă -limfocit B
-macrofag-limfocit T-helper
-limfocit B(cu functșie APC)-limfocit T-helper
-tot îîn grupul cooperaă rilor celulare existaă cooperarea limfocit T-
helper-limfocit B sș i limfocit T-helper-limfocit T-citotoxic
Aceste cooperaă ri sunt de regulaă secventșiale, ele intereseazaă îîn
aceeasș i unitate de timp 2 sau mai multe populatșii celulare.
Activarea simultanaă a tuturor cooperaă rilor celulare are ca rezultat
de cele mai multe ori aparitșia fenomenelor autoimune.
Pornind de la aceste cooperaă ri s-ar putea imagina urmaă toarea
modalitate de raă spuns imun:
Un microb straă bate barierele de suprafatșaă faă raă saă fie afectat sș i
paă trunde îîn intimitatea organismului, de regulaă tșesut conjunctiv. Aici este atacat
aproape simultan de neutrofile sș i de macrofage. Neutrofilele fagociteazaă
microbul, distrugaî ndu-l îîn totalitatea lui morfologicaă . Macrofagele fagociteazaă
partșial microbul, conservaî nd epitopi. De cele mai multe ori procesul infectșios se
îîncheie la acest nivel, neutrofilele îîn asociere cu macrofagele blocaî nd
multiplicarea sș i raă spaî ndirea microbilor.
IÎn situatșia îîn care microbul se poate localiza îîn interiorul celulelor
gazdaă (bacterii/virusuri cu dezvoltare intracelularaă ) celula este atacataă sș i
distrusaă de caă tre NK sș i macrofag prin mecanisme de citotoxicitate, independentaă
de prezentșa anticorpilor. IÎn situatșia îîn care microbul nu poate fi blocat, îîn prima
linie de apaă rare cu celulele sus-mentșionate se trece la prezentarea antigenelor
populatșiei de limfocite, astfel macrofagul externalizeazaă epitopii sș i prezintaă îîn
forma îînalt imunogenaă limfocitelor T-helper sș i limfocitelor B. Limfocitul T-helper
odataă activat declansș eazaă cele 4 functșii( ). Gratșie lor îîncepe sinteza de Ac
specifici, se activeazaă initșial celulele K, sș i apoi limfocitele T citotoxice care vor
declansș a fenomenele de citotoxicitate, dependente de anticorpi. Caî nd titrul
anticorpilor este scaă zut actșioneazaă celula K, iar pe maă suraă ce titrul anticorpilor
cresș te functșiile citotoxice sunt preluate de caă tre limfocitele T citotoxice. Odataă cu
aparitșia anticorpilor(clasele IgG sș i IgM) îîn mecanismele de raă spuns imun
intervine sș i sitemul complement(citotoxicitate molecularaă ).

Initșial, neutrofilele si macrofagele vor fagocita microbul.

Dacaă va cresș te concentratșia de epitopi îîn macrofag, capacitatea de
multiplicare va fi mai mare decaî t cea de fagocitare sș i emite semnale caă tre
limfocitul T helper, prezentaî nd epitopii la periferie.
Dacaă microbul se ascunde îîn celulaă , atunci NK sș i Mf vor declansș a
mecanisme citotoxice(anticorp-independente).
Paî naă la acest moment apaă rarea este nespecificaă .

Concentratșie scaă zutaă de Ac: celula K

Concentratșie crecutaă de Ac: limfocit citotoxic
IÎn final se atasș azaă sș i complexul de atac al membranei la nivelul microbului.
Caracteristicile răspunsului imun primar

Raă spunsul imun primar este raă spunsul imun declansș at îîn momentul îîn
care antigenul a reusș it saă se raă spaî ndeascaă sș i saă se multiplice îîn organism.
De regulaă se desfaă sș oaraă departe de locul îîn care a paă truns antigenul,
participaă anticorpi din clasa IgM sintetizatși îînsaă îîn cantitate mai redusaă . Este un
raă spuns imun foarte eficient îîn ceea ce îînseamnaă neutralizarea toxinelor
microbiene, îîn blocarea multiplicarea virusurilor sș i îîn opsonizarea bacteriilor.
Este un raă spuns caracteristic îîn special îîn infectșiile bacteriene.
Raă spunsul imun secundar se declansș eazaă la recontactul cu antigenul. Este
caracterizat prin sintezaă crescutaă de IgG. Factorii declansș atori sunt limfocitele de
memorie. Este mai eficient îîn cazul reinfectșiilor virale.

IMUNOPATOLOGIE
IÎn domeniul Imunopatologiei pot fi îîncadrate acele staă ri de boalaă îîn care
mecanismul etiopatogenetic are substrat imunologic. IÎn functșie de natura
efectorilor celulari sș i moleculari implicatși dar sș i îîn functșie de mecanismul de
raă spuns imun afectat, imunopatiile pot fi clasificate astfel:
- Reactșii de hipersensibilitate (alergii);
- Imunodeficite, respectiv afectșiunile care constau îîn aplazii, hipoplazii ale unor
organe sș i tșesuturi imunocompetente cu afectarea efectorilor celulari aferentși
acestora;
- Boli autoimune, ca rezultat a unor reactșii anormale a efectorilor celulari sș i
moleculari, reactșii induse de structuri denumite autoantigene sș i care din diverse
cauze nu mai sunt recunoscute ca structuri „ self ”sș i ca urmare îîmpotriva lor se
declansș eazaă un raă spuns imun cu consecintșe distructive fatșaă de propriul
organism.

Stările de hipersensibilitate(alergii)

Starea alergicaă este o situatșie paradoxalaă a raă spunsului imun caî nd acesta
este exagerat sau necorespunzaă tor, devenind daă unaă tor pentru organism. Alergia
apare de regulaă la un individ care a venit îîn contact cu un antigen special denumit
alergen. Primul contact induce sensibilizarea sistemului imun, iar cel de-al doilea
contact, eventual contacte multiple repetate duc la declansș area unei manifestaă ri
clinice specifice(semne de boalaă ).
IÎn functșie de mecanismele de declansș are a staă rilor alergice, ele pot fi
îîncadrate îîn 4 tipuri:
-hipersensibilitatea de tip I (hipersensibilitate
imediataă /anafilacticaă )
-hipersensibilitatea de tip II(hipersensibilitate citotoxicaă )
-hipersensibilitatea de tip III(hipersensibilitate cu complexe
imune)
-hipersensibilitatea de tip IV(hipersensibilitate îîntaî rziataă /de tip
celular)
Primele 3 manifestaă ri sunt mediate de anticorpi.
Ultima manifestare se datoreazaă unor celule.

1. Hipersensibilitatea de tip I(hipersensibilitate imediată/anafilactică)

 Acest tip de hipersensibilitate se manifestaă prin reactșii tisulare foarte
rapide declansș ate îîn primele minute de la contactul alergenului cu anticorpi
specifici acestuia.
Se numesș te anafilaxie dacaă reactșia poate apare la orice individ al unei
specii, sau se numesș te atopie, caî nd apare doar la unii indivizi, de regulaă ca o
caracteristicaă geneticaă .
Mecanismul de instalare implicaă urmaă toarele etape:
-la primul contact cu alergenul acesta induce îîn organism sinteza
unui anticorp special din clasa IgE
-la recontactul cu alergenul molecula de IgE este deja pozitșionataă
prin fragmentul FC la nivelul bazofilelor sș i mastocitelor. Situsul de combinare cu
alergenul este descoperit sș i îîn mod rapid acesta se va cupla la imunoglobulinaă .
Atasș area alergenului la bazofil sș i mastocit declansș eazaă îîn aceste celule o serie de
reactșii care au ca etapaă finalaă degranularea(adicaă descaă rcarea contșinutului toxic
existent îîn granulatșiile citoplasmatice).
Mecanismul dureazaă doar caî teva minute sș i are ca o consecintșaă imediataă
lezionarea tșesuturilor îîn care s-au degranulat bazofilele sș i mastocitele.
Compusș ii toxici deversatși pot fi îîmpaă rtșitși îîn 2 categorii: compusș i
preformatși, stocatși deja îîn granulatșii sș i compusș i sintetizatși ad-hoc dupaă
stimularea celulei. Din prima categorie fac parte histamina, serotonina, heparina
sș i factorul chemotactic eozinofil al anafilaxiei.(tulburaă ri circulatorii, de
permeabilitate, anticoagulare). Din a 2-a categorie fac parte o serie de enzime
care degradeazaă fosfolipidele existente îîn membranele bazofilului sș i mastocitului,
de exemplu prostaglandinele sș i tromboxanii(tulburaă ri circulatorii).
Manifestaă ri: IÎn primul raî nd, reactșia se produce îîn principal la nivelul
arborelui respirator sau mai rar la nivel digestiv(diferentșe sunt îîntre specii sș i îîn
functșie de sensibilitatea tșesuturilor afectate). La om sș i la majoritatea mamiferelor
tșesutul afectat este cel respirator, producaî ndu-se bronhospasm, edem laringian
ce duce frecvent la asfixie. La caî ine organul de sș oc este ficatul, cele mai afectate
fiind venele hepatice, unde se produc hemoragii grave.

Atopia se produce printr-un mecanism identic cu cel existent îîn anafilaxie,

dar se deosebesș te prin 2 aspecte:
- are predispozitșie geneticaă sș i alergenele tipice pentru aceste
manifestaă ri
- provenientșa din mediul extern sau din alimente(sporii ciupercilor,
praf industrial, fragmente de blanaă /puf, pene).
Manifestarile clinice specifice atopiei st febra, exemele si urticaria si uneori
astmul. Hipersensibilit atopica se poate transfera prin serul sangvin dar nu si
prin celule sangvine.
Determinarea titrului IgE reprezintaă elementul de baza in diagnosticarea
hipersensibilitaă tșii de tip I
2. Hipersensibilitatea de tip II (citotoxica).
Anticorpii fixati pe antigenele de suprafata activeaza
sist complement precum si o serie de efectori celulari de gradul celula
nepurtatoare astfel de antigeni, responsabilit acestui mecanism revine
anticorpilor din cls IgG sau IgM atasati de antigen prin fragm Fab, in felul acesta
ei act ca o punte sist complement prin situsurile existente pe fragm Fc rezultatul
e liza celulelor mediata de sist complement. Cel tinta in acest mecanism prezinta
sensibilit diferita fata de atacul diverselor tipuri de cel efectoare atrase de
receptorii Fc. Intr o reactie alergica in care tinta e o cel nucleata de dimensiuni
de multe ori mai mari decat ale neutrofilelor, in cazul acesta fagocitul elibereaza
enzime lizozomale care vor produce leziuni ale membr celulare fenomenul fiind
denumit exocitoza/fagocitoza frustrata. Principalele forme de alergie de tip 2 st
accidentele det de transfuziile sangvine incompatibile si de bolile hemolitice fata
de cele ale nou-nascutilor. Lor li se adauga si reactiile alergice de tip 2 induse de
anumite medicamente.
Accidentele de transfuzie. Implicarea majora exista in med umana unde
transfuziile realizate incorect pun in pericol viata pacientului. Aceste accidente st
det de pluralitatea antigenica a unor structuri existente pe membrana hematiilor
den genetic antigene de grup sangvin. In sangele oamenilor si animale se gasesc
anticorpi specifici fata de antigenele de grupa sangvina diferita de cea a cel
gazda. Un individ care are un anumit antigen de grup sangvin nu va avea
niciodata anticorpi fata de aceste antigene. Modul in care apar acesti anticorpi nu
e pe deplin clarificat, sinteza lor se presupune ca e indusa de unele antigene
heterofile existente in natura (antigene de nat microbiana, parazitara dar si de
org vegetala). Aceste struct st inrudite dpdv biochim cu unii epitopi comuni ai
hematiilor. Jocul de transfuzie se poate traduce in 2 sit:
- In prima at cand receptorul are deja anticorpi naturali fata de antigenele
de grup sangvin
ale donatorului si s-a demonstrat ca acesti anticorpi apartin in majorit cazurilor
clasei IgM (omul).
- A doua sit e datorata unei prime transfuzii in care nu au existat anticorpi
nat antihematii,
dar la a 2-a transfuzie acesti anticorpi st deja elaborati si declanseaza rapid
starea de soc.(caine).
Socul de transfuzie se datoreaza acumularii de agregate de hematii sau resturi de
hematii ce formeaza coaguli intravasculari. Tabloul clinic e specific unor tulburari
circulatorii si cuprinde anemie, hipotensiune,bradicardie si apnee, tulburari de
ritm cardiac si uneori voma si diaree. Gravitatea socului si prognosticul acestuia
st corelate in cant de sange incompatibil transfuzat.
Boala hemolitica a nou- nascutilor e data de incompatibilitatea de Rh
respectiv de prez antigenului D la supraf hematiilor unor indivizi.
Ex: reactii alergice de tip 2 fata de medicamente. Trei tipuri de mecanisme pot
conduce la astfel de reactii:
- Combinarea directa a unor anticorpi existenti in organism, in
medicamente care schimba
specificitatea de reactii a anticorpului si poate duce la o hemoliza nespecifica
mediata de ft multe ori de sistemul complement.
- E generat de capacitatea unor medicam de a se fixa la supraf hematiilor,
de a modifica
struct antigenului de grup sangvin care devine o struct non-self. Acest mecanism
sta la baza anemiei hemolitice de tip medicamentos (chiminele, penicilina, ac
amino salicilic pot produce astfel de modificari).
- Produs de unele cefalo-sporine care modifica biochim struct de pe supraf
hematiilor,
acestea putand cupla nespecific o categ larga de anticorpi declansand in
consecinte activit fagocitara de tip opsonic.
Ex: rejectia alogrefelor e tot o alergie de tip 2 manifestata in primele 48h de la
transplantarea unui tesut/organ si manifestata specific fata de antigenele de
histocompatibilitate existente pe celulele org grefat. Atacul se da imediat in
special asupra vaselor si capilarelor sangvine ce au ajutat la revascularea
organului.
3. Hipersensibilitatea de tip III (cu complexe imune).
Cand anticorpii se combina cu antigenul
specific se formeaza complexe imune, in mod normal aceste complexe st
indepartate in principal prin mecanisme fagocitare sau liza moleculara. Uneori
ele raman intacte si se pot depozita in tesuturi provocand grave tulburati
functionale, in unele boli microbiene complexele imune se depoziteaza
preferential in org care au rolul de filtrare (in special la niv rinichilor). In bolile
autoimume mecanismele de rasp imun iau o directie periculoasa, antigenele
celulare proprii unor celule numai st recunoscute ca struct self ci in consecinta
impotriva lor se declanseaza sinteza de anticorpi specifici. Acesti anticorpi se vor
lega pe sist cel in cauza care vor fi atacate prin mecanisme citotoxice, cel mai
frecvent aceste cupluri antigen-anticorp anormale st intalnite la niv articulatiilor,
la niv vaselor capilare, ficat si rinichi. Acumularea in exces a complexelor imune
atrage dupa sine activarea sist complement si migrarea neutrofilelor. Se
declanseaza procese inflamatorii si grave leziuni tisulare. Cele mai cunoscute
reactii de tip 3 st considerate: reactia Arthus si manifestarile legate de boala
serului.
Reactia Arthus reprez un model experimental de declansare a alergiei de tip 3.
Arthus a constatat ca iepurii inoculati saptamanal intradermic cu cant mici de ser
de cal dupa un nr de inoculari incep sa prezinte inflamatii dermice la locul de
inoculare. Reactia inflamatorie apare dupa 3-4h de la inoculare si se manifesta
prin edem, hemoragie si necroze. Cu cat nr inocularilor creste reactia se
intensifica, ulterior s-a demonstrat ca aceste manifestari se datoreaza
complexelor imune constituite din antigenul reprezentat de prot din serul de cal
si anticorpii specifici acesor proteine (anticorpi in special antialbuminei).
Modelul experimental al lui Arthus s-a dovedit a avea un corespondent in
evolutia mai multor boli, iar reactiile inflamatorii au ca sediu pe lg piele alte
diferite organe:pulmonul, articulatile si chiar ochiul. Anticorpii responsabili de
reactia Arthus st din cls IgG precipitanti si fixatori de complement.
Boala serului apare in mod caracteristic dupa injectarea unui ser heterolog in
scop terapeutic (in cant mai>). Unele proteine din ser pot juca rolul unor
antigene si pe masura ce intra in circ induc cant importante de anticorpi specifici.
Prezenta simultana a acestor proteine si anticorpilor specifici lor duc la aparitia
unor cant > de complexe imune vehiculate prin sist circ sau depuse in anumite
reg ale organismului. Manifestarile tipice apar de la cateva zile pana la 2 sapt de
la injectarea serului heterolog (strain).
Ex de manifestari: glomerulonefrita acuta poststreptococica e o boala renala
asociata cu prezenta complexelor imune formate dupa o infectie streptococica
(un streptococ beta-hemolitic), boala debuteaza la cateva sapt dupa infectarea cu
streptococul in cauza de cele mai multe ori infectia fiind localizata la niv epitelial;
se presupune ca aceste complexe antigen-anticorp st vehiculate de la niv infectiei
catre filtrul renal si depozitate la niv glomerulului. Boala evolueaza cronic si o
mare parte din aceste complexe imune vor atrage si fixa proteinele sist
complement, consecutiv lizei produse de sist complement se va declansa la niv
glomerulului un proces inflamator care atrage numeroase neutrofile. Consecutiv
inflamatiei se vor declansa numeroase mecanisme fagcitare si citolitice care vor
scoate treptat din functiune rinichiul. S-a dem ca de ex la cal depozitele de
complexe imune de la nic rinichiului st datorate virusului anemiei infectioase, iar
la caine se produc in urma infectiei cu Brucela Canis.
Alveolita (pneumonia) extrinseca alergica e int atat la om cat si la animale, are
manifestarile unei pneumonii. Etiopatogenetic e o alergie de tip 3. Alergenii st o
serie de pulberi care plutesc in aer in compoz carora pot exista struct
microbiene, vegetale sau minerale. Aceste alergene induc in final formarea de
anticorpi specifici (IgM si IgG) care precipita si form complexe imune ce se depun
pe peretii alveolari producand forme acute sau cronice de boala. Cele mai
sensibile st bovinele si cabalinele. Boala evolueaza cronic la majorit cazurilor si
cu timpul peretii alveolari se ingroasa, se fibrozeaza si st scosi din functiune
(manifestarile st de fibroza si emfizem). La taurine boala se num febra de otava,
la cabaline emfizem pulmonar alergic, la om boala crescatorului de porumbei
/pulmonul de fermier.
4. Hipersensibilitatea de tip IV- (intarziata sau de tip celular). E singura
alergie in care nu
intervin anticorpii, intreaga responsabilit o au celulele. Ea este rezultatul
interactiunii unui antigen (alergen) cu celulele dendritice cu populatii de limf T,
de hipersensibilit intarziata. In fct de timpul de aparitie a reactiei dupa inoculrea
antigenului hipersensibilitatea de tip 4 poate fi impartita in 4 categ:
a. Reactia Jones- Mote= reactie ce provoaca de regula o sensibilizare
maxima la inocularea
unor antigene solubile (ovalbumina), poate fi produsa numai experimental si
declansarea e de regula manifestata la 7 zile de la inoculare. Principalele celule
efectoare ale acestei hipersensibilitati sunt bazofilele si din aceasta cauza este
denumitaă si hipersensibilitatea cutanataă bazofilicaă .
b. Hipersensibilitatea de contact= starea de alergie declansata in aprox
48h de la contactul cu
alergen si exprimata clinic prin dermatite.
Omul si cainele reprez spp cele mai sensibile, subst alergene care provoaca
aceasta stare st de regula subst chimice cu structura simpla (nichelul, cromul,
formaaldehida, cauciucul), unele subst vegetale( iedera sau lemnul de stejar),
precum si subst cu struct colplexa (cosmeticele, detergenti sau unele medicam
toxice). In mod normal aceste subst nu au prop antigenice, contactul prelungit cu
pielea duce ca subst sa se comporte ca o haptena, sa se ataseze la unele proteine
ale organismului si sa actioneze ca un antigen complet. Cand organismul
sensibilizat vine din nou in contact cu subst respect intr-un interval de aprox 48h
se declanseaza o dermatita manifestata prin eritem, prurit, eczeme si chiar
necroza pielii. Celula prezentatoare de antigen in acest caz e celula de tip
Langerhans, iar celulele efectoare st limfocitele T de hipersensibilit intarziata si
macrofagele. Prin testul intradermic (testul Plasturelui) se poate identifica
alergenul declansator al acestei reactii.
c. Hipersensibilitatea tuberculinică= stare alergica specifica a unor boli
infectioase, intalnita in
afara de tuberculoza si in morva, sau bruceloza.
Alergenul este reprezentat deelemente din structura peretelui bacterian. Sunt
derivate proteice care prin purificare pot reprezenta elemente care declanseaza
reactia in scop de diagnostic (preparate de tip PPD- tuberculina). Daca acest tip
de preparat este injectat intr-o cantitate redusa, intradermic, la un animal care a
avut un contact anterior cu bacteria care produce boala se produce la locul de
inoculare o reactie manifestata prin inflamatie locala, hiperemie, induratie si
uneori edem. Reactia este foarte evidenta la 48-72h de la inocularea produsului.
Rol major in declansarea acestei reactii au limfocitele T de hipersensibilitate
intarziata si macrofage.
d. Hipersensibilitatea de tip granulomatos= persistenta indelungata a
unui antigen in interiorul
macrofagului.
Este foarte asemanatoare cu hipersensibilitatea tuberculinica pana la un anumit
punct al manifestarilor clinice. Deosebirile dintre cele 2 tipuri constau in: durata
timpului de raspuns (la tipul granulomatos durata e de 25-30 zile), tipul celulelor
participante in reactie (sunt responsabile celule epitelioide si macrofagele). Un
exemplu clasic de astfel de reactie este granulomul tuberculos. Reactia poate fi
utilizataă si ea ca o sursa de diagnostic, dar de cele mai multe ori rezultatul acestei
reactii (granulomul) reprezintaă cea mai importanta sursa de difuzare a unor
germeni vii patogeni in intregul organism.

IMUNODEFICITE
Pe baza factorilor etiologici implicatși îîn declansș area imunodeficitelor, ele
pot fi clasificate astfel:
- Imunodeficite primare îîn care sunt incluse aplaziile, hipoplaziile sș i disfunctșiile
de organ;
- Imunodeficite secundare care cuprind staă ri cu etiologie complexaă , polifactorialaă
datorate îîn principal unor agentși micrpbieni, unor factori nutritșionali sș i factori de
stress.
Imunodeficite primare
Hipoplazia timică (paracheratoza ereditaraă a bovinelor, acrodermatita caninaă ,
sindromul Di George la om)
Manifestarea principalaă a cestui imunodeficit constaă îîn hipoplazia timusului sș i
abolirea mecanismelor imune dependente de limfocitele T. Ca urmare animalele
afectate sunt foarte receptive la infectșii. Un remediu aplicat îîn corectarea acestei
staă ri este administrarea de hormoni timici eventual chiar transplantarea de
timus.
Paracheratoza bovină este o imunodeficientșaă cu caracter ereditar îîntaî lnitaă la
rasele Frizaă sș i Holstein, la care pe laî ngaă hipoplazia timicaă , leziunile dominante
sunt la nivelul pielii, respectiv paracheratozaă îîn jurul ochilor sș i botuluisș i caă derea
paă rului la nivelul membrelor. Deficitul limfocitar se referaă numai la popupatșia de
limfocite T. Mecanismele de raă spuns imun realizate de caă tre limfocitele B nu sunt
afectate.
Acrodermatita canină este semnalataă îîn special la caî ini din rasa Bull-terrier sș i
se manifestaă prin leziuni cutanate de tipul acrodermatitei, piodermatitei,
pneumonie sș i enteritaă . Animalele afectate nu supravietșuiesc vaî rstei de 4-5 luni.
Pe laî ngaă absentșa timusului se constataă hipoplazia spinei sș i a limfonodurilor.
Boala are caracter ereditar sș i tratamentul cu preparate pe bazaă de zinc produc
amelioraă ri a leziunilor dermice, faă raă a salva viatșa animalului.
Imunodeficiența selectivă în IgA este o imunodeficientșaă îîntaî lnitaă la om, caî ine sș i
paă saă ri. Boala are un mecanism de transmitere geneticaă sș i constaă îîn perturbarea
procesului de diferentșiere a limfocitelor B. La majoritatea animalelor afectate se
constataă sș i aparitșia de anticorpi anti-IgA. La caî ine aceastaă imunodeficientșaă are
caracter de rasaă , predispozitșie prezentaî nd caî inii din rasele Ciobaă nesc german sș i
Beagle. Faă raă saă le punaă viatșa îîn pericol, animalele afectate prezintaă predispozitșie
la infectșii respiratorii sș i otite.
Imunodeficiența selectivă în IgG este semnalataă la om, cabaline, taurine sș i
paă saă ri sș i se manifestaă prin reducerea semnificativaă a concentratșiei de IgG total
sau numai unor subclase de IgG. La taurinele din rasa Rosș ie danezaă , 2-3% din
animale prezintaă acest imunodeficit manifestat initșial printr-o sensibilitate mare
la infectșii respiratorii. Cauzele pot fi de ordin genetic, dar sș i o defectoasaă
cooperare îîntre limfocitele Tsș i B.
Imunodeficiența selectivă în IgM afecteazaă omul, calul sș i caî inele. La cai sș i îîn
special la caii din rasa arabaă se constataă o sensibilitate crescutaă la infectșiile
respiratorii produse de germeni din genul Klebsiella. Majoritatea animalelor
afectate supravietșuiesc paî naă la vaî rsta de 1-2 ani.
Imunodeficitul mixt sever al cailor de rasă arabă este cea mai cunoscutaă
imunodeficientșaă a cabalinelor. La caii din rasa arabaă , 1-3% din efective prezintaă
defectul genetic cu caracter autozomal recesiv, responsabil de producerea
imunodeficitului. IÎn principal este afectataă celula stem la care se asociazaă sș i
incapacitatea de instruire a organelor limfoide primare. IÎn timusul animalelor
afectate nu se maturizeazaă decaî t aproximativ 5-10% din limfocitele T echivalente
unui animal saă naă tos. Se constataă deasemena absentșa din saî ngele periferic a
limfocitelor T supresor sș i o concentratșie foarte redusaă a imunoglobulinelor din
clasele IgM sș i IgA. Animalele afectate supravietșuiesc paî naă la vaî rsta de 5 luni.
Imunodeficiențe secundare
Imunodeficiențe induse de virusuri
Aproximativ 18 virusuri majoritatea îîncadrate îîn familia Retroviridae, subfamilia
Lentivirinae pot genera imunodeficientșe la om sș i animale. Principalele specii de
animale afectate sunt maimutșele (virusul simian al imunodeficientșei – SIV), feline
( virusul imunodeficientșei feline – FIV; virusul leucemiei feline – FeLV); bovine
( virusul imunodeficientșei bovine – BIV).
Imunodeficientșe induse de altși factori
Principalii factori exogeni care pot genera staă ri de imunodeficientșaă sunt toxinele
microbiene sș i minerale, malnutritșia (carentșele minerale sș i vitaminice) sș i stressul.
BOLI AUTOIMUNE
Un fenomen autoimun este definit prin îîntreruperea tolerantșei
imunologice fatșaă de self sș i elaborarea de caă tre organism a unor efectori celulari
sau moleculari, care vor actșiona autodistructiv asupra propriilor celule, tșesuturi
sau organe.
Bolile autoimune diagnosticate paî naă îîn prezent trebuie saă îîndeplineascaă
urmaă toarele criterii:
- autoanticorpii trebuie saă fie detectabili îîn toate cazurile de boalaă ;
- boala saă fie reproductibilaă experimental îîn urma administraă rii sub o anumitaă
formaă a antigenului inductor;
- boala experimentalaă trebuie saă se caracterizeze prin acelasș i tablou clinic sș i
lezional cu cea naturalaă ;
- transmiterea ei la un animal normal saă fie posibilaă fie prin ser sanguin fie prin
celule (limfocite).
 Un tip aparte de anticorpi declansș atori de boli autoimune îîl constituie cei
rezultatși pe baza cazurilor de mimetism antigenic, posibil îîntre celule diferite din
acelasș i organism. Un exemplu clasic de mimetism antigenic este cel stabilit îîntre
proteina M din peretele celular al streptococilor de grup A sș i tșesutul miocardic
uman. Alte exemple de mimetism antigenic îîl constituie identitatea de structuraă
biochimicaă existentaă îîntre Leptospira interrogans sș i tșesuturile oculare,
Micoplasma micoides sș i tșesutul pulmonar bovin sș i cea îîntre Treponema pallidum
sș i tșesutul miocardic bovin.
Clasificarea bolilor autoimune se poate realiza pe baza ariei de afectare a
organismului îîn douaă categorii:
- boli autoimune predominant sistemice;
- boli autoimune organospecifice.
Boli autoimune predominant sistemice
Boala lupică (lupus sistemic sau lupus diseminat)
Boala a fost semnalataă la om, caî ine, pisicaă sș i cal. Factorii etiologici declansș atori
sunt variatși sș i nu îîn totalitate cunoscutși. Sunt incriminatși microorganisme din
grupul micoplasmelor, retrovirusurilor, o serie de medicamente (sulfamide), sș i
factori de mediu, îîn principal radiatșia solaraă . Autoanticorpii prezentși au
specificitate pentru un numaă r mare de molecule prezente îîn diferite tșesuturi sș i
organe. Cei mai importantși sunt anticorpii antinucleari cu specificitate fatșaă de
propriul ADN. Ei pot produce leziuni prin mai multe tipuri de mecanisme, unul
dintre ele fiind formarea complexelor imune ADN-anticorpi antiADN, care se
depun îîn glomerulii renali, pe peretșii arteriolelor sau îîn articulatșii. Anticorpii
antinucleari se cupleazaă sș i cu nucleii celulelor îîn curs de dezorganizare sș i
degenerare, rezultaî nd formatșiuni rotunde prezente îîn rinichi, pulmon, splinaă ,
cord sș i piele, cunoscute sub numele de „ corpusculi hematoxilinici ”. Sub formaă
circulantaă acesș ti nuclei opsonizatși sunt fagocitatși de neutrofile, daî nd nasș tere
unor celule de neoformatșie binucleate, patognomonice numite „ celule lupice ” sș i
evidentșierea lor îîn frotiuri daă certitudine diagnosticului. IÎn afara anticorpilor
antinucleari apar sș i anticorpi antieritrocitari, antitrombocitari sș i anticutanatși
responsabili de dermatita lupicaă . Aceasta se caracterizeazaă prin infiltratșie focalaă
cu leucocite mononucleare, degenerarea colagenului, depunerea moleculelor de
imunoglobuline îîn jonctșiunea dermoepidermicaă . La om dermatita lupicaă are un
aspect specific, respectiv pete cu forma unui fluture pe fatșaă sș i hipercheratozaă
asociataă cu alopecie. De asemenea pot exista la om leziuni de glomerulonefritaă ,
anemie hemoliticaă sș i poliartritaă . La caî ine rasele Setter irlandez, Ciobaă nesc
german sș i afgan existaă o predispozitșie ereditaraă . Principalele leziuni semnalate
sunt poliartrita simetricaă , limfadenopatii sș i dermatite îîn regiunea capului sș i
gaî tului. La cabaline localizarea dominantaă este cea cutanataă ( alopecie, seboree,
ulceratșii sș i cruste). Se mai constataă anemie sș i limfadenopatie. Histologic se
constantaă caă banda infiltrativaă de complexe imune depozitate apare bine
delimitataă la zona de separare dintre derm sș i epiderm, aspect tipic la cabaline.
Poliartritele autoimune
Pe baza particularitaă tșilor etiopatogenetice sș i anatomoclinice pot fi clasificate îîn
douaă categorii: erozive sș i neerozive.
Poliartrita erozivaă ( reumatoidaă ) este îîntaî lnitaă la om sș i caî ine. Afectșiunea initșialaă
este datorataă unor agentși microbieni (micoplasme,bacilul rujetului, parvo sș i
herpesvirusuri), manifestataă printr-o artritaă nesupurativaă . Modificarea unor
celule din structura articulatșiei care devin autoantigene duce la aparitșia
anticorpilor specifici. Autoantigenele cele mai importante, implicate îîn
patogeneza artritei reumatoide sunt IgG sș i colagenul. Autoanticorpii anti-IgG
poartaă denumirea de factorul reumatoid. IÎn majoritatea cazurilor factorul
reumatoid este o moleculaă de IgM. Inflamatșia articulatșiilor este de cele mai multe
ori simetricaă cu eroziunea gravaă a cartilajelor sș i anchilozaă .
Poliartrita neerozivaă a fost descrisaă la cal sș i la caî ine. Comparativ cu poliartrita
erozivaă , procesul inflamator îîn poliartrita erozivaă afecteazaă numai capsula
articularaă , cartilajele raă maî n intacte.
Boli autoimune organospecifice
Boli autoimune ale pielii
Pemfigus (pemphix = veziculaă ) este o boalaă autoimunaă îîn care mecanismul
etiopatogenetic constaă îîn elaborarea de anticorpi fatșaă de chitul intercelular sș i fatșaă
de membrana bazalaă de la nivelul epidermului. Este îîntaî lnitaă la om, caî ine, pisicaă
sș i cal sș i îîn functșie de particularitaă tșile morfoclinice se pot diferentșia patru tipuri
de pemfigus.
Pemfigusul vulgar este diagnosticat îîn special la caî inele de vaî rstaă mijlocie.
Veziculele se formeazaă intradermic la jonctșiunea mucocutanataă . Localizaă rile
predilecte sunt la nivelul buzelor, nas, îîn jurul ochilor, pe fatșa internaă a urechilor,
preputș sș i anus. Veziculele sunt fragile, se sparg usș or sș i la o usș oaraă frecare
epidermul se detasș eazaă usș or de derm.
Pemfigusul vegetant este o formaă mult mai raraă dar benignaă , îîn care iau nasș tere
formatșiuni proliferative, asemaă naă toare cu papiloamele vindecabile spontan.
Pemfigusul foliaceu se caracterizeazaă prin aparitșia unor vezicule mai superficiale
sș i mai fragile, leziunile avaî nd caracterul unor dermatite eruptive localizate îîn
regiunea capului (bot sș i urechi). Histologic se observaă clar pozitșia superficialaă a
veziculelor direct sub stratul cornos.
Pemfigusul eritematos este forma cea mai benignaă sș i se caracterizeazaă prin
leziuni la nivelul fetșei sș i urechilor asemaă naă toare cu cele din lupus. IÎn saî ngele
caî inilor bolnavi se gaă sesc anticorpi antinucleari.
Alopecia areata reprezintaă o alopecie sub formaă de zone rotunde, depilate dar
faă raă nici un semn de reactșie inflamatorie. Speciile afectate sunt omul, caî inele,
pisica sș i bovinele sș i bolii i se atribuie o etiopatogenie autoimunaă pa baza asocierii
caă derii paă rului cu infiltratșia limfocitaraă sș i prezentșa IgG, IgM sș i C3 evidentșiabile
prin imunofluorescentșaă la nivelul foliculilor pilosș i sș i prin efectul terapeutic al
corticosteroizilor îîn tratamentul bolii.
Psoriazis este o boalaă autoimunaă cu etiologie insuficient elucidataă semnalataă la
om, maimutșaă, cal sș i caî ine. IÎn ultimul timp se acordaă un rol important implicaă rii
limfocitelor T stimulate de o exotoxinaă a streptococilor β hemolitici. Leziunea
cutanataă constaă îîn eritem pruriginos îîn majoritatea cazurilor, îînsotșit de scuame sș i
cruste ca rezultat al unei hiperkeratoze. Localizaă rile predominante sunt la nivelul
capului, gaî tului, membre sș i spate. Persistentșa leziunilor sș i caracterul cronic al
bolii se atribuie interactșiunii îîndelungate a limfocitelor T cu proteina
streptococicaă , pe de o parte sș i cu un epitop al unor keratocite activate de citokine,
pe de altaă parte. Se admite caă factorul declansș ator al bolii sunt limfocitele T
citotoxice, iar citokinele produse de acestea au un efect mitogen direct asupra
keratocitelor, a caă ror multiplicare îîn exces reprezintaă o caracteriticaă a bolii.
Tratamentul se bazeazaă pe unguente emoliente, vitamine sș i corticosteroizi.
Boli autoimune ale musculaturii
Myasthenia gravis reprezintaă o autoimunopatie neuromuscularaă semnalataă la
om, caî ine sș i pisicaă . Ea constaă îîntr-o slaă bire progresivaă a musculaturii scheletice,
ca urmare a unei defectșiuni îîn transmiterea comenzilor nervoase la musș chii
striatși. La caî ini existaă o predispozitșie ereditaraă , de rasaă ( Terrier, Foxterrier),
datorataă unui deficit genetic care se exprimaă printr-un numaă r redus de receptori
pentru acetilcolinaă , la nivelul jonctșiunilor neuromusculare. Mecanismul constaă îîn
elaborarea de anticorpi fatșaă de receptorii pentru acetilcolinaă , de la nivelul
plaă cilor neuromusculare, anticorpi care se acumuleazaă la acest nivel sș i blocheazaă
comenzile nervoase la musculaturaă . Consecutiv agresiunii imune se constataă o
reducere la jumaă tate a numaă rului de receptori functșionali. Efectul blocant al
anticorpilor asupra receptorilor poate fi contracarat prin administrare de
anticolinesterazaă ( tensilon – cloruraă de edrofonium). Clinic boala se manifestaă
prin obosealaă sș i epuizare fizicaă dupaă un efort minim.
Boli autoimune ale sângelui și hematopoezei
Anemia hemoliticaă autoimunaă este o boalaă autoimunaă bine definitaă îîn care
propriile hematii sunt distruse prin autoanticorpi. Se presupune caă este
rezultatul alteraă rii unor structuri de pe suprafatșa hematiilor provocate de
virusuri sau structuri chimice diverse. Se admite îînsaă sș i posibilitatea dezvoltaă rii
unor clone de limfocite B accidentale, incapabile saă diferentșieze selful de non-
self, cu efecte nefavorabile pentru organism, fenomen denumit sș i „ trezirea unor
clone interzise”. Speciile sensibile la aceastaă afectșiune sunt omul, caî inele, pisica,
calul sș i bovinele. La caî ine s-a descris o predispozitșie pentru rasaă , vaî rstaă sș i sex
( Ciobaă nesc german, Setter irlandez, Tekel, Cocker, Bobtail, vaî rsta 4-5 ani,
predominant femelele). Hemoliza determinataă de autoanticorpii antihematie
este posibilaă prin douaă mecanisme: o hemolizaă propriu-zisaă intravascularaă
mediataă de complement sș i una extravascularaă produsaă de macrofagele din ficat sș i
splinaă , prin fagocitarea hematiilor cu anticorpi fixatși pe suprafatșa lor. Simptomele
principale sunt: icter, hemoglobinurie, spleno sș i hepatomegalie sș i anemie gravaă .
Boli autoimune endocrine
Tiroidita autoimunaă este semnalataă la om, caî ine, pisicaă sș i gaă inaă . S-a demonstrat
caă mai multe componente ale tiroidei pot fi antigenice. Dintre acestea se remarcaă
tiroglobulina, antigenul microzomal sș i tiroxina. La om se cunosc douaă forme de
tiroidite autoimune sub numele de boala Grave, care se exprimaă prin
hipertiroidism sș i tiroidita Hashimoto prin hipotiroidism. IÎn ambele forme s-au
evidentșiat anticorpi fatșaă de tiroglobulinaă sș i antigenul microzomal. Cu exceptșia
bolii Grave sș i a tiroiditei sș i a tiroiditei autoimune la pisicaă , unde se constataă
hipertiroidism, tiroidita autoimunaă la animale se exprimaă prin hipotiroidism.
Specia cea mai afectataă dupaă om este caî inele la care existaă predispozitșie de rasaă ,
vaî rstaă sș i sex. Manifestaă rile clinice apar îîntr-un stadiu foarte avansat de
distrugere a tșesutului tiroidian sș i se caracterizeazaă prin adinamie, zone de
alopecie, obezitate, intolerantșaă la frig, mixedem sș i piodermitaă . La gaă inile din rasa
Leghorn, s-a creat o linie – OS (obezaă ), la care boala apare spontan sș i reprezintaă
un model pentru studiul bolii.
IMUNOPROFILAXIE
IÎnsuşirea noţiunilor de bazaă ale imunologiei permite o apreciere corectaă a
importanţei utilizaă rii îîn practica medicalaă a unor biopreparate cu efect profilactic
şi terapeutic. IÎn plus o parte din aceste biopreparate constituie un element
esenţial îîn realizarea unor tehnici de diagnostic imunologic şi microbiologic.
 Biopreparatele de tipul vaccinurilor, antigenelor de diagnostic sau a
serurilor imune utilizate îîn scop terapeutic sau de diagnostic au staî rnit, îîncaă de la
îînceputurile imunologiei, un interes medical considerabil. IÎn linii mari
vaccinurile şi serurile imune sunt responsabile de scaă derea morbiditaă ţii şi
mortalitaă ţii infecţioase. Utilizarea lor sistematicaă a permis controlul sau chiar
eradicarea a numeroase boli infecţioase.
Imunizarea unui animal se poate realiza îîn mod activ sau pasiv.
1. Imunizarea activă
Imunizarea activaă reprezintaă o formaă de imunitate dobaî nditaă prin
stimularea directaă a sistemului imun al organismului gazdaă de caă tre un antigen.
Rezultatul acestei imunizaă ri este materializataă prin sinteza unor anticorpi
specifici, dar acest fapt nu constituie garanţia instalaă rii unei imunitaă ţi de
protecţie.
Imunizarea activaă poate fi dobaî nditaă îîn mod natural, ca urmare a
contactului cu microbul patogen îîn cursul bolii, sau poate fi indusaă artificial prin
vaccinare.
Vaccinurile pot fi definite ca produse biologice, obţinute din
microorganisme sau toxinele acestora şi care prin inoculare îîn organismul uman
sau animal, determinaă producerea unei staă ri de imunitate activaă specificaă faţaă de
o anumitaă boalaă .
Primul vaccin, vaccinul antivariolic, a apaă rut cu aproape 200 de ani îîn urmaă
graţie medicului englez Edward Jenner. IÎn anul 1798, Jenner a descoperit şi
aplicat pentru îîntaî ia dataă vaccinarea antivariolicaă . El a pornit de la observaţia caă
îîn cursul unei epidemii de variolaă mulgaă torii de vaci nu se îîmbolnaă veau sub
formaă manifestataă clinicaă . Examinaî nd îîndeaproape acest fenomen, Edward
Jenner a remarcat caă pe ugerul vitelor existau nişte vezicule cu lichid
asemaă naă toare cu erupţia caracteristicaă variolei la om, vezicule regaă site, uneori, şi
pe maî inile mulgaă torilor. De aici medicul englez a raţionat astfel: este posibil ca îîn
interiorul veziculelor de pe ugerul vacilor sau pe maî inile mulgaă torilor saă se
gaă seascaă un element care poate proteja omul îîmpotriva variolei? Extraă gaî nd
lichidul vezicular şi administraî ndu-l pe cale cutanataă la om, a obţinut protecţia
îîmpotriva unui nou val epidemic de variolaă . IÎn prezint ştim caă baza acestei
practici de vaccinare, efectuataă cu aproape 100 de ani îînainte de prepararea
ştiinţificaă a primului vaccin bacterian şi cu mai mult de 150 de ani îînainte de
evidenţierea prin microscopie electronicaă a virusului variolic, se datoreazaă
faptului caă îîntre virusul variolic uman şi cel bovin (nepatogen pentru om) existaă
o identitate antigenicaă .
Dupaă aproape 100 de ani, Louis Pasteur a preparat vaccinul antirabic şi a
deschis drumul elaboraă rii de noi vaccinuri antivirale şi antibacteriene pe scaraă
largaă . Dealtfel, Pasteur a stabilit pentru prima dataă şi principiile imunizaă rii, care
şi-au paă strat valabilitatea paî naă azi.
Un vaccin este cu ataî t mai valoros cu caî t gradul de protecţie este mai îînalt,
nocivitatea este mai micaă şi reacţiile adverse post-vaccinale mai reduse. De
asemenea, valoarea unui vaccin este estimataă prin reducerea morbiditaă ţii îîn
loturile vaccinate.
Vaccinurile, bacteriene sau virale, sunt utilizate îîn marea lor majoritate îîn
scop profilactic. Existaă îînsaă şi cazuri caî nd vaccinarea se face îîn scop terapeutic
(vaccinarea antistafilococicaă ) sau alteori ataî t îîn scop profilactic caî t şi terapeutic
(vaccinarea antitetanicaă ).
 Vaccinurile pot fi clasificate dupaă urmaă toarele criterii:
- Natura antigenului utilizat la preparare:
- vaccinuri de origine bacterianaă ;
- vaccinuri de origine viralaă ;
- vaccinuri de origine parazitaraă .
- Starea morfofuncţionalaă a antigenului utilizat la preparare:
- vaccinuri constituite din germeni vii şi nevirulenţi;
- vaccinuri constituite din germeni vii atenuaţi;
- vaccinuri constituite din germeni inactivaţi şi anatoxine;
- vaccinuri preparate cu fracţiuni imunogene purificate (vaccinuri
subunitare).
- Conţinutul îîn antigene-imunogene:
- vaccinuri monovalente ( o singuraă specie microbianaă );
- vaccinuri polivalente (douaă sau mai multe specii microbiene).
Imunitatea post vaccinalaă are caracter strict individual fiind dependentaă
de inocularea antigenului şi de maturizarea sistemului imunitar. Ea implicaă o
restructurare a organismului prin apariţia unor limfocite activate şi a unor
imunoglobuline specifice. Imunitatea indusaă prin vaccinare nu este transmisaă
ereditar, se instaleazaă îîn 6-12 zile şi dureazaă un interval de timp variabil
dependent de natura antigenului. Vaccinarea primaraă , ca şi infecţia, conferaă
organismului o memorie imunologicaă şi îîn consecinţaă orice contact ulterior cu
agentul patogen inductor declanşeazaă o redeşteptare rapidaă a imunitaă ţii, care de
obicei se manifestaă cu o intensitate mai mare decaî t aceea a raă spunsului imun
postvaccinal.
Vaccinuri constituite din germeni vii şi nevirulenţi
Aplicate pe scaraă largaă îîn trecut, aceste vaccinuri au o utilizare foarte
redusaă îîn prezent. Acest fapt se explicaă prin existentaă a douaă dezavantaje majore
ce caracterizeazaă aceste vaccinuri: pot produce accidente de vaccinare identice
cu o infecţie spontanaă şi pot crea artificial animale purtaă toare de germeni
respectiv focare potenţial infecţioase. Indiferent de locul de inoculare, agentul
infecţios din vaccinul viu nu raă maî ne localizat, ci se raă spaî ndeşte îîn organism,
paă trunzaî nd şi multiplicaî ndu-se îîn aceleaşi ţesuturi îîn care se localizeazaă şi îîn
cazul infecţiei naturale. Infectaî nd un numaă r mic de celule şi multiplicaî ndu-se
lent, agentul infecţios din vaccin nu declanşeazaă o boalaă manifestataă clinic, ci
numai o infecţie atenuataă , care este îînsoţitaă de modificaă ri umorale şi de
reactivitate specificaă unui raă spuns imun. Utilizarea germenilor vii nevirulenţi se
restraî nge numai îîn intervenţii de necesitate, îîn boli îîn care nu se dispune de
modalitaă ţi de imunizare lipsite de nocivitate şi se aplicaă prin urmaă toarele
procedee:
Vaccinarea simultană (serovaccinarea) – constaă îîn administrarea simultanaă îîn
puncte separate a vaccinului şi a serului imun specific antigenului, asiguraî nd
astfel o protecţie paî naă îîn momentul îîn care organismul îîşi elaboreazaă proprii
anticorpi; metoda poate conduce la dificultaă ţi îîn dozarea raportului dintre
antigenul vaccinal administrat şi titrul anticorpilor din serul imun.
Vaccinarea pe căi neconvenţionale – constaă îîn administrarea antigenului pe
alte caă i decaî t cele care declanşeazaă boala naturalaă şi îîn ţesuturi pentru care nu au
tropism; acest mod de aplicare poate produce infecţii benigne localizate.
Vaccinarea cu vaccinuri vii paraspecifice (heterotipice) – constaă îîn folosirea
drept agenţi de imunizare a unor germeni vii îînrudiţi antigenic cu cei vaccinali
(vaccinarea antivariolicaă umanaă cu virus bovin; vaccinarea contra difterovariolei
aviare)
Vaccinuri preparate din germeni vii, atenuaţi
Sunt vaccinuri constituite din tulpini microbiene care şi-au pierdut
patogenitatea, paă straî ndu-şi proprietaă ţile imunogene. Aceste vaccinuri inoculate
la specii receptive, produc o infecţie benignaă sau asimptomaticaă , soldataă cu
instalarea unei imunitaă ţi solide.
IÎn cazul bacteriilor atenuarea se realizeazaă prin cultivarea tulpinii
vaccinale la temperaturi disgenice sau prin pasaje pe medii de cultivare care
conţin o serie de ingrediente care fraî neazaă dezvoltarea normalaă a germenilor.
Atenuarea bacteriilor poate fi corelataă uneori şi cu modificaă ri ale caracterelor
morfologice şi culturale (disocieri îîn variante „S” şi „R”).
IÎn cazul virusurilor atenuarea se poate realiza fie prin pasaje seriate pe
culturi celulare, fie prin adaptaă ri la anumite ţesuturi pentru care nu au tropism
sau la specii nereceptive de animale. Virusurile se cultivaă îîn mod repetat prin
inoculare la organisme saă naă toase sau îîn culturi primare de celule. Mutantele
selectate prin pasaje îîntr-un substrat celular nenatural sunt rezultatul unui
cumul de evenimente mutaţionale îîntaî mplaă toare. Dintre acestea se utilizeazaă îîn
practica vaccinaă rii acelea care au proprietaă ţile dorite de atenuare şi
imunogenitate.
Vaccinurile atenuate au avantajul stimulaă rii ambelor compartimente ale
raă spunsului imun: celular şi umoral. Totodataă antigenele virale atenuate
stimuleazaă raă spunsul imun faţaă de fiecare din antigenele imunogene ale unui
virus. Raă spunsul imun este prompt iar imunitatea instalataă este solidaă şi de lungaă
durataă . Vaccinurile atenuate paă streazaă capacitatea de replicare îîn organismul
vaccinat, astfel îîncaî t antigenul se poate raă spaî ndii îîn populaţia de animale şi îîn
acest fel se imunizeazaă chiar indivizii nevaccinaţi. La avantajele menţionate se
adaugaă posibilitatea de preparare industrialaă şi de aplicare îîn masaă (apaă de baă ut,
aerosoli).
Vaccinurile preparate din germeni vii atenuaţi prezintaă şi o serie de
dezavantaje legate de stabilitatea mai redusaă îîn timp fapt ce face obligatorie
conservarea prin liofilizare. IÎn plus existenţa unei patogenitaă ţi reziduale poate
declanşa reacţii postvaccinale.
Vaccinuri preparate din germeni inactivaţi şi anatoxine
Aceste vaccinuri sunt constituite din suspensii microbiene omoraî te prin
diferite procedee care îînsaă protejeazaă structura antigenicaă . Inactivarea se poate
realiza utilizaî nd agenţi chimici şi fizici de inactivare.
Procedeele chimice de inactivare se realizeazaă prin tratarea masei
antigenice cu antiseptice (fenol, formol), coloranţi (cristal violet, albastru de
metilen), compuşi organici (betapropiolactonaă , etilendiaminaă ). Substanţele
inactivante pot forma cu structurile microbiene, complexe cu proprietaă ţi
antigenice noi care constituie uneori sursa de declanşare a unor reacţii alergice.
Procedeele fizice se pot asocia celor chimice sau pot constituii singure o
cale siguraă de inactivare. IÎn acest sens se poate utiliza factorul termic
(temperaturi de peste 60o C), congelaă ri – decongelaă ri repetate, ultrasunete,
radiaţii ultraviolete sau ionizante. Acestea din urmaă prezintaă avantajul caă pot fi
dozate.
Vaccinurile inactivate prezintaă o serie de avantaje îîn ceea ce priveşte
imunizarea activaă . Un prim avantaj este legat de riscul minim de infecţie.
Inocuitatea este ridicataă , ele putaî nd fi administrate şi unor animale debile la care
vaccinurile vii sunt contraindicate.
Dezavantajele acestor vaccinuri constau îîn apariţia unui raă spuns imun
mai tardiv, asociat cu o imunitate mai puţin stabilaă şi de mai scurtaă durataă . IÎn
acest fel se poate explica necesitatea rapelului de vaccinare dupaă 1 – 3 saă ptaă maî ni
de la prima vaccinare. Vaccinurile inactivate sunt dezavantajoase îîn privinţa
stimulaă rii limfocitelor T citotoxice, care au un rol important îîn recuperarea şi îîn
rezistenţa la infecţiile virale. Acest tip de raă spuns este indus de proteine virale
prelucrate şi prezentate îîn asociaţie cu moleculele CMH, celulelor imunitare.
Anatoxinele
Din filtrate de culturi bacteriene conţinaî nd exotoxine, se pot obţine îîn
urma inactivaă rii cu ajutorul formolului şi caă ldurii preparate atoxice cu o ridicataă
valoare imunizantaă . Aceste preparate poartaă numele de anatoxine şi reprezintaă
cea mai eficientaă soluţie de imunizare activaă îîmpotriva exotoxinelor produse de
bacterii. Pot fi utilizate îîn acest sens culturi bacteriene toxigene sau toxine
purificate prin diferite procedee.
Inactivarea toxinelor şi transformarea lor îîn produse atoxice are loc îîn
condiţii dirijate îîn prezenţa formolului 0,4%, la 370 C. Fenomenul a fost
descoperit de Ramon (1925). Beta – propiolactona, 2-4- dinitrofluorbenzenul şi
glutaraldehida au aceleaşi efecte asupra toxinelor.
Pentru a fi utilizataă ca vaccin, o anatoxinaă trebuie saă îîndeplineascaă
urmaă toarele condiţii: saă fie imunogen, saă inducaă formarea unei cantitaă ţi
suficiente de anticorpi pentru a neutraliza toxina nativaă , saă fie complet lipsitaă de
toxicitate şi saă aibaă proprietaă ţi alergizante caî t mai reduse.
Detoxifierea îîncepe simultan cu adaă ugarea formolului. Ea este evidentaă
dupaă un minut şi creşte exponenţial timp de 24 ore. Forma netoxicaă poate reveni
total sau parţial la forma toxicaă . De aceea este necesaraă prelungirea contactului
cu formolul timp de 3 – 4 saă ptaă maî ni. Produsele se pot folosii ca atare sau
adjuvantate cu hidroxid de aluminiu pentru maă rirea efectului imunizant.
Vaccinuri preparate din fracţiuni imunogene purificate
Denumite şi vaccinuri subunitare, aceste vaccinuri au ca principii activi o
serie de fracţiuni imunologice active existente îîn structura microbilor sau a
metaboliţilor microbieni. Pot fi considerate fracţiuni imunogene glicoproteinele
peplosului viral, proteinele capsidei virale, proteinele aparatului ciliar sau piliar,
poliglucidele capsulare. Şi aceste vaccinuri pot fi adjuvantate cu hidroxid de
aluminiu pentru a maă rii capacitatea imunizantaă . Imunitatea indusaă este
comparabilaă cu cea indusaă de vaccinurile clasice inactivate, dar are un grad de
specificitate mult mai îînalt.
VACCINURI OBŢINUTE PRIN TEHNOLOGII MODERNE
Vaccinuri obţinute prin tehnologia ADN- ului recombinat
Condiţia realizaă rii unui astfel de vaccin este identificarea exactaă a
epitopilor imunogeni şi implicit a genei sau genelor care codificaă aceşti epitopi.
Tehnica presupune separarea genelor responsabile de sinteza epitopilor
imunogeni cu ajutorul enzimelor de restricţie (nucleaze, ligaze etc.) şi inserarea
lor îîntr-un sistem vector reprezentat de regulaă de o plasmidaă . Aceasta asiguraă
integrarea genelor izolate îîn genomul unei celule – gazdaă uşor de menţinut îîn
culturi celulare. Integrarea genei se manifestaă prin sinteza substanţei dorite.
Celula gazdaă poate fi reprezentataă de celule bacteriene sau de celule de mamifer
care asiguraă sinteza unui produs corect glicozilat şi cu o mai bunaă antigenitate.
Substanţa doritaă se izoleazaă şi se purificaă . Tehnica prezintaă avantajul obţinerii
unor antigene îînalt purificate şi stabilizate din punct de vedere chimic. IÎn plus
vaccinul obţinut nu prezintaă riscul apariţiei unor efecte secundare nedorite sau
patogenitate rezidualaă . Tehnologia ADN –ului recombinat a fost utilizataă pentru
obţinerea unor vaccinuri pentru tulpini enterotoxigene de Escherichia coli care
colonizeazaă intestinul subţire la purcei.
Vaccinuri sintetice
O altaă modalitate de producere a unor vaccinuri neconvenţionale, este
sinteza pe cale chimicaă a unor lanţuri peptidice cu funcţie de determinant
antigenic. Unele particularitaă ţi fizico – chimice ale proteinelor sugereazaă calitatea
de bun imunogen. Astfel structurile tridimensionale pliate îîn spaţiu şi expuse la
suprafaţa moleculei pot îîndeplinii calitatea de epitop. Localizarea şi selecţia
epitopilor imunogeni se bazeazaă îîn principal pe utilizarea anticorpilor
monoclonali sau pe izolarea şi purificarea unor proteine antigenice şi testarea
separataă a activitaă ţii lor imunogene. Lanţul polipeptidic identificat ca imunogen
este sintetizat pe cale chimicaă şi cuplat cu o proteinaă de transport de tip carrier.
Utilizarea unor adjuvanţi minerali sau uleioşi, creşte capacitatea imunizantaă .
Vaccinurile sintetice sunt utilizate pentru a induce apariţia unor anticorpi
neutralizanţi. Datoritaă puritaă ţii lor este eliminat riscul imunizaă rii cu proteine
neesenţiale care pot reprezenta cauza unor reacţii secundare nedorite.
Vaccinurile sintetice pot fi şi multivalente, datoritaă posibilitaă ţii de a cupla pe
aceeaşi moleculaă – purtaă tor a mai multe peptide care pot fi considerate epitopi ai
unor agenţi patogeni diferiţi.
Vaccinuri ribosomale
Tehnica de preparare a vaccinurilor ribosomale, utilizeazaă bacterii îîn faza
de creştere logaritmicaă îîn cursul caă reia numaă rul ribosomilor este maxim.
Suspensia microbianaă este fracţionataă îîntr-un omogenizator cu microperle de
sticlaă . Dupaă filtraă ri repetate, extractul conţine foarte multe particule ribosomale
cu un coeficient de sedimentare mare. Dupaă o incubare îîn soluţie tampon –
magneziu, particulele disociazaă îîn fracţiuni şi mai puternic imunogene. Se
consideraă caă imunogenitatea vaccinurilor ribosomale se datoreazaă ARN-m care
codificaă sinteza unor polipeptide cu efect imunogen. Modul de acţiune al
preparatelor ribosomale nu este pe deplin elucidat deoarece nu se poate stabilii
natura fracţiunii imunogene din vaccin. IÎn plus toate vaccinurile ribosomale
conţin şi constituenţi neimunogeni ai bacteriei utilizate. Protecţia conferitaă este
mai mare decaî t cea determinataă de celulele îîntregi, iar efectele toxice mult mai
reduse. IÎn plus pot conferii o protecţie îîncrucişataă faţaă de serotipurile unei
bacterii eliminaî nd necesitatea de a folosi vaccinuri multivalente.
Vaccinurile anti – idiotipice
Dacaă se imunizeazaă un animal cu un agent patogen, se declanşeazaă un
raă spuns imun materializat şi prin sintezaă de anticorpi specifici. Aceşti anticorpi
(Ac1) sunt folosiţi pentru imunizarea altor animale iar rezultatul este producerea
unei a doua categorie de anticorpi (Ac2 sau anti-anticorpi). A doua categorie de
anticorpi mimeazaă la situsul combinativ structura epitopului de pe antigenul
inductor. Anticorpii de generaţie a doua, denumiţi şi anticorpi anti-idiotip pot fi
folosiţi ca antigene vaccinale. Se creeazaă îîn acest fel condiţiile obţinerii unei noi
generaţii de vaccinuri bazataă pe fenomenul de mimare molecularaă , prin care
anticorpul care poartaă imaginea internaă a antigenului inductor, se comportaă ca
un echivalent de antigen. Rezultatul este sinteza aceluiaşi tip de anticorpi
protectori. Se realizeazaă un proces de vaccinare faă raă antigen care este îînlocuit de
anticorpul anti-idiotip exogen. Marele avantaj al vaccinurilor anti-idiotipice
constaă îîn posibilitatea de a obţine raă spunsuri imune şi faţaă de antigene slab
imunogene. Pe laî ngaă rezervele teoretice legate de sinteza anticorpilor anti-
idiotip, apar o serie de dificultaă ţi practice îîn utilizare. Produsul obţinut este de tip
policlonal şi conţine o populaţie eterogenaă de specificitaă ţi anti-idiotip, îîn care
numai o fracţiune redusaă corespunde moleculelor de origine. IÎn plus producerea
unei cantitaă ţi rezonabile de astfel de anticorpi este dificil de controlat. Inocularea
unor astfel de vaccinuri poate produce reacţii adverse mai ales caî nd se utilizeazaă
anticorpi provenişi de la altaă specie de animal. IÎncercaă ri de utilizare practicaă a
acestui tip de vaccinare s-au realizat pornind de la o glicoproteinaă imunogenaă a
virusului rabic sau de la hemaglutininele virusului bolii de Newcastle.
MODALITĂŢI DE APLICARE A VACCINURILOR
Administrarea unui vaccin se face pe baza unui protocol de vaccinare îîn
care se stabilesc modalitatea de administrare a vaccinului şi cantitatea de
material antigenic necesaraă unei bune imunizaă ri.
Indiferent de natura vaccinului administrat se impune cunoaşterea
faptului caă utilizarea lor implicaă declanşarea unor procese foarte complexe, prin
care organismul animal raă spunde specific şi creeazaă principalii efectori ai
apaă raă rii proprii faţaă de agresiuni ulterioare din partea unor germeni microbieni.
Prin vaccinare se realizeazaă un raă spuns asemaă naă tor cu cel produs de germenii
microbieni vii, orice vaccin constituind, de fapt, un element non-self faţaă de care
organismul se apaă raă prin sistemul imunitar.

Dozele indicate pentru fiecare vaccin trebuie respectate cu stricteţe.

Inocularea unei doze unei cantitaă ţi prea mari de antigen vaccinal, poate conduce
la o saturaţie a sistemului imunitar cu consecinţa sa imediataă , paralizia
imunologicaă , fenomen care anuleazaă orice mecanism de raă spuns imun. O dozaă
foarte redusaă de antigen vaccinal conduce la un raă spuns imun diminuat care nu
antreneazaă un numaă r optim de clone celulare producaă toare de anticorpi.
Caă ile de administrare a vaccinurilor pot fi îîmpaă rţite îîn caă i enterale
(naturale) şi caă i parenterale.
Vaccinarea pe căi enterale
IÎn general administrarea vaccinurilor pe caă i enterale oferaă avantajul
utilizaă rii colective îîn vaccinaă ri realizate îîn masaă , îîn special la efectivele mari de
paă saă ri, unde vaccinarea parenteralaă este o operaţie dificilaă sau chiar imposibilaă .
Administrarea enteralaă se poate aplica per os, conjunctival sau prin aerosoli. De
regulaă ea necesitaă doze mai mari de antigen vaccinal, pentru a oferii şansa ca
toate animalele saă beneficieze de doza necesaraă imunizaă rii.
Vaccinarea conjunctivalaă se aplicaă îîn unele boli la paă saă ri şi constaă îîn
instilarea vaccinului îîn sacul conjunctival.
Vaccinarea prin aerosoli constaă îîn transformarea suspensiei microbiene îîn
particule fine cu dimensiuni cuprinse îîntre 20 – 60 microni pentru a asigura
inhalarea şi penetrarea lor îîn caă ile respiratorii. Factorul hotaă raî tor îîn succesul
unei astfel de imunizaă ri este dat de maă rimea particulelor şi adaî ncimea de
paă trundere îîn segmentele aparatului respirator. Astfel particulele
supradimensionate nu penetreazaă suficient şi duc la o imunizare slabaă , îîn timp ce
particule prea mici paă trund profund la nivelul bronhiilor şi alveolelor unde se pot
multiplica şi activa germeni epifiţi generaî nd reacţii post-vaccinale. Acest tip de
vaccinare se utilizeazaă îîndeosebi pentru imunizarea paă saă rilor, vaccinul fiind
pulverizat prin duze calibrate pentru a obţine particule fine, la o presiune de
aproximativ 8 atmosfere.
Vaccinarea oralaă (per os) se utilizeazaă pentru antigenele vaccinale care
raă maî n nemodificate structural dacaă sunt integrate îîn furaje sau îîn apa de baă ut. O
astfel de vaccinare se poate aplica îîn masaă , la efective mari de animale. Pentru o
imunizare optimaă cantitatea de antigen vaccinal trebuie saă fie aproximativ 100
de ori mai mare decaî t îîn vaccinarea parenteralaă , deoarece aciditatea gastricaă şi
condiţiile mediului gastrointestinal inactiveazaă 99% din antigenul ingerat. Pentru
a evita acest element nedorit, se utilizeazaă îîn prezent îînglobarea particulei
antigenice vaccinale îîn microcapsule de polimeri ai acidului lactic sau acidului
glicolic.
Vaccinarea pe căi parenterale
Vaccinarea parenteralaă presupune administrarea antigenului vaccinal îîn
profunzimea unor structuri tisulare diverse antrenaî nd astfel o reacţie localaă îîn
care participaă majoritatea celulelor imune. IÎn acest scop se utilizeazaă ace de
diferite dimensiuni şi calibre.
Vaccinarea prin scarificare constaă îîn scarificarea pielii de pe faţa externaă a
gambei şi badijonarea zonei scarificate cu tampoane îîmbibate îîn vaccin. Metoda
se aplicaă îîn imunoprofilaxia variolelor aviare. Un procedeu apropiat este
vaccinarea per cutanataă îîn care cu ajutorul unui aparat de tip Hipospray- jet se
penetreazaă pielea şi se inoculeazaă antigenul la presiune foarte mare.
Vaccinarea subcutanataă este cea mai raă spaî nditaă cale de administrare a
vaccinurilor. Sunt folosite ace scurte şi cu lumen gros pentru a asigura o
administrare strict cutanataă şi pentru a evita inocularea sub fascii. Vaccinarea
subcutanataă este preferataă pentru vaccinurile adsorbite pe hidroxid de aluminiu,
remanenţa la locul de inoculare prelungind acţiunea stimulului antigenic. Ca loc
de elecţie se recomandaă pentru animalele mari laturile gaî tului, zona posterioaraă
a conchiei auriculare la suine, paă rţile laterale ale toracelui la carnivore, partea
superioaraă a gaî tului la paă saă ri.
Vaccinarea intramuscularaă se face cu seringi cu ace lungi, îîn muşchii
laterali ai gaî tului la mamifere şi îîn muşchii aripilor sau pectorali la paă saă ri. Se
recomandaă îîn cazurile vaccinurilor vii. Utilizarea vaccinurilor adjuvantate, poate
duce îîn acest caz la deprecieri ale calitaă ţii caă rnii animalelor vaccinate.
Vaccinarea intraperitonealaă se face cu ace cu bizou scurt şi este
recomandataă doar la purcei pentri administrarea unor vaccinuri îîmpotriva
enteritelor.

IMUNIZAREA PASIVĂ
Acest tip de imunizare se obţine prin transfer de anticorpi gata formaţi de
caă tre un organism donator şi prezintaă urmaă toarele caracteristici:
- se instaleazaă faă raă participarea organismului, prin simplu transfer de
anticorpi preparaţi de alt organism animal;
- se instaleazaă imediat;
- dureazaă numai 14 –21 de zile îîn cazul serurilor heterologe şi 2 –3 luni îîn
cazul serurilor omologe;
Produsele biologice utilizate pentru imunizarea pasivaă a
animalelor prin administraă ri parenterale sunt fie seruri imune, fie gamaglobuline
specifice din seruri imune. Serurile imune sunt reprezentate de serul sau plasma
sanguinaă de la animalele imunizate special îîn acest scop (hiperimunizare îîn doze
crescaî nde). De asemenea ele pot fi obţinute şi de la animale imunizate natural,
prin trecerea prin boalaă , purtaî nd îîn acest caz denumirea de seruri de
convalescent.
Clasificarea serurilor utilizate îîn imunoprofilaxie se poate face
dupaă mai multe criterii:
Dupaă cantitatea de anticorpi:
- seruri hiperimune care conţin o cantitate foarte mare de anticorpi; ele se
obţin prin administrarea antigenului nemodificat sau a toxinei ca atare
(donatorul este un animal imunizat);
- seruri de convalescent obţinute de la animale care au trecut prin boalaă îîn
mod natural şi conţin o cantitate redusaă de anticorpi,
- concentrate gamaglobulinice care reprezintaă fracţiunea globulinicaă din
seruri, bogataă îîn anticorpi specifici şi de aceea se inoculeazaă îîn cantitaă ţi mai mici.
Dupaă specia pe care s-a preparat:
- seruri omologe, se preparaă şi se administreazaă la aceeaşi specie de
animal; datoritaă bogaă ţiei lor îîn anticorpi volumul inoculat este relativ scaă zut;
- seruri heterologe, se preparaă pe o specie şi se administreazaă la altaă specie;
ele pot da reacţii anafilactice prin aceea caă reprezintaă pentru receptor o proteinaă
straă inaă ;
Dupaă natura antigenului utilizat la preparare:
- seruri antimicrobiene la care antigenul utilizat pentru imunizare este
reprezentat de bacterii, virusuri sau ciuperci microscopice;
- seruri antitoxice, la care antigenul utilizat pentru imunizare este o toxinaă
microbianaă sau nemicrobianaă ;
- seruri mixte, care conţin anticorpi antimicrobieni caî t şi anticorpi
antitoxinaă .
Modul de preparare a unui ser
Etape :
- alegerea antigenului microbian utilizat pentru imunizare îîntr-o formaă caî t
mai puraă şi mai imunogenaă
- stabilirea speciei de animal pe care se face imunizarea ( îîn cazul utilizarii
cabalinelor pentru seruri heterologe, la bovine şi suine pentru seruri omologe);
- hiperimunizarea propriu-zisaă care constaă îîn inocularea intra-venoasaă a
antigenului îîn primele 2-3 reprize dacaă se poate cu tulpini vaccinale iar
urmaă toarele cu antigenviu îîn doze crescaî nde;
- saî ngerarea animalului donator mergaî nd paî naă la 1/3 din volumul total de
saî nge sau saî ngerarea la „alb” la suine îîn urma caă reia se recolteazaă tot saî ngele;
- recoltarea serului sau a plasmei
- titrarea serului comparativ cu seruri etalon (exprimarea îîn U.I.);
- controlul puritaă ţii faţaă de contaminarea microbianaă .
Modul de administrare a serurilor
Administrarea serurilor se poate face îîn scop profilactic, respectiv îîn focarul de
boalaă la animalele saă naă toase îîn pericol de contaminare şi îîn scop terapeutic la
animalele bolnave îîn special serurile antitoxice. Un procedeu frecvent utilizat
este serovaccinarea aplicataă îîn scop profilactic îîn urma asocierii vaccinului cu
serul corespunzaă tor. IÎn urma acestui procedeu se obţine un dublu beneficiu:
protejarea imediataă printr-un proces pasiv datorat serumizaă rii, la adaă postul
caă reia se realizeazaă o imunitate activaă de lungaă durataă datoritaă vaccinaă rii.
Căi de inoculare a serurilor
Caă ile de inoculare pot fi intravenoase, cu risc de şoc anafilactic pentru serurile
heterologe sau administrate intraperitoneal, intramuscular, cu o vitezaă mai
scaă zutaă de adsorbţie. Serurile nu se administreazaă per os deoarece anticorpii
sunt degradaţi la nivelul tubului digestiv, cu excepţia animalelor nou-naă scute.