Sunteți pe pagina 1din 136

Titlul temei: Asumarea originilor

Tema: Latinitate si dacism

Clasa: a XI-a I

Colegiul Naţional Alexandru Lahovari, Râmnicu-Vâlcea

Realizatorii proiectului:

1. Aneluta Becheru

2. Sorana Chiper

3. Daniela Diculescu

4. Oana Pirneci

5. Vladimir Rauta

Coordonatorul proiectului:

prof. Amalia Istrate

Calendarul cazului:

• Pregatire: 5 oct. - 10 nov. 2007


• Sustinere: 11 nov. 2007

1
AD ORIGINE
- DACII -

Preliminarii

Pentru a cunoaşte istoria poporului care a reuşit să adapteze jocul


cu mărgele de sticlă propriului limbaj al semnelor, propriei gramatici a
valorilor, trebuie să întoarcem privirea spre trecut. Descoperirile
arheologice au scos la suprafaţă mărturiile existenţei acestuia în spaţiul
carpato-danubiano-pontic.
Cercetările din acest spaţiu au demonstrat că procesul de
antropogeneză se remarcă în special în neoliticul mijlociu. Este momentul
în care se afirmă cultura Hamangia, mileniul IV-III î.d.Hr., deosebită prin
varietatea formelor şi plastica bogată şi originală.
Una dintre cele mai importante mărturii neolitice târzii din sud-
estul european o reprezintă cultura Gulmelniţa. Aceasta subliniază
înclinaţia către frumos a locuitorilor acestui spaţiu. Particularizarea etno-
culturală şi lingvistică a geto-dacilor, în cadrul marii familii a neamurilor
trace, a intrat deci în
conştiinţa populaţiilor
limitrofe cu mult înainte ca ea
să îşi fi găsit o concretizare
scrisă în textele autorilor
antici.
Cum au gândit şi cum au
reuşit să capteze atenţia Lumii
Antice? Cum au transformat
lupta pentru viaţă într-un
ideal? Pentru a afla
răspunsurile la aceste întrebări
trebuie să mai aşteptăm câţiva
ani, până ce vestitul Herodot
îşi va scrie Istoriile sale.

Cine sunt daco-geţii?

Primele informaţii referitoare la locuitorii Daciei nord-dunarene


sunt tributare istoriei pe care Herodot încearcă să o realizeze. Istoricul
afirmă privitor la geţi: “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”,
rezolvându-se astfel problema aprtenenţei entice a daco-geţilor. Aceştia
fac parte din ramura nordică a marelui neam tracic, ramură distinctă a
2
familiei indo-europenilor. Informaţia clarifică, dar aduce la lumină şi noi
controverse legate de întrebarea cine sunt dacii, dacă sunt un popor
distinct sau ce limbă vorbeau? Pentru a răspunde la aceste chestiuni
trebuie să se determine evoluţia tracilor, poporul de origine al dacilor şi
geţilor.
Porniţi din Munţii Carpaţi, presupusa lor locuinţă primitivă, tracii
au populat o regiune intinsă, care mergea, la est până la Nikolaiev,
dincolo de Nipru, cuprindea, la sud, Dobrogea de astăzi şi cobora până la
Vardar şi Morava, la poalele Muntelui Olimp şi insulele din Marea Egee,
iar la vest se întindea până la Dunărea de mijloc. În epoca aceasta, partea
de nord a Peninsulei Balcanice era împărţită în două zone de civilizaţie:
regiunea moravo-pontică, de civilizaţie tracă şi cea moravo-adriatica, de
civilizaţie ilira.
Expansiunea tracilor s-a produs de-a lungul timpului. În Dacia,
tracii au asimilat populaţiile iranice, agatirşii, aşezaţi în Ardeal pe ambele
maluri ale Mureşului. Astfel, expansiunea teritorială a tracilor, confirmată
de descoperirile arheologice efectuate ulterior, susţine teoria conform
căreia, poporul român s-a format atât la nordul cât şi la sudul Dunării
mijlocii şi de jos. Aceasta se numeşte Teoria originii carpato-balcanice a
românilor.
Există o altă teorie, promovată de mulţi învăţaţi germani, unguri şi
chiar de românii E. Hurmuzachi, R. Rosetti şi A. Philippide. Conform
acestei teorii, poporul român s-ar fi format exclusiv la sudul Dunării,
deoarece după părăsirea Daciei de către romani, în Dacia nu s-ar mai fi
vorbit latineşte. Se numeşte Teoria originii balcanice sau exclusiv
balcanice a românilor. Această teorie a originii exclusiv balcanice a fost
creată de Franz Joseph Sulzer şi a căpătat o argumentare noua la R.
Roesler, P. Hunfalvy, G. Weigand. Aceste două variante au fost susţinute
sau nu de oamenii de specialitate din România. Aşdar, putem distinge
patru teorii importante:
• continuitatea dacoromânilor la nordul Dunării, în Dacia,
fără nicio admigraţie de la sudul Dunării, susţinută de B.P.-
Hasdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga, V. Pâvan;
• continuitatea românilor în Dacia, cu o admigraţie din sudul
Dunării, susţinuta de D. Onciul, Ov. Densusianu, T.
Papahagi;
• migraţia dacoromânilor în a doua jumătate a Evului Mediu,
de pe presupusul său teritoriu primitiv, din sudul Dunării, la
nordul acestui fluviu, unde nu ar fi existat deloc români la
început, promovata de Roesler, Tomaschek, Hunfalvy,
Weigand, Tamás;

3
• migraţia românilor pe teritoriul Daciei înainte de cucerirea
maghiară a Transilvaniei, susţinută de Miklosich, Jireček,
Philippide.
Descoperirile arheologice au demonstrat existenţa, în secolu al VI-
lea, a unei culturi de tip hallstattian, care se prezintă unitar pe tot
cuprinsul ţării noastre şi care îşi are rădăcinile într-un trecut ce merge
pâna la începuturile epocii bronzului. Concluzia a fost că geţii, ca urmaşi
direcţi ai tracilor, nu locuiau numai în Dobrogea, unde sunt plasaţi de
Herodot, ci şi în restul României de astăzi şi că ei nu se găseau aici numai
din veacul al VI-lea,ci de mai multa vreme.
Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că tracii de Nord sunt
cunoscuţi sub denumirea mai veche de geţi, la scriitorii greci şi sub cea
mai noua de daci, la scriitorii romani. Numele de geţi şi de daci, la
origine nume de triburi mai mari şi mai puternice, s-au impus treptat ca
denumiri colective, generice, pentru întregul neam al tracilor nordici. Din
neamul tracilor care şi-au desfaşurat activitatea în spaţiul carpato-
danubiabo-pontic sunt amintiţi de Hecateu: tribul appulilor, sucii, burii,
dacii mari, costobocii.
Ambele nume pot fi comparate cu denumiri identice ale unor
seminţii iranice: geţii mâcători de peşte şi ∆άοι, atribuit de Strabon, ∆άος,
nume atestat în inscripţii funerare, Dahae. Dacus e atestat în secolul al II-
lea î.Hr. La romani, găsim numele de sclav Davos. Termenul de Daci,
faţă de ∆άοι are acelaşi statut ca şi Graeci faţă de Γραΐοι. Daci şi Graeci
sunt nume de origine ilirica, au o întrebuinţare generala. Trebuie amintit
şi numele de ∆αούρδιοι tradus ca dacii albi. ∆αοι, apropiat de ∆αος, se
traduce ca păstori nomazi.

Etimologia cuvintelor daci şi geţi

Nu se poate ştii cu siguranţă de unde vin aceste denumiri, deşi


explicaţii s-au dat. Numele geţilor se pare că vine dintr-o limbă cu
rădăcini indo-europene însemnând a grai, a vorbi. Cel al dacilor ar putea
să provină dintr-o altă rădăcină indo-europeana cu sensul a pune, a aşeza.
Etimologia cuvântului trimite la un
termen neatstat de izvoare daca,
însemnând cuţit, pumnal, anologie
făcută cu vechiul obicei de a denumi
poporul după arma caracteristică. Alti
lingvişti sunt de părere că numele de
dac trebuie pus în legatură cu
cuvântul daos, însemnâd lup în graiul
înrudit al frigienilor. În sprijinul

4
acestei ipoteze s-ar putea aduce împrejurarea că un balaur cu cap de lup
apare pe Columna lui Traian ca stindard al dacilor. Mircea Eliade
menţionează că termenul frigian Dáos „a fost dat unui zeu sau unui
strămoş mitic licomorf sau care s-a manifestat în formă de lup, patronul
unei confrerii secrete de luptători de tipul Männerbund-ului german.
Membrii acestei confrerii războinice purtau pe ei piei de lup şi acţionau
în genul carnasienilor, de aceea erau consideraţi feroce şi invincibili,
posedaţi de furor heroicus.
Geţii sunt meţionaţi îndeosebi în izvoarele greceşti. În secolul al V-
lea î.Hr., Strabon îi menţionează fără a se raporta la un spaţiu geografic.
În acest sens sunt mai utile informaţiile oferite de Herodot: “Înainte de a
ajunge la Istru, regele perşilor birui [..] pe geţii care se cred nemuritori.
Căci, tracii, locuitori din Śalmydessos şi cei care ocupa ţinutul aşezat
mai sus de oraşele Apollonia şi Mesembria - pe nume Scirmiazi si
Ńipseen i- s–au predat lui Darius (fără luptă). Geţii, însă, pentru că s-au
purtat nechibzuit au fost îndată robiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi
mai drepţi dintre traci.”
Hesiod a introdus în poemul Theogonia încă din secolul al VIII-lea
î.Hr. primul termen toponimic aparţinând spaţiului carpato-danubiano-
pontic, Istros. Sofocle a folosit denumirea de geţi în tragedia
Triptolemos.
Tucidide afirma în Istoria războiului peloponesiac: “[Geţii
locuiesc] dincolo de Haemus, între fluviul Istros şi Pontus Euxeinos, mai
mult spre mare. [Ei] şi populaţiile acestui ţinut se învecinează cu sciţii,
au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări.”
Nici ei nu precizează dacă respectivul ethnonim este cel prin care
înşişi geţii se desemneaza. La fel stau lucrurile cu alţi traci de la nord de
Haemus. Moesii, al căror teritoriu este străbătut de Istru, sunt consideraţi
de către Sallustius, istoric roman din secolul I î.Hr., ca fiind:”tot una cu
vechiul neam aprig al geţilor.” Spre sfârşitul erei vechi, termenul geţi,
dat iniţial unei grupări de triburi dintre Balcani, Dunăre şi Marea Neagră,
este deja extins şi pentru zona din stânga fluviului.
Un fenomen asemănator are loc probabil şi în cazul denumirii
dacilor. O prima ştire despre ei este atribuită tot unui autor
grec.Meneandru, poet comic din a doua jumatate a secolului al IV-lea şi
de la începutul secolului al III-lea î.d.Hr.,acorda unui personaj (sclav)
numele de Dáos (lup în limba traco-frigienilor). Personajul are
următoarea replică: “Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii - mă
mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă /…/”
Pare îndreptaţită afirmaţia de mai târziu a lui Strabon, referitoare la
numele iniţial al dacilor, dáoi, trades ca lupi sau asemanator lupilor.
Mircea Eliade explică acest ethnonim cu semnificaţie religioasă arhaică.

5
În acest caz termanul dac trimite la originea totemica a numelui unei
confrerii de războinici.
Termenul de dac începe să fie preferat de autorii latini din secolulu
I î.Hr., începând cu Caesar ce consemneaza în Războiul galic: ,,Pădurea
începe de la hotarele helveţilor şi nemeniţilor şi rauracilor şi mergând
paralel cu fluviul Danubius ajunge până la hotarele dacilor şi ale
anarţilor”
Nici autorii greci,nici cei latini nu au folosit în mod exclusiv unul
din termeni, deşi, se ştie că primii au acordat preferinţă denumirii de geţi,
pe când la ultimii a circulat mai larg acela de daci. Într-o comedie de
Terenţiu se poate citi: “Davos (Dacul) cel mai bun prieten şi compatriot
al meu Gaeta (Getul) a venit ieri la mine.”
Informaţiile oferite de Strabon în Geographica aduc la lumină
faptul că dacii şi geţii sunt unul şi acelaşi popor: “(Romanii) numeau
Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la
cataracte. Ţinutul de aici se afla ,în cea mai mare parte, în stapânirea
dacilor. Dacii au aceeaşi limba ca şi geţii. Aceştia sunt mai bine
cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi
totodata muţumită faptului că s-au amestecat cu tracii şi cu misii.”
Dio Cassius susţine ideea enunţata de Strabon: “Eu îi numesc daci
pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun înşişi şi cum le zic şi romanii,
măcar că ştiu prea bine că unii helleni îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe
nedrept”

Limba Daco-Geţilor

Istoria se bazează pe principiile dihotomice dintre evoluţie şi


involuţie. Istoria unui popor nu se poate
cunoaşte fără a cunoaşte limba acestuia.
Limba este un reflex al gândirii. Prin
intermediul acesteia se poate analiza gradul
de emancipare al unei seminţii. Evoluţia
lingvistică este cea mai adecvată modalitate
pentru observarea modului de funcţionare
sociala a poporului respectiv. Elementele de natură
lingvistică impreună cu cele de factură economică, socială
şi politică alcătuiesc o structură unică şi unitară
funcţionând şi condiţionându-se reciproc.
Este dificil să analizezi transformările unei limbi din
care au mai rămas doar puţine urme. Aceasta este situaţia
pe care o oferă limba dacilor. Prezintă doar câteva cuvinte izolate care nu
fac decât să izoleze posibilitaţile de cunoaştere a funcţiilor lexemelor.

6
Reconstituirea vocabularului este o muncă dificilă şi aproape de
nerealizat pentru că materialul de care se dispune e puţin şi incert. Nu
rămâne decât să se realizaze o prezentare a caracterului general al limbii
daco-gete în ansamblul limbilor indo-europene.
Este limba daco-getă aceeaşi cu cea
tracă? Este primă problemă care trebuie
rezolvată. Studiile de limbă au demonstrat că
limbile sunt înrudite doar la nivelul originii
comune. Se diferenţiază în primul rând în ceea
ce priveşte sistemul fonetic. Deosebirile reale şi
notabile dintre cele doua limbi se pot observa la nivelul terminaţiilor din
structura numelor de localitaţi: multe din numele tracice de aşezari se
termină în -para, de exemplu, Bendipara, iar multe nume dacice în -dava,
de exemplu, Sucidava. În stadiul actual al cunoştinţelor noastre se
consideră că există o singură limbă traco-dacică şi cu doua dialecte ale ei
- unul geto-dacic şi unul tracic propriu-zis. Lipsesc aproape cu
desăvârşire textele, oricât de scurte şi de modeste, în limba geto-dacă. La
Grădiştea Muncelului s-a găsit un vas de lut ars cu o inscripţie în limba
dacică. Inscripţia constă în trei cuvinte dintre care două sunt nume
proprii. Din străvechea limbă s-au păstrat doar fragmente neînsemnate.
Există câteva glose dacice, cuvinte izolate carora li se da echivalentul
grecesc. Ele nu pot da, însă, etimologii sigure. S-au găsit mai multe
tăbliţe de lut care marchează existenţa scrierii la daci. Cele mai multe
dintre tăbliţe sunt scrise, alternativ sau concomitent, cu două seturi de
semne, ambele alfabetice (numite de dl.Romalo, după forma literelor,
alfabetul clasic şi cel arhaic), ambele cu câteva variante. Alte seturi de
semne, folosite foarte rar, se vor a fi silabice ori/şi ideografice (de aspect
hieroglific). Câteva tăbliţe, deşi folosesc preponderent caracterele
cunoscute, le leagă în aşa fel încât ele sunt
foarte greu de citit, constituind mai degrabă un
sistem tahigrafic decât alfabetic.Primul
alfabet, cel clasic, este într-adevăr alfabetul
clasic grecesc folosit pe la începutul mileniului
I în scrierea epigrafică funerară şi
monumentală. Varianta principală a acestuia
conţine toate literele greceşti, cu excepţia lui
Ψ, la care se adaugă , şi V care notează sunetele č (uneori ţ), ğ şi u.
Subvariantele sunt date de prezenţa sau absenţa unora din semne ori de
înlocuirea lor cu litere din celălalt alfabet.
Deşi unele litere au uneori forme arhaice, pe nici una dintre tăbliţe
trăsăturile vechi nu concordă între ele, astfel încât aspectul scrierii să
poată indica o dată de redacţie mai veche. În variantele alfabetului
grecesc de dinaintea sec. II-I, mai multe litere au păstrat forme străvechi,

7
care, natural, se regăsesc în inscripţii împreună. Unele din litere, ca Α, Ι,
Κ, Π etc. erau de regulă înalte cât rândul, uneori chiar mai înalte, în timp
ce altele, ca Ο, Θ, Ω erau mult mai mici şi scrise la mijlocul rândului ori
în partea de sus a lui. Nici una din aceste trăsături caracteristice ale
alfabetelor greceşti arhaice nu se regăseşte în vreuna din tăbliţe, ceea ce
probează faptul că autorul lor nu era familiarizat cu epigrafia greacă. El
va fi luat literele vechi din vreun tabel aflat în vreo carte, fără să cunoască
detalii ale modului în care trebuiau ele combinate.Al doilea alfabet, cel
arhaic, conţine litere create, în bună parte, de la forme arhaice, preclasice,
ale literelor greceşti ori de la semne alfabetice ori silabice ale scrierilor
lineare cretane şi cipriote, şi ele uşor de găsit în istorii ale scrierii.
Formele literelor sunt aici mai depărtate de original, mai bogate în
variante şi mai fanteziste. Stabilirea inventarului complet de semne,
clasificarea acestora şi stabilirea valorii lor fonetice (ori ideografice) şi a
variantelor de context ale acestora este o muncă migăloasă şi de durată.
Acesta este motivul pentru care în cele ce urmează voi da numai datele
principale ale scrierii şi pe cele stabilite cu certitudine, lăsând cercetărilor
viitoare sarcina listării faptelor de importanţă secundară ori care se
pretează la interpretări diferite.

8
Tabelul de mai jos prezită aproape toate literele de pe tăbliţele care au fost
găsite.

9
Aşa cum se poate vedea în acest tabel, alfabetul arhaic nu are
corespondente pentru literele greceşti η, θ, ξ, φ şi χ. El conţine însă, în
mod cu totul redundant, cum se va vedea, mai multe semne pentru ω [=
omega, litera greacă pentru /o/ lung (ō)].
Trebuie notat că în tăbliţele al căror text apare în fotografii de slabă
calitate se pot face numeroase confuzii de litere. Toate aceste texte
trebuie folosite cu precauţie în judecăţile lingvistice, ţînând cont că în ele
literele suspecte pot avea şi altă lectură.
Nu toate tăbliţele scrise în alfabetul clasic folosesc acelaşi set de
litere. Poate în intenţia de a-l face pe cititor să creadă în existenţa mai
multor etape de redactare, între care alfabetul daboget ar fi evoluat,
repertoriul de litere prezintă unele variaţii.
Din unele lipsesc cele două palatale, caz în care ele sunt înlocuite cu
Κ şi Γ, ceea ce ar însemna că în dabogetă, ce-ci şi ge-gi se citeau ca în
româna de la sfârşitul secolului 19 când pentru aceste grupuri s-a optat
definitiv pentru grafia italiană (şi nu pentru cea fonetică, pentru care ar fi
trebuit păstrate în alfabet semnele chirilice corespunzătoare).
Ex.: degeo pentru değeo, reketoe pentru rečeto, kieo pentru čieo
(care), akino pentru ačino ş.a.
Din altele lipsesc fie Y, fie V, fie amândouă, ceea ce încurcă şi mai
mult problema transcrierii lui /u/ (v. mai jos).
Altele prezintă alte variaţii, fără efecte în citirea textelor: absenţa lui
ω, înlocuirea unor litere clasice cu corespondentele lor arhaice (multe
tăbliţe au de altfel texte în ambele alfabete) etc.
Partea cea mai bogată a resturilor limbii dacice o constituie numele
proprii de personane, triburi, divinitaţi, aşezări omeneşti consemnate în
inscripţii greceşti şi latine sau pe monede. Limba daco-geţilor nu a
dispărut fără a lăsa urme în limbile vorbite azi. În română şi în albaneză
există o serie de cuvinte care reprezintă vestigii ale graiului traco-dac.
Cercetarile au determinat vreo 160 de cuvinte care fac parte din fondul
principal de cuvinte al limbii române şi care se referă la corpul şi la firea
omenească, la casă, unelte, animale, plante: baci, balaur, barza, brad,
gard, grumaz, mal, mistreţ, prunc, (a)răbda, (a)speria, strugure, urdă,
urdoare, vatră, (a) zburda.
Semnificative sunt afirmaţiile lui Ovidiu care arata că a scris în
limba getică: ,,nu trebuia să te miri - i se adresa el lui Casus, din Roma -
dacă sunt cumva rele versurile mele; eu care le fac am devenit aproape
poet get”.
Limba traco-dacă face parte din marea familie a limbilor indo-
europene. Aceasta se împarte în doua grupuri: kentum şi satem. Una
dintre deosebirile caracteristice constă în faptul că palatalelor din limbile
de tip kentum le corespund, în limbile satem, spirante. Din grupul kentum
făceau parte limbi ca: latina, greaca, vechea germană, iar din grupul

10
satem: sanscrita, scita, persana, idiomurile balto-slave. S-a stabilit că
limba traco-dacică face parte din grupa satem. Aşa se explică asemănările
dintre unele cuvinte de substrat, ale limbii române cu termeni din limbile
albaneză, letonă şi lituaniană.
Se cunosc despre daci cine sunt, de unde provine denumirea lor şi
ce limba vorbeau. Mai rămâne o întrebare: Cum arătau ei înşişi?

Înfăţişarea şi obiceiurile dacilor

Punte de legătură între seminţiile din Peninsula Balcanică şi cele


din teritoriile aflate în răsăritul, centrul şi nordul Europei, geto-dacii au
intrat de timpuriu în contact cu alte popoare,preluând o serie de elemente
de cultură şi de civilizatie de la acestea adaptându-le creator la propriile
lor necesitaţi şi tradiţii.
Geto-dacii au fost creatorii unei înforitoare civilizatii a fierului
dovadă fiind multitudinea şi diversitatea uneltelor de fier,agricole şi
meşteşugăreşti,a armelor şi obiectelor de uz casnic,ca şi a ceramicii
lucrate cu mâna sau cu roata-descoperite în întreaga lor arie de locuire.În
timp,creşterea popolaţiei şi accentuarea stratificării sociale au dus la
apriţia unei aristocraţii miiltare şi sacerdotale numită “tarabostes” sau
“pileati”.Bogata şi puternică,ea s-a constituit treptat într-o veritabilă
clasă politică,determinând apariţia unui stat dac.La polul
opus se aflau producatorii liberi,”comati” sau
“capilati”,care alcătuiau marea masă a populatiei.
Aflaţi în plin process evolutiv specific epocii
fierului,geto-dacii au intrat de timpuriu în contact cu alte
popare şi civilizaţii,cu care au realizat schimburi reciproce
de valori culturale.Prelucrarea metalelor preţioase a suferit
influenţe persane şi scitice,atestate de descoperirile de la
Agighiol,(jud.Tulcea) şi Coţofeneşti, (jud.Prahova).
Perfecţionarea metalurgiei fierului şi utilizarea roţii
olarului de către geto-daci sunt rezultatul contribuţiei
celţilor,identificaţă în descoperirile de le Ciumeşti,
(jud.Satu-Mare). Influenţele cele mai durabile asupra geto-
dacilor au fost exercitate de cultura materiala şi spirituală
greacă,iar mai târziu de către cea romana.
Anticii dezvoltaseră o paletă impresionantă de
preocupari filozofice şi metafizice, dar nu născocisera
antropometria şi antropologia. Despre aspectul exterior al
dacilor se stiu prea puţine. Există menţiuni fugare,
controlabile prin imaginile de pe Columna lui Traian.

11
Dacii erau consideraţi ca fiind: bărboşi cu plete mari, purtau
pantaloni lungi înnodaţi la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiţi
pe cap cu o căciulă conică. Femeile îmbrăcau o cămaşa plisată la gât şi pe
piept, cu mâneci scurte.
Mărturiile literare antice îi prezintă ca fiind înalţi si robuşti.
Bărbaţii daci aveau pielea de culoare deschisă,
ochi albaştii şi părul blond-roşcat. Oamenii de
rând purtau părul retezat pe frunte şi lasat în
plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a
atras numele de comati. Purtau mustaţi şi barbă
bogată. Femeile dace par să fi fost frumoase, de
o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă.
Columna lui Traian le înfăţişeză zvelte, înalte,
purtând părul pieptănat pe tâmplă.
Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă,
semăna cu portul popular românesc. Bărbaţii
purtau pantaloni în genul iţarilor. Cămaşa o
purtau deasupra cioarecilor încingându-se cu
un brâu lat. Femeile purtau o cămaăă şi o fustă. Columna lui Traian le
înfaţişează purtând uneori şi o manta lungă bogat drapată. Purtau în
picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele.

Elemente de cultură spirituală

Cunoaşterea unui popor presupune cunoaşterea culturii sale.


Istoricul din Halicarnas a oferit primele ştiri cu adevarat istorice despre
daci.Tot el aminteşte de dacii care: „... cred că nu mor, ci că cel care-şi
dă sfârşitul se duce la zeul Zamolxis; unii dintre dânşii cred că acesta e
Gebeleizis...” Unii au văzut în Zamolxe zeul suprem şi unic al geţilor,
alţii numai pe patronul lumii
subpămîntene, al împărăţiei
morţilor, iar alţii l-au identificat cu
Gebeleizis, zeu geto-dac al cerului şi
al luminii. De aici concluzia unora
cu privire la monoteismul geto-
dacilor, în opoziţie cu opinia acelora
care cred că religia strămoşilor
noştri era politeistă, ca a celor mai
multe dintre popoarele antichitătii.
Reconstituirea culturii
spirituale a unui popor pe baza
datelor arheologice e un lucru mult mai anevoios. Există, e adevărat, şi

12
câteva informaţii despre religia geto-dacă păstrate la scriitorii antici, dar
ele sunt puţine.
Cele mai bogate informaţii le furnizeză arheologia cu privire la
riturile de înmormântare şi la ceremoniile care le însoţesc. Din
necropolele scoase la lumină s-a observat că la începutul epocii
hallstattiene, ritul predominat era acela al inhumaţiei. Mortul era depus
într-o groapă peste care se ridică o movilă inalta de pământ. Către
mijlocul şi sfârşitul primei vârste a fierului, situaţia se schimbă, geto-dacii
trecând la incineraţie. Aceasta corerespunde cu o noua concepţie despre
nemurire. Poporul trac, era după cum spune Herodot "neamul cel mai
numeros după inzi", şi ocupa un spaţiu vast din centrul şi estul
continentulului european. Din marea familie a tracilor se evidenţiază
dacii, numiţi, tot de Herodot, "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".
Mitologia traco-dacă este una matură, bine închegată, cu un panteon
restrâns, zeii fiind puţini, dar cu responsabilităţi bine definite.
Dacii venerau un număr de 4-5 zei majori: Gebeleizis, Bendis,
Derzis, un zeu al războiului, asemănător zeului grec Ares, căruia nu îi
ştim numele şi probabil încă un număr restrâns de zei minori. De la
apariţia profetului Zamolxis în Dacia, religia dacică devine monoteistă,
acest profet fiind divinizat după moarte şi considerat zeul suprem. Bendis,
zeiţă tracă identificată de greci cu Artemis, adorată şi de daci probabil ca
zeiţă a Lunii, a pădurilor şi a farmecelor, poate şi ca zeiţă magiciană,
patronând în general magia.Unele reprezentări plastice (îndeosebi bustul
de bronz de la Piatra Roşie), cu sânii proeminenţi, ca şi presupunerea că
era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu că era socotită
poate în primul rând zeiţa dragostei şi a maternităţii.
Herodot spune că femeile trace, care o adorau, ar fi împrumutat-o
de la neamuri mai nordice, de unde deducţia că era de fapt o divinitate a
panteonului dacic, cult al căreia s-a răspândit firesc în Tracia. Derzelas
sau Derzis (sec. V î.Hr. şi în veacurile următoare) este zeul traco-dac al
sănătăţii, cu trăsături greceşti. Numit şi Zeul cel Mare, el apare în mărturii
epigrafice, numismatice, în izvoarele arheologice de la Histria şi Odessos
(Varna). În această ultimă colonie, dar şi pe pereţii de la Limanu (jud.
Constanţa), Derzelas este reprezentat călare, asimilat cu Cavalarul trac.
Un templu dedicat acestuia a fost construit la Histria - o colonie
greacă pe malul Mării Negre în secolul III î.Hr. Derzelas a fost zeul dac
principal în timpul vieţii înaltului preot al lui Burebista, Deceneu
Sacerdot, care a devenit mai târziu rege. Derzelas şi principalul zeu dac
Zalmoxis au fost asemănaţi în final într-un singur
zeu.
Gebeleizis (sau Nebeleizis) era zeul
fulgerului şi al orizontului la daci. Era reprezentat
ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. Fulgerele şi

13
tunetele erau manifestările sale. În perioadele mai târzii ale existenţei
dacilor, Gebeleizis pare sa fie confundat cu Zamolxis, ca zeu suprem.În
general, Gebeleizis este văzut drept un bărbat vânjos, cu barbă. În unele
reprezentări apare aşezat pe un tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având
în mâna stângă un arc. Adesea este însoţit şi de un vultur cu corn. Acest
vultur poate apãrea şi singur pentru a-l reprezenta pe zeu, caz în care ţine
în cioc un peşte, iar în gheare are un iepure.

Alteori Gebeleizis este ilustrat în ipostaza de călareţ însoţit de un


câine; el poartă o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fugă
calului. Când nu este reprezentat în chip de luptãtor ori vânător el are
trasăturile unui călăreţ paşnic purtând în mână o torţă ori un corn al
abundenţei; în unele cazuri mai rare are trei capete, asemenea câinelui
însoţitor, alteori este un zeu binecuvântător, având primele trei degete ale
mâinii drepte desfăcute, iar celelalte strânse către podul palmei. În
onoarea sau împotriva lui Gebeleizis dacii trageau cu arcurile înspre cer.
Acest ritual a fost interpretat ori drept un gest de veneraţie, prin
încercarea de a purifica faţa zeului ceresc risipindu-i norii, ori drept o
manifestare de dezaprobare, care îi reproşa zeului norii şi vremea
potrivnicã, ce distrugeau pădurile sau recoltele. Imaginea acestui zeu este
asociatã cu simbolul zvasticii, lucru interesant deoarece acesta este de
asemenea simbolul zeului nordic Thor, reprezentând ciocanul Mjollnir pe
care Thor îl mânuia.

Dacii se considerau nemuritori, pentru ei moartea fiind doar o


trecere de la lumea materială, la cea spirituală, cea a morţilor, peste care
guverna, zeul lor, Zamolxes. De aceea, înaintea unor războaie, sau în
timpul secetelor, ei trimiteau pe cel mai viteaz dintre tinerii daci, ca sol la
Zamolxes. Tânărul era ales în urma unor competiţii. Istoricul Herodot
povesteşte despre ritualul de trimitere al solului, astfel: ,,...câţiva dintre
ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-
l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva
ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă,
în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este
binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este
un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de
cerut îi spun solului cât mai este în viaţă."

Se mai ştie de asemenea despre daci, că atunci când este o furtună


şi tună şi fulgeră, ei trag cu săgeţile spre cer pentru a-şi ameninţa zeul.

14
ROMANII

Preliminarii

Romanii au fost neamul care a satisfăcut valenţa reflexivă a


verbului a cunoaşte încă de la începuturile propriei existenţe. Apărut ca
un sinecism, poporul român şi-a valorificat atuurile şi a ştiut să-şi ascundă
slăbiciunile în spatele unui pumn de cuvinte.
Au îmbrăcat lucrurile, sentimentele, stările de spirit,
senzaţiile într-o formă nouă, transformându-le în ceea ce azi numim
generic şi cu mândrie cuvinte.
Poate că nu au fost primii, dar cu
siguranţă au fost cei care au
înnobilat cuvântul. Cum au reuşit
acest lucru e un mister care se
ascunde undeva pe străzile din
oraşul la care toate drumuri duc. O
privire pe hartă şi... legenda prinde
viaţă.
Apărută în 753 î.Hr. prin
fuziunea elementelor latine, sabine
şi etrusce, Roma se organizează
sub autoritatea unui rege, Romulus.
Cu toate că are la bază una dintre
cele mai cuoscute povestiri
legendare, Roma se ridică iniţial pe
fundamentele regalităţii. Numele
de Roma este de origine etruscă şi
nu vine de la numele primului rege,
Romulus. Aelius Aristides afirmă
în Elogiul Romei: „Roma a făcut o
realitate din vechiul dicton atât de
mult respectat că pământul şi apa şi patria sunt comune tuturor. Azi este
posibil să umbli peste tot, în voie, liber şi fără teamă, căci treci numai
dintr-o patrie intr-alta [...] Aceia care nu sunt cuprinşi în imperiul nostru
sunt nefericiţi pentru că sunt privaţi de drepturi”

15
Cine sunt romanii?
În legenda romană, când grecii au dus războiul împotriva Troiei,
prinţul Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia şi a fondat
Lavinium. Fiul său Iulus a mers mai departe, punânâd bazele oraşului
Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni
Romulus şi Remus,
care au purces în
fondarea oraşului
Roma în 753 î.Hr.
Republica Romană
(Res Publica
Romanorum) a fost
guvernarea
republicană a oraşului
Romei şi a teritoriilor
sale din 510 î.Hr. până
la instaurarea
Imperiului Roman,
care este plasată
uneori în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Cezar ca dictator perpetuu sau,
mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian
titlul de August.
Imperiul Roman este termenul utilizat în mod convenţional pentru a
descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei
decade î.Hr. sub Gaius Julius Caesar Octavianus (Caesar Augustus).

Secolul I d.Hr., după domnia lui Augustus, a fost o epocă de mari


expansiuni pentru Imperiu, care a crescut prin cucerirea şi anexarea de
noi teritorii. În secolul II d.Hr. însă, împăratul Hadrian a renunţat la
anumite teritorii nesigure, pentru a putea administra mai uşor restul

16
imperiului. Fiecare provincie avea propriul guvernator şi propria
Constituţie, ajungând într-o mare măsură să se autoguverneze.
Imperiul a adus beneficii economice uriaşe Romei, care s-a
îmbogăţit din colectarea de taxe (în special grâne) din provincii. Astfel s-
a finanţat ambiţiosul program de lucrări publice din Roma, iar dările
cetăţenilor romani s-au redus. Se pare că Imperiul a intrat în declin în
secolul IVd.Hr. Vastele sale teritorii erau din ce în ce mai dificil de
protejat. Valurile năvălirilor barbare din secolele III şi V au solicitat la
maximum resursele armatei. Aceste invazii au avut şi urmări economice,
căci au afectat comerţul, iar armata a solicitat în plus subvenţii din
fondurile destinate cândva construcţiilor şi ceremoniilor publice.
Dezvoltarea creştinismului a avut un impact la fel de important.
Aristocraţii şi persoanele educate au ales viaţa în sânul Bisericii în locul
vieţii politice, slăbind astfel structurile conducătoare ale Romei. Oamenii
au lăsat templele şi forumul roman să se degradeze, migrând către noile
biserici ridicate la marginea cetăţii. Întinderea uriaşă a Imperiului asigura
o vastă arie de influenţă a Romei. Limba, arhitectura, cultura, tehnica şi
regimul alimentar al romanilor
şi-au lăsat amprenta aici până în
zilele noastre. Numai în Marea
Britanie le suntem
recunoscători romanilor pentru
drumuri, toalete, beton, faruri,
varză şi mazăre, iliciu şi vâsc -
ca să enumerăm doar câteva
dintre elementele aduse de ei.
La fel cum Primul
Ministru al zilelor noastre este
sfătuit de miniştrii săi, Senatul
Roman era ales pentru a-şi oferi
sfaturile şefului (sau şefilor)
statului. În perioada Republicii
Romane, Senatul îi sfătuia pe
cei doi Consuli. În Roma Imperială, Senatul îl consilia pe Împărat.
Puterea Senatului a fost serios diminuată de primul împărat,
Augustus, care i-a determinat pe senatori să voteze pentru a-l numi tribun
pe viaţă, ceea ce însemna că el se putea opune (veto) oricărei decizii a lor.
Cum tot el controla şi armata, a obţinut astfel puterea absolută şi a obligat
Senatul să se limiteze la chestiunile vieţii de zi cu zi, situaţie care a rămas
neschimbată timp de 1500 de ani.
Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar pe atunci,
regiunile din estul imperiului erau adminstrate de un al doilea împărat, ce
se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a

17
continuat să existe, deşi îşi micşora încet-încet teritoriul, până în 1453,
când Constantinopol a fost cucerit de otomani.

Limba Romanilor
Limba latină nu era originară din Italia, ci a fost adusă în Peninsula
Italică în timpuri preistorice de italicii ce migrau din nord. Latina este un
membru al subfamiliei italiene de limbi indo-europene; printre limbile
indo-europene non-italice, se înrudeşte cu sanscrita şi greaca şi cu
subfamiliile germanice şi celtice. În Italia, latina
a fost la început dialectul regiunii din jurul
Romei. În limbile italice, latina, faliscana şi alte
dialecte formau un grup latin diferit de celelalte
limbi italice cum ar fi oscana şi umbriana. Vechi
inscripţii în limba latină au supravieţuit din
secolul VI î.Hr.; cele mai vechi texte scrise în
latina romană datează din secolul III î.Hr. Latina
a fost influentaţă de dialecte celtice din nordul
Italiei, de limba non-indoeuropeana etrusca din
centrul Italiei şi de elină, care a fost vorbită în
sudul Italiei din secolul VIII î.Hr. Sub influenţa
limbii şi literaturii greceşti, care a fost tradusă
pentru prima dată în latină în a doua jumatate a
secolului III î.Hr., latina s-a transformat treptat
într-o mare limbă literară.
Denumirea de limbă latină îşi are punctul
de plecare în regiunea Latium, o zonă situată în
vestul Peninsulei Italice, în care locuiau latinii,
populaţie pe care, conform legendei, au supus-o
troienii conduşi de Aeneas la sosirea lor pe
aceste meleaguri.
Fireşte, latina pe care o vorbeau strămoşii
noştri romani nu este latina cu care s-au întâlnit
troienii. Stratului iniţial i s-au adăugat cu
siguranţă influenţele numeroaselor neamuri cu
care a luptat sau a coabitat acea populaţie
amestecată a Latium-ului din perioada secolului
al XII-lea î.Hr. Cercetările lingvistice au demonstrat că limba latină, cea a
începuturilor, era o limbă înrudită cu limbile popoarelor învecinate.
Limba latină literară poate fi împărţită în patru perioade, ce
corespund, în general, cu perioadele literaturii latine. Prima perioadă –
240 -70 î.Hr. - cuprinde scrierile lui Ennius, Plautus şi Terent. A doua
perioadă - epoca de aur - 70 î.Hr. - 14 d.Hr. - faimoasă pentru scrierile în
proza ale lui Iulius Cezar, Cicero, Livy şi pentru scrierile poetice ale lui

18
Catullus, Lucretius, Virgil, Horatius şi Ovidiu. În aceasta perioadă, atât în
proză cât şi în poezie, limba latină s-a dezvoltat într-o limbă foarte
artistică, obţinând cea mai mare flexibilitate şi bogaţie. A treia perioadă -
epoca de argint - 14 d.Hr. - 130 d.Hr. – este caracterizată prin scrierile
dramatistului Seneca şi ale istoricului Tacitus. Perioada latină târzie,
întinzându-se din secolul Iid.Hr. până în secolul V d.Hr., această perioadă
cuprinde latina patristică a părinţilor bisericii. În timpul acestei perioade,
triburi barbare invadatoare au adus limbii numeroase forme şi idiomuri
straine; această latină coruptă a fost numită lingua romana, fiind diferită
de lingua latina, limba clasică cultivată de învăţaţi.

19
Transformarea de la limba protoetruscă la limba latină

20
Înfăţişarea şi obiceiurile romanilor

Facere et pati fortia Romanum est. (A săvârşi şi a îndura cele


vitejeşti este o trăsătură romană)
Vestimentaţia romanilor se caracteriza prin simplitate, atât în ceea
ce priveşte piesele componente ale costumului, cât şi materialele din care
acesta era confecţionat. Piesa de rezistenţă a veşmântului roman era toga,
îmbrăcămintea oficială a unui cetaţean care exercita o funcţie în stat. Ea
nu putea fi purtată de sclavi sau muncitorii cu braţele şi, în timp, a devenit
semnul distinctiv al magistraţilor, simbolul demnitaţii cetăţeneşti.
Toga magistraţilor era din lână albă, toga candida. Candidaţii la
magistraturi o albeau chiar cu cretă, de unde şi numele de candidaţi. În
perioada de doliu se purta toga colorată, toga sordida . Doar magistraţii şi
înalţii preoţi îşi puteau împodobi toga şi aceasta se făcea cu panglică de
purpură, toga pretexta. Comandanţii triumfători aveau dreptul să poarte
toga picta sau împodobită cu broderii, toga palmata. În epoca imperială
toga a fost înlocuită cu veşminte mai comode: lacerna, folosită ca manta
militară şi paenula.

Unul din punctele de atracţie ale vieţii sociale romane era


reprezentat de amfitetaru. Amfiteatrul roman
avea o formă ovala, iar faţada exterioară avea
trei rânduri de arcade. Acesta servea ca scenă
pentru competiţiile sportive, întrecerile dintre
gladiatori şi luptele dintre oameni şi animale
salbatice, deşi putea găzdui şi curse de care şi
lupte navale. Spectacolele sângeroase, urmărite
cu mare atenţie şi pasiune, erau însoţite de o
muzică înflăcărată. Adesea, sclavii trebuiau să
ardă ierburi aromatice sau să pulverizeze
parfum pentru a disimula mirosul animalelor şi

21
acopereau cu praf roşiatic nisipul pătat de sângele oamenilor şi al
animalelor rănite. Administratorii asmuţeau combatanţii şi animalele cu
biciuri cu vârfuri plumbuite.
Coliseul roman a fost inaugurat de către Titus în anul 80 î.Hr., iar
jocurile care s-au organizat au durat 100 de zile, din zori până la apusul
soarelui. După cronici, în timpul sărbătorii unui mileniu de la întemeierea
Romei, s-au înfruntat între ei 1000 de gladiatori.
Fără îndoială,
spectacolul care îi
entuziasma cel mai
mult pe romani era
reprezentat de
cursele de care. Se
ştie că existau patru
culori de curse,
care simbolizau
cele patru fracţiuni
cu care se
identifica publicul:
albastre, verzi, albe
şi roşii.
Teatrul a apărut în Roma începând cu secolul al II-lea î.Hr., deşi
anterior acestei date se improvizau scene de lemn pe care publicul trebuia
să stea în picioare. Modelul arhitectonic al teatrului pe care l-au copiat
romanii a fost cel grecesc. Primul teatru a fost construit de Pompeius.
Măreţia construcţiei era expresia cea mai mare a bogăţiei literaturii latine,
care a surprins prin structurile sale narative, dar mai ales prin mesajul
profund pe care îl promova.
Calendarul roman. Organizarea
calendarului roman era făcută în funcţie de
un an lunar, format din 12 luni, fiecare dintre
ele împărţită la rândul ei în trei date legate de
cilul lunar: calendarele coincideau cu
începutul ei, nonele cu primul pătrer, idele cu
luna plină. Conţinutul profund religios al
calendarului roman se vedea în ritualizarea
marilor cicluri festive. Ciclul festv al
războiului îşi avea ritualurile sale
fundamentale în timpul lunilor martie şi
octombrie, coincizând cu schimbările
climaterice ale anotimpurilor primăvară şi
toamnă. Saturniile, festivitaţi organizate în
cinstea lui Saturn, se desfăşurau timp de

22
şapte zile, începând cu 17 decembrie. Pe perioada acestor sărbători avea
loc o inversare a rolurilor sociale: cetăţenii îşi lăsau togile şi îşi
acopereau capul cu pilleus, simbolul libertaţii, în timp ce sclavii erau
serviţi de către stăpânii lor şi funcţionau ca magistraţi.

Elemente de cultură spirituală


Pentru a putea vorbi despre religia latina trebuie să se realizeze o
raportare la religia popoarelor care stau la baza poporului roman.
Religia etruscă. Etruscii considerau că religia lor era revelată,
adică transmisă oamenilor chiar de către Divinitate: un spirit divin, Tages,
i-a aparut într-o zi
unui ţăran din
Tarquinia pentru
a dicta întregii
Etrurii reglulile
fundamentale ale
religiei.
Aspectul
cel mai important
este preocuparea
obsesivă pentru
dezvaluirea
viitorului, prin
examinarea ficatului animalelor. Divinităţile etrusce erau prezidate de
către o triadă, Tinia, Uni şi Menrva, asimilate zeilor romani Jupiter,
Iunona şi Minerva. Alte zeităti importante erau Sethlans (Vulcan),
Thurms (Mercur), Maris (Marte). În mitologia etruscă se remarcă

abundenţa de puteri demonice, genii de dincolo de mormânt.

Religia oficială romană. În Roma imperială, în vigoare era religia


epocii republicane.De aceea, Capitoliul, ca templu al triadei Jupiter,
Junona şi Minerva, avea o poziţie hegemonică asupra celorlalte temple.
Dar în această atmosferă relogioasă tradiţională au fost introduşi diverşi
zei antici reînnoiţi şi noi divinităţi.

23
Construcţia Panteonului, tempul consacrat tutuor zeilor, a sprijinit
ideea că diferiţi zei nu erau decât alte manifestări ale unei puteri unice sau
forţe divine. Sub numele generic de cult imperial a fost adoptat cultul
împăraţilor morţi şi divinizaţi, pe lângă cultul împăratului pe viaţă,
Augustus. Pentru a menţine cultul imperial au fost creaţi noi preoţi şi
preotese, având titlul de flamen şi
flaminica.
La rândul lor, anumite oraşe
au păstrat temple ale zeilor
tradiţionali sau au preluat zeii cei
noi, al căror cult era practicat de
către preoţi specializaţi: preoţii lui
Isis, ai lui Hercule, ai Cibelei etc. În
zone foarte largi din Germania,
Britania, Gallia, cultul mamelor,
Matres, era foarte adânc
înrădacinat. Matres protejau
recoltele, fecunditatea şi sănătatea.
Alţi zei specializaţi au fost
protectorii agriculturii. Mitul triadei romane Ceres, Liber şi Libera,
provenind din echivalentul ei grecesc (Demeter, Hades, Persefona)
simbolizează ciclul anual al morţii şi reînvierii cerealelor.

Daco-romanii
Preliminarii
Cu prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr. are loc trecerea culturii
dacice spre cultura geto-dacă <clasică>. Aflaţi deja în cea de-a doua
vârstă a fierului, epoca Latène, autohtonii ridică primele aşezări de tip
dava. Ele sunt asemănătoare centrelor protourbane ale celţilor. În secolul
al II-lea î.Hr., când rolul civilizator al celţilor scade pe aceste meleaguri,
în lumea geto-dacă pătrund primele elemente de civilizaţie romană.

24
Încă din secolul lui Pericle, Sofocle îl menţionează într-o tragedie
pe Charnabon, care domneşte peste geţi. Alt conducător politic şi militar
al acestora poate fi considerat acel anonim rex Histriorum, rege al
istrienilor, al autohtonilor de pe malurile Dunării de Jos. Acest rex se
confruntă cu sciţii conduşi de Atheas. Şefii militari ai uniunilor tribale din
spaţiul getic sunt confirmaţi arheologic prin morminte princiare şi
tezaure datate în secolele al IV-lea-al III-lea î.Hr.
Mari uniuni de triburi getice sunt raportate şi la
tipuri monetare mai importante, emise în secolele al III-
lea şi al II-lea î.Hr. Una dintre aceste uniuni îl are în
frunte pe Dromichaites, un
basileu al tracilor din secolul
al III-lea, menţionat în izvoare
narative ulterioare. Din acelaşi
veac este şi Zalmodegikos,
menţionat într-un decret histrian. În secolul I
î.Hr. bastarnii sunt aliaţii geţilor. Împreună
apără Histria şi celelalte oraşe greceşti vest-
pontice în faţa unei armate trimise de Roma.
După victoria asupra romanilor, Burebista este
îndemnat de preotul Deceneu să unifice
triburile geto-dacice. Potrivit lui Strabon,
Burebista este un bărbat get. Iordanes, care menţionează sosirea lui
Deceneu la una din reşedinţele
conducătorului militar ce avea să
devină cel dintâi şi cel mai mare
dintre regii din Tracia.
Din punct de vedere politic,
statul lui Burebista era monarhie.
Un autor ca Artemidoros vorbeşte
despre tatuarea sclavilor la geţi,
ceea ce indică faptul că dacii aveau
sclavi. Dar, luând în considerare
nivelul evoluţiei statale, sclavajul în
Dacia lui Burebista era încă un
sclavaj patriarhal. Specialiştii au numit statul lui Burebista stat sclavagist
începător, pentru că statul se afla abia la începutul dezvoltării sclavagiste.
Statul lui Burebista se dovedeşte efemer. După moartea
conducătorului, el se destramă în patru, apoi cinci formaţiuni politice.
Cea mai însemnată este situată în zona Munţilor Sureanu, unde
continuitatea conducerii este reconstruită pe temeiul izvoarelor narative şi
epigrafice.

25
Cine sunt daco-romanii?
În jurul nucleului organizat de preoţii Deceneu, Comosicus şi
Coryllus, cu capitala la Sarmisegetusa Basileion, Decebal reuneşte
celelate formaţiuni politice din teritoriile neocupate încă de romani. Dacia
redevine un stat mai puternic. Domnia lui Decebal reprezintă perioada de
apogeu a procesului istoric pe care Nicolae Iorga îl consideră prima
sinteză autohtonă - Regatul dacilor. Influenţele care vor marca existenţa
populaţiei din spaţiul carpato-danibiano-pontic
se vor manifesta în trei etape şi vor veni din
partea romanilor.
Într-o primă fază, care ţine de la mijlocul
secolului al II-lea î.Hr., până la instituirea celui
de-al doilea triumvirat, aspecte materiale
romane pătrund în Dacia pe o cale neoficială, în
general paşnică. Tot mai intens, schimbul de
produse cu reprezentanţii civilizaţiei Romei este
însoţit de o noua preocupare a autohtonilor -
tezaurizarea denarilor republicani de argint.
A doua etapă a lungului proces istoric de pătrundere a elementelor
civilizaţiei romane în spaţiul daco-moesic începe în jurul anului 43 d.Hr.
şi se încheie în timpul împăratului Vespasian. Alături de relaţiile paşnice,
de colaborare economică, se extind cele politice şi militare. Expediţiile
iniţiate sub acelaşi conducător al Romei, împotriva lui Dapyx, Dicomes şi
Zyraxes, ilustrează al doilea mod de manifestare politico-militară amintit.
Perioada anilor 69-106 d.Hr., pentru autohtonii din dreapta
Dunării, este o etapă care suprapune primele decenii din opera de
romanizare oficială (Nicolae Iorga), în cadrul căreia geţii din Dacia
scitică învaţă limba latină şi se fac romani (cum scrie Vasile Pârvan). Noi
elemnte de viaţă materială şi spirituală romană pătrund, concomitent, în
stânga Dunării. Astfel, în timpul lui Decebal, începe utilizarea scrierii cu
alfabet latin, de către o minoritate foarte firavă a societăţii dacice, care
cuprinde preoţimea, funcţionarii cancelariei regale, constructorii, şefii de
atleiere (M.Bărbulescu). În anul 106 începe ultima etapă, decisivă, de
pătrundere a civilizaţiei romane în Dacia, îndeosebi în teritoriile cucerite
de Traian.
În urma mai multor conflicte miliare, cele mai importante fiind în
timpul războaielor traiane (101-102, 105-106), regatul dac a fost cucerit.
În anul 106, o mare parte din teritoriul său a fost transformată în
provincie romană. Procesul de romanizare început de la primele contacte
cu lumea romană s-a accentuat, retragerea stăpânirii romane (271-175)
lăsând în urmă o populaţie ireversibil romanizată - daco-romanii.
Încă din epoca principatului, pretutindeni unde teritoriile sunt
transformate în provincii, statul roman propagă o civilizaţie în esenţă

26
urbană. Urbanismul reprezintă o trăsătură a noului mod de organizare a
societaţilor din spaţiile incluse în sitemul administrativ al Romei. După ce
Vespasian instalează unitaţi auxiliare, în

j
jurul acestora apar propriile aşezări civile, canabae, vici. Noile comunitaţi
au caracter dublu: civitates/canabae. Epigrafic, cel mai bine documentat
este, în această privinţă, Troesmis, care, după ce legiunea aV-a
Macedonia este dusă la Potaissa, devine municipiu. Un alt oraş din
Moesia Inferior, Tropaeum Traiani, tot municipiu, este la origine o
aşezare civilă. Sub împăratul cuceritor, este întemeiat un singur oraş -
Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa. Ulterior, Marcus
Aurelius organizază Apullum ca municipiu.

Impactul asupra autohtonilor


Anterior cuceririi spaţiului daco-moesic, autohtonii împrumută
aspecte spirituale şi de viaţă de sorginte romană. Acestea sunt lesne de
urmărit în arhitectură, armament, ceramică, instrumente medicale şi
monetare, obiecte de podoabă şi de cult, vase de sticlă, ritualuri, scriere.
Adoptarea modului de viaţă roman după
cucerirea treptată a unor părţi ale spaţiului daco-
moesic este uşor de demonstrat. Îmbrăcămintea şi
încălţămintea din Imperiu, noile îndeletniciri ale
autohtonilor, constituie dovezi în acest sens.
Acelaşi nou mod de viaţă este ilustrat de existenţa
unor necropole birituale, altare şi alte monumente
funerare, sacofage din piatră.

27
Pe măsură ce civilizaţia romană pătrunde în toate domeniile de
activitate dintr-o provincie, autohtonii învaţă limba latină şi uită propriul
idiom. Micile inscripţii latineşti dovedesc preponderenţa absolută a
limbii oficiale. Într-adevăr, latina este limba administraţiei şi justiţiei, a
armatei şi a veteranilor, a comerţului şi fiscului. Este utilizată de
coloniştii aduşi ex toto orbe Romano. Cu timpul este învăţată şi de daci,
iniţial, de către cei tineri, înrolaţi în unitaţile ala şi cohors de pe limes-ul
danubian.
La Drobeta şi în alte vechi aşezări dacice devenite centre urbane
înfloritoare după triumful antonin, inscripţiile latineşti confirmă existenţa
unor autohtoni care adoptă cognome, credinţe şi obiceiuri romane. Unii
pătrund în noua elită socială. Intergrarea autohtonilor în amplul proces de
întrepătrundere culturală şi etno-lingvistică desfaşurat în Dacia şi Moesia
sub stăpânire romană explică persistenţa în limba română a unor cuvinte
pre-latine. Aceste cuvinte alcătuiesc substratul dacomoesic, care asigură
limbii române un caracter individual mai pronuţat între celelate limbi.

Creştinismul sau renaştera spirituală


Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspect
spiritual semnificativ: trecerea de la credinţa păgână la o nouă religie,
creştinismul. Vasile Pârvan afirmă referitor la rolul creştinismului:
“Începuturile creştinismului nord-danubian, independent de poporul la
care s-a dezvoltat, prezintă, atât ca fenomen de istorie culturală cât şi ca
metodă de cercetare, cea mai deplină analogie cu chestiunea originilor
naţiunii noastre.”
Iar Nicolae Iorga în lucrarea Locul românilor în istoria
universală: “În domeniul spiritual există o sinteză religioasă alături de
cea a limbii.”
Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea
provinciilor romane, obiectele paleocreştine din secolele al II-lea şi al III-
lea d.Hr. sunt rare. Explicaţia e simplă: pentru a evita persecuţiile puse la
cale de autorităţile imperiale, creştinii din perioada respectivă îşi
manifestă credinţa cu precauţie. Vreme îndelungată, ei apelează la
simboluri din mitologia greco-romană. Între acestea, delfinul, care
“transportă morţii în insulele fericite” şi “preînchipuie pe Iisus
Christos”,cel ce “duce spre limanul mânturii corabia Sa”. Tridentul care
străpunge delfinul şi ,asemenea crucii, mai târziu, este “instrumentul
mântuirii credincioşilor”. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea
al erei creştine, apar pe un coronament de altar funerar de la Poatissa.
O perioadă propice propagării monoteismului creştin în provinciile
romane din spaţiul carpato-dunărean coincide cu domnia împăratului
Severus Alexander (222-235), un spirit tolerant şi sincretist. Este perioada
în care apar obiecte paleocreştine care îl simbolizează pe Iisus. Acelaşi

28
obiect este prevăzut cu acristihul IXOYC, însemnând în limba gracă peşte,
care atestă înlocuirea, în simbolistica creştină, a delfinului.
Urmează o lungă perioadă de reprimare a creştinilor. Iniţiată de
împăratul Decius, ea atinge punctual culminant în timpul domniei lui
Diocleţian. Se păstrează inscripţii cu martiri la Axiopolis, Niculiţel şi
Halmyris.
În anul 313, împăraţii Constantin cel Mare şi Licinnus acordă
libertate de cult creştinismului, dar acceptă şi cultul păgân. Interzicerea
cultelor păgâne este urmată de înfiinţarea Bisericii Creştine, la Dunărea
de Jos. Noua organizare bisericească se extinde în secolele al IV-lea până
în al VI-lea, la Sucidava, la Dobeta-Theodora şi în alte centre recucerite
de Iustinianus şi de urmaşii săi.

Romani şi migratori în Dacia: a doua asimilare


După retagerea aureliană, în afara hotarelor imperiului rămâne un
prim grup de populaţie romanică. Aceştia sunt făuritorii unei noi entitaţi
etno-lingvistice şi culturale, romanitatea nord-dunăreană. În stânga
fluviului, aşadar, viaţa continuă după încetarea autorităţii
imperiale.Ruptura de întreg este numai de natură politico-administrativă.
Legăturile îndeosebi comerciale, dar şi cele spirituale cu locuitorii
romanizaţi din dreapta Dunării sunt dovedite arheologic, epigrafic şi
numismatic. Între secolele al III-lea şi al IV-lea, în acest spaţiu sunt
atestate mai multe culturi. Este o realitate polietnică. La formarea ei
contribuie influenţele romanice, dacice, sarmatice, nord-pontice şi
germanice. În secolul al VI-lea are loc migraţia slavilor, care trec prin
Moldova, ajungând în Câmpia Română, în Vlaşca - ţara românilor.
Pretutindeni se întâlneşte o cultură materială de factură romanică
relativ uniformizată. Pe acest temei, sunt asimilaţi de către romanici, mult
mai mult numeroşi. În schimb, sclavii îmbogăţesc vocabularul
băştinaşilor cu termeni referitori la instituţii, viaţă religioasă, hidronimie,
toponimie, forme de habitat, viaţă economică.

Aspecte de limbă
Istoria unui popor, pentru a putea fi înţeleasă, trebuie privită prin
unghiul, mai închis sau mai deshis, al limbii. Caracterul deschis sau
restrictiv al limbii se datorează gradului de cunoaştere pe care îl deţin
lingviştii referitor la vocabularul şi structura gramaticală a respectivului
idiom. O istorie a limbii urmăreşte schimbările lingvistice care au loc de-
a lungul evoluţiei în timp a sistemului de semne grafice.
Limba română a luat naştere în urma unui proces îndelungat şi
complex,odată cu formarea poporului roman. Poporul şi limba română s-
au constituit pe parcursul câtorva secole, în urma contactelor culturale şi
economice pe care populaţia autohtonă le-a avut cu populaţia latină şi

29
apoi prin colonizarea şi romanizarea provinciilor carpato-dunărene. În
contextual colonizării Daciei de către romani, se poate vorbi de influenţe
reciproce între cele două componente ale civilizaţiei daco-romane, iar
istoricii sunt astăzi în măsură să evidenţieze aceste influenţe. Nu trebuie,
însă, negllijată importanţa elemntului etnic de bază - daco-getii - pentru
că există dovezi că, înainte ca oştile romane să ajungă la Dunăre,
populaţia autohtonă avea o civilizaţie avansată.
Perioada de romanizare nu a început la o dată fixă şi nici nu se
poate spune cu exactitate perioada în care limba latină îşi întrerupe
influenţele. Cercetătorii au descoperit că limba şi cultura romană
începuseră să pătrundă în Dacia cu aproximativ două secole înaintea
colonizării, fiind atestată folosirea de autohtoni a alfabetului latin şi
cunoaşterea într-o oarecare măsură a limbii latine; există, de asemenea,
dovezi că romanizarea a continuat şi după retragerea oficială a stăpânirii
romane.
Băştinaşii daco-geţi, sub raport lingvistic au fost în marea lor
majoritate asimilaţi în decurs de 17 decenii de stăpânire romană efectivă.
La începutul stăpânirii romane exista bilingvism: în relaţiiile oficiale,
dacii foloseau limba latină, iar în familie limba dacă. Pe măsură ce
dominaţia romană se consolida şi se înmulţeau căsătoriile mixte, limba
latină se răspândeşte, încât a doua generaţie şi cea de-a treia şi-au însuşit-
o prefect. Procesul etno-cultural şi procesul etno-lingvistic s-au desfăşurat
într-un strâns paralelism.
Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în
partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene
romanizate (Dacia, Pannonia de Sus, Dardania, Moesia superioară şi
inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi
până în zilele noastre. Aceasta limbă a suferit, însă, transformări
neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitata de
limbile cu care a intrat în contact.
Referitor la teritoriul de formare, limba română s-a dezvoltat pe o
largă bază teritorială romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-
dunăreană propriu-zisă, precum şi zona sud-dunăreană învecinată
fluviului, Dobrogea, provinciile romanizate ce au stat întotdeauna în
strâns contact, atât administrativ cât şi commercial cu Dacia - Panonnia şi
Dardania. Se dezvoltă astfel, o limbă care suferă anumite modificări. Ea
este adaptată şi uşor transformată, rezultatul concretizându-se în latina
dunăreană. Aceasta, împreună cu limba vorbită pe coasta Dalmaţiei, face
parte din grupul oriental al limbilor romanice.
Limba română face parte din grupul lingvistic apenino-balcanic,
dimpreună cu dalmata, albaneza şi dialectele italice centrale şi
meridionale (abruzzez şi pugliez). Printre trăsăturile comune ale acestui
grup, care nu sunt simple paralelisme, sunt de amintit:

30
• păstrarea lui ŭ latin în română, în dialectele iatalice de sud şi
în sardă: rom. Furcă / sard. furca; pe când în celelate limbi
romanice ŭ a trecut la o;
• conservarea surdităţii oclusivelor p, t, k şi a semivocalei s:
rom. Căpastru, roată / sp. cabestro, rueda / It. capestro,
rota;
Există astfel, în dialectele italiene şi în română o serie de expresii
asemanătoare, precum şi cuvinte ce nu apar în celelalte limbi:
1) în rom., it., sardă, corsică – acus;
2) În rom. şi sardă. – haedus;
3) ceaţă confirmă existenţa în română a lui caecus
Lista poate continua. Importante sunt însă concordanţele în
vocabular între sardă şi română: frig, pătrunde, rouă. Treizeci de cuvinte
sunt atestate în română din domeniul pastoral şi agricol, cuvinte care se
regăsesc şi în limbile meridionale.
Limba română are la bază latina populară, latina vulgară, privită ca
limbă de conversaţie a maselor. Termenul de latină vorbită este mai
indicat. Aceşti termeni definesc limba conversaţiei, care variază ca to,
după nivelul social al interlocutorului. Fiecare persoană vorbeşte într-un
anumit mod. Aceste variaţii interesează nu numai vocabularul, dar şi
sintaxa limbii vorbite. Limba româna dă dovadă de conservatorism,
rămânând fidelă structurilor moştenite în perioada de stăpânire oficială. În
acest sens, creştinismul are un rol foarte important pentru că religia
trebuia propovăduită într-un idiom înţeles de marea masă a populaţiei.
Există o periadă când se pun la dispoziţia miilor de credincioşi texte
scrise ad usum vulgi.
Sistemul fonologic al latinei clasice este simplificat, în latina
vulgară neexistând deosebiri de cantitate între vocale, diftongii ae şi au
se monoftonghează, vocalele neaccentuate se modifică sau dispar, ca şi
consoanele finale. Spre deosebire de limba latină, româna cunoaşte
acentul liber, cel de intensitate având valoare fonologică în omonimie.
Sistemul vocalic al limbii române comportă 7 timbre vocalice aranjate în
triunghi: seria anterioară nelabială, i, e, seria mediana nelabială, î, ă şi
seria postlabială, u, o. În vârful triunghiului stă litera a.
În limba latină vocalele sunt lungite prin compensaţie. Fenomenul
nu se produce în română, italiană, spaniolă şi portugheză. Lungirea
vocalei se produce înaintea lui gn.
Crucem > rom. Cruce; > alb. Kryqë; > dial.it. krǘci
Gula > rom. gura; >sard. bula; >cos. gula
Lupus > rom. lup; > magl. lupu
Evoluţia limbii presupune acceptarea confuziilor dintre e şi i,
comidi=comedi. Confuzia dintre -b- şi -v- :

31
clavem > cheie, grevis > greu, nivem > nea, nubilus > nor. Falsele
regresiuni b scris în locul lui v, constituie simple fapte de grafie.
Betacismul este atestat începând cu anul 159 d.Hr., iar în secolul al
II-lea este un fapt frecvent. Trecerea este atestată în inscripţii şi în limbile
romanice după l şi r, şi atunci când b din silaba următoare a asimilat pe v
din silaba precedentă: larba = larva, verbex = vervex, berba = verba.
Dacă în latină existau, conform lui Pliniu, trei tipuri de l, limba română l
iniţial a fost conservat: lână < lana, lemn < lignum, loc < locus, lună <
luna.
Grupul lat. ct e reprezentat în română prin pt: cuptor < coctorius,
drept < directus, fapt < factum. Fenomenul se explică prin aceea că
grupul ct nu a fost stabilit în nicio limbă romanică.
• cs –s ;dr - r; gn – mn: ligna - leuna; pignus - pumn
Miel prezintă nişte dificultaţi de explicare prin agnellus. Dispariţia
lui a iniţial; m trbuie explicat prin existenţa unui n anterior, iar mn < gn.
N blochează diftongarea lui e, rezultând căderea lui n.
Rotacismul constă în transformarea lui n intervocalic în r în
cuvintele de origine latină, fiind considerat un fenomen regional în
regres.După exercitarea influenţei slave n intervolcaic este tratat ca
imploziv. Este considerat că acest fenomen anteromânesc, produs la
contactul dintre latina dunăreană cu idiomul dacic: solem > soare, mola >
moară;

Evoluţii fonetice
Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de cea a
celoralte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de
exemplu prin evoluţia grupării [kl] (în lat. clarus > rom. chiar, ital.
chiaro) şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn]
(lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

• apariţia diftongilor vocalelor e, i, o:

lat. cera > rom. ceară


lat. sole > rom. soare

• iotacism [e] → [i]

lat. herba > rom. iarbă

• consoanele velare [k], [g] → consoane labiale [p], [b], [m]

lat. octo > rom. opt


32
lat. lingua > rom. limbă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coapsă

• rotacism [l] → [r]

lat. caelum > rom. cer

• consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz] / [z] şi [i]

lat. deus > rom. zeu


lat. tenem > rom. ţine

Româna este singura limbă romanică importantă care încă


păstrează fonemul /h/. În spaniola din America Latină, <j> se pronunţă
[h], dar acest lucru nu se datorează conservării fonemului, ci este o
evoluţia ulterioară formării limbii spaniole (fonemul original castilian
este /x/). În câteva dialecte ale portughezei, funcţie de fonemele alăturate,
<r> se pronunţă [h], dar, la fel, se pare că fonemul original ar fi fost <r>.
În aceste dialecte, <r> corespunde la două foneme, [r] şi respectiv [h].

Privire de amsamblu asupra inovaţiilor limbii române

• Sincoparea vocalelor neaccentuate: angulus > rom. unghi;


caldus > rom. cald; domnus > rom. domn;
• Diftongul ae se pronunţă e: edus < haedus; rom. ied;
• Grupul nct se reduce la nt: sanctus < santus < sânt < sfânt;
• Trecerea lui v la b: albeus < alveus < rom. albie, verbex <
vervex < berbec;
• Dispariţia consoanelor finale -r-, -s şi -t : frate < frater (rom.
frate), aunculu < avunculus (rom. unchi)
• Trecerea substantivelor neutre la masculine: corpus, fatus;

Din punctul de vedere al morfologiei se manifestă tendinţa de


simplificare.

În ceea ce priveşte substantivul, cele cinci declinări se reduc la trei.


La nivelul genului tendinţa latinei este de a elimina neutrul, absorbit de
maasculin sau feminine. Categoria neutrului a fost conservată doar de
română şi de italiană. Numărul există sub două forme.

• Sunt o serie de nume care au la singular formă de plural şi


cărora li s-a refăcut ulterior, în română o formă de singural:

33
funingne < fuliginem (sg. funigină); ghinde < glandem (sg.
ghindă); grindine < grandinem (sg. grindină)
• Pluralia tantuum: sunt în limba latină, nume cu o formă de
plural, cărora li s-a refăcut în română o formă de singular:
maţe<mattia (sg. maţ); nunţi < nupţiae (sg. nuntă).

Cazul în limba română păstrează stuctura din limba latină:


nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ. Nu se mai regăseşte, însă,
abalitvul, care era cazul complementelor circumstanţiale. În genere,
româna a pierdut flexiunea nominală. Adjectivul, dar mai ales numeralul
şi pronumele au fundament latin.

Pronumele:

• eu < ego, eo este atestat în limba latină vulgară;


• mie < mi; mine < mene; noi < nos; nouă < nobis;
• ele < illae; lui < illui; şi < sibi; mea < mea; tău < teus;
vostru < voster;
• care < qualis; ce < quid; alt < alter; nimeni < neminem;
unul < unus

Numeralul:

Latinẳ Română Franceză Spaniolă Italiană


unus unu un-une uno un(o)
primus primul premier primero primo
mille mie mille mil mille

La nivelul vrebului s-au păstrat cele 4 conjugari, dar s-au produs


schimbări în structura modurilor şi timpurilor.

Adverbul:

• apoi < lat. ad-post; azi < lat. hac die; când < lat. quando;
nu < lat. non; unde < lat. unde

Prepoziţia:

• a < lat. ad; cătră < lat. contra; cu < lat. cum; prin < lat. per-
in; spre < lat. sper

34
Un statut aparte au dubletele etimologice. Termenul are două
accepţiuni: una care se referă la o perche de cuvinte provenind din
acelaşi etimon, dintre care unul moştenit, iar celălat este împrumutat
direct din latină sau prin intermediul limbilor romanice, şi o accepţiune
mai largă, pereche de cuvinte cu acelaşi etimon, având aceeaşi origine
imediată sau mai îndepărtată.

• lat. directus > drept ~ direct (it. dritto ~ diretto)


• lat. magister > măiestru dar cu sensul de maistru din germ.
Meister sau meşter < magh. mester sau magistru < lat.
magister, germ. Magister.

Vocabularul

Fondul latin al limbii române alcătuieşte elementul de bază al


vocabularului limbii. Astfel, din 1000-1500 de cuvinte, făcând parte din
fondul lexical de bază al limbii române, 60% sunt de origine latină şi 20%
de sorginte slavă.

M.Bartoldi a demonstrat că repartiţia termenilor de origine latină


din vocabularul limbilor romanice se explică prin configuraţia geografică
a României şi prin relaţiile de natură economică şi politică dintre
provinciile romanizate, cuvintele fiind repartizate în arii izolate.

Aplicând principiile goegrafiei lingvistice s-a demonstrat care au


fost centrele romanice de iardaţiei de unde au pornit inovaţii de
vocabular. Un astfel de centru se găsea în Italia şi aşa se explică
inovaţiile importante la nivelul lexemelor.

Limba română are în componenţă elemente din toate limbile cu


care a intrat în contact. La nivelul substratului, stratului şi adstratului
amintim:

• 10 cuvinte de origine traco-dacă: abur, barză, brad, a se


bucura, buză, căciulă, copac, moş, vatră, viezure.
• 10 cuvinte de origine latină: a avea, bun, casă, a face, a fi,
lege, ochi, om, timp, viaţă.
• 10 cuvinte de origine slavă: ceas, a citi, dragoste, a iubi,
muncă, prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă
• 10 cuvinte de origine maghiară: chin, fel, gând, hotar, a
întâlni, marfă, neam, oraş, seamă, vamă.
• 10 cuvinte de origine germană: cartof, maistru, pantof,
spital, şpriţ, ştrand, şurub, turn, vacs, vată.

35
• 10 cuvinte de origine rusă: borş, brişcă, divizie, mojic,
poliţie, scripcă, spirt, steag, ţar, votcă
• 10 cuvinte de origine franceză: adresă, a angaja, bijutier,
coşmar, curaj, dans, deja, ghinion, machiaj, şofer.
• 10 cuvinte de orgine italiană: bancnotă, cameră,
capodoperă, cont, cortină, a costa, gelozie, maestru, piaţă,
stradă.

O analiză pertinentă a unei limbi nu se poate încheia fără a


menţiona primele cuvinte din limba respectivă.

Doi cronicari bizantini, Teofan Mărturisitorul din secolul VI şi


Teofilact din Symocatta (secolul VII) amintesc faimosul episod al
expediţiei militare contra avarilor, din 587, cunoscut sub numele de
(re)torna, (torna,) fratre. Există numeroase ediţii şi comentarii ale acestor
pasaje care spulberă mitul lipsei de documente istorice ale limbii române
vechi. Poate cea mai remarcabilă trimitere va rămâne Patrologiae cursus
completus. Series graeca, vol. 116, col. 109, 531, 1361 editat de JP
Migne.

36
TORNA, TORNA, FRATRE!

Umanismul european şi umanismul românesc

Umanismul (franceza-Humanisme, latină-Humanus-Omenesc) este


mişcarea socio-culturală a Renaşterii apărută în Italia în secolul al XIV-lea.
Evoluţia acesteia va cuprinde şi secolele XV-lea şi XVI-lea. În Ţările Române,
acest fenomen apare de-abia în secolul al XVII-lea.
Trăsăturile umanismului:
• aşaza în centrul preocupărilor sale omul („omul este măsura tuturor
lucrurilor”);
• încrederea în raţiune;
• admiraţia faţă de antichitatea greco-latină;
• natura este considerată un model de artă;
• anticlericalismul;
• prezentarea omului multilateral;
• libertatea, demnitatea fiinţei umane.
La răspândirea umanismului au contribuit trei elemente: inventarea
tiparului, modificări în conţinutul învăţământului şi apariţia scrierilor în limbile
naţionale.
Johanes Guttenberg este deseori creditat ca fiind inventatorul presei
pentru tipar, în 1545. Dar nici tiparul, nici literele mobile nu au fost inventate de
Guttenberg, şi nici el nu a fost acela care a tipărit prima carte, ci chinezii, însă au
prezentat metoda mult mai târziu.
Cu toate că nu Guttenberg a fost cel care a inventat tiparul, experimentele
sale au făcut tipărirea mult mai practică. A folosit matriţe de tip nisip pentru a
turna caracterele şi a schimbat presele cu forme tăiate din lemn pentru a tipări
literele pe pagină. A inventat caracterele mobile pentru lumea vestică. Metoda lui
Guttenberg ce utiliza literele mobile a rezistat aproape cinci secole neschimbată.
Astăzi este cel mai celebru tipograf din toate timpurile.
Pe teritoriul ţării noastre, umanismul se dezvoltă destul de târziu (secolul
al XVII-lea), odată cu apariţia primilor cărturari cunoscători ai antichităţii,a
limbilor greacă, slavonă şi latină. Mai întâi s-a manifestat în Transilvania,
datorită condiţiilor economice mai favorabile şi legăturilor politice şi culturale
cu Italia, patria Renaşterii. În secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al
XVIII-lea, tendinţe umaniste se afirmǎ în opera unor cărturari moldoveni,
munteni, transilvăneni, precum Miron Costin, Ion Neculce, stolnicul Constantin
Cantacuzino, mitropolitul Dosoftei, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir etc.

37
Tendinţele umaniste s-au cristalizat îndeosebi în jurul teoriei originii
române, a unităţii de neam şi de limbă a românilor, teorie strâns legată de lupta
de eliberare de sub jugul străin.
O caracteristică a umanismului românesc consta în renunţarea la scrierea
în limba slavonă şi înlocuirea acesteia în mod treptat cu limba romană în
administraţie, cronici domneşti, cărţi bisericeşti.
Reprezentanţii umanismului românesc sunt cei care susţin în operele lor
idei fundamentale ale culturii româneşti:
• originea latină a poporului şi a limbii române;
• continuitatea existenţei acestui popor pe teritoriul românesc;
• unitatea tuturor românilor din provinciile româneşti;
• rolul civilizator al tipăriturilor;
• forţa educativă a istoriei;
• credinţa în adevăr şi documente;
• dorinţa de a salva oamenii de ignoranţă.
În Apus, tiparul s-a introdus încă din sec.al XIV-lea. Călugărul sârb
Macarie a adus şi la noi tiparul, dar, din păcate, au fost publicate ani
îndelungaţi numai lucrări în limba slavonă, niciuna în limba română. Lucru
aproape de necrezut, dar, deşi a existat tipografie în Ţara Românească, totuşi
nu s-a
tipărit nici o carte în limba română, până în anul 1640, când apare Pravila de
la Govora a lui Matei Basarab.
Impulsul pentru scrierea în limba română a fost dat în Ardeal sub
influenţa luterană şi calvină în secolul al XVI-lea. Aceştia, pentru a câştiga
pe românii ardeleni la religia lor, au tipărit un şir de cărţi religioase în
româneşte. Aceste cărţi au meritul de a fi o primă încercare de introducere a
limbii române în biserică.
În secolul al XVII-lea apar în Ţările Române figuri proeminente de
voievozi (Matei Basarab, Vasile Lupu, C. Brâncoveanu, Şerban
Cantacuzino) sub domnia cărora au început să se tipărească cărţi bisericeşti,
din nefericire majoritatea numai în limba slavonă sau greacă. Au apărut în
Ţările Române şi arhierei mai luminaţi, ca Varlaam, Dosoftei, Veniamin
Costache, Antim Ivireanu, care încep să tipărească atât în slavoneşte, cât şi în
româneşte cărţi religioase. Cărţile erau însă puţine la număr, iar cele
româneşti erau scrise tot cu litere străine, chirilice. Ele ajungeau să fie citite
numai de un număr limitat de fii de boieri, în bisericile ortodoxe folosindu-se
în continuare exclusiv limba slavonă. În aceste biserici limba slavonă s-a
utilizat în mod oficial până în secolul al XIX-lea.

38
Nicolaus Olahus

Unul dintre primii umanişti de origine română a fost Nicolaus Olahus, un


important om de cultură, care a activat în Regatul Ungariei.
S-a născut la 10 ianuarie 1493 în oraşul Sibiu, ca fiu al lui Stoian sau
Ştefan, descendent din Drăculeştii munteni. Învăţătura a început-o la Sibiu şi a
continuat-o la Şcoala Capitulară din Oradea, cea mai vestită şcoala din
Transilvania din acel timp, cu limba de predare latina. Învata bine limba elina şi
întreţine corespondenţă în latineşte cu marii umanişti ai vremii, în primul rând
cu Erasmus de Rotterdam, supranumit şi prinţul umaniştilor.
În calitate de episcop de Strigoniu şi primat al Ungariei (titluri obţinute în
1553), acţiunea lui a fost îndreptată împotriva reformei care ameninţa biserica
oficială catolică, dar şi a promovării învăţământului superior după sistemul
umanist.
Opera lui Nicolaus Olahus se compune din lucrări teologice, istorice,
poezii şi scrisori. Importante pentru literatura românească sunt în primul rând
scrierile istorice, Hungaria, Atilla şi un Chronicon în care a însemnat
evenimentele timpului său începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458) şi
terminând cu încoronarea lui Ferdinand (1551).
Hungaria, scrisă la Bruxelles între 1536 şi 1537, este un tablou
geografico-etnografic al Panoniei, cuprinzând şi date despre Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania mai ales în capitolul XII: De Hungaria
Transtibiscana.
Olahus este primul care afirmă descendenţa romană a poporului român şi
a limbii lui de baştină, odată cu unitatea etnică, atunci când scrie, în cartea sa,
Hungaria: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii; se
deosebesc însă întrucâtva numai prin îmbrăcăminte. Ei se ţin mai de seamă şi
mai de ispravă decât muntenii [...]. Limba lor şi a celorlalţi români a fost
cândva româna, ca unii ce sunt colonii de romani. În vremea noastră limba lor
se deosebeşte foarte mult de aceea; cu toate acestea, multe din cuvintele lor pot
fi înţelese de latini.”
Ţara Românească sau Valahia îşi trage numele de la generalul roman
Flaccus (aşa susţine, între alţii, istoricul german Leunclavius) şi este „un ţinut
şes, lipsit de ape”.
Atât prin naştere cât şi prin cultură, Nicolaus Olahus avea spirit latin.

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

În anul 1521, la Câmpulung Muscel, vechea capitală a Ţarii


Româneşti, a fost redactat primul document scris, compact şi unitar, din
câte sunt cunoscute pâna astăzi în limba română, Scrisoarea lui Neacşu
ot Dlagopole.

39
Scrisoarea informează pe Johannes Benkner, judele Braşovului,
despre o invazie turcească asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai
se pregătea la sudul Dunării.
Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea
boierului Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată
lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31 %, cu o frecvenţă
absolută de 89,47 %. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului,
67 de cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine.
Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe
deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.
Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale,
Scrisoarea lui Neacşu a fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga, la
începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului. Actul de naştere al
limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de
semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul
veacurilor. Indirect, în planul strict al culturii şi în general al vieţii
spirituale de care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul
consemnat aici explică totodata şi cauza pentru care cuvântul românesc
scris a apărut relativ atât de târziu.
Spre deosebire de primele documente ale altor limbi, cum ar fi spre
exemplu Cartea capuana pentru limba italiană, sau Jurămintele de la
Strassburg pentru cea franceză, texte mult îndepărtate de limba vorbită,
precum şi în timp, limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită
de româna vorbită astazi. Excepţie fac numai formulele de introducere şi
de încheiere, cerute de protocol în slavoneşte, însă deloc interesante din
punctul de vedere al mesajului ce trebuia transmis.
Formula „I pak” ( =şi, şi iaraşi, din nou, de asemeni) este utilizată
aici cam în felul latinescului idem, dar şi în lipsa semnelor de punctuaţie,
pentru marcarea începutului fiecărei fraze din cele 7 care compun
epistola. Textul prezintă totuşi câteva caracteristici specifice limbii de la
începutul secolului al XVI-lea: forma veche de auxiliar au la persoana a
III-a singular a perfectului compus: „au eşit”, „se-au dus”, „mi-au
spus”, „au văzut”, „au dat”; „aimintrea”, forma veche şi populară a lui
„altminteri”, provenită din latinescul alius + mentem; „corabii”
păstrează pe a, ceea ce înseamnă că în secolul XVI nu era extinsă
alternanţa morfologică a. Articolul proclitic la genitiv-dativ ,,de”, în loc
de „de la”, „de boiari”, „de genere-miiu”; notarea lui u final în „cumu”
(= ca); popularul muntenesc „miu”, în loc de „meu”, de fapt pronunţat şi
astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, „mieu”: „genere-
miiu”, „mai mare-miu”.

40
Tetraevanghelierul şi diaconul Coresi
Coresi, cunoscut şi drept diaconul Coresi, a fost un tipograf de
origine elenă care a activat mai întâi la Târgovişte, iar apoi la Braşov,
unde i s-a oferit posibilitatea de a scrie nu doar în limba slavonă, ci şi în
limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în Muntenia, din cauza
opoziţiei Mitropoliei Ungrovlahiei.
Încurajat de patriciatul cetaţii Braşovului, în frunte cu judele
Braşovului, Johannes Benkner, acelaşi care coresponda cu Necşu din
Câmpulung, sau poate fiul său (lucrurile nu sunt prea sigure, dar,
magistratura se moştenea adesea din tată în fiu), Coresi va tipări aici, între
1559 şi 1583, nouă cărţi româneşti: Întrebare creştinească,
Evanghelierul, Praxiul, Cazania I, Molivtelnicul, Psaltirea,
Liturghierul, Cazania a II-a, Pravila Sf. Apostoli şi două slavoneşti -
Octoihul mic, Evangheliarul. Va activa însă, în acelaşi timp şi la
Târgovişte, unde tipăreşte mai mult în slavonă, între altele un
Triodpenticostar. La lista de mai sus se adaugă o Psaltire slavo-română,
imprimată la Braşov în 1557. Aici, în epilogul acestei ultime cărţi, se află
una din profesiunile de credinţă ale tipografului diacon, capitală întrucât
priveşte istoria culturii româneşti şi a evoluţiei limbii române literare,
profesiune de credinţă formulată printr-un citat biblic adus cu mare
inteligenţă din condei:„Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, deacă
văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba (lor),
numai noi rumânii n-avem – si Hristos zise, Matei 109,<cine citeşte să
înţeleagă>, şi Pavel apostol încă scrie, la Corint, 155, <că întru biserică
mai vârtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăesc, ca şi alalţi să învăţ,
decât întunerec de cuvinte neîntelese într-alte limbi>, - dirept aceia, fratii
mei, preoţilor, scrisu-v-am aceste Psaltiri cu otveat de-am scos Psaltirea
sărbească pre limba rumânească.” În Tâlcul Evangheliei se arată
destinaţia cărţii către „popii cărei nu ştiu, de ce înţeleg sfânta scriptură să
înveţe pre mişelamea”. Iar în Cazania a II-a de la 1581: ”ca să fie mai
lesne şi mai uşor a ceti şi a înţelege oamenii cei proşti.” (= simpli)
Colaborarea cu saşii e declarată de diacon în prefaţa
Tetraevanghelierului , carte a cărei tipărire începea la 3 mai 1560 şi se
sfârşea la 30 ianuarie 1561. E pomenit chiar numele lui Benkner, pus să
se exprime la persoana I, ca fiind rugat de către popii români să le
tipărească textele sfinte pe limba lor: „În zilele Măriei Sale Ianaş crai, eu
jupânul Hanas Begner de la Braşov am avut jelanie pentru sfintele cărţi
de învăţătură, să fie popilor rumâneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii
cine-s creştini, ce-n cărţi grăieşte şi Sfântul Pavel apostolu cătră
Corinteni 14 capete: <În sfânta beserecă mai bine a grăi cinci cuvinte cu
înţeles decât 10 mie de cuvinte neîneles în limba străină>”.

41
Mitropolitul Varlaam

În trecut, mănăstirea era locul ideal de studiu şi meditaţie.


Mitropolitul Varlaam a fost unul dintre tinerii care a avut şansa de a
beneficia de buna învăţătură care era oferită în cadrul mânăstirilor.
Ca scriitor, mitropolitul Varlaam se remarcă prin claritatea şi
plasticitatea limbii pe care el şi-o formează în regiunea Neamţului. Ca şi
cărturarii epocii, cunoştea bine şi limba slavă bisericească şi, probabil, şi
limba rusă. Prin activitatea sa cărturească, mitropolitul Varlaam deschide
şirul traducerilor în limba română a unui număr mare de carţi religioase,
care umplu secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Desigur, aceste cărţi au un
interes pur stiinţific. Ele însă contribuie la dezvoltarea limbii literare
românesti. Limba româna în aceste traduceri capătă puterea de
expresivitate pe care noi nu o găsim în secolul al XVI-lea. Ea găseşte o
mare răspândire printre cărturari.
Cea dintâi traducere a mitropolitului este Leastvita (Scara) lui Ioan
Scărariul ce nu a mai văzut lumina tiparului.
Cele ce ne spune mitropolitul Varlaam în Cazanie îl arată pe
mitropolit drept un caracter foarte lucid şi energic, spirt practic, atent la
direcţiile de dezvoltare a fenomenului cultural din vremea sa. Timpurile
mai noi înregistrau, un fel de democratizare a culturii şi a ştiinţei de carte.
Limba slavona era din ce în ce mai puţin cunoscută şi lumea începuse a
scoate cărţi „cineş pre limba sa”. Românii nu aveau aproape deloc cărţi
scrise în limba lor şi de aceea mitropolitul s-a crezut dator, asemeni
diaconului Coresi, să nu îngroape „talentul” pe care i l-a dat Dumnezeu.
La Varlaam însă se vede un mai mare grad de victorie: „...căci că
mergînd de sus în gios şi împuţinându-se din oameni înţelesul zventelor
scripturi, le-u căutat să pogoare şi Svinta Scriptură tot mai pre înţelesul
oamenilor, pîn-au început a scoate aseşi cineşi pre limba sa pentru ca să
înţeleagă hiecine să înveţe şi să mărturisească minunate lucrurile lui
Dumnedzău, cu mult mai vîrtos, limba noastră românească ce n-are carte
pre limba sa, cu nevoie iaste a înţelege cartea altii limbi. Şi pentru lipsa
dascălilor ş-a învăţăturei. Cât au fost învăţînd mai de multă vreme, ahmu
nicie atâta nime nu învaţă. Pentru acee de nevoie mi-au fost, ca un
datornic ce sunt lui Dumnedzău, cu talantul ce mi-au dat, să îmi poci
plăti datoriia măcar decât, pînă nu mă duc în casa cea de lut a moşilor
miei.”
Cazania lui Varlaam este o carte voluminoasă, prima de mare
întindere scrisă în româneşte. S-a demonstrat, de altminteri, cum reiese
din citatul de mai sus, şi cum însuşi o mărturisea, că cele 50 de predici la
duminicile anului şi alte predici ţinute cu ocazia diferitelor sărbatori sunt
compilări sau chiar traduceri. Tendinţa înlăturării elementelor dialectale

42
şi a căutării unei norme de exprimare potrivită înţelegerii românilor de
pretutindeni este vizibila la el.
În Răspuns împotriva catehismului calvinesc, la îndemnul lui
Udrişte Năsturel, sau din proprie iniţiativă, Varlaam renunţa la folosirea
regionalelor „hier”, „hi”, „hirea”, „sa him”, „va hi” (palatizarea lui f
înaintea vocalei) şi scrie literar: „fier”, „ar fi”, „firea”, „să fim” etc.
Profesorul Liviu Onu are perfectă dreptate când spune: „Fie şi în ipoteza
că , de la un capăt la altul, ar fi traduse sau compilate, cele 1000 de
pagini de text ale Cazaniei oglindesc în mod realist cea mai îngrijită
formă pe care o putea avea limba română literară în prima jumătate a
secolului al XVII-lea.”
În opera de căpetenie a lui Varlaam Carte românească de
învăţătură, mitropolitul arată motivele care l-au îndemnat să traducă.
Aşadar, Varlaam îşi dădea seama că poporul nu înţelegea cartea altei
limbi, a limbii slavone, şi că, şcolile de slavonie împuţinându-se, era
nevoie de cărţi româneşti pentru noii dascăli şi elevi.
Cartea românească de învăţătura românească este o capodoperă
a literaturii române din prima jumatate a secolului al XVII-lea. Caracterul
puternic popular şi de intensă oralitate a limbii, prezenţa regionalismelor
într-o măsură foarte exactă, conferă scrisului lui Varlaam expresivitatea
beletristicii de mai târziu, a lui Creangă şi Sadoveanu şi oferă prima mare
izbândă a graiului moldovean în literatura naţională. În fond, valoarea lui
Varlaam a sporit tocmai prin apariţia şi durabilitatea lui Creangă ori
Sadoveanu.
Prin toate cărţile şi activitatea sa, mitropolitul Varlaam întăreşte
unitatea naţională prin cultivarea limbii.

Primele traduceri ale Bibliei:


Simion Ştefan şi Nicolae Milescu Spătarul

Contemporan cu Varlaam şi cu Udrişte Năsturel, Simion Ştefan a


intrat in istoria literaturii prin cea dintâi traducere integrală a Noului
Testament. Se ocupă cu traducerea integrală a Noului Testament pentru
că traducerile parţiale făcute cu 80-90 de ani în urmă nu mai
corespundeau cerinţelor.
A doua problemă care l-a preocupat pe Simion Ştefan a fost aceea
de a traduce într-o limbă pe cât posibil fără regionalisme, înţeleasă de
„toate seminţia românească”, cum se exprima Varlaam: „Aciasta încă vă
rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăiesc în toate ţările într-un chip,
încă neci într-o ţară toţi într-un chip: pentru aceea cu nevoie poate să
scrie cineva să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-
alt chip; au veşmînt au vase, au altele multe nu le numesc într-un chip.

43
Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, ca banii aceia sunt buni
cari îmblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acele sînt bune, carele le
înţeleg toţi. Noi derept aceia ne-am silit, de încăt am putut, să izvodim
aşia cum să înţeleagă toţi, iară că nu vor înţeleage toţi nu-i de vina
noastră, ce-i de vina celuia ce au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de s-au
amestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăesc toţi într-un chip.”
Cerinţa unei limbi unificate pentru românii din toate provinciile
este o idee înaintată a lui Simion Ştefan. Cu mult înainte ca limba română
sa fie codificată printr-o gramatică, el vedea necesitatea normei
lingvistice supradialectale. El a folosit traducerea anterioară a
Evanghelierului lui Coresi, dar a îmbunătaţit-o.
După Nicolaus Olahus, Milescu Spătarul este al doilea mare
umanist de origine română manifestat mai mult pe plan internaţional
decât local, fără a atinge totuşi faima lui Dimitrie Cantemir.
La Constantinopole se presupune că a terminat de tradus în limba
română, pentru prima dată în întregime, Vechiul Testament, utilizat în
1688 de traducătorii Bibliei lui Şerban Cantacuzino din Bucureşti.
În problemele religiei, Milescu a rămas un ortodox consecvent
până la sfârşitul vieţii (în 1698 traducea şi el în limba slavonă Tratatul
despre erezii al lui Simion de Tesalonic), iar în privinţa reformelor
culturale şi politice era de partea lui Petru cel Mare, sprijinitor al
occidentalizării Rusiei şi al acţiunii de eliberare a ţărilor robite de turci.
Marea lui operă este însă conducerea ambasadei şi expediţiei din
China, efectuată între 3 martie 1675 – 5 ianuarie 1678 şi soldată cu
Jurnalul de călătorie în China şi Descrierea Chinei, opere redactate în
slavona rusească a vremii, deosebit de valoroase.

Actul oficial de naştere a limbii române literare:


Biblia de la Bucureşti

Traducerea integrală a Bibliei s-a făcut la noi după mai mult de un


secol de forţări, din iniţiativa şi cu cheltuiala domnitorului Constantin
Cantacuzino. Manuscrisul a fost pus sub tipar în luna noiembrie 1688 şi a
fost terminat de tipărit în septembrie 1689, sub domnia lui Constantin
Brâncoveanul.
În prefaţa iscălită de Dosithei, patriarhul Ierusalimului, se aduce un
elogiu lui Şerban Cantacuzino, descendent din împăratul bizantin Ioan VI
Cantacuzenos.
S-a hotărat ca Biblia să se tălmacească în întregime în limba
poporului român. La realizarea traducerii au fost angajaţi învăţăti străini
şi locali: „Despre o parte puind dascăli ştiuţi foarte den limba elinească,
pre preînteleptul celu dentru dascăli ales şi arhierei Ghemanonisis şi,

44
după petrecere lui, pre alţii care s-au întîmplat; şi despre altă parte ai
noştri oameni ai locului nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi
de limba elinească, avînd ştiinţa ca să o tălmăcească; cari luind lumina
şi dentr-alte izvoare vechi şi alturindu-le cu cel elinesc al celor 70 de
dascăli, cu vrere lui dumnezău o au săvîrşit precum se vede. Şi măcară
că la unele cuvinte să fie fost foarte cu nevoie tălmăcitorilor pentru
strîmtare limbii româneşti, iară încaşi avînd pildă pre tălmăcitorii
latinilor şi slovenilor şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la ce
elinească.”
În ceea ce priveşte „izvoadele vechi”, se înţelege că traducătorii au
folosit tot ce se tălmacise mai înainte, tipăriturile româneşti coresiene,
Palia de la Oraştie, Noul testament al lui Simion Ştefan şi versiunea
manuscrisă a Vechiului Testament (astăzi pierdută) a lui Nicolae
Milescu.
Este drept că alte cărţi ale Bibliei care se citeau în biserică, sunt
mai bine tălmăcite şi că prin răspândirea lor au avut o influenţă bună
asupra dezvoltării limbii române, contribuind la fixarea unor norme de
exprimare înainte de apariţia gramaticilor cu mai mult de un secol.
Impresionantă rămâne însă, pentru timpul la care a fost compusă şi
în lumina izvoarelor din care s-a constituit scrierea, omogenitatea
sistemului morfologic şi diversitatea în unitate a vocabularului, bizuit pe
introducerea unui foarte mare număr de cuvinte populare, cu o prea
vizibilă scădere a elementului slav în favoarea celui latinesc. Aceasta
pentru că tălmăcitorii s-au condus permanent după ideea că textul trebuie
să fie accesibil românilor din toate cele trei provincii.
Traducătorii cei mai noi ai Bibliei n-au schimbat decât în foarte
puţine locuri textul de la 1688. Redactorii Bibliei par a fi înţeles cel mai
bine ceea ce înseamnă astăzi „poezia prozei”.
Biblia de la Bucureşti a intrat în istoria culturii româneşti ca un
moment cu multiple şi profunde semnificaţii. Această operă certifică, în
primul rând, atingerea unui înalt grad de maturizare a limbii române în
evoluţia ei spre dobândirea acelei capacităţi de a reda variatul şi bogatul
conţinut de idei şi gândire al cărţilor Sfintei Scripturi, semnul sigur al
posibilităţilor unei limbi aflate pe o înaltă treaptă dezvoltării sale. Biblia
de la Bucureşti a oferit tuturor românilor din cele trei provincii pe care
aceştia le locuiau, un text cuprinzând o limbă literară unitară, rezultat din
contopirea tuturor monumentelor anterioare al limbii provenind din toate
cele trei provincii româneşti. Prin Biblia de la Bucureşti, clericii şi
credincioşii noştri au dobândit acces nemijlocit la textul sfânt, ceea ce a
dat un nou impuls dezvoltării culturii teologice româneşti şi adâncirii
vieţii creştine în Biserica noastră.

45
Perioada marilor cronicari

Cronica - acest termen provine din latinescul chronica şi grecescul


chronos. Această denumire desemnează o lucrare cu caracter istoric în
care sunt relatate evenimente urmărind o strictă cronologie.
În literatura română cronicile au marcat începuturile scrisului în
limba română, făcând chiar trecerea de la istoriografie la ficţiune.
Cronicarii se împart în două direcţii: Moldova şi Muntenia, fiecare
având un specific al ei.
Cronicarii moldoveni sunt: Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion
Neculce. Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre.
Mai întâi au aparut în limba oficială, pe atunci slavona, iar mai târziu
începând cu secolul al XVII-lea, în limba naţională, acestea fiind primele
scrieri originale de mare întindere. În Muntenia s-au redactat Letopiseţul
cantacuzinesc şi Letopiseţul Bălenilor, cuprinzând intervalul 1290-1688,
Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu şi Cronica
anonimă despre Brâncoveanu. Cele mai realizate sunt, indiscutabil,
cronicile moldoveneşti, fiindcă nu au fost scrise din ordinul vreunui
domnitor, deci exprimă punctul de vedere al autorilor. Aceştia au o
oarecare independenţă morală faţa de autoritatea domnească, ceea ce
permite o atitudine critică. În seria moldovenească intră Letopiseţul Ţării
Moldovei scris în ordine de Grigore Ureche de la 1359 la 1594, Miron
Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 la 1743, şi continuat de
alţi cronicari de mică valoare.
Cronicile au rămas în manuscrise aproape două secole şi au fost
tipărite de Kogălniceanu şi Bălcescu după 1840. Fiind cunoscute numai
de ştiutorii de carte nu au putut influenţa evoluţia limbii române literare
în aceeaşi măsură ca textele religioase. Sunt însă primele scrieri originale
în limba română, de mari dimensiuni, şi în felul acesta aruncă o lumină
mai exactă asupra limbii din epocă. Importanţa cronicilor este în primul
rând de ordin ştiinţific prin valoarea documentară a textelor, oferind
informaţii preţioase despre istoria de epocă medievală. Punând în
circulaţie idei ca romanitatea poporului, latinitatea limbii noastre,
continuitatea elementului român în Dacia sau unitatea tuturor românilor,
cronicarii au contribuit la formarea constiinţei noastre naţionale.
S-a remarcat la cronicari dorinţa de a-şi elabora textele într-o limbă
comună, pe înţelesul tuturor, de aceea Ureche şi Neculce iau ca model
limba populară. Miron Costin ,cărturar de formaţie serioasă, considera că
limbă populară diferă de cea literară, cum era la romani. El ia ca model la
nivelul frazei latina cultă, adeseori lăsând predicatul regentei la sfârşitul
frazei. Totodată se observă alegerea cuvintelor la nivelul lexicului şi
îndeseobi a formelor gramaticale specifice întregii arii lingvistice daco-

46
române. Se întâlnesc fonetisme regionale: dz pentru z, h pentru f, dj
pentru j. Puţine elemente regionale apar în morfologie la cronicari.
Toate aceste scrieri aparţin în mod normal stilului ştinţific, dar
întâlnim şi elemente ale stilului artistic, justificate prin două motive.
Primul este nivelul pe care-l atinsese ştiinţa istoriei în epocă: stilul
ştiinţific trebuie să fie total obiectiv, or istoricii din Evul Mediu îşi spun şi
propriile păreri despre evenimentele şi personalităţile la care se refereau.
Se produce astfel literaturizarea faptului istoric. În al doilea rând,
prezenţa subiectivismului se justifică prin aceea că toţi cronicarii presară
nenumarate interjecţii şi fraze exclamative. Această atitudine are efecte
asupra expresiei, care nu mai rămâne o seacă notare de date şi fapte, ci
trădează o puternică participare afectivă ca în această jelanie a lui
Neculce: ”Oh!Oh!Oh! săraca ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni ca
aceştia au avut! Ce sorţi de viaţă ţi-au cădzut! Cum au mai rămas om
trăitor în tine, de mirare este, cu atâta spurcăciuni de obieceiuri ce se
trag până astăzi în tine, Moldova!”
Cronicarii recurg la proverbe şi la maxime. Stilul lui Costin nu e
lipsit de influenţa populară, dovadă fiind proverbele şi expresiile pe care
le foloseşte adesea: “Ce dzilele lui cele sfârşite, cum să dzice cuvântul”,
”Lupul părul schimbă, iară nu hirea”. De asemenea, la Neculce întâlnim
numeroase proverbe şi zicători: ”Pasărea în cuibul său nu piere”, ”cine
sapă groapa altuia dă într-ânsa”, ”Nu fac toate muştele miere”.
Valoarea literară derivă şi din faptul că letopiseţele consemnează
unele evenimente trăite de autori, deci sunt primele scrieri
memorialistice. Găsim în formă rudimentară procedee ale prozei artistice:
naraţiune, portret, descriere şi dialog.

Grigore Ureche (1590-1647)

Este primul nostru cronicar care motivează „să rămâna feciorilor


şi nepoţilor să le fie de învăţătură.” A fost un mare învăţat şi un mare
boier moldovean. Este primul cronicar conştient că cele trei ţărişoare şi
popoare care locuiesc în ele, sunt de un neam, vorbesc aceeaşi limbă „şi
toţi de la Râm se trag”. Convins de originea comună a românilor,
cronicarul consemnează în letopiseţul său fapte importante din istoria
Moldovei de la „descălecatul cel de-al doilea”, adică de la Dragoş Vodă
(1359), până la domnia lui Aron Vodă (1594).
Importanţa lui Grigore Ureche pentru istoria literaturii şi culturii
româneşti stă în faptul că el este primul mânuitor de condei care lasă
posteriorităţii o carte scrisă în limba naţională, o carte originală şi laică.
Această carte nu putea conţine altceva decât istorie.

47
Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Grigore Ureche este o operă
neterminată. Ea se începe cu anul întemeierii Moldovei, în 1359 şi se
opreşte în anul 1594.
Se remarcă ideile umanistului şi patriotului conştient de originea
comună a tuturor românilor ca şi, mai ales, de originea latină a limbii pe
care căuta a o demonstra cu mijloacele ce îi stăteau pe atunci la îndemână
unui intelectual:“…de la rîmléni, céle ce zicem, latinǎ, pîine, ei zic panis,
carne, ei zic caro, gǎina ei zicu galena, muieria, mulier, faméia, femina,
părinte, pater, al nostrum, noster şi altile multe din limba latinească, că
de ne-am socoti pre amanuntul, toate cuvintile le-am înţeleage.”
Ideile sale politice sunt acelea ale marii boierimi. Domnul este
unsul lui Dumnezeu pe pământ, însă trebuie să conducă ţara după sfatul
boierilor, să fie “o matcă fără ac”. Iubirea de ţară şi dorinţa de a o vedea
independentă se străvede la tot pasul în paginile cronicii, de unde
atitudinea lui antiotomană. De aici admiraţia lui Ureche pentru figura lui
Ştefan cel Mare, căruia îi consacra, pe drept cuvânt, un însemnat număr
de pagini în cronica sa. Făcându-şi studiile în Polonia, la Lvov, şi venind
în contact cu ideile umanismului, cronicarul acordă o mare importanţă
rolului personalităţii în dezvoltarea istoriei. Independenţa Moldovei, ca şi
întreaga epocă de înflorire de pe timpul lui Ştefan cel Mare, se datorează,
după Grigore Ureche, aproape exclusiv personalităţii excepţionale a
marelui voievod, pe care scriitorul îl dă cu mândrie ca exemplu,
contemporanilor săi. Scrisul lui Ureche are însă un caracter sobru şi
concis, restrâns aproape numai la faptele domnitorului, pe care le
comenteaza lapidar în cate o “învăţătură” sau “nacazanie”. Relatarea se
face într-un limbaj popular, de povestire şi, pe alocuri, de pomelnic, prin
simpla înşiruire de fapte. Cronicarul e un moralist, observă caracterele şi
le judecă, în lumina concepţiilor sale, folosindu-se adesea, pentru
conciziune, de maxime preluate din Biblie sau din vorbirea curentă. Toate
aceste trasături ale scrisului lui Ureche pot fi aflate, în mic, în cunoscutul
paragraf consacrat portretului lui Ştefan cel Mare, ieşit parcă din pana
unui Tit Liviu român. În cadrul expunerii cronicii, Ştefan cel Mare, are un
rol ilustrativ, de gravură, menită să emoţioneze pe cititor, după ce, în
paginile anterioare s-a edificat asupra personalităţii domnitorului prin
expunerea faptelor acestuia.
O mare importanţă pentru cronica lui Ureche o au izvoarele, atât
cele interne, cât şi cele externe. Printre cele dintâi cronicarul numeşte
Letopiseţul nostru celu moldovenescu, criticat într-o oarecare măsură
pentru laconismul său, deşi apreciat înaintea altora, străine, din punctul de
vedere al nepărtinirii, una dintre principalele griji ale cronicarului fiind
aceea de a spune adevărul: „...nu numai letopiseţul nostru ce şi cărţi
străine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu
de cuvinte deşarte, ce de dereptate...”

48
Învăţătura limbii latine a înlesnit lui Ureche cunoaşterea originii
române a poporului nostru, dovedită de Poggio Bracciolini în
Disceptationes conviviales încă din 1451: „La sarmaţii de nord este o
colonie de la Traian care chiar şi acum, întru atîtea barbarie, păstrează
multe cuvinte latine, notate de către italienii care s-au dus pe acolo. Zic
oculum (ochi), digitum (deget), manum (mînă), panem (pîne) şi multe
altele ca fiind de la acei latini, care au fost lăsaţi acolo colonişti unde au
rămas, şi acea colonie s-au folosit de limba latină.”
Argumente lexicale în sprijinul romanităţii aduce şi Ureche, însă
recunoaşte şi că în limba noastră s-au „amestecat” şi cuvintele vecinilor
„măcară ca de la Rîm ne tragem”: „...de la frânci noi zicem cal, ei zic
caval, de la greci strase (stafide?), ei zic stafas (stafis?), de la Ieaşi prag,
ei zic prog, de la turci, m-am căsătorit, de la sîrbi caracatiţă şi altile
multe ca aceasta din toate limbile, carile nu le putem să le însemnăm
toate.”
Cronicarul nu ştia însă că două din aceste din urma cuvinte, cal şi a
se căsători (de la vechiul românesc „casatoriu”=om casnic, soţ), sunt tot
latineşti. Cuvintele „prag” şi „caracatiţă” nu vin din poloneză şi sârbă, ci
din slavonă şi rusă, după cum „femeie” nu e latinescul „femina”, ci vine
din „familia”. Ureche nu face de asemenea distincţie dintre latina clasică
şi cea populară.
El este însă cel care vorbeşte pentru prima oară despre unitatea
neamului şi originea sa româna în capitolul Pentru Ţara Ungurească de
jos şi Ardealul de sus: „În ţara Ardealului nu lăcuiesc numai unguri, ce
şi saşi peste samă de mulţi şi romîni peste tot locul, de mai multu-i ţara
lăţita de romîni decîtu de unguri...”
Din punct de vedere istoric, letopiseţul lui Ureche ne dă cele mai
întinse informaţii asupra celor 235 de ani cumprinşi între întemeierea
Moldovei şi a doua domnie a lui Aron-voda cel Cumplit.

Miron Costin (1663-1691)

Este supranumit şi cronicar „savant”. Ca şi Grigore Ureche a


studiat în Polonia, a învăţat mai multe limbi şi a scris chiar în limba
polonă. Ceea ce l-a preocupat în mod deosebit pe cronicar a fost ideea
unităţii de teritoriu şi limbă a poporului român, fiind conştient că toţi cei
ce trăiesc în cele 3 principate sunt de un neam şi de o limbă.
Opera sa este alcătuită din 3 studii bazate pe izvoare ştiinţifice;
Letopiseţul Ţării Româneşti de la 1594—1661, De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor din care nu a reuşit să
scrie decât introducerea numită Predoslovie, Viaţa lumii - poem filosofic
scris în limba polonă.

49
Interesant este faptul că Miron Costin a început prin a scrie versuri,
într-un moment când poezia era la noi o îndeletnicire vag încercată,
incidentală.
Problema originii românilor l-a preocupat de la începutul activităţii
pe Miron Costin, cum se vede din predoslovia letopiseţului, unde
mărturiseşte că alcătuise chiar proiectul unei cărţi despre descălecatul
dintâi. De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor a fost
scris de cronicar în ultimii şapte ani ai vieţii sale după multă ezitare şi
numai când a socotit că dispune de o suficientă documentaţie, necesară
argumentării. În cel de-al şaselea capitol se dau câteva date despre limbă
şi asupra numelui de român: „Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre,
Moldovei şi ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneştii numile cel dârept
de moşie, ieste rumân, cum să răspund şi acum toţi aceia din ţările
ungureşti lăcuitori şi munteanii ţara lor şi scriu şi răspund cu graiul:
Ţara Românească”.
Miron Costin revine asupra originii numelui vlah din Flaccus, dar
persistă încă în a crede că saşii se trag din daci.
În De neamul moldovenilor, Miron Costin laudă osârdia lui
Grigore Ureche, care a avut milă de patria sa să nu rămână în
„întunearecul neştiinţei” şi „au facut de dragostea ţării letopiseţul.”
Dintr-o pornire similară şi cu aceleaşi scopuri educative şi-a
întocmit şi el Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-vodă încoace, când
ajunsese la mijlocul vieţii, în jurul vârsta de 40 de ani.
Limba lui Miron Costin a fost mai fidel păstrată în copiile
letopiseţului decât aceea a lui Ureche, deşi nici la Miron Costin nu
aveam textul autograf autentic şi mâna copiştiilor munteni se simte.
În general Miron Costin scrie sub influenţa limbii latine, modelul
său fiind latina medievala din şcolile iezuite polone şi din cronicile
latineşti contemporane. Construcţia frazei sale este latinească. În limba
română ordinea cuvintelor este subiect-atribut-predicat-complement, la
Miron Costin întâlnim aşa-numitele construcţii brachiologice syllepse, cu
predicatul aflat la sfârşitul propoziţiei, sau construcţii hippperbate, cu
atributul despărţit de subiect şi complementul separat de predicat prin
intercalarea altor parţi de propoziţie („care toate semnele...a mari răutăţi
că sunt menia”; „ştiutoare de vina sa hire”).
Tot după model latinesc se produce eliziunea predicatului („Amu ,
fără nici o grijă, tari şi semeţi leşii”) sau complementul direct sau
indirect se pune înaintea predicatului („puştilor apucase cazacii de le
stricase roatele”). Mai sunt de asemenea latineşti construcţiile de
adjective cu complementul la genitiv („ştiutor obiceiului”), construcţiile
de adjective cu complementul la dativ („neauzite veacurilor”) şi
construcţiile participiale („însă neînălţate zidiurile, au venit...”).

50
Influenţa limbii vorbite este cea mai mică în opera lui Miron
Costin, el fiind un cronicar cult, livresc.
Miron Costin este primul scriitor care aduce în literatura română
patosul cărturarului umnist, încrederea în puterea scrisului şi a cărţii ca
factor preponderent în viaţa socială. Pentru dânsul, scrisul este „oglinda
minţii,iscusită” , iar „cetitul cărţilor este cea mai frumoasă şi cea mai de
folos zăbavă” a omului. El considera că pentru poporul român cultura
este principala modalitate de afirmare între celelalte popoare ale lumii.
Operele capitale ale lui Miron Costin Letopiseţul Moldovei şi De
neamul moldovenilor sunt echivalente în literatura română cu istoria De
la fondarea Romei din literatura latină a lui Titus Livius.

Ion Neculce (1672-1745)

A fost un boier moldovean după mamă, dar de origine modestă


după tată, fiind influenţat mai mult după ramura maternă.
Viitorul cronicar – crescut în vremuri tulburi pentru Moldova
atacată de turci sau tătari –se refugiază împreună cu bunica din partea
mamei între 1686-1690 în Ţara Românească, de „răul leşilor”, învaţă
carte pe apucate, dar face o serioasă şcoală a vieţii. În Ţara Românească o
deosebită influenţă benefică asupra lui Neculce a avut-o educaţia
umanistă a unchiului său, Constantin Cantacuzino.
În 1693, graţie altui unchi al său, Iordache Cantacuzino, mare
demnitar sub Constantin Ducă Vodă, Ion Neculce capătă o primă slujbă
pe langă domn: postelnicel. Ce înseamnă asta? Funcţia în sine presupunea
îngrijirea dormitorului domnesc, dar era o primă treaptă spre înaltele
funcţii boiereşti.
Treptat, devine un om politic important, aflându-se permanent în
rândul dregătorilor moldoveni. A fost învestit cu funcţii speciale şi i s-a
acordat o înaltă încredere, în special în timpul domniei lui Dimitrie
Cantemir, cu a cărui soră a fost căsătorit .
Cele mai importante opere ale lui Ion Neculce sunt O sama de
cuvinte şi Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia
lui Constantin Mavrocordat, încheiând astfel Cronica Moldovei.
Cronicile din prima jumătate a secolului al XVIII-lea din Ţara
Românească şi din Moldova, adesea anonime, sunt cronici scrise în
favoarea unui domnitor, ceea ce le coboară, cu unele excepţii, interesul
documentar, cât şi pe cel literar. Însă cel care a reuşit să ridice
istoriografia la cel mai înalt nivel artistic este Ion Neculce, adevăratul
continuator al lui Miron Costin. Fără a-şi încerca puterile în literatura
propriu-zisă ca Dimitrie Cantemir, Neculce a făcut pentru literatură mai
mult decât pentru istorie şi el este primul scriitor care a servit urmaşilor

51
nu numai ca izvor, dar chiar ca şi model, până în zilele noastre (de
exemplu, lui Mihail Sadoveanu sau lui Ion Creanga).
În O sama de cuvinte, Neculce se comportă ca un scriitor adevarat,
indiferent dacă era conştient sau nu de acest lucru (el credea, desigur, că
face operă documentară).
Pe lângă darul povestirii, Neculce are, ca nimeni altul până la el,
darul portretizării figurilor evocate, însuşire de romancier. Personajele lui
sunt în mare măsură eroi de roman.
Ceea ce caracterizează în primul rând expunerea lui Neculce (ca şi
pe cea a lui Creangă) este hazul, provenit de cele mai multe ori din ironie,
dintr-o dispoziţie serioasă, menită a atrage fin atenţia asupra unui lucru,
pe ocolite, cu aerul de a glumi, intenţia fiind de cele mai multe ori de a
moraliza, de a satiriza, chiar de a protesta.
În majoritatea cazurilor, cronicarul recurge la formulări obişnuite
în vorbirea curentă, toată străduinţa sa reducându-se la adaptarea cât mai
exactă la o situaţie data. La fel ca şi Creangă, Neculce are la îndemână un
număr impresionant de construcţii populare, orale, potrivite tuturor
împrejurărilor, pe care le plasează fără dificultate, unde e nevoie. Câteva
exemple de astfel de expresii populare: „au aflat vremea” (= au găsit
momentul); „nu-l mai putea sătura”; „au făcut cheltuiele fără treaba şi
ispravă”; „s-au curaţit de grijă” etc.
Tot din vorbirea populară ia Neculce comparaţia, cea mai simplă
figură de stil, contribuind ca şi la Creangă la potenţarea ideii exprimate,
fără a fi inedite.
Proverbele şi zicalele populare sunt introduse cu formula „după
cum” sau „pre cum se dzice”, echivalentă cu „vorba ceea” a lui Creangă,
câteodată şi direct: „Paza bună trece primejdia ré”, „mielul blând suge
la doo maice”, „capul plecat nu-l prinde sabia” etc.
În general, pildele dau scrisului lui Neculce o anume demnitate
etică, tendinţa de a instrui şi a educa în acelaşi timp fiind unul din
scopurile sale, comunicate direct: „Rugăm pre dumneavoastră, iubiţ
cetitori tineri, să luaţi sama aceştii scrisori, de s-ar întâmpla vrodată să
mai vie nişte lucruri ca aceste în ţara noastră, să vă ştiţi chivernisiţi, să
nu păţiţi şi voi ca şi noi”.
Limba în care a scris Ion Neculce Letopiseţul este limba Moldovei
de nord, unde cronicarul s-a născut şi a trăit cea mai mare parte a vieţii
sale. În timpul lui Neculce, ca şi înaintea sa, nu exista o limbă literară,
unitară, care să se conformeze normelor gramaticale, deci oamenii culţi
vorbeau ca şi cei neinstruiţi şi scriau aşa, cum vorbeau. Limba lui
Neculce este imaginea scrisă, nu literară, fidelă a limbii moldoveneşti
vorbite în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Din cauza caracterului ei oral, limba lui Neculce se deosebeşte de
limba lui Miron Costin, a stolnicului Cantacuzino sau a lui Dimitrie

52
Cantemir, la care influenţa sintaxei latine are drept urmare o construcţie
artificială, adesea fericită din punct de vedere stilistic, cu toată
dificultatea înţelegerii, dar menită a rămâne izolată, fără ecou asupra
scriitorilor ulteriori.
Ion Neculce a constituit şi mai constituie si astăzi un model
stilistic, ca şi literatura populară în care se încadrează.

Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1663)

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai umanismului


românesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor,
face parte din familia Cantacuzinilor din Constantinopol, familie ce îi va
forma încă de mic respectul pentru preţuirea învăţăturii şi pentru carte.
A studiat în străinătate, lucru ce va avea un rol foarte important în
formarea sa, stolnicul venind cu o atitudine nouă faţă de cultură.
Din opera stolnicului Constantin Cantacuzino sunt de amintit nişte
întrebări la manualul grecesc al lui Ioan Cariofili Despre cîteva
nedumeriri şi soluţii, tradus în româneşte în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea de popa Flor, o Molitvă către dumnezău Savaoth, foarte de
folos, scoasă de pe grecie pre limba românească, o hartă a Ţării
Româneşti scoasă la Padova în 1700 şi Istoriile Ţării Româneşti, întru
care să cuprindă numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci
şi apoi cine o au mai stăpânit pînă şi în vremile de acum cum s-au tras
şi stă, transmisă în trei copii.
Istoria Ţării Româneşti are 8 capitole şi este precedată de o
interesantă predoslovie, unde, ca un adevărat istoric modern, stolnicul
face critica izvoarelor, vorbind de insuficienţa letopiseţului intern, de
contradicţiile tradiţiilor, de lipsa de obiectivitate a cântecelor bătrâneşti.
Lucrarea stolnicului (care începe cu dacii şi geţii, povesteşte
războaiele romane, colonizarea Daciei, năvălirile barbare care au urmat,
până la huni încheindu-se cu un portret al lui Atilla), este mai larg
conceputa şi documentată mult mai bogat, la surse de mâna întâi, decât
aceea a lui Miron Costin.
Stolnicul este perfect informat în ceea ce priveşte cele două
războaie dintre Traian şi Decebal, Costin ştiind numai de unul dintre ele,
expus în linii generale şi acelea.
Urmând pe Bonfini, stolnicul confundă pe geţi cu goţii. Bucuros de
a veni cu cât mai multe dovezi, stolnicul descrie podul făcut de romani
peste Dunăre, pomeneşte „şanţurile groaznice” săpate de ostaşii lui
Traian, descifrează o inscripţie de pe o piatră din podul de pe Dunăre,
găsită în Ardeal.

53
Decebal s-ar fi retras la „Beligradul Ardealului” şi acolo, învins,
şi-a luat viaţa, iar Traian a găsit tezaurul dacilor o parte în cămările
palatului lui Decebal şi altă parte într-o grotă ascunsă sub albia unui râu.
În privinţa numelui „vlah”, stolnicul înşiră după Bonfini mai multe
ipoteze şi anume aceea că provine din numele comandantului Flaccus sau
din numele fiicei lui Diocleţian, măritată cu domnul Ioan al dacilor, ori
din cuvâtul grecesc βάλλω= (= a arunca cu săgeata), dacii fiind buni
arcaşi. Cunoaşte însă şi opinia lui Miron Costin, mai apropiată de adevăr,
cum că cum că Vlah-valah-bloh-voloh-olah etc este cuvântul cu care
germanii mai întâi şi apoi şi alţii, denumesc popoarele romanice.
Cât priveşte limba română, de asemeni, stolnicul o socoteşte
descendentă din latină, însă mult stricată şi amestecată cu a altor neamuri
cu care românii au venit în contact de-a lungul istoriei.
Ideea că limbile romanice nu sunt altceva decât forme diversificate
în timp şi în spaţiu ale vechii latine (latina populară) se susţine şi astăzi.
Constantin Cantacuzino este primul istoric român care pune şi
discută problema continuităţii elementului roman în Dacia, cu argumente
valabile şi astăzi. Nu poate fi adevărat că întreaga populaţie a Daciei ar fi
părăsit aşezările ei seculare, refugiindu-se în sudul Dunării, în faţa
valurilor de popoare barbare. Romanii, zice el, nu s-ar fi putit retrage în
sudul Dunării „cu totul atîta sumă şi noroade de oameni, cu case, cu
copii, aşezaţi pe aceste locuri” de peste 200 de ani. Nu e de crezut că un
imperiu aşa de mare ca cel roman şi-ar fi limitat apărarea numai la
soldaţii lăsaţi ,,pentru paza Daciei.”
În orice caz, ca unul care frecventase universiatatea padovană cu
caracter de Renaştere, Il Bo, stolnicul Constantin Cantacuzino este un
umanist veritabil, superior din acest punct de vedere lui Miron Costin.

Dimitrie Cantemir (1673-1723)

Dimitrie Cantemir este una dintre cele mai complexe personalităti


din istoria literaturii noastre vechi, scriitor, istoric, om de ştiinţă şi de stat,
de reputaţie europeană încă din secolul al XVIII-lea.
Vasta operă a lui Dimitrie Cantemir, filosofică, literară, ştiinţifică,
scrisă în mai multe limbi, rău editată. Era socotită de unii ilizibilă. Ea este
însă revelatoare de idei şi de imagini, creaţia unui veritabil gânditor, poet,
romancier, cercetător dornic de a fi la curent cu toată ştiinţa lumii din
toate timpurile şi de pretutindeni.
Prima sa carte, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau
giudeţul sufletului cu trupul, este scrisă în greceşte şi româneşte şi
publicată în Iaşi, fiind mult mai mult decât un tratat de etică este ceea ce

54
numim astăzi un eseu, primul eseu din literatura noastră, compus după
modelul dialogurilor platoniciene.
Descriptio Moldavie, una dintre cele mai importante opere ale lui
Dimitrie Cantemir, se împarte în trei părţi. Prima cuprinde o descriere
geografică, a doua parte este politică, iar a treia parte tratează despre
literatură, biserică, limbă şi şcoli.
Un mare interes pentru noi astăzi este capitolul al XVII-lea al părţii
a doua Despre năravurile moldovenilor, unde autorul işi supraveghează
foarte atent subiectivitatea pentru a nu denatura adevărul. Ideea care va
face carieră al epoca Junimii, „patriotismul în marginile adevărului”, o
aflăm foarte clar formulată şi pusă în practică de Dimitrie Cantemir acum,
în pragul secolului luminilor. De aceea, autorul consideră că „le va fi mai
de folos dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decît
dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace.”.
De excepţională importanţă pentru etnografi şi folclorişti sunt
obiceiurile moldovenilor, notate de Cantemir cu destulă minuţiozitate. Un
pasaj amănunţit descrie dansul naţional al horei, un altul prezintă căluşul,
socotit de autor şi dans „cu eres”, cu ajutorul lui putând fi vindecaţi
bolnavii.
Capitolul al XVIII-lea tratează Despre obiceiurile de la logodnă şi
de la nuntă. Cuvintele peţit - a peţi – peţitor sunt trase cu multă
satisfacţie din latinescul petitores.
Cantemir vorbeşte despre miturile zeiţelor Diana şi Ceres,
transmise românilor de la strămoşii lor. Diana a devenit zîna
românească, iar sărbătoarea numită Drăgaică legată de strângerea
recoltelor, ar fi celebrarea lui Ceres, după cum doina ar ţine de
străvechiul cult al lui Marte şi al Belonei.
Cu totul preţios pentru istoria limbii şi istoria lingvisticii este
capitolul al IV-lea din partea a treia, intitulat Despre limba moldovenilor.
Cantemir afirmă că limba română ar fi latina modificată, „graiul latinesc
stîlcit, fără amestecul altor graiuri.”.De fapt, cele afirmate aici şi din alte
sectoare ale operei, în primul rând din Hronic, Cantemir este de părere că
limba română este urmaşa directă a celei romane, latine, idee pe care şi-o
vor însuşi şi reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai şi Samuil
Micu. Un pasaj reprezentantiv care vine în sprijinul acestei idei este
următorul: „Cei care afirmă că limba latină a fost mama bună şi
adevărată a celei moldoveneşti se bazează îndeosebi pe aceste temeiuri:
în primul rînd, zic ei, coloniile romane au fost aduse în Dacia cu mult
înainte ca limba romană sa fi alterat în Italia din pricina năvălirii goţilor
şi vandalilor; nici unul dintre istorici, apoi, nu pomeneşte undeva că ele,
în timpul domniilor barbarilor s-ar fi întors din nou în Laţiu şi deci
locuitorii Daciei nu şi-au putut altera limba lor printr-o altă limbă acre
nu exista inc.

55
În al doilea rînd, moldovenii nu s-au numit niciodată italieni, nume
care în vremile următoare a început să se întindă asupra altor romani din
locuri mai îndepărtate, ci întotdeauna au păstrat numirea de romani,
care în acea vreme, cînd capitala lumii întregi era la Roma, era comun
tuturor locuitorilor Italiei. Nu însemnează nimic că ei sînt numiţi de către
vecinii lor, ungurii şi polonii, vlah, care la aceste popoare este totodată
şi numele italienilor (...) limba moldovenească nu cunoaşte nici un fel de
nume şi verbe venite în limba italienilor de la goţi, vandali şi longobarzi.
Ca să facem aceasta mai clar, italianul redă pe incipio prin cuvîntul
barbar commincio, pe cînd moldoveanul prin cuvîntul provenit din limba
latină încep; albus se zice în italiană bianco, în moldoveneşte alb; civitas
este în italiană citta, în moldoveneşte cetate;”
Părerea că românii se trag din romani rămâne valabilă, cu
amendamentele ştiute până astăzi. Important este să observăm că aici, în
Descriptio Moldavie, se află originile purismului cantemirian şi totodată
ale purismului românesc în general.
Activitatea lui Dimitrie Cantemir se încheie cu o operă în limba
română, Hronicul vechimii a romîno-moldo-vlahilor care-l reintegrează
istoriografiei noastre în tradiţia lui Miron Costin, a fiului acestuia,
Nicolae Costin şi în vecinătatea stolnicului Constantin Cantacuzino.
Nouă în această carte este plasarea istoriei românilor în cadrul
istoriei universale. Se urmăreşte mai întâi istoria românilor în cadrul
Imperiului Roman, apoi în cadrul Imperiului Bizantin şi, în sfârşit, în
cadrul statelor fundate de migraţia popoarelor.
Problema de bază a Hronicului este aceea continuitaţii elementului
roman în Dacia, pusă şi de stolnicul Cantacuzino şi reluată mai târziu de
învăţaţii Şcolii Ardelene. Originea romană a românilor i se părea lui
Cantemir indiscutabilă, totuşi el a simţit nevoia de completa. Românii se
trag din romani, dar aceştia la rândul lor descind din Aeneas. Prin urmare,
începutul românilor trebuie căutat în originea romanilor şi chiar mai
departe, în originea elinilor.
Dimitrie Cantemir susţinea şi el că dacii au fost exterminaţi de
romani, ceea ce îl determină să proclame puritatea romană a rasei
româneşti (idee exagerată mai târziu de învăţaţii Şcolii Ardelene):
„...poporul romano – moldo – vlahilor nu din glogozala a naşteri de
strînsură să fie scornit, ce din cetăţeni romani, din ostaşi veterani şi din
mari familii să fie ales. Apoi din buni şi tari romano – moldo – vlahii, din
buni şi tari părinţi romani născîndu-să, a sîngelui curăţenie şi a niamului
evghenie nestricată şi nebetejită să fie ferit, precum şi astăzi tot aşea o
feresc.”
Astăzi ştim, dimpotrivă, că dacii nu au fost eliminaţi, că romanii
colonizaţi în Dacia proveneau din provinciile răsăritene ale Imperiului, că
o rasă pură romană nu a existat. Romanizarea nu este într-adevăr o

56
chestiune de rasă, ci una de cultură: băştinaşi nu au fost înlocuiţi de
coloniştii romani, ei au adoptat doar limba şi cultura romanilor.
Cantemir acceptă retragerea lui Aurelian în sudul Dunării, dar
socoteşte că de vreme ce izvoarele nu pomenesc luarea în posesie a
Daciei de către goţi, înseamnă că după năvălirea goţilor romanii s-au
întors. Cantemir admite o colaborare politică a popoarelor migratoare cu
locuitorii Daciei, întocmai ca istoricii de astăzi.
Cantemir greşea socotind că romanii nu ar fi fost cotropitori în
Dacia, dar are o justificare, întrucât el era interesat, ca umanist, mai mult
de rolul civilizator al cuceririi romane, dacât de faptul militar în sine.
Cu Dimitrie Cantemir, personalitatea cea mai puternică şi scriitorul
cel mai prolific şi mai cuprinzător de largi oprizonturi din întreaga
noastră literatură veche, se încheie o epocă. Opera lui sintetizează, în
mare, patru secole de manifestare a culturii româneşti, deschizând
totodată largi orizonturi perioadei următoare, aceea a secolului luminilor
şi a mişcării cunoscute sub numele de Şcoala Ardeleană. Va veni apoi
rândul generaţiei de la 1848 şi al celor următoare să afle în scrierile lui
Cantemir îndreptăţiri pentru activitatea lor.

57
LATINITATEA RELOADED

Iluminismul European

Iluminismul este o mişcare culturală şi ideologică specifică


secolului al XVIII-lea, manifestată în cuprinsul întregii Europe. Mişcarea
influnţează literatura şi artele vremii, ea fiind o expresie a cultului pentru
raţiune, umanism şi ştiinţa. Se numeşte iluminism (din cuvântul italian
illuminismo tocmai datorită încrederii reprezentanţilor săi în lumina
raţiunii).
Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa auto-
indusă. Tutela este incapacitatea fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile
cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este
auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa raţiunii, ci în
absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o
altă persoană. Sapere aude! ,,Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al
raţiunii!" – acesta este motto-ul iluminismului (Kant). Acesta este
termenul aplicat curentului de gândire din Europa şi America
secolululuial XVIII-lea.
Evenimentele ştiinţifice şi intelectuale din secolul al XVII-lea –
descoperirile lui Isaac Newton, raţionalismul lui René Descartes,
scepticismul lui Pierre Baylle, panteismul lui Benedict de Spinoza şi
empirismul lui Francis Bacon şi John Locke – au promovat credinţa în
legile naturale şi în ordinea universală, precum şi încrederea în raţiunea
fiinţei umane şi în abilităţile inovatoare ale acesteia care au reuşit să
influenţeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.
Au existat multe şi diverse curente de gândire, însă numai o serie
de idei pot fi caracterizate drept pătrunzătoare şi dominante. O abordare
raţională şi ştiinţifică a aspectelor religioase (conform vechii teorii şi
divergenţe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social,
politic şi economic a promovat o viziune seculară asupra lumii şi o
orientare generală către progres şi perfecţionare. Principalii promotori ai

58
acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat şi promulgat ideile
noi pentru publicul larg. Aceşti profeţi ai iluminismului aveau o serie de
atitudini de bază comune. Având o credinţă în raţiune care era de
nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să
guverneze umanitatea, natura şi societatea, şi să acţioneze în baza
acestora.
Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios şi ştiinţific,
dogmatismul, intoleranţa, cenzura, precum şi constrângerile economice şi
sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat şi raţional al
progresului. Raţionalismul extrem şi scepticismul epocii au condus în
mod firesc la deism; aceleaşi calităţi au avut un rol important în
determinarea reacţiei de mai târziu a romantismului.
Reacţionând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil
într-o perioadă în care biserica îşi pierduse autoritatea sa atotputernică de
a impune ordinea socială cu aceeaşi fervoare şi implicare precum în evul
mediu şi la începutul modernităţii. Conceptele filosofice din Franţa
mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă
asupra universului într-o variantă revizuită radical a creştinătăţii, pe care
au denumit-o deism.
Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un
imens ceas construit şi pus în mişcare de către Creator, deiştii au
promovat ideea conform căreia totul – mişcarea fizică, fiziologia fiinţei
umane, politica, societatea, economia – îşi are propriul set de principii
raţionale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înţelese de către fiinţele
umane exclusiv prin intermediul raţiunii. Acest lucru însemna că lucrurile
din lumea umană şi din lumea fizică pot fi înţelese fără a aduce religia,
misticismul sau divinitatea în ecuaţie. Deiştii nu erau atei; pur şi simplu,
afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic şi la cel uman poate fi
înţeles independent de aspectele sau explicaţiile de ordin religios. Pentru
un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la
relaţia dintre autoritatea politică şi religioasă şi clasa superioară, trebuie
să menţionăm că, în Franţa, Voltaire şi aliaţii săi s-au străduit să impună
valorile libertăţii şi toleranţei într-o cultură în care fortăreţele gemene ale
monarhiei şi Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste
valori. Voltaire şi-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva
elementelor fundamentale ale religiei creştine: inspiraţia din Biblie,
încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioşilor.
Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce
ţin de religie, întrucât conducătorii săi, aşa cum a spus, ,,nu au nici un
interes să joace rolul gardianului cu privire la arte şi ştiinţe şi, întrucât
incompetenţa de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci şi
cea mai degradantă din toate".

59
Enciclopedia lui Denis Diderot reprezintă chintesenţa spiritului
iluminismului, sau al Epocii Raţiunii, după cum i s-a mai spus. Având
centrul la Paris, mişcarea a dobândit un caracter internaţional prin faptul
că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori
ai iluminismului s-au aflat în Franţa: baronul de Montesquieu, Voltaire şi
contele de Buffon, baronul Turgot şi alţi fiziocraţi, Rousseau, care a avut
o influenţă foarte mare asupra romantismului.
În Anglia, cafenelele şi presa în curs de înflorire au stimulat critica
politică şi socială, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison şi
Sir Richard Steele. Jonathan Swift şi Alexander Pope au fost satirişti
conservatori, cu o mare influenţă. Teoriile lansate de Locke cu privire la
învăţarea prin percepţia senzorială au fost dezvoltate în continuare de
către Davis Hume.
În Germania, universităţile au devenit centre ale Iluminismului
(Aufklärung). G. E. Lessing a lansat o religie naturală a moralităţii, iar
Johhan Herder a elaborat o filosofie a naţionalismului cultural care se
baza pe înrudirea culturală, de sânge şi de limbă. Importanţa primordială
a individului, decurgând din incapacitatea omului de a-şi folosi abilităţile
cognitive în lipsa instrucţiunilor unei alte persoane, a format baza eticii
lui Immanuel Kant.
Printre reprezentanţii italieni ai epocii, se numără Cesarre Beccaria
şi Gianbattista Vico. Ţarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar
împăratul Iosif al II-lea fost prototipul despotului iluminat. Alţii de acest
gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei şi Carol
al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea consideraţi
răspunzători de Revoluţia franceza. Cu siguranţă, epoca Iluminismului
poate fi văzută drept o linie majoră de demarcaţie pentru apariţia lumii
moderne.

Iluminismul în Ţările Româneşti

Ideile iluminismului vor pătrunde, către sfarşitul secolului al


XVIII-lea şi în Ţările Române pe căi diferite: prin filiera italo-austriacă în
Transilvania, unde cărturarii care urmează studii filosofice şi teologice la
Roma şi Viena vin în contact cu o societate preocupată de rolul educaţiei
şi prin filiera greacă sau rusă în Ţara Românească şi Moldova, apropiat
de iluminismul francez de factură preponderent filosofică.

Iluminismul transilvănean

Una din importantele manifestări determinate de marea frământare a


maselor populare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este Şcoala

60
Ardeleană, mişcare culturală de mare amploare, dezvoltată în Ardeal în
ultimele două decenii ale aceluiaşi secol şi începutul celui următor.
Şcoala Ardeleană este o mişcare patriotică determinată de lupta pe
care masele populare româneşti din Transilvania au dus-o pentru
desfinţarea iobăgiei, împotriva acţiunii de desnaţionalizare şi pentru
recunoaşterea drepturilor contestate românilor ardeleni. Datorită
împrejurărilor specifice Transilvaniei, populaţia româneasca de acolo a
trăit în condiţii grele, de asuprire socială şi naţională cu totul deosebite.
Împotriva acestei politici întreprinse de Habsburgii de la Viena şi a
tendinţelor accentuate de catolicizare ale bisericii papistăşeşti, poporul
român din Ardeal a luptat cu hotărâre. Actul unirii religioase de la 1700,
prin care o parte din populaţia românească din Ardeal atrasă de avantajele
promise de Vatican şi de habsburgi, acceptase unirea (parţiala) cu biserica
roamnao-catolică, a dat însă repede naştere în interiorul populaţiei
transilvănene unor mişcări cum Europa nu mai cunoscuse din epoca
luptelor religioase. Cei care au trecut la catolicism s-au convins ca aşa
zisa unire nu fusese decât o minciună, o amăgire a bisericii papale şi a
Habsburgilor de la Viena. Tensiunea devenise cu atât mai mare cu cât
propaganda în favoarea unirii cu biserica catolică luase forme violente.
În ciuda sprijinului acordat de oficialitaţi, cu toate ameninţările şi
represiunile împotriva ortodocşilor şi a acelora care, amăgiţi un moment,
se luptau să revină la vechea lor credinţă, propaganda catolică a trebuit să
renunţe la speranţa de a cuceri întreaga populaţie românească din
Transilvania. Realizată în bună parte şi prin slăbiciunea mitropolitului
Atanasie Anghel, avid de măriri temporare, care fusese urmat de câţiva
preoţi dornici de a avea privilegii, unirea religioasă i-a determinat pe
românii din Transilvania să înţeleagă un adevăr de un profund caracter
social: drepturile se obţin prin luptă, se cuceresc. Tinerii cărturari români
din Transilvania (ce studiază în şcolile catolice, ca bursieri cu scopul de
a-şi completa cunoştiinţele teologice şi să devină propagandişti ai
catolicismului printe românii transilvăneni - unul din avantajele rezultate
în urma unirii religioase îl reprezenta dreptul acordat tinerilor români de a
studia în şcolile catolice) sunt adepţii acestui principiu.

Dezvoltarea Şcolii Ardelene

Şcoala Ardeleană cunoaşte două direcţii importante: prima are un


pronunţat caracter illuminist, urmărind emanciparea poporului, mai ales a
ţăranilor. S-au înfiinţat numeroase şcoli în limba româna (Gh. Şincai a
înfiinţat aproximativ 300 de şcoli), s-au scris abecedare, aritmetici,
catehisme, cărţi, manuale de economie etc.; a doua direcţie este erudită şi
cuprinde tratate de filologie si istorie.

61
Trimişi să studieze teologia în şcolile catolice de la Roma (colegiul
De propaganda fide) şi de la Viena,
cei mai buni dintre tinerii români
transilvăneni fac însă şi serioase studii
în limba latină, care-i ajută să-şi dea
seama de originea romană a poporului
lor. Întorşi în Ardeal, aceşti tineri se
identifică prin cauza poporului
prigonit şi pornesc lupta, creându-se
astfel condiţiile necesare înfloririi unei
culturi împotriva structurilor sociale şi
politice existente, sprijinind ideea
egalităţii în drepturi a românilor cu
ungurii, saşii şi secuii. În acest scop, ei au participat la redactarea în 1791,
a documentului Supplex Libellus Valachorum Transsivaniae. Cererile
Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând
doleanţelor laicilor şi clericilor români:
1. „ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi
între stări şi alte de acest fel, care ca nişte pete din afară, au fost
întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum
să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate“ (reintegrarea
românilor ca naţiune de drept în Transilvania)
2. „naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor
civile şi regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi
medievale)
3. „clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în
acelaşi fel ca şi clerul naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“
(egalitatea clerului)
4. „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în dietă... să se procedeze în
chip just, în număr proporţional cu această naţiune“ (reprezentare
proporţională în dietă şi funcţionărime.

Latinitatea românească

Corifeii Şcolii Ardelene au polemizat cu istorici maghiari si germani


precum Sulzer, Eder, Kopitar, Engel, care contraziceau primatul etniei
româneşti în Ardeal şi s-au straduit să demonstreze că românii sunt
urmaşii romanilor. Pentru a accentua şi mai mult, ei susţineau că românii
sunt descendenţi direcţi ai romanilor, fără niciun amestec străin şi că
limba româna este şi ea exclusiv latină. Însă reprezentanţii Şcolii
Ardelene ignorau faptul că românii s-au contopit cu dacii şi apoi cu
elementele slave şi că limba română, deşi de provenienţă latină prin

62
structura ei gramaticală, prin fondul principal lexical, a primit, totuşi, o
contribuţie bogată din partea unor limbi nelatine.
Reluând ideea cronicarilor moldoveni şi munteni despre descendenţa
pur romană a poporului român, corifeii Şcolii Ardelene au încercat să
contrazică teoriile străine conform cărora românii ar fi venit din sudul
Dunării pentru a se aşeza în aceste regiuni după secolul al X-lea. Engel,
în Istoria Moldovei şi Valachiei susţinea că românii formaţi ca popor, au
venit în Transilvania în 813. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au afirmat
însă că romanii nu au părăsit Dacia pe vremea lui Aurelian, ci doar
oficialităţile, funcţionarii, armata, mari negustori şi marii proprietari de
sclavi. Majoritatea populaţiei, formata din oamenii care se ocupau cu
agricultura şi erau legaţi de pământ a rămas în Dacia, iar populaţia în
niciun caz nu a fost nimicită sau smulsă de pe teritoriul tării, nici în
timpul migraţiilor, deşi o parte redusă din populaţie s-a putut ataşa
triburilor migratoare, aşa cum o parte din migratori ar fi devenit
sedentară. Deci nu se putea pune problema ca poporul român să se fi
întors în Transilvania după ce ungurii şi saşii se stabiliseră aici. Era
evident că la venirea lor în Transilvania (la sfârşitul secolului al IX-lea,
ungurii au găsit o populaţie organizată în cnezate şi voievodate, din partea
cărora au întâmpinat şi rezistenţă. Pe aceasta tema, Samuil Micu-Klein
susţinea, în lucrarea sa istorică Istoria şi lucrurile şi întâmplările
românilor, că romanii stabiliţi în Dacia nu ar fi putut părăsi cu toţii un
teritoriu unde îi reţineau atâtea legături. Ei au rămas în Dacia şi au suferit
numeroase cuceriri şi dominaţii.
În sprijinul aceleiaşi idei, Petru Maior în Istoria pentru începutul
românilor în Dachia susţinea că, deşi împăratul Aurelian ar fi dorit să
strămute populaţia la sud, acest lucru nu ar fi fost imposibil, deoarece
provincia căzuse sub dominaţie gota şi aceştia din urmă aveau tot
interesul ca regiunile de câmpie să fie populate.
Ideea aceasta a continuităţii neîntrerupte a poporului român în Dacia
este legată şi la fruntaşii Şcolii Ardelene, ca şi la unii cronicari moldoveni
şi munteni - D.Cantemir, Stolnicul C. Cantacuzino, de ideea unităţii
românilor, pentru care Gheorghe Şincai pledează cu multa căldură în
Hronica românilor şi a mai multor neamuri.
Purtători ai celor mai înalte idei ale vremii, reprezentanţii Şcolii
Ardelene, deşi aparţineau unui cler sau unor ordine călugăreşti puse sub
supremaţia papală, ei au adoptat o atitudine ostilă bisericii catolice atunci
când s-au convins că aceasta înşelase speranţele populaţiei româneşti.
Însuşindu-şi cu toată căldura idealurile poporului, cărturarii ardeleni au
devenit purtătorii de cuvânt ai luptei acestuia, militând în special în
domeniul istoriei şi al filologiei, al şcolii şi al literaturii.

63
Purismul

În domeniul lingvisticii, ideea latinităţii este dezbătută în special


prin gramatica lui Samuil Micu - Elementa linguae daco-romane sive
valachicae, revăzută şi prefaţată de Gheorghe Şincai. Operă rezultată din
colaborarea celor doi fruntaşi ai Şcolii Ardelene, gramatica dezvolta
părerile lor asupra originii limbii române, aceasta fiind derivată, în
concepţia lor greşită însă, numai din limba latină, şi anume din latina
clasică, adică aceea a textelor pe care ei le citiseră în timpul studiilor lor.
Încercand să dovedească latinitatea pura a limbii române, autorii propun
eliminarea din limbă a elementelor nelatine, a căror prezenţă, totuşi, în
limbă nu o pot ignora. Ei cer, pentru aceasta, folosirea ortografiei
etimologice, adica a scrierii cuvântului cât mai aprope de etimonul său.
Însă în Ortographia romana sive latino-valachica una cum clavi, Maior
dezbate aceeaşi problemă a latinităţii limbii noastre, el derivând-o just din
latina populară, vorbită de coloniştii romani, aduşi de Traian în Dacia,
dupa cum, în ultima lucrare, argumentează mai ales principiul scrierii
etimologice, introducând totodata semnele diacritice. Ca şi Samuil Micu
Klein şi Gheorghe Şincai, Maior susţine şi el folosirea alfabetului latin în
locul celui chirilic. Recomanadând utilizarea semnelor diacritice, Maior
fixează totodată modul în care literele latine pot fi folosite pentru sunetele
româneşti, ortografie care, în general s-a
impus în scrierea de mai tarziu.
O operă filologică importantă a Şcolii
Ardelene este dicţionarul publicat la Buda,
în 1825 sub titlul Lesicon romanescu-
latinescu-ungurescu-nemţescu, care de
mai mulţi autori, în cursul a trideci şi mai
multor ani s-au lucratu. Operă colectivă,
după cum se vede şi din titlu, lexiconul,
primul dicţionar etimologic românesc de
vaste proporţii, s-a bucurat de colaborarea
succesivă a lui Samuil Micu, a lui Vasile
Colosi, a lui Petru Maior şi a fraţilor
I.Teodorovici şi Alexandru Teodorovici,
dicţionarul fiind lucrat după modelul
poligloţilor vremii în patru limbi: română,
latină, maghiară şi germană.
Netrecând cu vederea eroroile pe care
le conţine acest dicţionar (încercarea autorilor de a deriva din limba latină
cuvinte de altă origine sau de origine necunoscută şi de a elimina din
dicţionar cuvintele cărora nu le puteau găsi o origine latină oarecare –
purism - despre care G.Călinescu spunea: ”Etimologiile sunt de fantezie.

64
Tâlharul e un purtator de săgeţi, un telfier, birăul e un vir magnus,
tânguirea vine de la tundere, fiindcă jeluitorii se tund”. Cu toate acestea,
multe din neologismele propuse de ei au fost absorbite de limbă:
siguranţă, cauză, conversaţie, evidenţă, ocupaţie, anticipaţie, ediţie,
tradiţie, importat, consecvent, evident.
Luptând împotriva obscurantismului, militând pentru luminarea
poporului, corifeii Şcolii Ardelene fac şi o largă operă de culturalizare. Ei
se străduiesc să contribuie la deschiderea cât mai multor şcoli pentru
copiii oamenilor din popor şi traduc lucrări a căror lectură putea folosi
multor cititori români ai epocii. Astfel, Samuil Micu a oferit o versiune
românească a fabulelor lui Esop, ne-a lăsat prima traducere a romanului
cu caracter moralizator Belsaire şi a tradus şi prelucrat lucrări filosofice,
contribuind în felul acesta la dezvoltarea învăţământului din Transilvania.
Activitatea lui Gheorghe Şincai în acelaşi domeniu e remarcabilă.
Numit în 1782 director al tuturor şcolilor româneşti din Transilvania,
Şincai începe să străbată principatul, pornind acţiunea de înfiinţare de
şcoli elementare rurale. Timp de 12 ani cât avea să fie în fruntea şcolilor
româneşti din Ardeal, Şincai reuşeşte să creeze un număr de peste 300 de
şcoli. El pune astfel la îndemâna alor săi un instrument eficace în lupta pe
care ei o duceau pentru triumful revendicărilor lor naţionale şi sociale.
Cum nevoia de manuale era tot mai mare, acesta a alcătuit A.B.C. sau
Bucoavna, Aritmetica şi a tradus Istoria naturii sau a firii.
Ca şi Petru Maior, Ion Budai-Deleanu considera că limba română
are la origine limba latină populara (vulgara), dar el este conştient că
latina vorbită în Dacia în perioada cuceririi provinciei de către romani nu
a putut să rămână intactă şi că ea a suferit influenţa altor limbi cu care a
venit în contact aici, ca aceea a dacilor în primul rând, a goţilor, a
gepizilor, a slavilor etc. Oricât de puternice au fost acele influnţe - arăta
Budai-Deleanu în gramatica sa, Fundamenta Grammatices linguae
Romanicae, asemănătoare în multe privinţe cu Temeiurile gramaticii
româneşti - ele nu au afectat însă decât vocabularul.
Autorii de gramatici, ca şi primii trei corifei ai Şcolii Ardelene,
dezvoltandu-şi însă activitatea în umbra acestora, denaturând de multe ori
vederile celor trei, sunt Radu Tempea şi bănăţenii Paul Iorgovici si Const.
Diaconovici-Loga.
Primul, Radu Tampea, în opoziţie cu fruntaşii ardeleni care
adoptaseră terminologia gramaticală latină, se îndepărteaza de aceasta,
căutând în însăşi limba noastră termenii corespunzatori. În gramatica sa
din 1797, Tempea recurge la ciudate adaptări şi combinaţii pentru a
romaniza termenii gramaticali: vocalelor le spune glasnice, consoanelor
neglasnice, cazurilor caderi, singularului singuratec, pluralului
multuratec etc.

65
Prin Observaţii de limbă românească, bănăţeanul Paul Iorgovici
încearcă să reînvie vechea limbă românească “curat latină”, înlăturând
“streinismele” şi derivând din rădăcinile limbii române, din fondul de
cuvinte latin al limbii române alte cuvinte necesare să exprime noţiuni
noi, ca de exemplu: din venire - adevenire, din vedea - vezaţie (cu sensul
de figură) etc.
C. Diaconovici-Loga se remarcă prin tendinţa de a fixa o
terminologie gramaticală de un autohtonism şi mai exclusivist decât al
celorlalţi. În Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor, Loga
merge şi mai departe decât ceilalţi doi, romanizând astfel: vocalelor le
spune “sunătoare”, consoanelor “nesunătoare”, pe acestea din urmă
împărţindu-le în “dinţoase”, ”limboase” (dentale), ”năsoase” (nazale),
”gâtoase” (guturale).
Principalii mentori ai Şcolii
Ardelene au fost: Samuil Micu
Klein, Gheorghe Şincai, Petru
Maior şi Ioan Budai-Deleanu,
cărora li s-au adăugat alţii: Paul
Iorgovici, Ioan Molnar.
Samuil Micu Klein a fost istoric şi
filolog. Învaţă la Gimnaziul din
Blaj (abs. 1762), după care a fost
călugărit (14 oct. 1762) sub numele
Samuil. Mai târziu, hirotonit
ieromonah îşi continuă Studiile la
Seminarul pentru călugări, înfiinţat
de episcopul Petru Pavel Aron (1762-1765), trimis apoi la Colegiul
Pazmanian din Viena pentru studii de Filosofie şi Teologie (1766-1772).
Funcţionează ca profesor de Etică şi Aritmetică în Gimnaziul din Blaj
(1172 - 1777), apoi din nou la Viena ca “prefect de studii" în Seminarul
Sfânta Barbara (1777- 1783), când face intense cercetări cu caracter
istoric şi îşi publică primele lucrări. Reîntors la Blaj, în mănăstirea Sf.
Treime (1783-1804), s-a dedicat în întregime studiilor teologice, istorice,
lingvistice şi traducerilor şi, spre sfârşitul vieţii, devine "cenzor" al
cărţilor româneşti care apăreau în Tipografia Universităţii din Buda
(1804-1806).
A redactat o serie de lucrări cu caracter istoric şi lingvistic, prin
care urmărea să informeze pe învăţaţii străini despre originea romană a
poporului şi a limbii române, despre continuitatea românilor pe teritoriul
fostei Dacii şi, influenţat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru
egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania,
pentru înlăturarea iobăgiei şi s-a numărat printre autorii cunoscutului
Supplex din 1791.

66
Autor de lucrări teologice şi cuvântări, a tradus din Sfinţii Părinţi, a
dat o nouă ediţie a Bibliei, în 1795, a doua în româneşte, şi a fost unul
dintre apărătorii vechilor rânduieli şi tradiţii răsăritene în cadrul Bisericii
Române Unite cu Roma, ridicându-se împotriva încercărilor de latinizare
ale episcopului Ioan Bob.
A tradus o parte din Istoria bisericească - în 20 vol. - a abatelui
catolic francez Claude Fleury (1640- 1723) şi anume 12 cărţi, în 5 vol.
care explică faptele petrecute până la mjlocul sec. IV. Intre anii 1793 şi
1795 a tipărit, la Blaj, Biblia ,adecă dumnezeiască Scriptură a Legii
vechi (1240 p.), cu prefaţa semnată de el, în care menţiona că a
“îndreptat graiul" Bibliei de la Bucureşti din 1688, dar “o bună parte"
din Vechiul Testament ,,mai mult cel nou de pre cel elinesc al celor
şaptezeci de dascăli (Septuaginta n.n.) l-am tălmăcit", cuprindea note
explicative, locuri paralele, scurte rezumate la fiecare capitol, scurte
consideraţii isagogice la fiecare carte. A fost folosită de ediţiile de mai
târziu: Petersburg (1819, Buzău, 1854 - 1856 şi Sibiu 1856 - 1858.
Alte lucrări sunt Elementa linguae daco-romanae sive valachicae,
Viena, 1780,94 p. (în colaborare cu G. Sincai, prima gramatică
românească tipărită şi prima cu litere latine); reeditată în 1980, cu un
studiu introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea, Cluj
Napoca, 1980, XXX + 245 p.
A fost iniţiator şi redactor al unei mari lucrări lexicografice, care va
fi continuată şi dezvoltată de mai mulţi cărturari şi se va tipări la Buda, în
1825, sub titlul Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc, cunoscut
şi sub numele de Lexiconul de la Buda (partea lucrată de el a fost
publicată de Galdi Laszlo, sub titlul Dictionarium valachico-latinum,
Budapesta, 1944).
În aceeaşi idee a scris şi Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor,
acum într-acest chip aşezate şi din multi vechi şi noi scriitori culeasă şi
scrisă, cuprinzând 4 tomuri (I. lstoria românilor din Dacia.; II. Istoria
domnitorilor Ţării Româneşti; Ill. Istoria domnitorilor Ţării Moldovei);
Istoria bisericească a Episcopiei românilor din Ardeal, rămasă în
manuscris, precum şi un scurt fragment publicat în Calendarul de la
Buda din 1806, sau părţi de lucrări de istorie bisericească publicate de T.
Cipariu, în Acte şi fragmente, Blaj, 1855; Cunoştinţă pe scurt a istoriei
bisericeşti (ed. De Arhim. Veniamin Micle), în ST, an. XXVII, 1975, nr.
5 - 6, 7 - 8 şi 9 - 10; an. XXVIII, 1976, nr. I - 2 şi 7 - I 0; an. XXIX, 1977,
nr. I - 2 şi 5 - 8; an. XXX, 1978, nr. 1 -2, 3 -4, 5 - 8 şi 9-10 (apoi în
volum, sub titlul Istoria bisericească Transliterare de pe manuscrisul
original).

67
Lucrări de filosofie cuprind: Loghica adecă partea cea
cuvântătoare a filosofiei, tradusă după Fr. Chr. Baumeister, Legile firei,
ithica şi politica sau filosofia cea lucrătoare.
A pledat pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. A scris
prima gramatică a limbii române, în latină împreună cu Gheorghe Şincai,
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780). Această carte
are o triplă însemnătate: descoperă legile fonetice ale evoluţiei cuvintelor
din latină în română, sistematizează tot materialul lingvistic, oferind
astfel baza încadrării limbii române în limbile romanice, constituie model
pentru gramaticile elaborate ulterior.
Ca sprijin al demonstraţiei privind latinitatea limbii române, apare
în 1779, la Viena, Carte de rogaciuni pentru evlavia homului chreştin
tiparită cu litere latine.

Gheorghe Şincai

Ca director al învăţământului
greco-catolic din Transilvania
a adus o contribuţie
fundamentală în acţiunea de
răspândire a culturii în mediul
rural. A studiat la Târgu
Mureş, Cluj, Bistriţa, Blaj,
Viena şi Roma, în ultimele
două oraşe împreună cu Samuil
Micu, nepotul episcopului
Inocenţiu Micu-Klein. S-a
dovedit un poliglot, însuşindu-
şi temeinic greaca, latina,
maghiara, germana, italiana şi
franceza. Informaţia şi cultura
i-au permis ocuparea funcţiei
de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide din Roma , având
permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia, precum şi în
Ungaria şi la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, a
cercetat bibliotecile, copiind şi transcriind cu exactitate orice referire la
istoria românilor.
A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se
carierei didactice şi contribuind la întemeierea unui număr impresionant
de şcoli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784
a fost numit director general al şcolilor româneşti unite din întreaga
Transilvanie.

68
În scopuri didactice a tradus şi a elaborat manualele fundamentale:
Abecedarul, Gramatica, Aritmetica şi Catehismul, adaptând sau creând
terminologia necesară înţelegerii acestora de către elevi. S-a dovedit a fi
un traducător remarcabil, tălmăcind (în 1789) cartea de căpătâi a
creştinismului, sub numele de Biblia de la Blaj.
În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor,
intitulată amplu : Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cât au
fost ele amestecate cu romanii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele
unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de
autori, în cursul a treizeci şi patru de ani culese.
Gheorghe Şincai nu a reuşit să-şi încheie şi să-şi tipărească marea
opera Hronica românilor şi a mai multor neamuri, lucrarea sa
fundamentală, prima istorie ştiinţifică a românilor având ca sursă peste
450 de izvoare, autorităţile din Ardeal neconsiderându-o suficient de
bună. În ultimii doi ani de viaţă a rătăcit din sat în sat, ducând
manuscrisul în traistă. Însă Hronica românilor şi a mai multor neamuri
urma să constituie unul din izvoarele ideologiei paşoptiste.

Petru Maior

Este un istoric de formaţie modernă, un cercetator pasionat şi un


dascăl de vocaţie, având studii teologice la
Roma şi studii de ştiinţe juridice la Viena. Pe
planul gândirii sociale, Maior are o poziţie
reformist-moderata, este încrezator în
iosefinism; în istoriografie şi în lingvistică a
enunţat teze îndrăzneţe, susţinute de o
documentaţie amplă, cu privire la originea
poporului român şi la caracterul latin al
limbii române.
Lucrarea fundamentală a lui Maior este Istoria pentru începuturile
românilor în Dachia, publicată în 1812. Demonstraţia sa istorica avea o
finalitate ştiinţifică (respingerea tezelor ce negau originea latină şi
continuitatea românilor) şi una politică (repunerea românilor în drepturi
egale cu celelalte naţiuni din Transilvania).
O altă lucrare monumentală a sa este Istoria bisericii românilor,
tiparită parţial în 1813, dar nedifuzată. Este publicată integral abia în
1995. Personalitate puternica aflată în conflict cu autorităţile politice ale
Principatului, dar şi cu cele ecleziastice, Maior a avut o contribuţie
majoră în combaterea tezelor care deformau adevărul istoric despre
formarea poporului român, angajându-se într-o confruntare deschisă cu
unii istorici maghiari şi germani. Aceşti istorici sunt cei care susţineau că

69
triburile ungare, la pătrunderea lor în Transilvania, ar fi găsit o “terra
deserta” (un pământ nelocuit), iar românii ar fi imigrat în acest spaţiu
abia în decursul secolelor XII-XIII.
Maior constata că ,,fără nicio dovadă” aceşti ,,scriitori străini”
inventează şi difuzează istorii fanteziste (născociri) despre poporul
român, ,,ba de la o bucată de vreme, pre cum
magariu pre magariu scarpină, aşa unii de la
alţii împrumutând defăimările, fără de nici o
cercare a adevărului, de iznov le dau la
stampă (la tipar); şi cu cât românii mai adânc
tac, nemica răspunzând nedrepţilor
defăimători, cu atâta şi mai vârtos se impulpă
pre români a-i micşora, şi cu volnicie a-i
batjocori”.
După cum rezultă din acest text, Maior
este preocupat de imaginea românilor în opera scriitorilor străini, fiind
conştient de însemnătatea acestei imagini în epoca scrisului, când
,,defăimarile” circulă de la un autor la altul şi se impun în stratul culturii
savante, răspândindu-se apoi şi în cercuri mai largi. Întelegând forţa
acestor etichete şi stereotipii negative, Maior avertizează că acest deficit
de imagine poate avea consecinţe politice durabile, dacă românii ,,tac” şi
nu răspund ,,nedrepţilor defăimători”, care urmăresc ,,a-i micşora” şi ,,a-
i batjocori”, adică a le crea o imagine defavorabilă în reprezentarea pe
care şi-o formează despre ei lumea civilizată (sau opinia publică, am zice
azi). Se subîntelege că românii nu mai trebuie să tacă în privinţa acestor
agresiuni istoriografice şi informaţionale. Dar, pentru ca românii să poată
,,răspunde” credibil acestor ,,defăimări”, ei trebuie să dispună de o
intelectualitate capabilă să ,,cerceteze adevărul”, să impună ,,dovezile”
istorice, să câştige credibilitate în disputele ştiinţifice, dar şi în
confruntările politice ale momentului. Putem conchide că Maior, spirit
modern şi lucid, era conştient de efectele manipulatorii pe care le
urmăreau autorităţile Transilvaniei şi Curtea de la Viena.
Petru Maior este cel care a formulat teza că limba româna s-a
format din latina vorbită (vulgară), nu din cea scrisă (clasică). Este şi el
un adept al purismului şi a susţinut necesitatea de a elimina elementele
nelatine din limbă. Scriitor polemic, a delimitat sfera de acţiune a
Bisericii, disociind-o de viaţa socială. Concepţiile sale moderne de
interpretare raţionalistă a textelor şi a problemelor teologice l-au pus în
conflict cu autorităţile bisericeşti ale timpului.
Maior s-a ferit de exagerările contemporanilor săi, acceptând
pronunţiile impuse de uzul limbii, promovând neologismele: convenţie,
parlamentar, conversaţie, magic, condiţie etc, îmbogăţind lexical cu
termeni ştiinţifici, încercând să realizeze o gramatică descriptivă a limbii

70
naţionale. Este un continuator al lui Ion Neculce prin capacitatea sa
evocatoare, prin talentul memeorialistic.

Ioan Budai Deleanu

S-a afirmat ca teolog, istoric şi scriitor, absolvind, deopotrivă,


filosofia şi teologia, dar fără a simţi o chemare interioară pentru viaţa
ecleziastica. Este şi un poliglot, cunoscând greaca, latina, italiana,
franceza, germana şi polona. Opera sa fundamentală, Tiganiada sau
Tabăra ţiganilor, a fost realizata în ultimul deceniu al secolului al XVIII-
lea, dar a fost publicată de-abia la optzeci de ani de la scrierea ei. Aceasta
epopee (singura din literature română), operă comică şi satirică, este
comparabilă cu alte modele din literatura universală. Prima versiune a
epopeii (căci Budai-Deleanu va reveni asupra textului) era terminată în
1800, dar va vedea lumina tiparului abia în anii 1875-1877. Cea de-a
doua versiune, uşurată de încărcătura barocă şi simplificată şi prin
restructurarea planurilor acţiunii, a fost publicata in 1925.
Modelele acestei epopei l-au determinat pe scriitorul român să
schimbe cheia, să folosească registrele burlesc şi parodic pentru a trata
chestiuni grave. Căci Ioan Budai-Deleanu plasează în acel Ev Mediu
românesc, unde Vlad Ţepeş combătea pentru apărarea ţării şi a
creştinatăţii, o dezbatere importantă a timpului sau. Ţiganii, o unitate
dezordonată, neformată, instabilă, mereu flamandă, căreia voievodul
încearcă să le dea o identitate socială, să facă din ei un ,,grup” animat de
ţeluri coumune şi sustras unor înrâuriri străine, caută să parcurga drumul
spre fericire (obsesie iluminista).
La adăpostul alegoriei uriaşe pe care o pune la cale (la fel ca
Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifica), Ioan Budai-Deleanu trece în
revistă tezele iluministe şi le demonstrează stralucit în registru parodic,
satirizând, caricaturizând, exploatând burlescul, punându-şi la lucru
imaginaţia, dovedindu-se apt de performanţe la nivel european şi
demonstrând că acea ,,creştere a limbei româneşti” pe care o cerea
insistent, dincoace de munţi, Ienăchiţa Văcărescu era deja în privinţa
posibilităţilor şi a calităţilor poetice, o realitate estetica.
Încurajând dezvoltarea învăţământului, a ştiinţelor, a cultivării
limbii naţionale şi a literaturii, scriind mauale, întocmind dicţionare şi
lexicoane, traducând cărţi fundamentale în variate domenii, savanţii
Şcolii Ardelene au revoluţionat limbajul operelor ştiinţifice, educative şi
de popularizare.

71
Iluminismul în Ţara Românească
Chesarie, episcop de Râmnic.

Are studii la Şcoala domnească din Bucureşti. După ce a fost tuns


în monahism, ajunge eclesiarh la catedrala mitropolitană şi protosinghel
al Mitropoliei. Acum traduce şi tipăreşte lucrarea lui Simion al
Tesalonicului Voroavă de întrebări şi răspunsuri (Bucureşti, 1765). În
1770 a făcut parte din delegaţia condusă de mitropolitul Grigorie II care a
plecat la Petersburg, pentru a cere sprijinul ţarinei Ecaterina a II-a. A
fost locţiitor de episcop la Râmnic, apoi, ca episcop, a înfiinţat o şcoală în
Bucureşti şi alta în Craiova. A refăcut tiparniţa de la Râmnic, în care a
imprimat peste zece cărţi româneşti: Octoihul (1776), Triodul (1777),
Ceaslovul (1779), Mineiele pe oct. - mart. (1776 - 1779), tipărite pentru
prima dată în româneşte, după vechea traducere a episcopului Damaschin,
revăzută acum de un grup de cărturari (mitropolitul Grigorie II, episcopul
Chesarie, viitorul episcop Filaret, monahul Rafail de la Hurezi,
ierodiaconul Anatolie de la Episcopie, lordan Capadocianul gramaticul).
De un mare interes sunt prefeţele celor şase Mineie, scrise de
episcop, în care se ocupă de originea latină poporului şi a limbii române,
de continuitatea noastră pe teritoriul fostei Dacii. Mineiele au contribuit
la progresul limbii literare române, prin ele au intrat în limba noastră o
serie de neologisme, de origine greacă şi latină.

Ilumininismul în Moldova

Curentul este slab reprezentat în această provincie, cauza principală


fiind o anumită anchiloză socială a reprezentanţilor vremii, dar şi dorinţa
de a prezerva un mod de viaţă care îşi avea avantajele sale.
Cel mai cunoscut iluminist moldovean este Leon Gheuca, mai
mult pentru proiectele sale ambiţioase şi spiritul de luptător, decât pentru
ceea ce a şi reuşit să finalizeze. Era convins de necesitatea educaţiei, mai
ales a educaţiei conectate la tendinţele europene, şi a încercat să
determine autorităţile să înfiinţeze mai multe şcoli. Era şi un susţinător al
limbii franceze şi considera drept o necesitate predarea acesteia la nivel
de masă.
Ceva mai târziu, căminarul Ionică Tăutu, patriot înflăcărat şi
intelectual progresist, de meserie inginer hotarnic, vine cu aceleaşi idei
generoase. Ca şi iluminiştii ardeleni, vrea să scrie şi el o Istorie a
românilor, după modelul vechilor hronografe, încercând să încadreze
trecutul de luptă al românilor în istoria universală. Lucrarea rămâne doar
la stadiul de proiect, singurul capitol redactat fiind Politiceşti luări

72
aminte asupra Moldovei. Bolnav de tuberculoză şi ros de mizerie, Tăutu
are şi alte proiecte, precum traducerea unei Gramatici a limbii franceze.
Gheuca sau Tăutu, chiar dacă nu reuşesc prea mult în plan practic,
rămân importanţi pentru că măcar încearcă să schimbe ceva într-o
perioadă în care lumina răsărea tocmai de la Stambul.

73
PERIOADA PAŞOPTISTĂ

Îmbrăcând româneşte cuvântul

Definind curentele literare drept grupări largi de scriitori şi opere


care se înrudesc prin trăsături comune de ordin ideologic şi artistic, prin
apetenţa pentru anumite teme, motive ori formule stilistice, cercetătorii au
evidenţiat şi caracterul complex al acestor fenomene istorice, care nu se
detaşeaza categoric nici de mişcările pe care le înlocuiesc sau le neagă,
nici de acelea pe care le prefigurează în timp.
Printre aceştia, George Călinescu afirma: Clasicism - Romantism
sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile
numai la analiza în retortă, demonstrând astfel apartenenţa marilor
creatori la mai multe viziuni estetice deopotrivă.
Receptat sub raport teoretic, romantismul se defineşte ca o mişcare
europeană de anvergură, manifestată în prima jumătate a secolului al
XlX-lea, dar care cunoaşte în evoluţia sa mai multe etape, specifice
concretizărilor sale în toate spaţiile europene. Favorizat de destramărea
societaţii feudale şi de revoluţiile burgheze din 1780 şi 1830, dar şi de
perimarea doctrinei clasice, romantismul se configurează ca reacţie
împotriva clasicismului, asigurând literaturii libertate de exprimare prin
înlăturarea tuturor normelor.
În prefaţa dramei Cromwell, apărută în 1827, prefaţă considerată
unul din manifestele cele mai de seamă ale romantismului, Victor Hugo
demola cu îndrăzneală doctrina clasică, demonstrând mai întâi necesitatea
amestecului genurilor, derivat din necesitatea spiritului omenesc de a
îmbina contrariile, dată fiind natura duală a individului. Apoi, manifestul
abolea modelele antice şi, împreuna cu ele, şi regulile cu care se aflau în
interdependenţă (nu există reguli, nici modele). Venerabilele unităţi de
timp şi loc erau ridiculizate şi reduse la absurd, poetul cerând pentru
dramă calitatea unei oglinzi cu forţă enormă de concentrare, care să
răsfrângă omul, istoria, viaţa în totalitatea ei. De asemenea, Victor Hugo
susţine că noua doctrină este liberalismul literaturii. Acest liberalism
fusese însă anticipat de manifestări culturale preromantice precum Sturm
und Drang sau estetica lui Schiller din Asupra poeziei naive şi

74
sentimentale, unde se face distincţia clară între artistul clasic, expresie a
naturii înseşi, şi cel romantic, ce aspiră spre natura pierdută, dar trăieşte
în dezacord cu sine şi cu umanitatea în genere.
Foarte curând după publicarea acestui studiu (Asupra poeziei naive
şi sentimentale), fraţii August Wilhelm şi Friedrich Schlegel, capetele
teoretice ale grupului romantic de la Iena, aveau să adopte şi ei o
tipologie asemănatoare în ceea ce privea raportul dintre antici şi moderni
ca artişti.
Cel dintâi, profesorul, în prelegerile ţinute la Iena, Berlin şi Viena,
despre teoria şi istoria dramei, începea analizele dramaturgiei universale,
distingând între antici şi moderni, între grecii care credeau în acordul
armonios al facultăţilor omeneşti şi între modernii care trăiau sentimentul
acut al dezbinării interioare, şi adâncea astfel tipologia artistului modern.
Friedrich Schlegel apăsa în scrierile sale mai ales pe atributele de
căpetenie ale geniului, pe libertatea şi universalitatea lui. ,,Fiecare geniu
e universal”, susţinea Schlegel; ,,a avea geniu este starea naturală a
omului”, declara el cu o aparenţă de paradox, apropiindu-se însă de
natura originală a artistului romantic, funciar neliniştită, însetată de
infinit, nesaţios doritoare de cunoaştere, cu facultatea imaginativă
spontană tâşnind în expresia exterioară fulgurantă a Witz- ului faimoasa
Witz-ului,
ironie romantică, considerată şi teoretizată de Schlegel ca o genialitate
fragmentară.
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, principala preocupare a
romantismului va fi să îşi configureze doctrina, în opoziţie cu principiile
clasicismului. Astfel, în vreme ce clasicismul dezvăluie o lume ideală,
statică şi obiectivă, structurată în categorii ideale şi tipuri eterne, în care
fiinţează un personaj abstract, echilibrat şi dominat de morală,
romantismul propune, în replică, un univers determinat de mişcările
istoriei, fantastic, subiectiv, cu o natură care îl copleşeşte pe individ, în
care se profilează un erou dinamic, sentimental, angajat într-o continuă
căutare a absolutului.
Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajează într-o simplă
observaţie a naturii, ci într-o reinterpretare a ei, prin prisma propriei lor
subiectivităţi.
Raţiunea propovăduită de clasici este înlocuită de sentimente şi
pasiuni, iar noul mijloc de a sonda orizonturile cunoaşterii este
imaginaţia.
De aceea, romanticii sunt spirite îndrăzneţe, dornice de aventura pe
care o presupun evaziunea în pitoresc, exotic, fantastic, retragerea în
spaţiul oniric sau refugiul în trecut. Eroii romantici au sentimentul
istoriei, pe care o percep în evoluţie, în devenire, definindu-şi faţă de
sensurile deprinse din înţelegerea ei adâncă o atitudine activă şi

75
constructivă sau, dimpotrivă, una pesimistă, determinată de sentimentul
neputinţei.
Personajul romantic se defineşte în împrejurări excepţionale, este
frămîntat, nemulţumit, într-o continuă luptă cu sine şi cu limitele.
Normele rigide ale clasicismului sunt abolite, în sensul că personajele pot
proveni din toate mediile sociale şi, ,,ca şi ceilalţi oameni, ele trebuie să
fie complexe şi nuanţate, alcătuite în adâncul lor din bine şi din rău“,
după cum afirma Victor Hugo.
Nu întâmplător, romantismul promovează construcţiile antitetice,
contrastele, extremele, evidenţiind valori artistice şi în zonele mai puţin
estetice ale realităţii şi anticipând astfel simbolismul, care va fundamenta
o adevarată estetică a urâtului. O altă discrepanţă faţă de clasicism este
aceea că romanticul descoperă natura abisală, fascinantele spaţii infinite,
marele cosmos, pe care îl concretizează în detalii sugestive, devenite
simboluri – cerul, stelele, oceanul, marea, lacul, izvorul, codrul, variatele
forme ale vegetalului - , dar este preocupat şi de abisurile sufleteşti, căci
omul însuşi este un microunivers care fiinţează în comuniune deplină cu
marea natură.
Printre alte merite ale romantismului, e necesar să se evidenţieze şi
redescoperirea creaţiei folclorice, care poate să ofere modelul viu al unor
valori capabile să înlocuiască estetica de imitare a modelelor antichităţii.
Toate aceste atitudini de viaţă îşi găsesc cea mai potrivită formă de
manifestare în lirismul abundent, în invectiva incendiară, în ironie şi în
sarcasm, dar şi în strigătul de durere, în cântecul de iubire sau în
meditaţia adâncă.
Liberalismul impus în planul viziunii este secondat de o maximă
libertate la nivelul formei, scriitorii romantici promovând amestecul de
stiluri, de genuri, de moduri de expunere şi preferând dintre specii
meditaţia, elegia, satira, oda, fabula, drama istorică, nuvela romantică,
romanul.
Categoriile estetice pe care se articulează doctrina romantismului
sunt şi ele diverse: grotescul, fantasticul, macabrul, tragicul, frumosul,
urâtul sau pateticul. Odată cu fixarea şi asumarea doctrinei, romantismul
intră într-o altă etapă de evoluţie, determinată şi de mişcările
revoluţionare din preajma anului 1848. Marii romantici ai jumătăţii
secolului al XlX-lea sunt individualizaţi şi prin trăsăturile naţionale,
variabile de la un spaţiu european la altul.
În perimetrul german, apariţia romantismului a fost favorizată de
viziunea artistică promovată de Goethe, Schiller, Holderin ori von Kleist,
iar impunerea şi răspândirea acestuia a avut ca suport cele trei mari şcoli
de la Iena, Heidelberg şi Berlin.
Şcoala de la Iena îi aduna pe marii vizionari precum Ludwig Tieck
(cel care va extrage din formula basmului o realitate miraculoasă,

76
generatoare de substrat liric) sau Novalis (căutătorul absolutului imaginat
Ofterdingen Şcoala de
în ipostaza florii albastre din romanul Heinrich von Ofterdingen).
la Heidelberg are meritul de a valorifica literatura populară, prin
prelucrările autorilor Clemens Brentano şi Achim von Arnim. Alături de
aceste centre literar-romantice, şcoala de la Berlin îl promovează pe
E.T.A. Hoffman, iniţiatorul umorului grotesc proiectat în fantastic.
Declinul romantismului german aduce însă în orizontul literar opera lirică
a lui Heinrich Heine, în al cărui volum Cartea cântecelor, fondul popular
se transfigurează în materia lirică a poeziei erotice.
În Anglia, prima manifestare a romantismului este marcată de
poeţii lacurilor (Samuel Taylor Coleridge, Walter Scott, William
Wordswordth şi John Keats), care preiau din doctrina romantică
întoarcerea spre natura patriarhală. Marii exponenţi ai romantismului
rămân însă Byron şi Shelley, primul impunând prin Peregrinările lui
Childe Harold prototipul eroului romantic, eroul byronian, cel de-al
doilea sintetizând în Prometeu imaginea geniului revoltat împotriva
tiraniei şi care se defineşte prin idealuri de bine, dreptate şi dragoste.
Europa Occidentală devine şi prin Franţa o arenă largă a noului
curent. Victor Hugo este în acest context nu numai teoreticianul care a
fundamentat principiile romantismului în prefaţa la Cromwell, ci şi
poetul, prozatorul şi dramaturgul care a experimentat idealurile romantice
în toate genurile literare, oferind posterităţii modelul unei personalităţi
titanice, în planul lyric. Prin Legenda secolelor, el se impune drept
cronicar al vremii lui, dar şi al marilor etape istorice. Drama sa romantică
(Hernani sau Ruy Blas) reprezintă nu doar o replică la teatrul clasic, ci
şi o sinteză a marilor valori istorice şi umane personificate într-o mare
valoare estetică.
În Italia şi în Rusia, curentul se dezvoltă pe fundalul frământat al
luptelor de eliberare naţională sau socială, reprezentanţii săi fiind
preocupaţi şi de problema omului în angrenajul vremii lui, dar şi în lupta
cu limitele, pentru atingerea unui ideal. Leopardi meditează pe tema
condiţiei umane, prefigurând lirica modernă existenţialistă, Puşkin
observa istoria şi societatea cu interesul poetului-cetăţean al cărui destin
este puternic marcat de iubirea de patrie, iar Lermontov se dovedeşte
liricul sensibil în a cărui accepţie geniul poate fi salvat de blestemul
singurătăţii prin iubire.
E important de remarcat că romantismul este şi primul curent ce
depăşeşte marginile bătrânului continent, pentru a-şi găsi dincolo de
ocean un adept unic, Edgar Allan Poe, şi un univers artistic în care stau
alături comicul şi tragicul, absurdul şi fantasticul, frumosul şi urâtul.
Complexitatea romantismului ca atitudine estetică a făcut posibilă
receptarea lui în pictură (Delacroix), în sculptură (Rude) sau în muzică
(Schubert, Carl Maria von Weber, Schumann, Chopin sau Lizst).

77
Fireşte că marea mişcare literară a secolului trecut a beneficiat de
numeroase definiri, dintre care cităm cuvintele lui Edgar Papu:
,,Romantismul cuprinde, aşadar, echipa de sacrificiu care a cucerit
vastul teren presărat cu mine explosive, unde se va instala lumea
modernă ca să-l fructifice şi să-l sporească în deplină siguranţă”.

Romantismul românesc

Romantismul românesc a dobândit un program coerent prin Dacia


literară, aparută în 1840 sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu.
Articolul program, Introducţie, elaborat cu luciditate şi spirit critic de
Mihail Kogalniceanu, a devenit pentru toţi scriitorii generaţiei de la 1848
o profesie de credinţă. Acest program teoretic al revistei nu a impus
autoritar o serie de principii, ci a enunţat un număr de idei, acceptate prin
consens de toţi paşoptiştii, pentru că ele reprezentau modul de a gândi al
tuturor oamenilor de cultură din epocă.
Mihail Kogălniceanu începe prin a aduce un cald omagiu
iniţiatorilor presei româneşti: Ion Heliade-Rădulescu, Gheorghe Asachi,
George Bariţiu, ctitorii Curierului romanesc, ai Albinei româneşti şi ai
Foii pentru inima, minte şi literatură, - ,,cele mai bune foi ce avem
astăzi“, cum se afirma în Introducţie. Cu tact, Mihail Kogălniceanu arăta
că publicaţiile amintite nu acordă atenţie suficientă problemelor de
literatură, ceea ce avea drept consecinţă lipsa unor dezbateri fructuoase şi
pasivitatea marilor spirite ale epocii. De asemenea, li se reproşa
predecesorilor provincialismul, faptul că revistele lor sufereau de o prea
pronunţată coloratură locală. Dacia literara, aşa cum o arată şi titlul
simbolic, îşi propunea să fie ,,numai o foaie romanească”, asumându-şi
dubla sarcină de a se îndeletnici cu literatura naţională şi de a publica
,,producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei”, cu singura condiţie
de a fi bune.
Punctul central al programului lui Mihail Kogălniceanu îl
constituia afirmarea hotărâtă a direcţiei naţionale şi populare în literatură.
Dacă Ion Heliade-Rădulescu inclusese în generoasa lui încurajare a
creaţiei originale şi traducerile, Dacia literară a pus capăt nesiguranţei
criteriilor şi a proclamat originalitatea drept ,,însuşirea cea mai preţioasă

78
a unei literaturi”. Se condamnau imitaţiile şi traducerile, care, aşa cum se
afirma în Introducţie, ,,s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că
omoară în noi duhul naţional”. Mihail Kogălniceanu a şi explicat într-un
număr ulterior al revistei că era împotriva abuzurilor, nu a principiilor şi
că atacul era împotriva superficialităţii copierii Apusului.
Un alt punct al programului, dezvoltare logică a celui anterior,
cerea scriitorilor să se inspire din realitatea autohtonă, arătându-se că
,,istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt
destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice,
pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru
aceasta trebuinţa să ne împrumutăm de la alte naţii”. Deşi în rândurile
acestea nu e întrebuinţat cuvântul folclor, Mihail Kogălniceanu avea în
vedere printre sursele de înspiraţie şi creaţia populară.
Îndreptandu-şi atenţia înspre mediul local, spre aspectele
particulare şi specifice realităţii româneşti, Dacia literara deschidea
perspectiva unei literaturi întemeiate pe observaţie, cultivând adevarul şi
naturalul într-un climat în care sentimentalismul romantic devenise
excesiv.
Romantismul românesc se particularizează astfel în raport cu cel
european, căpătând o serie de trăsături specifice. Este de remarcat
autohtonismul lui, ce trebuie privit ca o continuare firească a idealurilor
umaniste şi iluministe, care impuseseră motivul etnogenezei, reapărut în
perioada de la 1848, făcându-l pe Mihail Kogălniceanu să denunţe
,,romanomania unora”.
Personaje mitologice sau viziuni ale trecutului daco-romanic apar
şi în opere valoroase ale epocii, aşa cum sunt Cântarea României a lui
Alecu Russo, proiectată pe un fundal mitic al plăsmuirii poporului român
sau Umbra lui Mircea. La Cozia a lui Grigore Alexandrescu, în care se
întâlnesc aluzii la ,,legioanele lui Traian” sau ,,la uriaşul Daciei,
Decebal”. Interesul pentru istoria naţională care apare în tot romantismul
european, este la noi o continuare a temelor şi motivelor epocilor
anterioare, dând literaturii paşoptiste o notă specifică şi marcând o serie
de izbânzi, precum Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi,
Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Balcescu, Legendele
istorice de Dimitire Bolintineanu.
Ideea fundamentală pe care romantismul românesc o aduce în
interpretarea istoriei este aceea a dacismului, căci istoria romantică nu
mai e un pelerinaj spre patria spiritului, ci un efort de definire a spiritului
Patriei.
Mitul romantic al Daciei se regăseşte în opera lui Mihai Eminescu,
îmbogăţit însa cu elemente care încorporeaza mitul clasic al Romei.
Trăind în vârsta mitului, Dacia nu poartă în sine germenii
distrugerii şi moartea ei nu poate veni decât dinafară, adusă de civilizaţia

79
istorică triumfătoare a Romei. Victoria Romei este marcată de semnul
unei fundamentale vinovăţii pe care Decebal o transformă în acuză şi
motiv de blestem: Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare/
Prizărite, tremurânde trec o lungă acuzare –/ Târând sufletul lor veşted
pe-al corupţiei noroi/ Voi nu i-aţi lăsat în voia sorţii lor. Cu putrezirea/
Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire./ Soarta lor vă e pe suflet
ce-aţi făcut cu ele? Voi!/ Nu vedeţi că în furtune vă blesteamă oceane?/
Prin a craterelor gură răzbunare strig vulcane […]/ Moartea voastră
firea-ntreagă şi popoarele o cer.
Îndreptarea spre trecutul naţional în scopul de a forma conştiinţe, a
dus la apariţia altei trăsături specifice a romantismului românesc, şi
anume militantismul mesianic. Necesitatea de a impune valori autentice şi
de a realiza perspective etice asupra realităţii, a îndreptat scriitorii
paşoptişti spre un echilibru ce reprezintă clasicismul peren, ducându-i
chiar spre forme artistice specifice curentului clasic, fapt care a
determinat o coexistenţă a romantismului cu clasicismul în epoca de la
1848.
Tot programatic, prefaţând unitatea politică a tuturor românilor,
Dacia literara, va preciza într-o formă concisă că va lupta pentru ca
românii să aibă o limbă şi o literatură comună.
Se va accentua astfel sentimentul unităţii etnice, apărând o
atitudine responsabilă în faţa istoriei, scriitorii devenind militanţi ai
străvechilor aspiraţii de libertate şi de unire.
De asemenea, se legitima necesitatea spiritului critic, lăsându-se să
se înţeleagă faptul că faza aprobărilor de complezenţă s-a terminat,
făgăduindu-se criterii obiective şi nepărtinitoare, criticându-se ,,cartea,
iar nu persoana”.
Suspendată după apariţia a doar trei numere, Dacia literară a
impus un program prin care cultura română şi-a redescoperit rădăcinile
sub impulsul curentului romantic european.
Romantismul românesc prezintă caractere proprii, specifice
condiţiilor sociale şi politice din ţara noastră. Mai întâi trebuie remarcat
faptul că, la noi, romantismul este stimulatorul luptei pentru eliberare şi al
deşteptării conştiinţei naţionale. În al doilea rând, în ţara noastră,
romantismul, cu toate că predomina, coexista alături de clasicism şi
realism. La scriitori ca Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri găsim, alături
de atmosfera romantică dominantă, şi elemente clasice sau realiste.

80
Grigore Alexandrescu
Umbra lui Mircea. La Cozia

În numeroase poezii, Grigore Alexandrescu a evocat


urmele trecutului. Meditaţia poetică se naşte din
contemplarea distanţată a ruinelor, care permite mărirea
momentelor de glorie ale istoriei. Spiritul de veneraţie faţă de timpurile
îndepărtate răzbate în poezia Umbra lui Mircea. La Cozia, publicată în
volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule.
În această creaţie, poetul a valorificat motivul fantomei, specific
literaturii preromantice, trecutul fiind personificat într-un personaj
exemplar, Mircea cel Bătran.
Prima parte a poeziei este un pastel romantic, scriitorul imaginând
un decor impresionant: turnuri, ziduri vechi, peşteri, râpe întunecate,
munţi ce se clatină. Muzicalitatea versurilor lungi (15-16 silabe),
folosirea vocalelor închise, cu precădere a lui u, redau sunetul grav al
naturii şi conferă solemnitate peisajului. Regimul nopţii favorizează
ştergerea contururilor, care ,,se întină”, ,,se prelungesc”, şi accentuează
sugestia de mister.
Acest spaţiu împresurat de întuneric provoacă melancolia, reveria
poetică: ,,Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/ Către ţărmul
dimpotrivă se întind, se prelungesc,/ Ş-ale valurilor mândre generaţii
spumegate/ Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.// Dintr-o
peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară;/ De pe muche, de pe
stancă chipuri negre se cobor”.
Imaginea turnului, simbol romantic al legăturii dintre două
universuri, sugerează ieşirea din spaţiul şi timpul real şi pătrunderea într-
un spaţiu mitic, al legendelor.
Această atmosferă sumbră permite intruziunea fantasticului. Eul
liric devine acum martorul unui fenomen extraordinar - apariţia unei
umbre - la ivirea căreia râul se retrage în matcă, munţii se clatină: ,,Este
ceasul nălucirei: un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el
iese…o zăresc…/ Iese…vine către ţărmuri…stă…în preajma ei
priveşte…/ Râul înapoi se trage…munţii vârful îşi clatesc”. Fluxul
întrerupt al expresiei, punctuaţia sacadată sugerează neliniştea
privitorului. Întrucât peisajul conţine semnele istoricităţii, poetul se
adresează direct râului, cu speranţa de a dezlega misterul identităţii
fantomei: ,,Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute/ (...) Cine oar’
poate să fie omul care te-a-ngrozit?”. Răspunsul este un strigăt de
proporţii cosmice: ,,Mircea! Îmi răspunde dealul, Mircea! Oltul
repetează./ Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc;/ Unul altuia îl
spune; Dunarea se-nştiinţează,/ Şi-ale ei spumate unde către mare îl

81
pornesc”. Aşadar, confesiunii i s-au substituit vocile lirice, scriitorul
folosind dialogul fictiv, un procedeu tipic literaturii romantice.
În urmatoarele strofe, meditaţia istorică se transformă într-un
discurs înălţător, cu o vizibilă tentă didactica, construit pe antiteza trecut-
prezent.
Pasajele care elogiază trecutul capată tonalităţi de odă. Formele
pronominale şi verbale de persoana întâi plural sugerează faptul că eul
propriu este înlocuit de eul colectiv, poetul devenind mesagerul
contemporaneităţii, ce se închină în faţa măreţiei umbrei: ,,Sărutare,
umbră veche! Primeşte-nchinăciune/ De la fiii României care tu o ai
cinstit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;/ Veacurile
ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit”. Prezentului i se reproşează
însă incapacitatea de a purta pe umeri povara unor vremuri însângerate.
Tonul devine acum ironic, iar discursul liric capătă accente de satiră:
,,Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură/ Ce un uriaş odată
în războaie a purtat;/ Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,/ Ne-
ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat”.
Gândirea raţionalistă, progresistă, specifică iluminismului, răzbate
şi în creaţia lui Alexandrescu, deoarece acesta pledează
pentru neacceptarea în totalitate a eroismului războinic
din trecut: ,,Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl
iubeşte/ Şi ai lui sângeraţi dafini naţiile îl plătesc;/ E a
cerului urgie, este foc care topeşte/ Crângurile înflorite şi
pădurile ce-l hrănesc” şi elogiază prezentul, ce şi-a
descoperit o altă glorie în ştiinţă, artă, gândire, pace: ,,Au trecut vremile-
acelea, vremi de fapte strălucite,/ Însă triste şi amare; legi, năravuri se-
ndulcesc;/ Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfraţite/ În gândire şi în pace
drumul slavei îl găsesc”.
Registrul romantic revine în finalul poemului. Mantia nopţii
acoperă dealurile şi apele, umbrele intră în mormânt, iar liniştea şi groaza
stăpânesc întregul univers: ,,Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri se
lăţeşte;/ La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt;/ Peste unde şi-n
tărie întunerecul domneşte;/ Tot e groază şi tăcere…umbra intră în
mormânt”.
Poetul meditează asupra treceri timpului, acesta făcând ca vestigiile
prezentului să se transforme în ziduri vechi, ce vor fi izbite de valurile
generaţiilor viitoare, devenind istorie: ,,Lumea e în aşteptare…turnurile
cele–nalte/ Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jelesc;/ Şi-ale
valurilor mândre generaţii spumegate/ Zidul vechi al mănăstirei în
cadenţă îl izbesc”.
Suflul elegiac topeşte accentele de odă şi satiră inserate în poem,
astfel încât Umbra lui Mircea. La Cozia va deveni expresia desăvârşită a
poeziei de inspiraţie istorică, scrisa de Grigore Alexandrescu.

82
Principalele caracteristici ale romantismului universal

• Romantismul înlătură şi neagă normele şi metodele prescrise de


clasicism; nu există decât legi generale,
specifice artei literare în sine, izvorâte din
natura compoziţiei sau a subiectului tratat.
• Faţă de supremaţia legii şi a unui raţionalism
rece, romantismul afirmă primatul
subiectivităţii, al sentimentului şi fanteziei
creatoare, al spontaneităţii şi sincerităţii
emoţionale.
• Izvoarele de inspiraţie, ca şi temele operei literare sunt mult mai
lărgite, dându-se o atenţie deosebită tradiţiei populare, istoriei şi
folclorului, considerate ca manifestări specifice ale genului
popular; natura, cu totul ignorată în literatura clasică devine
obiect de admiraţie şi mijloc de exprimare a sentimentelor.
• Personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precădere
oameni din popor sau care reprezintă interesele şi lupta
poporului.
Romanticii îşi manifestau preferinţa pentru personaje excepţionale
care se impun, fie prin grandoare şi nobleţe sufletească, fie prin sluţenia
lor fizică (Cocoşatul de la Notre-Dame de Paris) sau decadenţă morală.
În toate cazurile personajele sunt atent individualizate, zugrăvite în
complexitatea vieţii sociale şi psihice, în continuă şi, adeseori, neaşteptată
transformare.
• În timp ce clasicismul condamnă limbajul popular, socotind
unele cuvinte inestetice şi vulgare, romancierul introduce în
literatură un limbaj metaforic, un vocabular comun şi suculent,
ca şi noi categorii estetice, ca urâtul, grotescul – în opoziţie cu
frumosul, feericul sau fantasticul, pentru că antiteza şi
contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o
găsim numai în conflictul operei sau între personaje diferite;
adeseori, acelaşi personaj este creionat în trăsături contrastante
– un fizic frumos ascunde un suflet murdar şi pervers, în timp ce
o figură respingatoare are un suflet nobil.
• Genurile şi speciile literare respectate riguros de clasicism sunt
supuse unor fuzionări şi transformări inedite: lirismul este
introdus în epic şi dramatic, comicul este amestecat cu tragicul;
în aceeaşi poezie lirică pot fi găsite elemente de odă, imn,
meditaţie, satiră sau pastel; în proză, apar elemente de poem, de
peisaj pitoresc zugrăvit cu lirism, într-o acţiune captivantă,

83
adeseori aventuroasă; în dramă asistăm la un conflict violent în
care se înfruntă eroi antagonici, care cultivă tirada retorică, iar
acţiunea se încheie adesea printr-o lovitura de teatru.

Particularităţile romantismului

Romantismul a fost o mişcare conştientă de ea însăşi şi, mai cu


seamă, de ceea ce opunea sistemului de idei până atunci în vigoare.
Sub semnul romantismului, ca o particularitate, apare drama
romantică.
Se afirmă că Victor Hugo este teoreticianul ei tumultos. Drama
romantică apare în urma unei evoluţii lente cu origini în tragedia clasică.
Pe parcursul acestei evoluţii întâlnim drama burgheză, comedia
lacrimogenă şi melodrama. Visul, viziunile, întâmplările supranaturale,
atracţia pentru elementul ocult îşi găsesc locul în producţia dramatică,
sfidând uneori legile teatrului, care pretinde personaje cu existenţă
proprie, antrenate în acţiuni obiectiv justificabile. În domeniul dramei
romantice se remarcă în Germania Zacharias Werner, Heinrich von
Kleist, în Franţa - V. Hugo, care are ca model pe Shakespeare.
Un alt model care are la baza romantismul este romanul epocii
romantice în care istoria poate fi obiectul unei negări sau, dimpotrivă, aşa
cum se întampla în romanul lui Walter Scott, o realitate fundamentală,
generatoare de conflicte sociale şi psihologice.
Dintre speciile care se afirmă, se dezvoltă şi cunosc apogeul având
o grandioasă răspândire în romantism, romanul istoric este în cel mai
înalt grad ilustrativ pentru specificul istorismului romantic. Creatorul lui a
fost Walter Scott. Multe dintre evocările istorice ale romantismului se
hrănesc din sistemele filosofice dominate de ideile transformiste, sisteme
elaborate de-a lungul întregului secol al XVlll-lea şi mai ales în preajma
şi în perioada imediat urmatoare revoluţiei din Franţa.
Pe lângă romantismul de tip istoric există şi un romantism
antichizat. Atitudinea romanticilor faţă de antichitate depăşeşte sfera
istorismului romantic, pentru că, mai mult decât valorificarea dintr-un
punct de vedere modern a unei epoci trecute, el oferă numeroase
implicaţii de ordin etic şi estetic. Câteva dintre cele mai decisive tendinţe
ale curentului care au conlucrat la prodigioasa inflorescenţă a
fantasticului în literatura romantică sunt: atracţia pentru folclor, viziunea
mitică, sondajele în straturile profunde ale conştiinţei, fascinaţia
tenebrelor interioare, predilecţia pentru expresia simbolică.
Scriitorii romantici au aspirat cu toţii la o fericire ideală.
Romantismul apare ca un avânt al genului individual în căutarea
Absolutului.

84
Romantismul

Principii estetice generale

• Cultivă sensibilitatea şi fantezia creatoare Personaje din


toate mediile sociale
• Expansiunea eului individual Erou
excepţional, în situaţii excepţionale
• Evaziunea în trecut, istorie, tradiţie, vis Libertate
totală în creaţie
Paşoptismul

Etimologie
Termenul paşoptism, care desemnează o perioadă importantă din
istoria literaturii române, este provenit de la denumirea haplologică a
anului revoluţionar 1848.

Definiţie
Paşoptismul cuprinde perioada literară dintre 1840 şi 1860,
perioadă care pentru literatura româna însemnă epoca de modernizare, de
afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.

Cronologie
Aceasta epocă, înţeleasă în sens larg, se poate diviza în trei perioade:
• Prepaşoptismul (1830-1840)
• Paşoptismul (1840-1860)
• Postpaşoptismul (1860-1870)

Paşoptismul românesc are ca nucleu revoluţia de la 1848, dar implică


o perioadă mai îndelungată de pregătiri şi una de consecinţe, delimitate
între 1830-1860. Ca mişcare politică şi culturală, paşoptismul are un rol
decisiv în procesul de modernizare a societăţii româneşti. Paşoptiştii din
ţările române aveau origini sociale, formaţie şi studii diferite, însă îi unea
conştiinţa misiunii lor istorice.

Prima generaţie are meritul de a crea climatul cultural, publicând


primele ziare în limba româna, cu suplimente culturale.

85
• Ion Heliade-Rădulescu editează la Bucureşti Curierul românesc
(1829), urmat de suplimentul literar şi cultural Curier de ambe
sexe (1837);
• Gheorghe Asachi editează la Iaşi Albina românească (1829),
urmată de suplimentul literar şi cultural Alăuta românească
(1837);
• George Bariţiu editează la Braşov Gazeta de Transilvania (1838),
având ca supliment social şi literar Foaie pentru minte, inimă şi
literatură (1838).
Primele publicaţii în limba română şi revistele următoare (Dacia
literară -1840, Propăşirea -1844, România literară - 1855), cu existenţă
scurtă, consecinţă a interzicerii lor de către cenzură, au o dublă funcţie.
Prin completarea instruscţiei oferite de un învăţământ în faza
începuturilor, presa îşi asumă o funcţie educativă; prin promovarea
literaturii, fie traduceri, fie creaţii originale, îndeplineşte o funcţie
culturală. Miza pe termen lung este însă formarea unei literaturi şi a unei
limbi comune pentru toţi românii, pregătindu-i astfel pentru unirea într-un
stat naţional.

A doua generaţie se compune din personalităţi provenite din familii


boiereşti sau burgheze, cu studii în Franţa, unde dobândesc idei noi,
progresiste, pe care le aplică în diverse domenii, după întoarcerea în ţară.
În timpul studiilor, majoritatea au fost iniţiaţi în masonerie, societăţile
întemeiate în ţară le permit activităţi în spirit masonic, iar programele
revoluţionare sunt de aceeaşi inspiraţie.

Reprezentanţi:
• În Moldova – Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Vasile
Alecsandri, Alecu Russo, C. Negri, Matei Millo;
• În Ţara Românească – Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Grigore
Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, C.A.
Rosetti, Ion Brătianu;
• În Transilvania şi Banat – Eftimie Murgu, Simion Bărnuţiu,
Avram Iancu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian,
Alexandru Papiu Ilarian, Andrei Mureşan, Andrei Şaguna.
A doua generaţie paşoptistă continuă eforturile înaintaşilor,
editează reviste literare şi magazine istorice, făcând vizibilă funcţia
politică a culturii. Scriitorii şi oamenii politici, implicaţi în evenimente,
organizează Revoluţia de la 1848, trăiesc apoi în exil, atrăgând interesul
unor mari personalităţi din Franţa pentru cauza patriei lor, iar creaţia lor
literară oglindeşte şirul experienţelor trăite.

86
Spre actualitate
După tranziţia reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul
secolului al XVlll-lea începe epoca modernă din istoria limbii române,
caracterizată prin unificare şi modernizare.

Trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin


Alfabetul chirilic, creat la sfârşitul secolului al lX-lea de ucenicii
celor doi fraţi, Chiril şi Metodiu, misionari creştini de origine bulgară,
este utilizat ca sistem de scriere în limba slavă veche, impus şi în limba
româna. Compus din 43 de litere (slove), se potriveşte cu sistemul
limbilor slave, dar pentru limba româna n-a avut adecvare deplină.
Trecerea de la un alfabet la altul cunoaşte momente şi repere
diferite în cele trei ţări române:
• 1828 – Ion Heliade-Rădulescu simplifică sistemul scrierii
chirilice într-o variantă ce se adapta pronunţării româneşti;
• între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie în care
literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice,
principalul autor al acestei acţiuni fiind tot Ion Heliade-
Rădulescu, în Ţara Românească, iar promotorii ei sunt Gh.
Asachi în Moldova şi George Bariţiu în Ardeal;
• documentele oficiale din timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului latin – în 1860
(în Muntenia) şi 1862 (în Moldova).

Procesul de reromanizare a limbii române

Reromanizarea se realizează în prima jumătate a secolului al XlX-


lea, prin trei influenţe exercitate asupra limbii române de limba franceză,
limba italiană şi de latina savantă.

Influenţa franceză se manifestă asupra ţărilor europene în prima


jumătate a secolului al XlX-lea: evenimentele istorice ale vremii, de la
Revoluţia franceză din 1789 până la valul revoluţionar din 1848, pornesc
din Franţa, ca şi filosofia luminilor ce le-au pregătit ideologic.
Asupra ţărilor române, influenţa franceză începe mai devreme şi
are intensitate sporită, datorită câtorva aspecte ale vieţii sociale şi
culturale:
• domniile fanariote promovează cultura franceză (limba se vorbea la
curtea domnească, se introduce învăţământul în limba franceză, se
citeşte literatură franceză în casele boierilor, se fac traduceri din
literatura franceză);

87
• ofiţerii ruşi aflaţi în Principate în timpul războaielor ruso-turce
vorbesc franceza;
• emigraţia franceză, produsă de Revoluţia din 1789, aduce prin
profesorii, medicii, bucătarii ei un mod de viaţă şi de educaţie
culturală, după 1789, mai ales în Moldova;
• Franţa are un rol decisiv în Unirea Principatelor din 1859;
• Generaţia tânără, a celor născuţi după 1800, beneficiază de o
instrucţie cu profesori francezi, cunoaşte Franţa direct, prin studii şi
călătorii;
• Aristocraţia autohtonă foloseşte franceza ca a doua limba, cea a
unei educaţii şi culturi superioare;
• Tinerii care s-au format în Franţa menţin contactele şi relaţiile cu
intelectualitatea franceză.
Lexicul românesc a împrumutat din limba franceză cuvinte legate de
mai multe domenii ale vieţii moderne: ancora, birocraţie, calibru,
parchet, restaurant, şampanie, turism.
Multe împrumuturi dezvăluie un tip de civilizaţie: abajur, agrafă,
antet, berjeră, bibelou, bicorn, binoclu, blazon, bufon, cameristă, cancan,
capră, capişon.
Stilul ştiinţific s-a îmbogăţit cu termeni din franceză pentru diferite
discipline, în mod deosebit în secolul al XX-lea: lingvistica, stilistica şi
teoria literară.

Influenţa italiana asupra lexicului românesc se manifestă în domeniul


artei (basorelief, capodoperă, stampă), mai ales în terminologia muzicală
(bariton, duet, flaut, partitură, primadonă, solo, tenor), dar şi în alte
domenii: finanţe (acont, agenţie, bancă, fisc, gir, scadenţă), viaţa militară
(armată, asediu).

Latina savantă contribuie la reromanizarea limbii române, cuvinte cu


etimon latin fiind împrumutate din limbile romanice. Sunt puţine
cuvintele provenite numai din latina: a aproba, insulă, literă, pictor, rege,
a traduce.
În procesul reromanizarii, se creeaza în lexicul românesc dublete sau
triplete etimologice: doua sau trei cuvinte cu acelaşi etimon au forme
diferite, datorită moştenirii şi, respectiv, împrumutului dintr-o limbă
romanică, mai ales din franceză: drept – direct, miez – mediu.

Influenţa rusă s-a exercitat asupra limbii române în doua perioade:


administraţia Regulamentului Organic (1829–1853) şi în timpul
comunismului.

88
În prima perioada pătrund în vocabularul românesc cuvinte ce
denumesc realităţi specifice ruseşti (balalaică, caracul, izbă, stepă, taiga,
tundră, troică, ucaz), dar şi neologisme franceze venite prin intermediul
limbii ruse: termeni administrativi (administraţie, constituţie), şi termeni
militari (cavalerie, artilerie, infanterie).
În a doua perioada, multe cuvinte ce provin din rusă s-au format în
interiorul acestei limbi slave din rădăcini latino-romanice: activist,
combinat, cursant, exponat, fotoreportaj, hidroagregat, instructaj,
magistrală, procuratură, prospect, transfocator.

Junimismul

Putina politica…

Dupa asasinarea prim–ministrului Barbu Catargiu, exponent al


conservatorismului, critica convulsiilor sociale continuă. Mai mult, prin
junimism, se ajungea la o critică organizată, coerentă a înseşi ,,direcţiei în
care se îndreapta societatea românească modernă”.
Inovaţiile (ideile, instituţiile) liberale din perioada 1848-1864 au
fost considerate imitaţii, împrumuturi din Occident. Ele atingeau, potrivit
junimiştilor, ,,numai suprafaţa societăţii româneşti”, fiind doar ,,forme
fără fond”. Premature, veneau în contradicţie cu tradiţiile legislative, cu
structura sociala, cu spiritualitatea majorităţii românilor. Ele întârziau
apariţia şi dezvoltarea ,,noului conţinut”, care să corespundă stării reale a
ţării, caracterizată prin:
• lipsa unei ,,democraţii a muncii”, în care cele trei ,,clase”
ale societăţii - ţăranii, meşteşugarii, şi ,,guvernanţii” – nu
erau încurajate de stat să-şi realizeze sarcinile specifice;
• Precaritatea culturii, altă ,,formă fără trup”, care împiedica
,,democratizarea României de jos în sus”.
Aşadar, pentru junimişti, liberalii asigurau numai o ,,democraţie de
sus în jos”; nu exista clasă de mijloc, deci nici burghezie şi nici
proletariat, ca urmare; socialismul constituia o ,,mare anomalie”; Partidul
Liberal era considerat un partid artificial; numai cei care reprezentau
interesele moşierilor şi ale ţăranilor aveau posibilitatea să instaureze
forme politice şi culturale corespunzatoare ,,obiceiurilor ancestrale”;
junimiştilor şi, prin ei, conservatorilor le revenea, astfel, rolul principal în
asigurarea progresului gradat, real, durabil.
Ideile conservatorismului, ale junimismului, în primul rând, au fost
propagate, vremelnic, de cei mai cunoscuţi scriitori ai epocii: Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Stefănescu-

89
Delavrancea, Alexandru Vlahuţă. Episodic, la dezbaterile iniţiate de
societatea cultural-politica Junimea, participau Vasile Alecsandri, Ion
Creangă, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Nicolae Iorga, Gheorghe Panu,
Alexandru Philippide, A.C. Cuza, chiar dacă, ulterior, mulţi dintre aceştia
au devenit adepţii altor modele social-politice privind dezvoltarea
României moderne. Cu toate acestea, conservatorismul şi junimismul au
fost reprezentate în continuare de personaliţăti renumite pentru nobleţea
spiritului lor.

Întorcându-ne la literatură…

Junimea este cea mai importantă mişcare literară românească din


cea de-a doua jumatate a secolului XlX. Importanţa ei derivă din
atingerea unor obiective importante cum ar fi: fondarea unei limbi literare
şi dezvoltarea literaturii, precum şi din faptul ca la cenaclul Junimea au
fost lansaţi scriitori importanţi cum ar fi: Mihai Eminescu, Ion Creangă,
Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu.
Societatea Junimea ia naştere în anul 1863 sub lozinca: Entre qui
veut, reste qui peut. Membrii fondatori ai societăţii Junimea au fost: Titu
Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosseti, Vasile Pogor şi P.P. Carp.
La început activitatea Junimii a fost predominant iluministă, în
sensul că scopul ei principal era de a ridica nivelul cultural al publicului
prin susţinerea unor prelecţiuni populare.
La 1 Martie 1867 apare primul număr al revistei Convorbiri
literare, revistă aparţinând cenaclului Junimea, apăruta din iniţiativa
secretarului Junimii, Iacob Negruzzi.
Revista Convorbiri literare va fi cea mai importantă revistă literară
românească timp de şase decenii, deoarece în paginile sale sunt publicate
cele mai cunoscute poeme eminesciene, basmele lui Creangă, nuvelele lui
Slavici şi chiar unele schiţe ale lui I.L.Caragiale.
În activitatea societăţii şi a revistei se conturează distinct trei etape:
• 1863-1874: predomină caracterul polemic şi se pun bazele
principiilor estetice ale junimismului.
• 1874-1885: perioada de desăvârşire a direcţiei noi. În
paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, precum şi ale altor personalităţi
din primul rang în artă, ştiinţă şi cultură. Este perioada de
glorie absolută a revistei.
• 1885-1904: o perioadă mai lungă şi lipsită de omogenitate.
Transferată la Bucureşti, revista îşi schimbă în mare masură
profilul, predominând cercetările istorice şi filosofice.

90
De-a lungul activităţii sale, societatea Junimea a avut cinci mari
obiective:
• Cultivarea gustului estetic al cititorilor prin intermediul
prelecţiunilor populare, conferinţe lunare organizate pe teme
cât mai variate: literatură, istorie, filosofie, psihologie, logică
etc. Prelecţiunile se desfăşurau într-o atmosferă auster-
academică: oratorul desemnat să susţină o prelegere purta
frac şi mănuşi albe şi îşi construia discursul în conformitate
cu regulile oratoriei clasice. Intra şi ieşea discret din sală,
vorbea liber, dar nu dezorganizat, timp de 45 de minute, şi
nu trebuia să aştepte aplauzele sau aprecierile auditoriului,
alcătuit, de regulă, din femei aparţinând înaltei societăţi,
studenţi sau elevi din clasele terminale. Uneori, printre
ascultători se afla şi regele Carol l, care aprecia şi susţinea
acest tip de manifestare culturală.
• Impunerea unor opere originale care să contracareze
imitaţia operelor străine, lipsite de valoare estetică şi
proliferarea unor autori fără talent. Aceste idei vor fi
dezvoltate în articolul lui Titu Maiorescu O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867.
• Dezvoltarea spiritului critic prin acţiunile lui Titu
Maiorescu, atât în planul teoretizării, cât şi al evaluării
operelor literare. Criticul literar trebuie să fie ,,nepărtinitor”
în judecăţile de valoare şi să aplice întotdeauna în aprecierile
sale criteriul estetic. Este promovată o critică obiectivă şi
estetică.
• Promovarea valorilor naţionale prin atenţia acordată
tradiţiei (repudierea formelor fără fond) şi folclorului
românesc (Asupra poeziei noastre populare - Titu
Maiorescu), prin publicarea în paginile revistei Convorbiri
literare a operelor unor scriitori consacraţi, precum Vasile
Alecsandri, dar şi prin descoperirea şi încurajarea unor tineri
scriitori talentaţi, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.
Caragiale, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Ioan
Alexandru Brătescu-Voineşti etc.
• Unificarea limbii literare prin respingerea etimologismului
şi adoptarea scrierii fonetice, dar şi prin combaterea oricărei
forme de exces lingvistic – latinizarea limbii sau
neologizarea exagerată.
Toate aceste obiective au fost împlinite de societatea Junimea,
graţie activităţii critice a lui Titu Maiorescu, conducătorul ei.

91
Romantismul paşoptist

Generaţia de la 1848 a fost prima generaţie literară românească ce


a avut un program coerent, cu preponderenţă romantic, formulat de
Mihail Kogălniceanu în articolul-program al revistei Dacia literară.
Autorii paşoptişti au reuşit să realizeze unul dintre obiectivele cele mai
importante ale acestui program: o literatură cu caracter naţional, folosind
sursele de inspiraţie recomandate de Mihail Kogălniceanu.

Interesul pentru istorie s-a canalizat în mai multe direcţii:


• Încercările de epopee naţională (Costache Negruzzi -
Ştefaniada, Ion Heliade-Rădulescu - Mihaida, Dimitrie
Bolintineanu - Traianida);
• Încercările de poem sociogonic (Ion Heliade-Rădulescu -
Anatolida sau Omul şi Forţele);
• Meditaţia pe tema ruinelor şi a mormintelor (Vasile Cârlova
- Ruinurile Târgoviştei; Grigore Alexandrescu - Umbra lui
Mircea. La Cozia., Mormintele. La Drăgăşani);
• Balada istorică (Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice);
• Poemul eroic (Vasile Alecsandri - Dumbrava roşie; Dan,
căpitan de plai );
• Nuvela istorică (Costache Negruzzi - Alexandru
Lăpuşneanu);
• Drama istorică (Vasile Alecsandri - Despot Vodă ).

Preocuparea pentru folclor s-a concretizat în:


• Balada fantastică (Ion Heliade-Rădulescu - Zburătorul,
Dimitrie Bolintineanu - Mihnea şi baba, Vasile Alecsandri -
Baba Cloanţa);
• Legenda mitologică: - în versuri (Vasile Alecsandri -
Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi); - în proză (Alecu
Russo - Piatra teiului);
• Basmul în versuri (Dimitrie Bolintineanu - Domnul de
rouă);
• Feeria (Vasile Alecsandri - Sânziana şi Pepelea);
• Poezia tradiţiilor şi a obiceiurilor (Dimitrie Bolintineanu -
Macedonele);
• Literatura paremiologică (Costache Negruzzi, Păcală şi
Tândală);
• Culegeri de folclor (Poezii populare ale românilor culese şi
îndreptate de Vasile Alecsandri);

92
• Studii despre literatură populară (Alecu Russo - Poesia
poporală).

Sentimentul naturii – ia forme diverse:


• Peisajul stare de spirit (Vasile Cârlova, Ion Heliade-
Rădulescu, Grigore Alexandrescu);
• Peisajele ossianice (Cezar Bolliac);
• Natura privită ca mişcare ciclică a anotimpurilor (Vasile
Alecsandri - Pasteluri).

Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872)


“La început a fost Heliade !”

Personalitate enciclopedică, cu preocupari multiple


(literatură, publicistică, lingvistică, filosofie) şi
supranumit părintele literaturii române, Ion Heliade-
Rădulescu s-a afirmat totodată ca un mare animator
cultural. Este unul dintre fondatorii presei româneşti şi
iniţiatorul unui amplu program de traduceri din
literatura universală. Opera sa poetică include:
încercarea de poem sociogonic Anatolida sau Omul şi
Forţele; încercarea de epopee naţională Mihaida,
balada fantastică Zburătorul, poemul alegoric Serafimul şi heruvimul,
elegii Trecutul, Dragele mele umbre, meditaţii O noapte pe ruinele
Târgoviştii, ode La Schiller, satire şi fabule. A fost un prozator
remarcabil, autor al unor admirabile portrete satirice Domnul Sarsaila
autorul, Coconul Drăgan, Coconiţa Drăgana.
Este un adept al alfabetului latin şi un admirator aproape fanatic
a tot ce vine de la Roma, ajungând până acolo încât propune adoptarea
unei vestimentaţii care să amintească de moda de pe vremea romanilor.
Purismul se asociază la el cu obsesia italienizantă, încât îi trec prin
minte idei năstruşnice,precum înlocuirea cuvintelor româneşti cu cele de
sorginte italiană şi propune chiar o ortografie etimologică, după model
italian: ,,Quând va resbumba ultima trumbă/ Quare quele mai închise
mormente înveste şi desferră/ Şi fie-quare sburava, şi corbu şi Columba,/
În valea quea mare la vecinica pace au durere,/ Primi adi-vor quell
autteranu resunetu/ Şi primi salta-vor afara din gropa,/ Sacri Poeţi que
prea uşorâ terinâi/ Copere, şi quâror puţin d’uman picioarele
împlumbă.”
Înrudirea limbilor italiană şi română era evidentă, dar Heliade
este hotărât să-şi creeze un jargon italo-român de înfăţişare, dacă nu

93
grotescă, atunci cel puţin rizibilă: ,,A! bellă eşti dilecto! Şi capellura-ţi
blondă/ De voluptate peplum, ca crinii lui Amor/ Cu buclele lui Phebu te-
ammantă, te circondă/ Electric radioasă. Te-acoperă, că mor!...// Adam,
recunoscându-şi objetul adorabil/ Al visului ferice, strigă iuţindu-şi
paşii;/ Stăi, bella meadilectă, întoarce-te, o Eva!”
A scris una din primele gramatici ale limbii române –
Gramatica românească 1828. Însemnătatea acestei lucrări pentru istoria
culturii româneşti este exceptională. Referindu-se la meritele iniţiale ale
lui Heliade, Eminescu a ţinut să remarce: ,,Prin gramatica sa, (el)
elimineaza din ortografia româna toate semnele prisositoare, prin cărţile
sale didactice, a dat fiinţă limbii ştiinţifice… “
În elaborarea gramaticii sale, Heliade a ţinut seama de
experienţa înaintaşilor săi din toate ţările româneşti. El enumera într-o
notă de subsol zece gramatici care îi erau cunoscute, începand cu aceea a
lui Samuil Micu Klein (Viena, 1780) şi aceea a lui Ienăchiţă Văcărescu
(Râmnic, 1787).
Este adevărat că Heliade şi-a scris gramatica special pentru
elevi, însă afirmaţia, des întâlnită, că el ar fi întocmit prima noastră
gramatică şcolară este inexactă. Heliade precizează că gramatica lui este
un rod al activităţii sale didactice de la Sf. Sava. Începand s-o redacteze
în 1820, el a predat dupa ea din 1821, iar în 1822, a pus-o în copii
manuscrise la dispoziţia elevilor de la Sf. Sava, ulterior şi a celor din
Slatina (1823) şi Craiova (1826).
În vestita prefaţă a gramaticii sale, Heliade persiflează
pedantismul ortografic şi gramatical slavon şi grecesc. Respingând
ortografia etimologică a Şcolii Ardelene, el recomanda o ortografie
fonetică, după modelul celei italiene. Heliade stăruie amplu asupra
normelor de introducere a neologismelor din limba ltină şi limbile
romanice surori, potrivit cu natura limbii române. El pledează,de
asemenea,pentru continuarea programului de traducere şi întocmire de
manuale.
După Heliade, ,,limbile toate, şi cele vii, şi cele moarte, în gura
pruncului din firea lor sunt analitice; căci omul în veci a fost tot acela,
căci natura, deşi se arată prin efectele sale în sintes, însa prin metodul
analitic îşi descopere secretele sale, şi prin analis trece şi duhul omului
la sintes.
Întreaga sa creaţie poetică este adunată în Curs întreg de poezie
generală, publicat în mai multe volume, între 1868 şi 1883.
Ion Heliade-Rădulescu a încurajat foarte mult scrierea în
perioada sa, luând mai întai în considerare cantitatea şi mai apoi calitatea:
Scrieţi, copiii mei, numai scrieţi!
La polul opus, se află Titu Maiorescu, Spiritus Rector al
Junimii, care este adeptul calităţii în detrimentul cantităţii.

94
Titu Maiorescu

Titu Maiorescu este una din figurile cele mai importante ale
culturii româneşti din cea de-a doua jumătate a secolului XlX. Născut la
Craiova în 1840, Titu Maiorescu, îşi face studiile în Austria şi Germania,
obţinând doctoratul în filosofie la Tuningen, în Germania. Cea mai mare
parte a activităţii sale se desfăşoara la Iaşi, unde pe lânga rolul sau
important de la Junimea, are şi o succintă activitate politică în calitate de
membru al Partidului Conservator. Va ocupa funcţii importante cum ar fi
cea de ministru al educaţiei, ministru al culturii şi prim-ministru pentru o
scurta perioadă de timp.
Mentorul Junimii se detaşează prin publicarea mai multor studii
şi cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filosofice şi estetice
ale culturii române. Dintre acestea amintim:
• Despre scrierea limbii române (1866)
• O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867
• Direcţia noua în poezia şi proza română ( 1872 )
• Neologismele ( 1881 )
• Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885)
• Beţia de cuvinte
• Limba română în jurnalele din Austria
În prima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea fonetică,
susţinând ideea că scrierea trebuie să reflecte schimbările survenite în
evoluţia sunetelor limbii. Respinge alfabetul chirilic, susţinand folosirea
literelor latine.
În Neologismele, argumentează şi probează necesitatea
îmbogăţirii limbii, pe căi externe, prin introducerea neologismelor,
combătând, în acelaşi timp, calculul lingvistic şi tendinţele de stricare a
limbii.
Maiorescu împarte principiile neologismelor în patru reguli:
• acolo unde, pe lângă cuvântul slavon există în limba românească
populară un cuvant curat român, cuvântul slavon trebuie să fie
departat şi cuvântul român păstrat. (Exemplu: binecuvântare, nu
blagoslovenie; preacurată, nu precista);

95
• acolo unde avem în limba noastră obisnuită un cuvânt de origine
latina, nu trebuie să introducem altul neologist. (Exemplu:
împrejurare, nu cercustanţă sau circonstanţă; binecuvântare, nu
benedicţiune);
• acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt, iar ideea trebuie
neaparat introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte
limbi romanice, mai ales în cea franceză;
• depărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba română şi
înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greşală şi este cu neputinţă.
Ideile privind procesul de desăvârşire a limbii române literare,
emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate, încât, în anii 1880-1881,
Academia Română îşi însuşeşte aceste principii, contribuind astfel în mod
efectiv, la unificarea limbii române moderne.
În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic
conceptele estetice şi direcţiile criticii literare. Pornind de la estetica lui
Hegel, în lucrarea O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867,
el conchide că ,,frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“, de
unde artele se diferenţiază între ele, pornind de la materialul prin care se
concretizează ideea. Muzica, de pildă, se bazează pe sunete, în timp ce
sculptura se reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale.
Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma şi fondul
operei literare, Maiorescu stabileşte, pentru prima oara, conceptele
condiţia materială şi condiţia ideală a poeziei, demonstrând că, nu
cuvintele în cazul literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se
nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.
Problema moralităţii artei este definită în Comediile d-lui
I.L.Caragiale. Operând cu elemente specifice analizei estetice şi
ştiinţifice, criticul arată că arta devine morală prin propria sa valoare
estetică şi nicidecum prin ideile morale pe care le conţine.
Se ştie că, în anul 1872, în lucrarea Direcţia nouă în poezia şi
proza română, el îl aşază pe Eminescu, în fruntea pleiadei poeţilor,
imediat după bardul de la Mirceşti, pe baza celor patru poezii publicate în
Convorbiri literare, intuind geniul acestuia şi arătând că este ,,un om al
timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam
exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, dar în fine poet, poet în
toată puterea cuvântului”.
Pe lângă problema literaturii, Maiorescu se simte atras şi de alte
probleme pe care le tratează pe larg în studii cum ar fi: Limba română în
jurnalele din Austria, în care critică stilul greoi şi încărcat de
germanisme al ziaristilor ardeleni, Beţia de cuvinte, în care critică stilul
încărcat al unor scriitori contemporani lui: ,,Placerea noastra pentru
ameţeala artificială, produsa prin plante şi preparatele lor, este
întemeiată pe o predispoziţie stramoşeasca, comună nouă cu celelate

96
rudenii de aproape, cu maimuţele de exemplu, din al căror neam ne
coborâm.
Nu ne vom mira dar de lăţirea cea mare a acelui obicei şi de
feluritele mijloace pentru mulţumirea lui. Cânepa, macul, viţa de vin,
tutunul etc.,etc. sunt producte ale naturei cu care omul îşi nutreşte
pasiunea lui pentru ameţeala.
Există însă un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel
extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul excluziv al
omului, în ciuda celorlate animale: beţia de cuvinte.
Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, e până la un grad
oarecare un stimulant al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea
mari şi, mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă
cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru
ameţirea inteligenţei. Simptomele patologice ale ameţelei produse prin
întrebuinţarea nefireasca a cuvintelor ni se înfăţişează treptat după
intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a
vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de
îmbrăcăminte.
În curând se arată al doilea simptom în departarea oricărui
spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi
consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg
într-o confuzie naiva şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita
vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestată a inteligenţei:
pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândirilor puse lângăolalta,
violenţa nemotivată a limbajului.
Răspunsurile revistei contemporane reprezintă un alt pas
important în activitatea criticului, care polemizeaza cu scriitorii afirmaţi
la revista Contemporanul condusă de Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Cu acesta, Maiorescu polemizeaza timp de câtiva ani, Gherea fiind
oponentul său cel mai important din punct de vedere ideologic, prin
susţinerea a ceea ce am numi astăzi artă cu tendinţă, iar Maiorescu
îmbrăţişând formula lui Oscar Wilde – artă pentru artă.
Dovedind o concepţie unitară, în întregul proces de dezvoltare
şi consolidare a civilizaţiei romane moderne, respingând fară ezitare
imitaţia şi împrumutul, orice forme care nu se întemeiau pe fondul nostru
autohton şi nu se puteau integra organic în specificul nostru naţional,
societatea Junimea şi revista Convorbiri literare au constituit avanpostul
cel mai înaintat de direcţionare a culturii noastre moderne.
Astăzi se poate afirma că, atât de controversata, în perioada
postbelică, teorie a formelor fără fond, elaborata de Maiorescu, a răspuns,
în timp, necesităţilor obiective de respingere a mediocrităţii şi a altor
forme de impostură manifestate în arta: ,,mediocrităţile trebuiesc
descurajate de la viaţa publica a unui popor, şi cu cât poporul este mai

97
incult, cu atât mai mult, fiindcă atunci sunt primejdioase. Ceea ce are
valoare se arată de la prima sa înfăţişare în meritul său şi nu are
trebuinţă de indulgenţă, căci nu este bun numai pentru noi şi
deocamdată, ci pentru toţi şi pentru totdeauna.
Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este
de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură.
Şi prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală de loc decât
să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă de loc decât să
o facem lipsită de artă frumoasă; mai bine să nu facem de loc statutele,
organizarea membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le
facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă
în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem de loc academii, cu
secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu
analele pentru elaborare decât să le facem toate aceste fără maturitatea
ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi.
Căci, dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce
sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor
propriu. Însă, în timpul în care o academie e osândită să existe fără
ştiinţă, o asociaţiune fără spirit de societate, o pinacotecă fără artă şi o
şcoală fără instrucţiune bună, în acest timp formele se discreditează cu
totul în opinia publică şi întarzie chiar fondul, ce, neatârnat de ele, s-ar
putea produce în viitor şi care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul
lor despreţuit.
Căci fără cultura poate încă trăi un popor cu nădejdea că, la
momentul firesc al dezvoltarii sale, se va ivi şi această formă
binefacatoare a vieţei omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un
popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru
vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevarată şi între o
naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul”.

Norma din 1904

În 1904, Titu Maiorescu scria un Raport înfăţişat Academiei


Române în numele secţiunii literare în sesiunea generală de la 1904,
referindu-se la revizuirea ortografiei. În preambul, se referea la faptul că
revizuirea anterioară începuse în 1869, cu 24 de ani în urmă, printr-o
comisie formată din domnii Alecsandri, Bariţiu, Hasdeu, Quintescu şi
Maiorescu.
Această comisie reuşise în 1880 să aducă aprobarea în plen
asupra unor reguli întemeiate ,,pe un etimologism puţin temperat prin
concesiuni fonetice, ortografia primita de majoritatea de la 1880 era în
esenţă un fonetism temperat prin necesităţi etimologice”.

98
Raportul continua cu constatări despre aplicarea regulilor şi
aduce în discuţie necesitatea ca Academia să îşi revizuiască modul de
scriere. În urma reformării comisiei, de data aceasta formată din Iacob
Negruzzi şi Ioan Bianu în locul domnilor Alecsandri şi Bariţiu care
decedaseră, se formulează o serie de cereri Academiei printre care, din
cauza lipsei unei reguli clare în acest caz şi a faptului că fiecare scria cum
dorea, şi: (punctul 6) ,,Sonul î se scrie cu î, însă acolo unde este imediat
precedat de consoanele c sau g, se scrie cu â. Motivul acestei din urmă
modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca si la italieni,
de a citi literele c si g înainte de i drept ce şi ge, iar înainte de a drept k
si gh. Astfel, dacă am scrie, d.e., gînd, cînd, cîntec, cu î, acest i, cu tot
circumflexul deasupra lui, ne-ar sminti obiceiul cetirii acelor consonante
înaintea vocalei i, pe când scriind cu â rămânem în conformitate cu
deprinderea de mult admisă la c şi g. “
În continuare, se propune o excepţie la cuvântul român şi
derivatele sale (inclusiv România) să fie scris în acest fel.
Raportul se finalizează prin obligaţia pe care şi-o asumă un
comitet format din domnii I. Bianu, Ovid Densusianu si Maiorescu, aleşi
de secţiunea literară să alcătuiască, în cazul în care punctul şase se aprobă
neschimbat de plen, ,,o broşura cuprinzând aplicări la cât mai multe
cazuri induioase, pentru a pune ortografia adoptată la îndemâna
scriitorilor români.”
Plenul Academiei Române, considerând mult prea grea această
regulă propusă, a simplificat-o astfel: ,,sonul î se scrie cu â în corpul
cuvintelor şi cu î la începutul lor”.

Literele Î si Â

Ideea de a păstra o singură literă pentru sunetul Î a apărut cu


mult înainte de 1953. Necesitatea de a reduce deosebirile dintre ortografie
şi pronunţie a fost susţinută încă din 1880 de Maiorescu, care scria: ,,Nu
poate exista o gramatică a scrierii în contra gramaticei vorbirii”.
În 1904, Sextil Puşcariu scria în Convorbiri literare (nr.11,
articolul Ortografia revizuită a Academiei Române): ,,Ţelul ortografiei
noastre e a avea pentru fiecare sunet simplu al graiului nostru un singur
semn grafic şi fiecărei litere scrise să-i corespundă în grai un singur
sunet”.
În 1908, Titu Maiorescu insista în prefaţa la Despre scrierea
limbii române în privinţa necesităţii ,,de a scrie sonul î pretutindeni cu
î”.
Între 1953-1966 se scrie cu î peste tot, inclusiv romîn, Romînia,
iar din 1966 până în1993 se revine la â pentru român şi derivatele lui.

99
Junimea şi Convorbiri literare au avut un rol decisiv în cultura
şi literatura româna. Dupa cum este unanim recunoscut si după cum au
subliniat cei mai reprezentativi monografi şi exegeţi ai activităţii Junimii,
trebuie să recunoaştem că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea
conform căreia, în evaluarea operei de arta, este imperios necesar sa
primeze valoarea estetica, indiferent de ideea tematică.

100
MIROASE A PĂMÂNT...

Perioada interbelică

Reromanizarea a revitalizat spiritul originilor noastre la sfârşitul


secolului al XIX-lea şi a continuat cu secolul XX. De aceea, se pare, că
acum România miroase a lut mai mult ca oricând. Totul persistă, filonul
românesc pare să renască prin lucrările diferiţilor erudiţi ai vremii
respective. Ne-am revigorat prin punerea în prim-plan a unor elemente
care au părut a fi uitate în secolele trecute.
Ca un prim argument în favoarea reromanizării, în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea , Bogdan Petriceicu-Hasdeu publică în volumul
Poesie, Podul lui Traian, în care sprijină ideea unirii românilor.
Sub aspect literar, tendinţa dacizantă culminează în a doua jumatate
a secolului al XX-lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacică se
regăseşte atât în marile poeme Memento Mori, Rugăciunea unui dac şi
Sarmis, cât şi în proiectele dramatice. În poezia Memento Mori,
Eminescu realizează o evocare a civilizaţiilor de la origini. Aici, viziunea
eminesciană asupra Daciei este paradisiacă, scriitorul refăcând imaginea
unui popor apus.
În secolul al XX-lea ideea dacică prinde consistenţă şi devine
obiect de studiu pentru istorici, filosofi ai culturii şi ai religiei, geografi,
sociologi, folclorişti. Lucrărilor unor istorici precum Vasile Pârvan,
Hadrian Daicoviciu, li se adaugă studii, articole cu rezonanţă puternică în
perioada interbelică semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion
Mehedinţi.
Modificările de structură cele mai profunde ale literaturii române
interbelice s-au făcut simţite mai ales în domeniul poeziei. Simbolismul a
marcat trecerea de la tradiţionalism către modernism. Acest aspect e doar
la nivel ideologic. Ceea ce face ca elementul latino-dac să se susţină este
implicarea autorilor tineri şi rebeli ai acestei perioade.
În perioada interbelică ideea dacică s-a transformat uneori în
dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport ideologic pentru
extremismul de dreapta (mişcarea legionară). Şi în perioada postbelică, în
plin ceauşism, dacismul şi tracismul au avut adepţii lor frecvenţi şi
fervenţi, atât în ţară, cât şi în diaspora.
Fenomenul de romanizare apare analizat şi la Ovid. Densusianu în
Dacia preistorică: ,,Nu este nimeni în toată Europa care să aibă o istorie
mai veche, mai frumoasă şi mai fantastică decât a noastră. Noi nu trebuie

101
să uităm că suntem aici, pe acest pământ european primii, înaintea
grecilor, italienilor, francezilor, germanilor ori turcilor, înaintea
englezilor ori slavilor... Noi, daco-românii suntem coloana vertebrală a
istoriei lumii contemporane.”

Vasile Pârvan, cel care s-a ocupat de misterioasele începuturi ale


neamului, şi mai ales de începuturile sufletului neamului a avut şi fericita
ocazie să faca parte din prima generaţie a României Mari, temelia
României moderne. V. Pârvan, piatră de temelie! Căci scria el: „când
istoricul cărţilor vede pe un anumit loc hristoavele lui încep de la un veac
oarecare înainte să pomenească alte nume de popoare, el scrie: iar de la
anul cutare poporul cel mai vechiu s-a topit, ca negura de razele
soarelui, şi a început a trăi altul, căci iată aşa scrie în cărţile cele vechi,
alcătuite de oameni învăţaţi tot aşa ca şi mine. Dar istoricul vieţii se uită
larg în lumea din prejurul lui şi vede că popoarele nu se şterg aşa uşor
de pe faţa pământului, ci dimpotrivă, ca buruienile şi copacii, care cresc
parcă încă mai năvalnic după câte un prăpăd de foc ori de ape, aşa şi
neamurile omeneşti se păstreză pe acelaşi pământ, cu mare dragoste de
breazda pe care din strămoşi au arat-o. Iar când se întâmplă de-şi mai
schimbă portul ori graiul – ori chiar numele - amestecându-se cu frânturi
de popoare străine, pe care furtuna războaielor le-a aruncat peste
dânsele, ele rămân în trupul şi firea lor lăuntrică tot cele mai vechi”.
(Începuturile vieţii române la gurile Dunării).
Vasile Pârvan este considerat părintele
şcolii arheologice româneşti (printre altele, a
descoperit şi ruinele cetăţii Histria); a fost
profesor al catedrei de istorie veche, epigrafie şi
antichităţi greco-romane la Universitatea din
Bucureşti, director al Muzeului naţional de
antichităţi şi al Şcolii române din Roma. A
conceput şi realizat o operă monumentala,
GETICA, o protoistorie a Daciei în mileniul
precreştin. A mai fost autorul lucrărilor Începutul
vieţii romane la gurile Dunării, menţionatã deja,
Dacia, precum şi al unui număr impresionant de
articole. O colecţie din aceste articole, intitulată
Idei şi forme istorice, merită o menţiune aparte.
Istoria, considera Pârvan, nu este o disciplină ca oricare alta, ci un mod
de existenţă ce implică o anumită concepţie filozofică şi invită la
atitudine. Lecturile sale de la Cambridge au fost publicate de presa
faimoasei universităţi, iar Oswald Spengler îl citează pe Pârvan în
Declinul Vestului.

102
,,Priviţi pe fiul femeii dace”, scria Pârvan. „În alcătuirea sufletului
naţiunilor prin topiri de suflete diverse spre o formă un aliaj nou, ca
înfăţişare şi ca putere, femeia e ca picătura de fosfor aruncată în bronzul
topit.
Bărbatul e, înainte de orice, fiul femeii. Fii oamenilor sunt aceea
ce sunt femeile lor: discrete, credincioase, cu suflet adânc, supuse,
devotate până la moarte, - sau: greoaie, brutale, senzuale, banale,
loquace. Prin afinarea femeii se afinează rasa. Şi femeile noastre au fost
afinate de suferinţă, răbdare, credinţă, muncă, tăcere, închinare. Şi fiii
ţărancelor au fost: suferitori, răbdători, credincioşi, muncitori, tăcuţi,
închinaţi datoriei, dintru străvechile timpuri şi până în zilele de
întemeiere a ţării celei nouă de azi.
La naşterea sufletului rasei biruitorilor de azi stă femeia dacă...
Pentru că şi-a crescut, pentru că şi-a cultivat, pentru că şi-a înnobilat aşa
fel femeia, pentru că a creat prin milenara alegere şi desăvârşire a
tipului ei, o astfel de femeie. Dacul a dat firea lui noului popor, daco-
român. Nu în limbă, nu în obiceiuri, nu în calitatea sufletului. Marea
linişte, marea nobleţă suverană, care peste romanizarea prin suflete
diverse, venite de pretutindeni, - peste imensa inundaţie slavă care
ameninţase a ne face greoi, molâi, confuzi şi triviali, ca cei noi veniţi, -
peste marile infuzii de sânge străin de la toate neamurile, ne-a păstrat
sublimi în aristocratica noastră înălţare sprirituală peste toţi cei
dimprejur, a fost darul primei femei dace, căsătorite cu primul roman
aşezat în Dacia, şi al urmaşelor ei cu suflet tare, Daco-Romanele.
Priviţi pe fiul femeii dace: ţăranul cu boiul drept, cu figura
rezervată, cu ochii sfredelitori, cu glasul crescut ca pentru vorba de la
distanţă mare, cu mişcările rare, potolite, pentru a ţine mult la oboseală,
cu sufletul senin întru aşezarea, ca ceva firesc, nu numai a binelui, ci mai
ales a răului, cu legea cuvântului dat cu legătură până dincolo de
moarte, cu delicata ascundere a durerii ori bucuriei prea mari, cu
domneasca ospitalitate de la egal la egal, cu bunăcuviinţă distinsă faţă
de feţele luminate, dar şi cu adâncă ironie şi nobilă încredere în sine,
pentru cei ce nu-i simt cuviinţã lui.” (Parentalia).

„Nu i-am cerut nimănui nimic de pomană, ci ceea ce avem e al


nostru, căpătat cu sângele fiilor neamului nostru şi prin cuminţenia şi
înţelepciunea fruntaşilor neamului nostru. Şi trecutul nostru ni-i
mândru...” (Iubire de fraţi).

„Iar dacă la câte-un prilej aflăm că de fapt starea noastră


economică şi mai ales culturală e mai proastă decât a altor state tinere
cari au început viaţa modernă o dată cu noi, dacă aflăm că armata lor e
mai bine organizată decât a noastră şi dacă venind în străinătate, în

103
Franţa, iar acum chiar şi în Germania, vedem că suntem mult mai rău
trataţi decât ungurii şi bulgarii şi că stima ce ni acordă e de o natură
foarte dubioasă, atunci strâmbăm din nas, cu dispreţ, ciudă, etc. şi atât.
Ci nu ne apucăm mai serios de muncă, fiecare în direcţia noastră
specială şi în aceeaşi vreme mână în mână, frăţeşte, în direcţia naţională,
ci continuăm a piroti în dolce-le far-niente în care ne proslăvim. Făcând
pe pretenţioşii şi teribilii ne luăm rolul de judecatori a toate cele ce se
petrec în jurul nostru, ca fiind mai presus de ele, şi nu ne amestecăm în
luptă, în aceea ciocnire de forţe de care, dacă nu vom lupta cu toate
puterile noatre, vom fi sfãrâmaţi.” (Unire, 1906).

„Dar vreme de stat la îndoială nu e. Căci cerul lumii de Răsărit se


întunecă mereu. O să fie furtună. Furtuna de mânii şi patimi omeneşti,
mai tari decât toate furtunile văzduhului...” (Voinţa naţională, 1906).

„Am spus puternicilor zilei, i-am rugat, să aşeze cocioabele


contemporane ceva mai departe de sacrele ruine. E loc destul împrejur.
Dar cu cine să te înţelegi? Nu sunt eu însumi un pribeag rătăcit, cu visuri
din altă lume în mijlocul celor ce au interes numai pentru ce e
îmbuibarea greoaie a trupului, dar nu au nimic pentru bruma de suflet
câtă a mai rămas pâlpâind în bietele lor fiinţe de o clipă?” (Pentru
Callatis, 1922).

„La noi se plâng unii scriitori că n-au mediu prielnic pentru


creaţie; parcă Eminescu a avut mediu prielnic, şi totuşi cine l-a
împiedicat să fie Eminescu? Pentru a crea se cere mai întâi să fi trăit
viaţa adevărată, să fi suferit... Literatura rusească a ţâşnit din suferinţa
unei întregi generaţii... Dante a dus o viaţa zbuciumată, a suferit exilul şi
oprobiul public, de aceea opera lui e atât de vie... Crezi că se poate face
operă de artă privind prin geamul de la Capşa cum se perindă mulţimea
de gură-cască, aceeaşi şi aceeaşi întotdeauna?... Singurul maestru este
viaţa... Fiecare autor care poartă chemarea simte în sine clocotul ei.
Aceasta nu se poate preda nici în seminarii, nici în institute de
literatură.” (Literatura şi viaţa; Literatura şi cultura, 1927).

,,Putea-veţi voi deosebi acum pe cei ce au fost să piară şi n-au


pierit, de cei ce n-au pierit pentru că au fugit de jertfă? Cine va alcătui
acum noua generaţie? Cine va hotãrî de gândul înaripat spre cele
veşnice ale acestui neam? Preoţii jertfei or preoţii hranei? - Căci preoţii
hranei ştiu încânta mai iscusit turmele nevinovate de oameni săraci cu
duhul. Şi grava demnitate cu care se împodobesc ei, e aşa de
impunatoare, că ei par a fi înşişi îngerii virtuţii. Cine va lămuri pe viitor
care-i sensul existenţei naţiunii noastre? Cine-i va revela armonia eternă

104
dintre legile neschimbate din Cosmos şi legile dupa care se ritmează
gândul nostru, omenesc?...Va chema naţiunea să o lumineze, pe cei
singuratici şi tăcuţi, ori pe cei care îşi strigă în pieţe şi la rãspântii preţul
vieţii lor?” (Un cântec de jale şi un cântec de biruinţã, 1918)

Ioan Neniţescu în poezia Pui de lei, prezintă, de asemenea,


originea românilor : „Eroi au fost, eroi sunt încă,/ Şi-or fi în neamul
românesc./ Căci rupţi sînt ca din tare stâncă/ Românii orişiunde cresc./ E
viaţa noastră făurită/ De doi bărbaţi cu braţe tari/ Şi cu voinţa oţelită,/
Cu minţi deştepte, inimi mari./ Şi unu-i Decebal cel harnic,/ Iar celălalt
Traian cel drept,/ Ei pentru vatra lor amarnic/ Au dat cu-atâţia duşmani
piept./ Şi din aşa părinţi de samă/ În veci s-or naşte luptători/ Ce pentru
patria lor mamă/ Vor sta ca vrednici următori./ Au fost eroi şi-or să mai
fie,/ Ce-or frînge duşmanii mişei./ Din coapsa Daciei şi-a Romei/ În veci
or naşte pui de lei !”.
Dar nu numai din cultura românilor ne-au rămas obiceiuri, ci şi din
cultura dacilor. Folclorul nostru păstrează neîndoielnic profunde urme
daco-getice. În portul popular, acestea sunt evidente. Cămaşa încreţită la
gât a ţărăncilor, cămaşa despicată lateral a bărbaţilor, cioarecii din stofă
groasă albă de lână, strânşi pe coapse şi pulpe. Apoi brâul lat de piele sau
de pânză groasă, opincile, căciula ţuguiată de blană, sunt atestate
iconografic pe Columna lui Traian şi pe metopole de la Adamclissi.
În ornamentica îmbrăcămintei, a ceramicii, a obiectelor şi a
uneltelor de lemn crestate de ţărani unii cercetători înclină să creadă că s-
au menţinut anumite motive decorative daco-getice, ca bradul, soarele,
spirala sau zig-zagul. Cercetările ar putea continua şi în domeniul muzicii
populare, al melosului, al instrumentelor (naiul, de exemplu, derivă din
tracicul flaut al lui Pan).
Întreprinderea ar fi cu atât mai justificată cu
cât autorii antici vorbesc des despre aplicaţia pe
care o aveau tracii spre muzică. Aristotel spunea
că tracii îşi versificau legile şi le recitau cântându-
le. Oratorul şi istoricul grec Theopompos afirma
că solii traci îşi expuneau textul soliei cântându-l
şi acompaniindu-se cu un instrument cu coarde.
Iordanes ne informează că preoţii traci oficiau
cântând, şi acompaniindu-se cu un instrument
asemănător chitarei. Înaintea lui, Strabon scria :
„Muzica în întregimea ei este socotită tracică şi
asiatică (...). Ba şi cei care s-au ocupat de vechea muzică erau - se spune
- tot traci, anume Orfeu, Musaios şi Thamyris”. În domeniul artelor
plastice, nu pare exclus ca imaginea călareţului trac să fi sugerat - în
iconografia noastră populară - imaginea Sf. Gheorghe omorând balaurul.

105
De asemenea, Mircea Eliade remarcă elemente comune zeului
furtunii Gebeleizis şi profetului Ilie. Medievală, dar nu fără posibile
influenţe traco-getice este şi ceramica aşa zisă dacică, neagră, lustruită,
cu tipica ei ornamentaţie obţinută prin procedeul inciziei.
Mircea Eliade este unul dintre cei care nuanţează şi revigorează
această epocă. Literatura română ia amploare în perioada interbelică.
Eliade păstrează o valoare dublă: este păstrătorul de tradiţie şi, în acelaşi
timp, romancierul unei modernităţi declarate. Între autoritatea vechimii şi
apelul înnoitor al sincroniilor de tot felul, Mircea Eliade se aşază la
răspântia rodnică, propunând creaţia ca normă regăsită. Cultura devine
pentru el, prin el, un noroc naţional. Prea stătusem sub semnul
militanismelor istorice, prea aşteptasem izbăvirea de tributul
angajamentelor în timp.
Mircea Eliade romanizeaza modernitatea, conferind culturii noastre
acea libertate de temei ce-o scoate dintr-un provincialism de sensibilitate
şi viziune.
Artistul Eliade îngroapă tabuurile si anihilează clişeul, în vreme ce
omul de stiinţă dezgraopă, printr-o arheologie inspirată, arhetipurile.
Paradox ? Nu, ci starea complexa a unui autor.
Rupt de România formală, Eliade a rămas obsedat de România
reală. După ocolul fecund prin toate religiile lumii, atunci când savantul
se odihneşte, de fapt odihna se confunda cu întoarcerea neodihnită spre
intimitatea conştiinţei, el scrie în româneşte.
Scriind româneşte, autorul îşi rememorează originea, se întoarce la
esenţa personalităţii sale. Limba îşi pierde orice înveliş instrumental - a
exprima, a comunica pentru a se înfăţişa ca memorie şi fidelitate. Prin
limbă, exilul se exileaza într-un Turn Babel al istoriei şi devine orizont de
veşnică reîntoarcere spre începutul cuvântului. Scriind româneşte, Mircea
Eliade iese, în sfârşit, din istorie - cum de atâta vreme şi-a dorit,
aşezându-se într-o veşnicie sacră şi profană în acelaşi timp. Literatura lui
este, aşadar, neliterară, pentru că îşi află o altă natură, o altă parte a
originalităţii sale.
În De la Zalmoxis la Genghis-Han, Mircea Eliade a putut porni în
căutarea sa proprie de la studiere a unor zone ce permiteau cunoaşterea în
adâncime a rădăcinilor acestor mituri şi credinţe româneşti, la studierea
unor mituri şi legende indiene. Aceste tradiţii şi simboluri au supravieţuit
temporalitaţii, ceea ce le demonstrează valoarea.
Fiecare dintre capitolele lucrării puse în discuţie încearcă să
precizeze geneza, dimensiunile şi semnificaţia originară a unora dintre
fenomenele ce au apărut în zona românească a lumii, subliniind atât
corespondenţa lor cu evenimentele similare şi proprii altor zone
geografice, cât şi vechimea lor.

106
Prin bogăţia informaţiei, ca si prin logica argumentării sale,
lucrarea trebuie considerată drept cea mai însemnată contribuţie la
elucidarea problemei originii îndepartate a culturii vechi româneşti. De un
interes deosebit sunt paginile primului capitol al lucrării, în care sunt
analizate semnificaţiile religioase ale numelui dacilor, care se numeau pe
ei înşişi lupi sau cei care sunt asemeni lupilor. Un asemenea ethnikon,
atestat de Strabon îl obliga pe autor să analizeze toate celelalte astfel de
denumiri etnice de la alte popoare şi, evident, în primul rand, denumirea
etnică derivată din numele lupului. Cosmogonia şi istoria mitică a
străvechilor triburi, codificate, moştenite, transformate, decantate şi
cizelate nu pot fi înţelese în unitatea lor profundă, decât pe calea pe care
Mircea Eliade a urmat-o în studiul acesta, în concepţia căruia ceea ce este
exemplar apare în gândirea mitica asupra istoriei, cu atât mai bine cu cât
este mai aproape de începuturile ei.
Este meritul autorului de fi subliniat în lucrarea aceasta atât
caracterul general istoric al unor mituri, credinţe şi legende proprii
spaţiului carpato-dunărean, cât şi elementul de continuitate, ilustrat de
multe dintre aceste supravieţuiri culturale care au dat naştere poporului
român de astăzi şi mentalităţii actuale.

Legatura cu originea noastră e făcută şi prin romanul lui Mihail


Sadoveanu publicat în 1933 - Creanga de
aur.
În Creanga de aur, Sadoveanu este opusul lui
Balzac, cel care susţinea că scriitorii nu
inventează nimic, pretinzând practic că ar
putea atinge treapta cea mai de jos a omologiei
text-referent. Sadoveanu se plasează către
punctul maxim al seriei amintite. Practic,
scriitorul ne oferă un veritabil jurnal intim, dar
oarecum întors pe dos, totul cu o savantă
strategie a discontinuităţii.
Tocmai această voluptate a discontinuităţii seduce şi implică orice
cititor. Îl seduce, făcându-l să uite că procesualitatea nu există între
coperţile acestui roman, iar fixarea pe coordonatele spaţio-temporale ale
unei epoci anume ar fi un gest la voia întâmplării. Îl implică, pentru că în
materia fluidă a romanului, există un prezent etern ca expresie a unei
anumite stări de spirit, ea însăşi sursă de inspiraţie a romanului, discutată
deja de voci cu autoritate într-o plauzibilă raportare la o perspectivă a
romanului european: În incinta sanctuarului de la Nemi se înălţa un
arbore, din care nu era îngăduit să se rupă nici o ramură. (Frazer)
În Creanga de aur, împărăteasa Irina, ,,privind înainte ca o
lupoaică şi ca o patimă vie a măririi", precum şi fiul ei, prinţul

107
Bizanţului, pe care autorul îl compară tot cu animalul demonic având
,,gura întredeschisă, în care sticleau dinţii prin puful negru şi tânăr al
bărbii", sunt succedanee ale dragonului sau ale balaurului cu mai multe
capete pe care îl omoară Ştefan cel Mare în finalul altui roman
sadovenian, Fraţii Jderi, când voievodul apare, evident pentru cititor, în
varianta mitică a lui Tezeu sau în aceea creştină a Sfântului Gheorghe.
Revenind însă la Creanga de aur, aceeaşi imagine a dragonului
este evocată într-un plan mai general prin chiar numele împăratului,
Constantin Isaurianul, cum, în fond, chiar Constantinopolul (pe care îl
asociez cu pântecul devorator al monstrului) reface arhetipul Infernului în
care se amestecă de-a valma scene groteşti sau tragice cu nimic mai
prejos decât cele danteşti, la limita dintre plăcerea instinctivă a jocului
sadic şi vidul nebuniei. Aici se naşte un monstru, fiul Isaurianului, care va
putrezi de viu în cumplita lume a unui nou Babilon, după ce va fi trăit
numai pentru desfătarea cărnii. Tot aici, varangi uriaşi se răzvrătesc în
faţa iudaicei mâini care i-a hrănit pentru a sluji altor crâncene şi
mistuitoare ambiţii dezlănţuite de patima puterii. Măştile purtate azi se
schimbă mâine, orbii văd, surzii aud şi o sumedenie de procesiuni sunt
susţinute de actori costumaţi în culori provocatoare şi mânaţi de instincte
tenebroase.
Pe scurt, în Creanga de aur, Constantinopolul este emanaţia
monstruoasă a trufiei şi a vicleniei, fructul desfrâului şi al minciunii care
provoacă deziluzia şi dezgustul. Ne-ar plăcea să credem că Sadoveanu
reinventează astfel haosul în varianta lui cotidiană, terestră, din care e
gata să se nască o nouă lume şi o nouă mitologie. Formele n-au
consistenţa pe care şi-ar dori-o, se nasc şi mor cu o viteză uluitoare, n-au
determinare între ele. Scriitorul-filosof rezolvă însă repede problema ivită
pentru cititor proiectând deja chiar şi sfârşitul acestui potenţial cosmos cu
care nu este de acord.
Toate abaterile de la normele fireşti ale fizicului şi psihicului uman
prefaţează rugul devastator (fatala pedeapsă divină) care va mistui regnul
social şi moral al unei lumi macabre. Parabolă a Gheenei,
Constantinopolul, deasupra căruia pluteşte duhul mistuitor al pierzaniei şi
pe care îl scrutează cu ochi reci ultimul Deceneu, trimite evident la
arhetipul Apocalipsului biblic. În ordine transcendentă, cu totul abstras,
taumaturgul stă nemişcat în faţa spectacolului carnavalesc al istoriei pe
care îl oferă o lume invadată de toate limbile pământului şi care, prinsă
iremediabil în capcana scurgerii timpului, se rostogoleşte cu o forţă
năucitoare spre etapele dezintegrării sale. Însă, asemenea unui călător în
timp, Kesarion Breb nu poate schimba cursul lucrurilor.
Pe deasupra acestui infern s-au încrucişat gânduri şi priviri, s-a ivit o
iubire fantastică poate din dorinţa de a nega şi altfel o monstruozitate
inimaginabilă. Privirea lui Breb a descoperit doar conturul unor insule

108
mult visate (Maria, părintele Platon, Kirie Filaret), mlădiţe ale altui
canon, care însă se izolează, se depărtează, dispar. Aleasă de magul care
îşi desăvârşeşte călătoria ritualică spre răsărit, sanctificată, apoi hulită şi
uitată de nedemnele personaje care populează Bizanţul, Maria (să reţinem
rezonanţa biblică a numelui ei) ar fi putut schimba destinul
Constantinopolului prin armonie cu potenţialul pur al sufletului său.
Suferinţa Mariei se transmite apoi pe nesimţite şi iniţiatului fără a-i
tulbura însă fundamental esenţa, parcă în spiritul unei anume soteriologii
indiene potrivit căreia desăvârşirea nu se câştigă prin refuzul experienţei
terestre, ci dimpotrivă, prin asumarea acesteia. La momentul potrivit,
claustrat în chiar miezul infernului constantinopolitan, Kesarion Breb
alege meditaţia prelungită, purificatoare, iar gândul transpersonal înălţat
din intimitatea concretă a propriei fiinţe biruie definitiv toate formele
simbolice ale răului cu care Sadoveanu nuanţează cromatica romanului
său. Iată de ce, se recunosc în statuia ascetului regăsindu-şi parcă sinele,
desprins complet de planul fenomenalităţii contradictorii, semnele trecerii
ultimei încercări înaintea întoarcerii pentru deplina izolare în peştera de
pe muntele sacru. Autorul confirmă astfel nu doar victoria lui Breb în faţa
simţurilor şi a sentimentelor comune sau teama iniţiatului de a fi
profanată o parte din sine prin simpla prezenţă în iadul bizantin, ci
arhetipul dobândirii desăvârşirii spirituale.
Preot consacrat pentru atingerea absolutului, Breb nu a trăit nici o
clipă riscul de a aluneca înapoi în haos şi nici nu a dorit, în fond, să-l
suprime, ci doar l-a acceptat în intimitatea gândirii sale, protejându-se
într-o manieră ezoterică atunci când încerca să se acomodeze acestuia
comunicând prin empatie cu fiinţe al căror contur iradia parcă lumina
templelor care l-au zămislit pe el însuşi.
Incontestabil, cea de-a doua ramură a parabolei sadoveniene o
simbolizează nu atât prezenţa în paginile romanului a imaginii unei Dacii
mitice, extravagantă prin utopismul ei, cât mai ales a muntelui magic,
fabulos şi de nimeni ştiut, lăcaşul sacru al purităţii universale, semnul
ascensiunii mitice către o lume de esenţă platonică. Iată descrierea pe care
ne-a lăsat-o Sadoveanu: ,,Monahii tineri suiau deci către peşteră. În acele
ponoare şi poieni în care de veacuri domnea liniştea, sălbăticiunile
codrului n-aveau nici o sfială. Veveriţele îi urmăreau şi îi priveau cu
mirare sărind din clomb în clomb. Căprioarele îşi ridicau către ei
boturile negre deasupra smocurilor de păiuş, din unghiuri depărtate.
Până acolo, pe sub cetini, era întuneric. Acolo, la ele, era lumină."
Ceea ce închide ca într-o ramă povestirea, uimitoarea imagine a
Daciei ultimului Deceneu, în care istoria, cum s-a spus, încă n-a pătruns
şi unde domină puritatea naturii, blândeţea sufletului oamenilor şi
deopotrivă a animalelor, nu apare doar din simpla dorinţă a scriitorului de
a sacraliza geografia Moldovei, ci ca variantă literară a universului mitic

109
al vârstei de aur. Lumea uimitor de albă a muntelui vrăjit strălucind sub
povara zăpezilor eterne, spaţiul magic în care Kesarion Breb stăpâneşte
cu puterea gândului mersul firii, înţelegând graiul păsărilor şi al
animalelor, poruncind timpului, oprind şi slobozind stihiile, este
adevăratul pretext mitic de la care pleacă Sadoveanu pentru a-şi întregi
simetric povestirea. Iată de ce, dincolo de farmecul oricărei demonstraţii,
suntem înclinaţi să nu credem în afirmaţia celor care consideră că, deşi
par atât de diferite, scriitorul n-ar pune în opoziţie cele două lumi,
muntele lui Breb şi Bizanţul. Nu prin Kesarion Breb se poate realiza
alianţa vechiului duh autohton cu cel biruitor istoric. Universul ultimului
Deceneu, cum s-a văzut, idealizat prin regresiune în vârsta mitului, nu
poate în nici un caz să asimileze ceva străin de propria condiţie. Cel mult,
sensul iubirii lui Breb pentru Maria ca de altfel sensul întregului său
pelerinaj pe malurile Propontidei pot constitui simboluri ale ultimei
încercări pe care le face o lume retrasă din faţa istoriei de a converti răul
în bine. Această zonă a spiritului, sacră şi izolată de ameninţătoarele
şuvoaie izvorâte din disoluţia celeilalte, nu riscă nici o clipă să fie
profanată. Kesarion Breb nu uneşte două teritorii, ci le separă, opunându-
le.
De aici, de pe muntele sacru, Kesarion Breb şi-a început în
aparenţă călătoria printre oameni din dorinţa magului pe care îl va înlocui
la întoarcerea sa şi care ar vrea să ştie dacă popoarele sunt mai fericite,
dacă preoţii noii legi le-au sporit cu un dram înţelepciunea. Kesarion Breb
va reveni după ce petrece şapte ani în templele piramidelor egiptene -
prima etapă a drumului său care presupune iniţierea pur spirituală - şi
după ce cunoaşte direct lumea încă nouă ani în chiar inima acesteia,
Bizanţul. Celor două încercări li se adaugă încă una, întâlnirea cu Maria.
Cu grad de dificultate crescând, toate trei ilustrează motivul mitic
al iniţiatului şi sunt probele de încercare pe care le are de trecut Kesarion
Breb pentru a putea accede la condiţia celui care nu se va mai arăta şi nu
va mai vorbi oamenilor decât la răstimpuri bine calculate.
Deloc paradoxal, Creanga de aur nu este doar o simplă poveste de
dragoste, aşa cum încearcă autorul să se convingă chiar de la primele
pagini ale romanului său, când, brodând pe tema manuscrisului găsit,
crede că ne-a câştigat încrederea şi insinuează că nucleul cărţii ar fi unul
erotic. Textul ne abate aşadar atenţia într-o altă direcţie, iar semnele
arhetipurilor par a se estompa la rândul lor dacă nu interpretăm cât mai
corect sensul iniţierii căreia i se supune ultimul Deceneu: iniţierea pur
spirituală.
De la bun început, Breb e înzestrat cu puteri divine. El ştie să
citească dincolo de aparenţe adevărata fire a oamenilor şi poartă pe frunte
semnul celor aleşi. Citeşte gândurile interlocutorilor, le descifrează
cuvintele de la distanţă, săvârşeşte minuni oprind stihiile naturii, e

110
îmbrăcat întotdeauna în alb strălucitor şi călăreşte un asin, asemenea lui
Cristos, daruri pe care e de presupus că le-a întregit în piramide, acolo
unde şi-au început învăţătura toţi marii iniţiaţi ai lumii.
La întoarcerea pe muntele sacru, el va lua locul vechiului mag,
devenind regele spiritual al locurilor. Iată, într-adevăr, o dovadă mai
consistentă că Sadoveanu s-a putut inspira din Frazer atunci când şi-a
intitulat romanul Creanga de aur. Toate probele pe care le trece Kesarion
Breb vizează apoi permanent numai manifestările spiritului său superior.
Metafora crengii de aur nu încifrează dimensiunea terestră a iubirii
lui Breb pentru Maria, dar nici nu o neagă, ci asemenea oţelului călit în
foc care desparte două trupuri, lucind în sine în afară de timp, dezvăluie
tocmai această dimensiune spirituală a victoriei magului în faţa lumii cu
care a luat contact. Altfel, nu ne-am putea explica în nici un chip ceea ce
pare a fi pentru o clipă slăbiciunea lumească, tentaţia de încălcare a
dogmei din partea celui suficient sieşi. Oricine poate descoperi însă în
siguranţa şi liniştea iniţiatului semnele desprinderii din cursul real al
vieţii, semne care pregătesc un nou sens al metaforei şi anume acela al
iubirii spirituale între oameni şi care poate fi găsită şi în textele biblice.
Este suficientă o singură confruntare cu imaginea lui Breb pentru a ne
convinge că ar fi o eroare să raţionalizăm metafora romanului.
Desigur, ea nu este pe de-a-ntregul străină de imaginea comună a
iubirii, dar orice îngustare a ei în acest sens nu este posibilă în cartea lui
Sadoveanu. Aici se creează pas cu pas o imagine mult mai profundă, cel
puţin bivalentă: dragostea lui Breb pentru Maria detronează şi înnoieşte
deopotrivă iubirea comună dintre oameni. Kesarion Breb nu
reactualizează episodic postura unui Tristan prins în capcana Isoldei şi
nici Maria nu devine un fel de Cenuşăreasă a Bizanţului, chiar dacă i se
prevesteşte destinul cu ajutorul condurului miraculos. Alegerea ei este
premeditat înfăptuită, pentru că Breb ştie dinainte ce se va întâmpla. Nu
încape îndoială, puritatea fetei satisfăcea o altă condiţie a alegerii, dar
iubirea lui Breb pentru Maria, care presupune neapărat şi proba
recăpătării memoriei în cele nouă zile de meditaţie, asigură uciderea
spirituală a balaurului, imagine care nu se mai întâlneşten-am în această
variantă în proza lui Sadoveanu. Alegerea iniţială nu va fi niciodată
urmată de despărţire, ci numai de sublimarea atemporală a iubirii. Numai
atunci Breb îşi poate dobândi locul cuvenit, împărtăşind vechiului mag în
doar câteva cuvinte un adevăr pe care l-a ştiut dintotdeauna, dar şi o
filozofie sceptic-amară care nu-i aparţine lui, ci autorului.

Mircea Vulcănescu este una din cele mai stralucite inteligenţe


ale generaţiei dintre cele doua războaie. Este încă o figură care revine asupra
originii daco-romane. Poate fi o simplă urmare a procesului de

111
reromanizare din deceniile trecute, sau poate că situaţia vremii de atunci
era una care avea nevoie de o reîntoarcere la origini.
A vorbi despre Mircea Vulcănescu este, în acelaşi timp, o datorie şi
o impietate. Publicarea unor inedite ale scriitorului îmbracă şi o
semnificaţie sporită: aceea a jertfei spirituale. Pentru că nici un intelectual
român nu va trebui să uite vreodată că a murit ca un martir pentru simplul
motiv de a fi fost ctitor de gândire românească.
Reprezentant de seamă al generaţiei
interbelice cunoscute sub numele de criterionişti
sau generaţia ’27, aduce la lumină una dintre cele
mai frapante ipoteze ale originii noastre.
Dimensiunea românească a existenţei e una din
lucrările sale care le oferă tracilor o şansă. De ce
doar latinii au fost cei care s-au impus? De fapt,
poate că nu Roma a cucerit Dacia, ci a fost invers.
Generaţia ’27 îşi propune să închege laolaltă
sufletul românesc, iar pentru Mircea Vulcănescu,
totul se transformă într-o adevarată misiune de a revigora spiritualitatea
românească: Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român.
Procesul lui Mircea Vulcănescu a avut probabil loc pentru ca să se
împlinească nenorocul istoriei noastre, pentru ca să ajungem la limanul
acestei istorii unde murim în fiecare zi, în numele celei mai depravate
dintre mitologiile moderne ale progresului.
Procesul lui Mircea Vulcănescu depăşeşte cadrul formal al unei
instanţe spre a se insera în spaţiul simbolisticii întunecate a
totalitarismului românesc - primul totalitarism din istoria noastră,
deoarece rugul înlocuieşte jugul, iar inchiziţia populară, obiceiul
pământului sau chiar legea…

O alta contribuţie la revigorarea spiritului originilor o are George


Călinescu.
Eseul încheie Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, având rolul unei concluzii.
Călinescu sintetizează câteva dintre
trăsăturile majore ale literaturii române cu
mijloace specifice mai degrabă romancierului
decât istoricului.
Totodata, eseul propune şi un portret
sentimental al naţiei. Scrierea, care a suscitat
numeroase discuţii legate de teza specificităţii,
aduce în prim-plan ideea că literatura conţine
codul atitudinal şi permanenţele etnice, ascunde
un portret esenţial al unei spiritualităţi.

112
Capitolul intitulat Specificul naţional încheie Istoria literaturii
române de la origini pâna în prezent (1941).
Călinescu porneşte de la trăsăturile majore şi evidente ale literaturii
române şi ajunge la elementele esenţei etnice. El stabileşte câteva straturi
culturale în evoluţia literară şi, în funcţie de ele, clasifică scriitorii în
traci, meridionali ori români de rasă.
De fapt, istoricul identifică acele trăsături ale specificităţii pe care
le subliniază de-a lungul Istoriei... şi urmareşte punctele de confluenţă cu
alte culturi. Implicit, Călinescu face aici un portret sentimental al naţiei
româneşti.
Istoria... lui G. Călinescu se încheie cu un capitol de concluzii,
intitulat Specificul national, în care criticul şi istoricul literar susţine că
literatura română conservă structuri ale unei spiritualităţi ancestrale.
Erudiţia autorului are ca motivaţie principală dorinţa sa de a da un
sistem şi, prin el, o viziune unitară asupra fenomenului literar. El porneşte
de la teza că o istorie a literaturii are rolul de a evidenţia notele specifice
şi contribuţia culturii naţionale la cultura universală. Aşadar, literatura
conţine structuri care conservă mentalităţi şi atitudini naţionale convertite
în motive şi simboluri, în toposuri, în formule artistice capabile să
alcătuiască un cod cultural.
Schiţa poematică a românismului, eseu sentimental şi sinteză a
literaturii noastre totodată, capitolul de încheiere reflectă şi dimensiunea
culturală a criticului.
Teza specificului naţional porneşte de la clarificarea termenului.
Din perspectivă călinesciană, specificitatea vine din condensarea
spirituala a unei etnii care îşi creează involuntar permanenţe în
desfăşurarea sa existenţială. În modul său atât de caracteristic, criticul
alege un exemplu general înregistrat în conştiinţa colectivă ca nespecific -
Bucureştiul -, care pare un Paris mai mic, dar care are ca notă distinctă o
candoare văroasa: e oraş de praf în Bărăgan, cu salcâmi albi şi bisericuţe
albe. Imaginile sensibilizează cititorul român şi obligă la o lectură de
implicare sentimentală.
Abia după aceea criticul explică specificul ca produs al unui cadru
congenital. Ca şi limba, o etnie se află în permanentă evoluţie. Călinescu
vorbeşte despre români puri ori de rasă, dar termenii nu au propriu-zis
sens restrictiv; el explică specificul naţional prin condensarea variilor
influenţe sub apăsarea aceleiaşi Istorii: o rasă [...] e cu atât mai perfectă
cu cât au intrat în pasta ei mai multe elemente. Există zone geografice în
care regulile tradiţionale au condus la instituirea unor puncte vitale, în
care se regăseşte substanţa etnică alături de influenţele puternice şi
formative. Viziunea aceasta despre românism, naivă şi naţionalistă, are
totuşi fortificarea unui climat cultural favorabil teoriilor de acest gen.

113
Criticul transferă ideile despre substrat, latinitate şi influenţe postromane,
vehiculate în epoca interbelică, în planul literaturii.
Astfel, Creangă se identifică acestui cadru, se înscrie în nodul vital
al permanenţelor prin atitudine şi construcţie narativă. Este un român de
rasă, ca şi Eminescu, Maiorescu, Goga, Coşbuc, Rebreanu, Sadoveanu şi
Blaga.
Există însă şi particularităţi etnice adiacente fondului principal,
care vin din straturi temporale mai vechi sau mai noi şi care au rolul de a
întări nota fundamentală prin excepţie. Alecsandri şi Odobescu sunt
reprezentativi pentru latura noastră meridională, Bolintineanu, Caragiale
si Macedonski sunt traci, adică au conservat în fibra lor intimă spiritul
balcanic preslav.
În spiritul majorităţii cărturarilor români, Călinescu echivalează
specificitatea cu fondul nostru latin, de aceea, atât în Istorie..., cât şi în
acest capitol de concluzii, evită să vorbească despre influenţe slave sau
orientale. De pildă, fatalismul, specific românilor, nu vine din Orient, ci
din prudenţa ce caracterizează naţiile bătrâne. Este vorba mai degrabă de
un scepticism sănătos. În această idee de popor vechi, criticul realizează o
schiţă antropologică sintetizând trăsături generice ale naţiei, vehiculate în
multe studii ale timpului: românul este răbdător, discret şi atras de natura
nealterată a spaţiului rural, pentru că face parte din rasele vechi. Aici îşi
are originea aspiraţia eugenică de puritate, alimentată şi de experienţa
istorică. Afluenţa năvălitorilor a creat un stil de construcţie minuscul şi a
făcut ca deznădejdea să pară apatie. Românul disimulează, dar rămâne
sociabil; această trăsătură a condus la episoadele care ilustrează
psihologia colectivă în literatura noastră. De aceea, subiectele cu mişcări
de gloată reuşesc cel mai bine. Deşi are simţul glumei, românul este
măsurat, nu-i place zeflemeaua şi, din acest motiv, Caragiale nu place
tuturor românilor. Argumentul este, desigur, ca şi întreg portretul,
discutabil.
Scris pe un ton de compunere şcolară, acest eseu dezamăgeşte la o
primă lectură. Impresia provine din temperarea intelectuală a
sentimentului patriotic, din teama criticului de a nu cădea în exaltare
naţională. Citit cu atenţie, capitolul se constituie într-o pledoarie în
favoarea literaturii române care, deşi nu deschide drumuri, dezvăluie un
spirit profund, care a conservat valori originare în ciuda condiţiilor
istorice distructive.
Dorinţa criticului a fost, probabil, aceea de a se fixa între tezele
lovinesciene şi teoria lui Rădulescu-Motru; el porneşte de la trăsăturile
majore şi evidente ale literaturii române către elementele esenţei etnice şi
se adresează în primul rând europeanului de joasă cultură, care crede că
stilul brâncovenesc este unul de împrumut. De aceea, textul este
demonstrativ şi sentimental. Călinescu s-a identificat literaturii române,

114
scrie cu admiraţie, descoperă cu uimire, urmăreşte firul tradiţiei, pentru că
el însuşi se consideră un element al continuităţii. El vorbeşte despre
literatura româna ca şi cum ar vorbi despre sine.

Articolul Revolta fondului nostru nelatin, apărut în revista


Gândirea în 1921, se încadrează în viziunea tradiţionalistă a acestei
reviste, fiind scris de Lucian Blaga pentru a
contracara exclusivismul latin în configurarea
componenţei spirituale a poporului român: ,,Un
prieten îmi vorbea despre înrâurirea slava
asupra literaturii române; închinător îndârjit la
altarul latinităţii - clare şi măsurate - el nu
îngăduia nici cea mai mică alterare sau
spălăcire a acestuia prin «maximalismul» slav."
Se ajunge, în felul acesta, la un exclusivism
latin, prin care mulţi împărtăşesc convingerea
că există spirite naţionale şi culturi superioare şi
inferioare, de pilda părerea lui Anatole France despre opera lui
Dostoievski, aceea că ar fi ,,o monstruoasa ciudăţenie". Moştenirea
acestei atitudini despre latinitate este expresia unor timpuri mai vechi,
,,când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care, cu orice
preţ, ne voiau subjugaţi."
În momentul apariţiei studiului, această atitudine nu este decât
dovada unor vremuri zbuciumate ale istoriei, în care lumea se supune
unor reguli ale dezvoltării organice în spirit meliorist. Pentru a-şi
argumenta poziţia despre ,,însemnatul procent de sange slav şi trac, ce
clocoteşte în fiinţa noastră", Lucian Blaga supune analizei un experiment
biologic semnificativ: ,,Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori
albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Biologii vorbesc despre aşa
numitele dominante."
În domeniul culturii şi al psihologiei etnice, dominanta se
construieşte în funcţie de cultura cu o putere spirituală mai mare: ,,Într-o
îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic - atât de
convingător în simplitatea sa - se poate spune că, în spiritul românesc,
este dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă
şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care, oricât ne-am
împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind
puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârticată
de furtuna care fulgeră monoton în adâncimile oarecum metafizice ale
sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin."
Din respect pentru cultul strămoşilor, naţiunea româna ar trebui
să acorde consideraţia necesară tuturor componentelor spirituale etnice
din care a rezultat sinteza actuală: ,,Nu e un lucru nou: suntem morminte

115
vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim şi-i
îmbrăţişam cu toată căldura, din motive istorice si politice; dar avem şi
strămoşi pe care îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri."
Lucian Blaga dezavueaza cu argumente convingătoare o asemenea
opinie: ,,Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cât îi ţinem mai
mult în frâul întunericului, cu atât răscoala va fi mai aspră, mai
tumultuoasă - putând să fie fatală privilegiaţilor de astăzi. Istoria noastră
se proiectează mai mult în viitor decât în trecut. E bine să ne dăm seama
de puterile potenţiale care ne zac în suflete - vulcani în fundul mărilor."
Claritatea latină se poate îmbogaţi şi diversifica, opina autorul
complexei teorii a spaţiului mioritic, prin resuscitarea fondului traco-dac:
,,De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în
asemanare desăvârşită cu firea noastra mult mai bogată. Să ne siluim
propria natură - un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne
ucidem încorsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când
cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? Întrebarea va
nelinişti multe inimi. Din partea noastra, ne bucură când auzim câte un
chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa
o întelegem noi - într-adevar nu ne-ar strica puţină barbarie."
Acest fond nelatin este un dat al poporului român: "Cunoscutul
ritm de linişte şi furtună, de măsură şi exuberanţă, ce-1 găsim în viaţa
altor popoare se lămureşte mai mult prin logica inerentă istoriei, prin
alternarea de teze si antiteze, cum le-a determinat un Hegel, bunăoară.
Acelaşi ritm are la noi rădăcini cu mult mai adânci în însuşiri temeinice
de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective istorice.
Cei ce aparţin trecutului, cu pozitivismul lor sec sau neastâmparat, vor
mormăi în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o
îndoială, mărturisesc: un romantic? - într-un singur înţeles, da. Şi
anume, întrucât am convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv şi că
miturile sunt prin urmare mai adevărate decât realitatea."

Adamismul românesc

Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un


secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama
că n- am făcut nimic… Comparaţia cu ce s-a îndeplinit în alte părţi ne-a
revelat neantul trecutului propriu şi inexistenţa culturii noastre. Dacă
Ortega y Gasset găseşte că Spania, din începuturile ei, trăieşte o
continuă decadenţă, atunci ce mai putem spune despre România, care s-a
născut la viaţa istorică pe cînd ceilalţi începeau să se stingă? O mie de
ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cînd s-a născut
în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de

116
creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe cînd culturile mari pun
omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici - în faţa nimicului culturii.
Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de
vedere biologic n-am cîştigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacă n-a
consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a
dinamizat-o în nici un fel. Emil Cioran - Schimbarea la faţă a României
Cât s-a schimbat România la faţă în perioada aceasta? Cu
siguranţă, şi-a păstrat rădăcinile, dar nu şi le mai recunoaşte…
Cum se vede, versiunile asupra
epocii interbelice sînt dependente de
istoria restituirilor. Nu şi atracţia pentru
epocă, aceasta devenind ea însăşi un mit
intangibil. El afectează şi etaloanele
culturale: dacă schimbarea regimului ar fi
survenit cu 10 ani mai repede, modelul
promovat ar fi putut fi cel blagian. Cu
cîţiva ani mai tîrziu ar fi fost probabil cel
legionar!
Ce ne transmite, deci, mitizat, modelul interbelic?
Întîi, o epocă idilică, în dimensiunile ei afective principale: e perioada
cînd România era realizată şi Mare (nu se reflectează însă asupra cauzelor
interne care au făcut-o, pe parcurs, mică), apoi un moment fast, cînd noi
ajunseserăm la cel mai înalt standard de cultură, cînd eram europeni şi,
clişeu mai recent, aveam sistemul cel mai democratic (vezi repetatele
invocări admirative ale Constituţiei din 1923) etc. etc.
Considerată din perspectiva omului de azi, fixaţia asupra perioadei
interbelice se dovedeşte la rîndul ei compensativă, construindu-se în jurul
unor poveşti de succes care satisfac deopotrivă revendicarea de la o
tradiţie şi bovarismul recunoaşterii în străinătate (exemplele unor
Ionescu, Eliade sau Cioran). Imediat după 1989 ea va fi adoptată
entuziast drept generaţie-etalon, simbol al unei reuşite culturale europene
aparte faţă de comunism.
La nivelul conştiinţei critice, asta se traduce însă şi prin reflexul de
a spune că ceea ce era interbelic era bun şi ceea ce a venit după e rău. (De
aici, apoi, şi tendinţele de restauraţie politică). Mitologia epocii
interbelice pune semne de egalitate între personaje care altfel se opuneau,
unite în conştiinţa recuperatorului prin apartenenţa la marea familie a
interbelicilor, care ne legitimează pe noi şi trecutul nostru în faţa
agresiunii şi distrugerii perioadei următoare.

117
Dacia în exil…

23 august 1944 rămâne o data care stupefiază. E cea care nu se


încadrează în zonele DA şi NU. Data aceasta pur şi simplu îţi lasă o
grimasă şi atât. Nu poţi reacţiona ipocrit.
Nu ne place roşul, nu a plăcut nimanui şi totuşi, foarte mulţi s-au
colorat…
Cât ne-am mai păstrat noi spiritul autentic românesc, cât ne-am mai
amintit de originile glorioase, neam de neamul lui Decebal? Mulţi s-au
pierdut poate în cozile interminabile de la ghişee şi s-au bucurat rigid la
primirea raţiei de doua pâini… Au mai fost şi cei care au trecut puţin de
barierele ostile ale cozilor şi urletele funcţionarelor - ca şi acum de altfel -
şi au reuşit…Unii s-au pierdut în exil, alţii şi-au continuat perioada de
glorie interbelică în alte nuanţe, mai puţin în cele de roşu, iar alţii s-au
luptat aici. Au dat nas în nas cu mitocanul de la securitate, cel care a
îngrijit nebunia unora pe gratis şi şi-a depăşit condiţia de la coada unui
animal… Mitocanul acesta pare mult mai privilegiat decât cel care s-a
apărat şi a încercat să schimbe ceva cu o coală şi ceva de scris.
Sunt mulţi care încearcă să dea răspunsuri, unii chiar încearcă să
justifice un gram de inumanitate şi spiritul românesc se aprinde. Cert e că
şi în timpul perioadei comuniste s-a scris şi s-a scris bine, cu doze de
existenţialism, de angoasă şi constrângeri, dar totuşi s-a scris.
Că ciuma foii a invadat minţile tuturor, asta pare să se fi ştiut de
mult… Înca ne mai condamnă mulţi că am stat 45 de ani fără să fi făcut
ceva să punem capăt maladiei acesteia… Acum încă se caută răspunsuri
pentru că mulţi au rămas cu mentalitatea alterată.
Reevaluarea literaturii române scrise în timpul regimului comunist
este o obsesie rezistentă în spaţiul cultural românesc, poate şi pentru că,
până acum, foarte mari răsturnari de ierarhii n-au avut loc, în ciuda
deselor şi înverşunatelor polemici.
Unii cred că despre această perioadă sunt îndreptăţiţi să scrie mai
ales cei care au fost martorii şi actorii acelei epoci ciudate din punct de
vedere politic, că numai aceia care au cunoscut în mod nemijlocit
regimul, rigorile, cenzura şi comportamentele scriitorilor de atunci pot
scrie adevarata istorie a literaturii române de pâna în 1989. În acest sens,
se fac încercări şi promisiuni, unele ridicole, de redare exactă a peisajului
literar de atunci. Şi sunt priviţi cu mefienţă outsider-ii - cei aflaţi în exil,
străinii specializaţi în romanistică, tinerii care n-au apucat vremurile.
Pe de alta parte, există şi atitudinea inversă, aceea conform căreia
se aşteapta de la tineri, de la nou-veniţii în sistem, privirea obiectivă,
neatinsă de parti-pris-uri, asupra unei epoci pe care ei n-au cunoscut-o
direct şi faţă de care se presupune că pot rămâne reci şi nemiloşi.

118
Ambele atitudini sunt deopotrivă exagerate şi nici una dintre ele nu
poate fi garantată din punct de vedere moral: nici cei care au participat
direct la viaţa literară a perioadei comuniste nu sunt garanţii unei atitudini
obiective doar pentru că au trăit acea perioadă, nici cei care vin după sau
din afară nu sunt în afara influenţelor, simpatiilor, afinităţilor faţă de
scriitorii pe care au prilejul să îi observe manifestându-se astăzi activ într-
un sistem cultural postcomunist, nu lipsit de multe din reflexele celui
totalitar. De altfel, nici nu ar fi de dorit să continue încrâncenarea în
aflarea adevărului.
Ce este mai greu de suportat pentru cei care au trăit nemijlocit
trecutul comunist este un fel de cinism, de raceală în studierea acelei
epoci, văzute astăzi ca o perioada interesanta şi ofertantă ca obiect de
studiu. Acest tip de atitudine câstigă din ce în ce mai mult teren. Pentru
că, dincolo de frustrări, orgolii, nedreptaţi, literatura scrisă în comunism,
în acest sistem infernal şi nenorocit, care a distrus talente şi a produs
drame de neînchipuit, devine tot mai mult o provocare academică, un
teritoriu interesant pentru exotismul şi stranietatea lui. Nici nu e de mirare
că majoritatea tezelor de doctorat recente se ocupă exact de acest interval
istoric. Oricât ar parea de cinic, literatura româna scrisa în comunism este
cea mai incitantă, dificilă şi complicată literatură scrisă vreodată în
spaţiul românesc, tocmai prin amestecul incredibil de morală şi estetica,
de idei literare şi ideologie politică, de compromis şi rezistenţă, de reusită
şi ratare.
Să fie constrângerea un asemenea mijloc prolific de inspiraţie? Încă
există întrebări şi unii chiar şi-o doresc înapoi. Oare românul nu poate
face ceva durabil decât sub semnul constrângerii? Cât să ne fi denaturat
sistemul acesta, cât să ne fi alterat concepţiile?
Dilema om-operă devine ridicolă în cazul acestei perioade. Într-o
epocă în care intruziunea politicului în viaţa oamenilor mergea până la
controlul naşterilor, ascultarea discuţiilor din familie sau urmărirea celor
mai neînsemnate mişcări, a discuta literatură independent de mediul în
care a fost creată este o întreprindere naiva. O întreprindere pe care, de
altfel, unii o practică şi o recomandă, vorbind cu indiferenţă despre
compromisuri şi turnători, şi cu evlavie despre valoarea perenă a operelor.
Atenţie însă, de multe ori, nu naivitatea e cea care naşte asemenea
ridicole ipocrizii critice, ci dorinţa interesată de monumentalizare, de
grandios şi de camuflare a compromisului, de continuitate a unor ierarhii
create artificial. În acest sens putem da exemplul lui Mihail Roller. Este
unul dintre cei care a improvizat istoria şi a făcut şi el una dintre
legăturile care au dus la dacologia ceauşistă.
În perioada comunistă, istoria a luat o cu totul altă turnură.
Construită de-a lungul secolului al XIX-lea şi în primele decenii de după
1900, ideologia istorică românească s-a organizat în jurul valorilor

119
naţionale şi ale raporturilor dintre cultura naţională şi modelul European.
Partidul Comunist, format în majoritate din elemente etnic neromâneşti şi
acţionând la ordinele Moscovei, a fost perceput în perioada interbelică
drept ostil intereselor naţionale.
Elita a fost pulverizată, membrii ei pierind în închisori,
resemnându-se la exil. Colectivizarea a dezmembrat tărănimea
considerată până la 1944 drept clasa fundamentală a societăţii româneşti,
depozitara spiritului şi a tradiţiilor naţionale. În căţiva ani, reperele
istoriei româneşti au fost inversate. Firul ei conducător fusese ideea
naţională. În locul acesteia se afirma acum spiritul internaţionalist, de fapt
tendinţa de a şterge tot ce era naţional românesc.
Istoria R.P.R. publicată de Mihail Roller începând din 1947 până în
1956 dovedeşte sensul noii reconstituiri a trecutului. România devenea
R.P.R.- o siglă anonimă, calchiată după modelul republicilor sovietice.
Locul solidarităţii naţionale, atât de des invocată în istoriografia
precomunistă, a fost luat de contrariul sau, anume de lupta de clasă,
considerată motor al evoluţiei istorice. Conflictele sociale de tot felul sunt
aduse în prim-plan şi uneori sunt inventate (cazul răscoalelor şi al altor
mişcari de protest din Dacia romană). Istoria se coagula în jurul marilor
bătălii de clasă. Nu se scapă ocazia de a lovi în tot ce înseamnă Occident.
Cea de-a doua parte a ideologiei comuniste a fost cuprinsă de
perioada erei Ceauşescu. Acum deplasarea acesteia a fost spre origini.
Ridicolul atinge culmi ameţitoare atunci când Institutul de istorie a
partidului, profilat pe monografii de lupte muncitoreşti şi pe eroi ai clasei
muncitoare, se orientează spre Antichitate, consacrându-se cu deosebire
originilor dacice. Istoria antică devine încă mai politizată decât istoria
contemporană. Marele eveniment se petrece în 1980, când este
confecţionată din toate piesele aniversarea a 2050 (?!) de ani de la
constituirea statului dac unitar şi centralizat al lui Burebista.
Burebista îi oferea lui Ceauşescu suprema legitimare, statul lui
prefigurând în multe privinţe propria sa Românie, aşa cum şi-o închipuia
dictatorul. Au răsunat atunci, pe marele stadion, versuri ca acestea: Ţara
i-a jurat credinţă şi îl va urma în toate/ Cinsprezece ani trecură de când
el e în fruntea ei/ Chipul, numele şi soarta-i sunt de-a pururi încrustate/
În eternitatea ţării şi a puilor de lei.
Nu Burebista era în fapt preamărit, ci continuatorul său peste
veacuri. Cu atât mai mult cu cât apărea şi dublul feminin, neidentificat în
Dacia antică. Comemorările s-au ţinut lanţ, toate organizate după acelaşi
tipic. Indiferent despre ce sau despre cine era vorba, se pornea de la
origini, subliniindu-se continuitatea şi unitatea, pentru a se ajunge la
prezent, la Era Ceauşescu.

120
Tracomania… salvează România

În ultimii 25-30 de ani a luat avânt un curent pseudo-ştiinţific -


numit impropriu tracomanic, protocronist ori panromânist pentru că nu
există un termen adecvat şi precis pentru a-l desemna - care vrea să
rescrie ori să reinterpreteze fenomenele care ţin de originile poporului
român.
Comunismul s-a folosit de aceasta ideologie pentru promovarea
imaginii supreme, dar teoria continuă.
Teza care organizează această gigantică întreprindere este aceea că
patria de origine a civilizaţiei europene se află în aria carpato-dunareană,
inima unui imperiu preistoric al pelasgilor, care s-ar fi întins pâna la
Oceanul Atlantic, în Egipt şi Asia Anterioară, în Balcani şi în Peninsula
Italică, poate chiar în America. Câteva postulate îi îngăduie să
concentreze nenumărate dovezi în jurul acestei fantaste ipoteze, pe care o
profesează de-a lungul celor 1200 de pagini fără nici cea mai mică
şovăire: mai întâi, un eufemism absolut, care îl face să creadă că orice
nume de erou legendar, de divinitate sau chiar de monstru este numele
istoric al unei fiinţe umane care a trăit cu adevărat, a făptuit lucruri
însemnate şi a ajuns astfel să fie nemurit de urmaşi, aşa încât Osiris şi
Prometeu (tot una cu Mithra!), ciclopii, hiperboreii sau Dochia sunt
înzestraţi cu o istoricitate niciodată pusă sub semnul întrebării; în al
doilea rând, că numele antic al Dunării era Okeanos, ceea ce îi permite să
strămute în preajma Istrului nenumărate fapte şi încă şi mai multe legende
din sursele antice; în al treilea rând, că tot ce tradiţia greacă le atribuie
pelasgilor, ca şi tot ce tradiţia târzie antică şi medievală le atribuie goţilor,
se referă la geţi şi la daci; în fine, dar nu în ultimul rând, că etimologia se
poate baza pe orice fel de asonanţa, drept care Meduza ar fi varianta
greacă a pelasgo-daco-romanescului Matusa, Titanii ar însemna Taţii, ca
şi Tartaros, care e de fapt acelaşi cuvânt puţin schimbat, Delos vine de la
românescul deal, şi tot aşa. Pe acest înşelător temei, Iovan Iorgovan este o
ipostază a lui Hercule - Iovius, Toma Alimoş e un Moş eroizat. Rând pe
rând, titani şi ciclopi, chalybi şi arimaspi, geţi şi daci devin doar ipostaze
ale strămoşilor noştri. Desigur, noi le suntem cei mai direcţi şi mai
legitimi moştenitori, dar, aflaţi la sursa tuturor faptelor de civilizaţie de pe
continentul european, de la cioplirea pietrei la astronomie şi filosofie, ei
devin şi precursorii tuturor neamurilor şi civilizaţiilor europene. Abia
târziu, grecii şi-au construit o identitate culturală din ramura directă a
marii tradiţii pelasgice; abia şi mai târziu, romanii au pornit dinspre vest
spre soare-răsare, ca să refacă în sens invers drumul regal al marelui
imperiu pelasgic pornit din Carpaţi.
Obiect al unei revelaţii mult mai mult decât al unei cercetări, chiar
dacă împrumută aparatul exterior al cercetarii, Dacia preistorică este, în

121
mod evident, o creaţie din specia mitologiei istorice livreşti, dar şi a
delirului sistematic.
Cine ne reprezintă în perioada literaturii proletcultiste? Cine se mai
încumetă să-i dea mâna lui Decebal, după ce Burebista a trecut prin
politica roşie? Încă mai sunt cuvinte care nu şi-au pierdut nuanţele
proprii. Exilul a rupt idei, dar a regenerat personalităţi…de preferat a se
crede că mulţi au urmat regenerarea fiinţei lor…
Dintre zonele de interes pe care această literatură scrisă în
comunism le oferă cercetatorului de azi, una dintre cele mai fierbinţi pare
să fie aceea a romanului. Deşi copleşitor prin cantitate şi număr de autori,
romanul de dinainte de 1989 încapsulează cel mai bine portretul
esenţializat al unei epoci literare.
Cel mai intersant studiu al acestor romane ar putea fi acela al
cazurilor semnificative. Printre ele, de pildă, cazurile cu totul curioase ale
scriitorilor care coboară simbolic din perioada interbelică. Transformarea
Şoimilor lui Mihail Sadoveanu în Nicoară Potcoavă în 1952 poate fi mult
mai expresivă decât lectura zecilor de producţii mediocre de la începutul
anilor ’50. Nu mai puţin semnificativ este cazul lui Camil Petrescu şi al
românului sau monumental Un om între oameni, din 1952-1953, o carte
care necesită o analiza amănunţită, chiar şi numai pentru că ne-am
obişnuit să-l studiem pe Camil Petrescu într-un anumit fel, canonizat ca
marele interbelic. Ce se întâmpla cu acest mare interbelic în perioada
postbelică poate fi văzut ca un mise-en-abîme al situaţiei trecerii
literaturii noastre într-o altă etapă.
În afara studierii unor cazuri semnificative, romanele acestei
perioade compun un set de valori, atitudini, repere morale şi sociale. Ele
pot fi citite nu doar ca obiecte estetice (sau inestetice) ale unui sistem
artistic, dar şi ca rezervoare ale unor mentalităţi. Cum apar dragostea,
relaţiile sociale, ţăranul sau intelectualul, partidul şi intimitatea, eroul sau
condamnatul în romanele anilor ’50, ’60 şi ’70 poate fi mai interesant
decât o bătălie nesfârşită pentru un loc mai în faţă într-o ierarhie estetică.
Cum apar şi cum erau de fapt. O corelare a adevărurilor româneşti cu, de
pildă, oglinda acelei lumi, aşa cum se vede ea în dosarele de Securitate, ar
fi poate un exerciţiu revelator tocmai pentru cercetatorul care n-a trăit
nemijlocit acea parte de istorie.
Lumea specifică a romanelor anilor ’50, ’60 si ’70 conţine nuclee
de anomalie, de curiozitate şi de specific irepetabile în istoria unei
literaturi. O întreagă galerie de figuri de ceară, de copii şi adolescenţi, de
muncitori şi intelectuali, de aristocraţi şi activişti de partid, de femei
seducatoare sau hulite mişună în aceste romane. De asemenea, un întreg
complex de valori: iubirea recunoscută şi acceptată sau iubirea subversivă
şi condamnată, cariera şi carieristul, cultura, trecutul şi istoria, morala,

122
pudoarea, convenţiile şi prejudecăţile se pot desprinde din acest material
literar.
Mai interesantă, aşadar, pare să fie nu o altă ierarhie a perioadei, ci
o altfel de lectură a acestor romane. Nu o altă listă şi nici o interpretare
originală, psihanalitică sau revanşardă, moralizatoare sau sarcastică, ci o
altă atitudine faţă de un conţinut literar, văzut ca un rezervor de mentaliţăi
şi valori ale unei epoci complexe şi complicate. Iar dacă de aici va rezulta
şi o alta ierarhie, poate că nu va fi un lucru tocmai rău.
,,Că nu suntem traduşi? Dar avem bucuria culturii, şi poate o vom
trece si altora.
Nu e nevoie de un cântec încăpător cât lumea, ci de un simplu
cântec încăpător.
Trebuie să-l cucerim în fiecare zi, la fel ca libertatea (Faust II), la
fel ca civilizaţia. Nulla dies sine laetitia, aşadar.”
Ce a însemnat constrângerea? Cât ne-am mai trezit după
tracomania politicii roşii că îl mai ţinem minte pe Burebista cu braţele
deschise ? Epoca pusă în discuţie a denaturat concepte revigorate înainte.
A făcut din istorie ceea ce a vrut şi l-a adus pe Decebal pe stagul roşu ca
să dea mâna cu autoritatea actuală.
Exilul a distrus şi a alungat originea. Au mai rămas, dar au plătit
pentru asta. Mircea Vulcănescu e unul din cazuri. Cu toate că şi-a
exprimat interesul profund pentru daco-latinitatea noastră, se pare că
autoritatea nu-l cunoştea pe Decebal aşa cum îl cunoştea şi scriitorul. A
fost un joc de cuvinte…
Pentru Mircea Eliade, exilul este un tărâm de iniţieri şi de probe.
Unii se iniţiază în ruptură şi în absenţe, alţii în confort si desfiinţare.
Mircea Eliade s-a instalat în centrul României, în acea Românie care,
odata pierdută, a devenit pentru câţiva prezenta privilegiată, fără seamăn
şi fără analogie. Exilul, spaţiu de situaţie-limită, nu se putea feri de
combustiunea obsesiei. Singura care poate înlătura conotaţiile maldive. A
fi obsedat de România în exil e o probă de sănatate morală şi
responsabilitate spirituală. Mircea Eliade a fost un astfel de obsedat. El n-
a fost însa copleşit subit de acest amour-fou ce ne-a transformat pe toţi în
nişte amanţi aproape suprarealişti ai ţării. Obsesia lui era cronică. O avea
de totdeauna. Imunizat de ispita exceselor, Eliade deschidea obsesia spre
ceea ce o transcede: înţelegere, măsură, înţelepciune. Cultura devine
pentru el, prin el, un adevărat noroc naţional.
Literatura sub comunism este de multe ori mai aproape de lege
decât de expresia care se expune ca inextingibil grai al expresiei. În
perioada aceasta, rugăciunea cea mai profundă venită din istoriile
religiilor şi studiile de tot felul ale lui Eliade, par a fi închinate limbii în
care şi-a pus sinele şi sinea. De aceea a rămas la cuvântul românesc în
scrierile profunde ? Cât ne leagă spiritul ăsta românesc ? Rezistenţa prin

123
cultură, propovăduită în exil de Mircea Eliade, a emigrat ca un ecou solar
chiar în hotarele ţării. De unde se vede că această religie profană care este
cultura deţine forţe ascunse ce nu trebuie neglijate, de vreme ce
zădărnicesc imperativele foarte categorice ale totalitarismului în acţiune.
Că, în deschiderea faţă de această cultură, Mircea Eliade a acceptat uneori
să stea de vorbă şi cu iscoade ce se prezentau drept scriitori, artişti sau
cărturari, e un fapt. Dar un fapt divers. Nu s-a complăcut în ludicul puterii
şi n-a răspuns la disponibilitatea comunistă.
Mircea Eliade… sau cum nu poţi să nu fii român.

Marin Sorescu, poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător,


este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români, remarcat chiar de
la debut de George Călinescu. A fost unul dintre liderii generaţiei ’60,
generaţie prin contribuţia căreia literatura română a renăscut după
pustietatea dogmatică impusă pănă atunci. Anii obsedantului deceniu
cum îi spunea Marin Preda, au produs subliteratura. Ecourile lui A. Toma
încă nu se stinseseră. Marin Sorescu a spart tiparele existente, a distrus
clişeele pe care nu le-a putut suferi şi le-a luat în răspăr. Sorescu a apărut
de la început pieziş, adică altfel în generaţia noastră şi aşa a rămas până
la sfâşit spunea academicianul Eugen Simion. Generaţia de noi scriitori
Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru,
Grigore Vieru, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Augustin
Buzura şi alţii, a reuşit să învingă realismul socialist, literatura
proletcultistă şi să se menţină cât s-a putut mai departe de literatura
politicii totalitare. Criticul Eugen Simion spunea că cei care au făcut parte
din generaţia lui Marin Sorescu sunt fiii unui război pierdut, copiii unei
secete şi foamete atroce, care au trecut printr-o dictatură, care i-a luat de
copii şi i-a lăsat în pragul bătrăneţii, creaţia unei disperări şi a unei
voinţe enorme de a supravieţui prin cultură… După război, două mari
personalităţi au marcat epoca în poezie: Nichita Stănescu şi Marin
Sorescu. Ideea aceasta este întregită şi de scriitorul Nicolae Breban:
,,Marin Sorescu a răsărit în aerul deceniului al şaptelea ca unul din
personajele fantastice şi jucăuşe ale lui Shakespeare, ca un Puck în
slujba unui zeu abstact, intermediar între stiluri şi genuri, apt de a
îndeplini iute şi sclipitor orice misie de sorginte olimpiană".
Marin Sorescu s-a impus în literatura noastră reinterpretând cu
dezinvoltură mari mituri ale umanităţii. Opera lui ,,vizează ordinea înşăşi
a lumii, şi astfel viziunea halucinantă se încarcă de tragic. Lângă
fantezie, ironie, jocul limbajului, există ceea ce am putea numi o
puternică deschidere metafizică, o nelinişte de origine necunoscută, o
vocaţie incompatibilă pentru permanenţele invariabile ale lumii”, spunea
criticul Eugen Simion.

124
În raportarea la această literatură, se pot observa, cel puţin până
acum, două tendinţe, ambele extreme, dintre care una duce cunoaşterea
contextului până la înlocuirea studiului literaturii cu studiul patologiei
unei epoci, iar cealaltă camuflează total orice intruziune ne-estetică.

Există cel puţin două cazuri semnificative în cel mai înalt grad
pentru aceste două atitudini critice faţă de literatura scrisă în comunism,
două tipuri de manifestări ilustrate prin cărţile a doi critici, unii dintre cei
mai importanţi: Eugen Negrici şi Eugen Simion.
Cartea lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism
(primul ei volum, Proza, publicat în 2002) este importantă în primul rând
ca efort de sistematizare, fiind până acum cea mai cuprinzatoare şi mai
articulată analiză a fenomenului literar din fostul regim, făcută din
perspectiva căderii acestuia. Literatura aservită şi literatura tolerată,
conceptele de baza ale clasificarii operate de autor în câmpul prozei, nu
vor putea fi ocolite în nici o analiză viitoare a perioadei.
In afara calităţii cu totul remarcabile de a deschide apetitul pentru
studiul acestei perioade, cartea lui Eugen Negrici poate fi văzută şi ca un
simbol al unui anumit fel de situare faţă de fenomen: poziţia
demascatorului retrospectiv. Mai mult decât o reevaluare a acestei
perioade literare, Literatura română sub comunism explică resorturile
politice şi sociale care au făcut posibilă o asemenea literatură şi pune în
discutarea ei mai mult abilităţi de patologist decât de critic. De altfel,
metafora favorită a acestui tip de abordare este aceea a maladivului, a
patologicului, nu de puţine ori cu referinţe în sfera medicală: „Sub
presiunea acestor câmpuri de forţe adverse, nu putea să se iveasca decât
un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva unei estetici totalitare,
care, dacă se va fundamenta vreodată ca disciplină, se va ocupa de
caracterul contorsionat al creaţiilor acelor vremuri şi de evoluţia
nefirească a fenomenului artistic. Iar prezenţa neîntreruptă în viaţa
literară a unei literaturi oficiale de uz propagandistic şi aservita de un
număr important de condeieri s-a transformat într-o povară constantă, cu
efecte neaşteptate. Ea a devenit un virus agresiv împotriva căruia
literatura adevărată a fost nevoită să fabrice mereu anticorpi, să
furnizeze replici şi să se apere în felul ei, bâjbâind după coridoarele
libere“.
Peisaj bolnav, viruşi, anticorpi, cam aşa arată instrumentele de
evaluare a literaturii conform acestei viziuni care mizează mult pe
dramatism şi pe efect spectaculos. Demersul propus e foarte valoros din
perspectiva întelegerii mecanismelor de manipulare şi intimidare a
scriitorilor, a cauzelor şi a metodelor care au stat la baza producerii unei
literaturi de tip artificial. Dacă pentru deceniul marcat de proletcultism,
de după instaurarea regimului comunist, această metoda este, probabil,

125
cea mai potrivită (şi analiza lui Eugen Negrici asupra prozei
comunismului fundamentalist este tot ce s-a scris mai bun în domeniu), în
cazul literaturii anilor ’60 şi a următorilor, acest scenariu al maladivului
nu mai funcţionează însă la fel de eficient.
O construcţie atât de bine articulată încât seamană cu o poveste
maniheistă perfectă, în care se vorbeşte dur despre sodomizarea
scriitorului, despre noua religie politică, despre miturile invidiei şi
miturile speranţei, riscă să înlocuiască de fapt cu totul analiza efectivă a
producţiilor literare ale epocii respective, risca să-şi transforme obiectul,
proza scrisă în deceniile comuniste, în pretextul unui eseu de mare
ingeniozitate, dar care rămâne cumva imponderabil faţă de literatură, cu
toată cutezanţa şi duritatea celor spuse.
Eugen Negrici vorbeşte însă ca nimeni altul despre compromis şi
ticăloşie, despre scriitori dincolo de cărţile lor. Scrie, de pildă, despre
lichelismul funciar şi caracterul de executant frenetic şi fără scrupule al
oricarei misiuni ale lui Zaharia Stancu, despre frica şi oportunismul lui
Sadoveanu, despre promptitudinea jegoasă cu care Petru Dumitriu se
adapta comandamentelor politice sau despre ,,ticaloşia rareori egalată în
ticăloasa noastră literatura a anilor ’50“ din romanul Şoseaua Nordului
de Eugen Barbu.
În spatele unei aparente cruzimi medicale a analizei se află, de fapt,
pasiuni foarte puternice. La baza celor mai ştiinţifice clasificări stă o
dorinţă necenzurată de a face dreptate, de a pedepsi şi de a premia într-un
fel care nu era posibil în epocă.
Dacă există o relaţie de continuitate între perioada lui Ceauşescu şi
cea post-revoluţionară, ea constă în persistenţa şi permanenta neîmplinire
a proiectului recuperării tradiţiei. Din acest punct de vedere, anii de după
1989 nu fac decît să întărească şi să consacre public un complex cultural
restaurator, generat în perioada comunistă, care se adaugă la acelea mai
vechi, ale marginalităţii europene sau izolării. El este în măsură să explice
o bună parte din absenteismul politic al intelectualităţii şi lipsa ei de
contact cu realitatea.
Să menţionăm aici şi rolul jucat de mecanismul cenzurii, care
construieşte un spaţiu autonom al tranzacţiilor culturale, pe fondul unor
interdicţii mai mult sau mai puţin clar statuate, un fel de zonă situată la
marginea licitului şi ilicitului, a cărei consistenţă e dată de efectele
complexe pe care le provoacă interdicţia. O interdicţie niciodată
definitivă, ştiind să se retragă progresiv, ca să legitimeze actele de
liberalizare, şi nici permisivă în mod radical, pentru că aspiră la
menţinerea monopolului acordării de privilegii, avînd nevoie mereu de
câte o rezervă de permisivitate pentru viitor.

126
Aşa că nu se poate spune cât de latini am mai rămas după ce
Ceauşescu a încercat să dea mâna cu Decebal, dar e cert că nu am rămas
aceiaşi traco-daci din timpul comunismului.
Eşti legat de tot ceea ce s-a întâmplat şi de tot ceea ce nu s-a
întâmplat în lumea din care faci parte. Fiecare voinţă afirmată te
însufleţeşte. Fiecare dăinuire te obligă. Nu te mai poţi gândi astăzi la
simpla ta fericire individuală - şi nu e curios că dezastrele colective
îngăduie, de cele mai multe ori, o fericire individuală? Eşti dator fără să
ţi-o fi spus nimeni, fără s-o fi ştiut şi tu limpede, eşti frăţeşte dator să
visezi mai departe şi să crezi. (Constantin Noica, Buna vestire, nr. 1, 8
septembrie 1940).

Dacia 4X4

Oricât am coaliza cu americanii, oricât s-ar îngramădi românii la


loteria vizelor, oricât ne-am călca în picioare pe la vreun ghişeu poştal
ajungem la nebunia asta din noi care pare să se stinga. De fapt, pentru
mulţi evanescenţa sentimentului că pământul are ceva din noi, e doar
aparenţa.
Românul iubeşte şi se iubeşte. Că ne criticăm românul de alături,
că ne învinge invectivul primit la 6 dimineata pe trecerea de pietoni şi că
ne-am rănit din cauza unei lădiţe de căpşune, NOI nu ne despărţim de
NOI.
Avem frustrări, dar reuşim să le împăcăm. Nu ne lipsesc
americanii, cu toate că par şi ăştia mai prezenţi ca oricând. Ne frapeaza
Occidentul şi nu ne multumim cu o simplă schimonosire de uimire pe
faţă. Ne iubim România în delir şi nu ne despărţim de McDonald’s-ul
românizat.
Strada postdecembristă vrea să uite cu ce a fost pavată. Vrea gropi,
iubeşte gropile ei, pentru că a
rămas un pietriş vâscos la
adâncime şi vrea să-l mistuie prin
cuvinte. Strada asta nu vrea să mai
fie roşie… Vrea să uite de cei 45
de ani care au călcat-o la rădăcina
amestecului de balast şi macadam.
Să-l uite oare şi pe Decebal? Se
pare că şi pe la noi se mai aduc
acum elogii istoriei glorioase.
S-au dat răspunsuri la
sentimentul românesc. De la
Noica şi sentimentul fiinţei s-a ajuns la un sentiment românesc în gip şi

127
altul isteric. Uite că îşi mai amintesc unii că încă mai trăiesc pe Lipscani,
ci nu pe Fifth Avenue… Poate că am început să ne mai temem şi de
vecinii noştri, americani de acum. Sperăm doar să nu-l vedem pe Bush pe
vreo Columnă sau pe la ruinele de la Deva, pe undeva. Nu ne e frica de
Statuia Libertăţii mutata în Bellu ; nouă a început să ne fie frică de ce se
va întâmpla când celebra torţă se va aprinde la vederea lupului din spiritul
de dac din noi. Să-i chemăm pe yankeii ăştia să dea mâna cu Decebal al
nostru. Ştim că e răvăşit de perioada politicii noastre roşii, dar după o
vacanţă în băile termale ale lui Traian, se pare că îşi va recupera uşor
locul înapoi pe Columnă. Încă mai suntem daco-latini… Să ne amintim
de sentimentele româneşti. Avem şi azi tracomanie…
Napoleon Săvescu vine şi îi face coliva de zeci de metri lui
Decebal. Poate niciodată foamea Orăştiei nu şi-a căutat astâmpărul
precum într-o sâmbată, când locuitorii orăşelului transilvan s-au călcat în
picioare pentru a prinde câte un pahar din uriaşa colivă închinată lui
Decebal şi sfinţită de 13 preoţi şi aproape tot atâtea televiziuni. Îi
adunase pe localnici în centrul oraşului iniţiativa primăriei şi a două
fundaţii, una din New York şi alta din Braşov, toate trei conduse de
fruntaşi ai unei mişcări ce-şi spune dacism. Coliva de 3,3 tone a fost
găselniţa perfectă îndărătul căreia să se facă auzite, încă o dată, ideile
daciştilor, acum, la fix 1900 de ani de la moartea regelui Decebal.

Nu suntem urmaşii Romei…

Clubul daciştilor e condus de căpetenia fundaţiei din New York,


medicul Napoleon Săvescu. Plecat de 30 de ani din România, Săvescu a
perfecţionat în maniera proprie armele de luptă împotriva angoasei
fiecărui emigrant, pierderea identităţii, şi a publicat în 2000 un volum,
Noi nu suntem urmaşii Romei, biblie a fiecăruia dintre membrii
mişcării. În esenţă, el afirmă că noi, românii, nu ne tragem din daci şi
romani, ci doar din daci, întrucât romanii, în cei 165 de ani de ocupaţie
efectivă a provinciei Dacia, nu ar fi avut cum să-i amprenteze pe daci, fie
şi pentru aceea că n-au stăpânit decât 14% din ţară.
Mişcarea tracomaniei se menţine. Şi se pare că tot din America vin
susţinătorii. Să-şi pună pofta în cui românii, acum toate drumurile duc la
New-York...

Cât îşi mai amintesc românii că au mai existat Traian şi Decebal?


Dacă se simt frustraţi că s-au născut din doi bărbaţi? Cert e că se scriu
opinii, dar, pe de cealaltă parte, se citesc cât mai puţine… Generaţia
postdecembristă aduce în viziunea românului imaginea regizată şi
persiflată a dacilor şi a romanilor.

128
Spre exemplu, Tudor Octavian prezintă situaţia unui puşti
nedumerit…
De mic, Vasile B. a avut o problemă cu verbele, pentru care a fost
dus şi la doctor. Când maică-sa zicea: ,,Ia te uită, plouă de crapă
pamântul!", Vasile B. ieşea glonţ în curte să vadă cât de largi sunt
crăpăturile.
Cea mai mare bătaie de cap i-a dat-o povestea cu trasul nostru din
daci. Nu numai fiindcă nu reuşea deloc să
vadă cu ochii minţii fenomenul, aşa cum se
întamplase când a aflat că vecinul lor
,,sugea sângele poporului" şi de aia fusese
trimis la Canal, ci şi pentru că profesorul de
istorie, care tot o dădea cu trasul nostru din
daci, era o piticanie respingătoare:
roşcovan, pistruiat şi cu ochi mici, de tătar.
Vasile B. îşi imagina operaţiunea ca atare:
tovarăşul profesor Covalenco împreuna cu
inspectorul şcolar Barbarea nimeriseră,
dracu’ ştie cum, într-un maţ de dac, iar când
au fost traşi afară, ieşiseră şi mai deformaţi decât la intrare. Barbarea,
cel putin, arăta de parcă la bagare suportase o lungire a feţei, dar pentru
că la ieşire îl scapaseră în cap, beneficia şi de o turtire. Mai bine zis, de
o stâlcire. Când Vasile B. a dat peste o carte cu poze despre popoarele
migratoare, lucrurile s-au limpezit. I-a găsit acolo pe la anul 800 şi pe
dacul Covalenco, şi pe tracul Barbarea. Pe primul la ostrogoţi, pe al
doilea la pecenegi.
,,Bre, tată – şi-a întrebat Vasile B. parintele –, noi toţi ne tragem
din daci?" ,,Toţi", a răspuns scurt si sigur pe el domnul Costică B., ca
omul căruia multe chestii îi erau neclare, dar nu şi filiera sa genetica
traco-daca. ,,Şi tanti Constantina?", a insistat Vasile B., ştiind că despre
ea toţi vorbeau c-ar fi jumătate ţigancă. ,,Mai ales ea – a răspuns Costica
B. –, da’ de ce te interesează?" ,,Păi, fiindcă voiam şi eu să ştiu cu ce au
tras-o pe tanti din daci, de-a ieşit aşa vânătă."
Tot uitându-se prin cartea aceea despre hoardele migratoare,
Vasile B. a dat pe la anul 1000 şi de tanti Constantina. E drept, cu o alta
bărbie. Dacă nu cumva aşa fusese tragerea în familia ei: cu partea de sus
a feţei la capitolul indo-europeni şi cu cea de jos, lată ca o lopată, la
capitolul ,,Triburi răzleţe din stepele Asiei Centrale". La drept vorbind,
nu era seminţie de năvălitori din care Constantina să nu-şi fi tras şi ea
ceva. Ba o ţuguială la urechi, ba o turtire la nări, ba la floacele din cap
sârmoase si slinoase.
Într-o zi, după ce sarmato-dacul pistruiat şi clăpăug Ion Ipolitovici
Covalenco le-a zis copiilor să se uite des în oglindă şi să vadă cu care

129
din dacii de pe Columna lui Traian seamană, Vasile B. a deschis cartea
de istorie la ilustraţia cu Columna şi şi-a dat seama că semăna numai cu
unchiul Gheorghe, ăla cârnul şi buzatul, din satul Frecăţei. Dar că avea
ceva şi dintr-un asupritor turc.
,,Nu mai plange, mă, prostule – i-a zis taică-su –, nu vezi că ai faţa
lu’ ai noştri?! Că s-or mai fi nimerit prin patul femeilor, când eram noi la
oaste, câte vreun negustor evreu sau grec, s-o fi nimerit. Dar dacă te-a
ars soarele din Bărăgan ca pe mine, atunci n-ai încotro şi eşti romăn pur
sânge."
Iar Vasile B. s-a uitat din nou în oglindă şi a văzut că, într-adevăr,
avea un chip de român neaoş. Doar în ochi parcă mai păstra o lucire
duşmănoasă de cuman. Însă şi aia numai când se gândea că iar are lecţie
de istorie cu dacul-vizigot Covalenco.

Radu Pavel Gheo găseşte relaţia perfectă între divinii americani şi


strămoşii noştri… De fapt, ideea de globalizare pesemne că i-ar fi venit
lui Decebal când se gândea la băile termale ale romanilor…

Globalizaţi de 2000 de ani

Dacă ne luăm după mărturii extrase din negura timpului, prima


atestare a problemei globalizării pe aceste
meleaguri datează din jurul anului 100 d.Hr. şi
apare într-o discuţie între regele Decebal şi
marele preot al lui Zamolxe, Vezina.
- Vezi, asta-i problema, mărite rege,
explica Vezina. Dacă romanii o să ne cucerească,
o să distrugă şi fiinţa neamului nostru. Poate că
n-o să ne omoare - nu pe toţi, în orice caz, că sunt
oameni cultivaţi -, dar nici n-o să mai existăm ca
popor.
Decebal, care nu se gândise vreodată că poporul dac ar dispărea
şi nici măcar că exista un astfel de popor, întrebă:
- Şi asta e grav, slăvite preot?
- E grav, sigur că-i grav. Ce-o să se aleagă de civilizaţia noastră?
De obiceiurile noastre? Dar religia? Crezi că ne vor lăsa să ne rugăm la
Zamolxe sau vor aduce zeităţile lor, cu statui cu tot? Ce s-a ales de greci,
mărite rege? Şi gândeşte-te că, de bine, de rău, ei s-au mai descurcat.
Măcar au avut cu ce să iasă pe piaţă. Dar noi… Ascultă-mă, mărite rege,
din neamul nostru n-o să rămână nimic. Poate doar oile şi păstorii…
- Deh, zise gânditor regele. Acum nu pot spune că n-au şi lucruri
bune, romanii ăştia. Dacă vin cu nişte apeducte făcute aşa, nemţeşte,
dacă ne pavează străzile, ne fac nişte terme, că ne-ar prinde bine la

130
oase… […] De ce să ne mai omorâm oamenii în luptă? Nu-i dracul aşa
de negru, cum or să zică strănepoţii noştri când s-or creştina.
- Serios? Mărite rege, de ăştia trebuie să ne ferim ca dracu’ de
tămâie – ca să zic şi eu un protocronism din ăsta…
- Zi-i, slăvite preot, că doar tu spuneai că or să ne numească
nepoţii noştri… din ăia, creştini de dinainte de… - regele pocni din
degete, chinuindu-şi memoria – de necăjitul ăla cu crucea…
- Dar nu aici stă ascuns blestemul, se înfurie preotul. Mi s-a arătat
mie cum o să fie. Apeducte, poduri, băi, drumuri, poate şi scrisul lor
latinesc… Se întind peste tot, ca pecinginea! Dar tradiţia noastră
strămoşească? Specificul nostru dacic sau chiar geto-dacic… ce-o să se
aleagă de el? Avem zeii noştri, cultura, limba noastră din moşi-strămoşi!
Te pomeneşti că peste vreo două mii de ani, urmaşii noştri nici n-or să
mai vorbească limba taţilor taţilor lor, or să rămână numai cu vreo
două-trei vorbe acolo, de strânsură: mânz, viezure, barză…
- Poate că ai dreptate, mărite preot! Trebuie să ne apărăm neamul,
aşa-i?
Preotul aprobă tăcut din cap.
- Şi totuşi, o baie caldă din aia… Nu, nu, am glumit! se grăbi
Decebal să spună, sub privirea tăioasă a marelui preot. Aşadar, la luptă!
Şi a fost luptă…

Noi se pare că mereu am fost primii, nu ne-a întrecut nimeni. Până


şi Zamolxe a fost singur pe lume la un moment dat. Noi am fost primii
monoteişti - oameni cu mintea centrată….ăăă…centralizată.

Literatura postdecembristă e, poate, cea mai complexă literatură de


care am avut parte. În tumultul acesta în care se pare că ne-am băgat până
la gât, mai rămân şi oaze de frământări naţionale? Ce mai înseamnă nişte
cuvinte într-un fond al limbii noastre care se englezeşte pe zi ce trece?
Da, din 1990 încoace, aparent barierele şi interdicţiile au dispărut,
permiţând adoptarea altui mod de viaţă, schimbări economice, sociale şi
culturale, care obligă împrumut masiv, mai ales din limba engleză.
Cu toate acestea, abandonarea limbii de lemn se dovedeşte un
proces lent, lexicul şi construcţiile perimate sunt înlocuite de neologisme
sau de noi clişee, generate de evoluţia societăţii româneşti după
decembrie 1989.
Limbajul presei cunoaşte cea mai spectaculoasă evoluţie, aici se
produc cele mai mari schimbări, de la acceptarea neologismelor recente
până la inovaţii lingvistice pline de umor si spirit ludic, de la
receptivitatea faţă de registrele limbii vorbite până la sfidarea normelor
gramaticale.

131
Suntem în plina perioadă de desfăşurare a sentimentului îngrădit
până acum. Putem fi români, dar uităm se pare să o facem. Scena
literaturii româneşti se modifică încontinuu. Se afirmă măcar ei, cei care
au trăit cenzura şi compară … Ce avem acum, ce ne-a rămas şi ce vrem
să facem mai departe. Literatura e în mişcare şi măcar cu asta ne putem
lăuda, avem acelaşi zel, cu toate că unora vine de peste ocean, dar încă îl
avem. Îl elogiem şi pe cel care a preparat coliva, cu toate că bietul
Decebal habar n-avea că aşa e obiceiul. El îl ştia pe Zalmoxe şi atât….
Perioada ceuşistă a lăsat urme în ceea ce însemnăm noi…
Literatura şi cercurile de intelectuali s-au
confruntat cu cenzura, ceea ce a împiedicat
realizarea spirituală a fiecăruia.

Scriitorul Horia-Roman Patapievici face


parte din elita intelectualilor veşnic incomozi
pentru puterea politica născută după 1989 din
mantaua gorbaciovistă a lui Ion Iliescu. Cunoscut
doar în cercuri restrânse în timpul regimului
comunist, îndeosebi în lumea fizicienilor, apariţia
sa publică în mediile postdecembriste a şocat pe
mulţi. Nu se mai văzuse pe ecrane un tânăr cu o
cultură atât de vastă, pogorât direct dintre rafturile încărcate cu cărţi ale
Bibliotecii Academiei. Forţa convingerilor sale a devenit în scurt timp
molipsitoare, tăişul senţintelor sale a pătruns adânc în conştiinţa publică.
Rugat să vorbească despre sine, Horia-Roman Patapievici schiţează
portretul scriitorului de înaltă conştiinţă, văzut în dublă ipostază: pe de o
parte, mistuit de complexul călăreţului fără cap (în epoca dictaturii), iar,
pe de alta, zbuciumat până aproape de... autoaprindere, în ultimii 15 ani
de libertate şi diversitate, dar şi de disperare şi strigăt în
pustie: ,,Vorbind despre cum arată anii de după ’89, în
viaţa mea e ca şi cum numai aceştia ar fi contat pentru
memoria mea activă. De fapt, nu! Prin ruptura din
1989, am de fapt două vieţi în spate: una parcă
nocturnă, somnambulică, lentă, misterioasă,
ameninţătoare şi oarecum secretă, complet lipsită de
componenţa socială ori politică, cea de până în 1989.
Un fel de viaţă intrauterină adultă. Şi alta diurnă,
zbuciumată, violentă, disperată, solară, agonistică, profund politizată şi
plină de bucuriile şi de nefericirile spaţiului public, imprevizibila si
diversa - viaţă de după 1989. O viaţă nerabdatoare faţă de viaţa
personală şi obligată să se desfăşoare pe scena politică a cetăţii”.

132
Identitatea personală: un cimitir de iluzii învinse

În 1985 am crezut că înţeleg de ce societatea românească nu


reacţionează la agresiunea etică a regimului de exterminare fizică şi
intelectuală impus de N. Ceauşescu. Explicaţia mea era că patriotismul
fusese deturnat de activiştii ideologici ai regimului, fiind reinterpretat de
către propaganda de partid într-o manieră care să paralizeze orice
critică. ,,Dacă ataci partidul şi critici statul, dacă doreşti schimbarea
instituţiilor, atunci faci jocul străinilor, al celor care, prin definiţie, nu ne
vor binele".
O veche şi sănătoasă rusofobie politică, care ne făcuse în trecut
prudenţi faţă de manevrele slavofile şi panortodoxe, era acum mobilizată
pentru a ne aservi ocupantului intern: comuniştilor naţionali. Manevra,
constatam în 1985, fusese încununată de succes. Dintr-un serviciu adus
ţării, patriotismul românesc devenise un alibi, chemat să cauţioneze un
regim criminal şi josnic, cel comunist.
Succesul regimului era dublu: el reuşise nu doar ca românii să nu
se revolte, dar îi adusese în situaţia de a crede că nu o fac din motive
înalt patriotice. Răul, prin urmare, nu trebuia căutat numai în
deformările propagandei ideologice, ci şi în modul în care românii îşi
concepuseră trecutul şi, finalmente, în maniera în care se raportau la
propria lor identitate naţională.
Rezultatul acestei descoperiri a fost consemnat într-o carte
violentă - În chestiunea unei aberaţii: patriotismul românesc -, în care
mă răfuiam cu vulgata istoriografică naţională şi cu adoraţia colectivistă
şi dulceagă a românismului - termen barbar şi impropriu. Motivul
pentru care ucisesem în mine românismul era de natură în primul rînd
etică: descoperisem un lucru umilitor, acela că lucrurile care fuseseră
inventate pentru a exalta faptul de a fi român erau şi cele prin care ni se
administra servitutea voluntară. Şi nimeni nu părea să observe acest
lucru - cu excepţia temnicerilor, care îl exploatau. Aceasta era drama.
Evenimentele din decembrie '89 m-au găsit lecuit de iluzia vulgatei
bunului român. Nutream însă o alta, la fel de tenace: iluzia unităţii
poporului. Continuam să cred că, în faţa marilor încercări istorice, o
populaţie reacţionează asemeni unui individ: psihologic coerent, cu o
anumită inteligenţă a acţiunii eficace. Că popoarele sînt construcţii
culturale, iar naţiunile sînt corpuri politice inventate ştiam, - în special
din pisăloaga literatură politologică anglo-saxonă. Credeam, prin
urmare, că invenţia mea şi construcţia gînditorilor din trecut trebuiau cu
necesitate să coincidă, în acţiunea politică inspirată de marile
evenimente, cu realitatea corpului social românesc.
Anul 1990, care a început, în confuzie, cu demonstraţia din 12
ianuarie (cînd s-a cerut şi acceptat, simultan, reintroducerea pedepsei cu

133
moartea şi scoaterea în afara legii a partidului comunist) şi s-a încheiat,
en beauté, cu demonstraţia Alianţei Civice din 15 noiembrie (cînd un fel
de unitate populară tot s-a realizat), a fost indiscutabil anul marii
schisme interne a societăţii româneşti.
Am asistat devastat la ruptura din familia mea, care o epitomiza pe
aceea din poporul meu, şi am trăit, oripilat, reducerea la cenuşă a iluziei
că formăm un popor cu trăsături de comunitate civilizată. Dacă în 1985
m-am înstrăinat de un anumit fel de a vedea istoria şi identitatea
naţională, în 1990 m-am înstrăinat de prezentul nostru popular. Totul
trebuia regăsit: trecutul şi contemporaneitatea.

Avem sentimente româneşti? Cât ne mai considerăm români? Ce


înseamnă apelativul acesta pentru noi? Uneori sentimentul ăsta e isteric…
aşa cum observă şi Mircea Cărtărescu

Sentimentul românesc al isteriei

Nu cred că suntem mai ospitalieri decât alţii, mai harnici sau mai
hoţi. Nu-mi pare nici bine, nici rău că sunt
român. Uneori regret că nu m-am născut
elveţian, dar imediat imi aduc aminte că aş fi
putut să mă nasc ugandez. Suntem şi noi,
românii, undeva la mijloc de rău şi bun, cum
scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-
prea, nici foarte-foarte. Dacă n-am luat niciun
premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul.
Dacă zidul ni s-a prăbuşit peste noapte, ne-am
apucat, cuminţi, a doua zi să-l ridicăm la loc, şi
tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, să-l lasam în
plata Domnului de zid şi să ne cărăm cu toţii în altă parte...
Cu toate astea, există ceva specific românesc, ceva atât de adânc
în firea noastră, a celor care trăim azi pe acest plai de dor, încât m-aş
hazarda să spun că este însăşi esenţa românismului în acest moment
istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres şi al stresului
provocat de isterie. Daţi-mi voie să fiu, în continuare, mai explicit.
Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e
ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată
cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar, dacă te întorci, după o vreme
îndelungată, în ţară e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e
umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin
din cauza asta. Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una
dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia
agresivă. În orice tară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii

134
cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse
aproape până la caricatură. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri
de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Când
cineva te contrazice, ii zâmbeşti şi spui: We agree to disagree (am căzut
de acord că nu suntem de acord). Când cineva te calcă pe picior, te
grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O ipocrizie blândă şi surâzătoare te
întampină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate
susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e
esentială pentru fluidizarea substanţei sociale.
Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că
la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Şa ne imaginăm o tânără
care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai
drăguţă şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet
care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo
cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea
ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună
de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem
vânzătoarea noastră standard, acră si scârbită, care te repede de nu te
vezi. Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badărani din naştere. Şi
ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se
ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii
drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând.
Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.
În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi în perioadă de sergenţii lor.
Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi
tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii isi sunt
propriii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic,
o societate isterică.
Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală:
tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie,
care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al
fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental
răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele
de educaţie, perplexitatea maselor tărăneşti dezrădăcinate şi aduse în
ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă
ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiti de
lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi.
Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne
mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne
dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului.
Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele
de rău ca târfele, securiştii şi noii îmbogăţiţi. Ascensiunea (sau doar

135
supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul
mitocăniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât
printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă,
scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite
deocamdată.

Trăim în locurile acestea unde, cândva, s-au înjunghiat pe la spate


dacii şi romanii… Avem la dispoziţie spaţiul acesta pe unde s-au perindat
atâţia... Chiar şi cei care s-au prefăcut că au dat mana cu Decebal au
traversat cu grandoare teritoriul carpato-danubian. Avem şi tracomanie,
avem de toate. Napoleon Săvescu ne aminteşte că nu avem Traian, ci doar
Decebal şi că îi trebuie parastas şi multă colivă pentru Guiness BOOK.
Ne-a mai rămas spiritul în Dacie, dar şi ăsta e modificat şi
victimizat de societatea de consum. De ce să mai aibă doar 1100, 1300
sau 1310? Acum, Dacia 4X4 intră şi pe străzile noastre.

De-asta… România e eternă...

136