Plumbul

Generalităţi

Plumbul, în formă pură, este un metal greu, moale cu punct de topire scăzut ( 327 0 C) Punctul de
fierbere este de cca. 1 7500 C. Din punct de vedere chimic se asemănă cel mai bine cu staniul, dar
plumbul este mai toxic pentru organismele vii.

Lucrul cu plumbul anorganic poate fi întâlnit în turnătoriile de metal şi topitorii, la fabricarea

bateriilor, manipularea fierului vechi, vopsirea folosind coloranţi care conţin plumb, sudare şi
tăierea plăcilor la care s-au folosit vopseluri ce conţin plumb, fabricarea emailuriler din email,
alamă, cositor sau bronz, fabricarea unor tipuri de plastic, fabricarea sticlei şi ceramicii, precum şi
la fabricarea şi utilizarea muniţiei.

Anumiţi compuşi organici ai plumbului, în principal tetrametilul de plumb şi tetraetilul de plumb

sunt folosiţi ca aditivi în benzină pentru ameliorarea cifrei octanice. Aceştia au cu totul alte
caracteristici şi sunt mai toxici decât compuşii anorganici ai plumbului.

Caile de pătrundere a plumbului în organism

Plumbul anorganic pătrunde în organism prin inhalare sau ingerare. În cazul activităţilor
profesionale cu plumb, inhalarea pulberilor sau fumului cu conţinut de plumb este calea cea mai
importantă de expunere.

Plumbul inhalat pătrunde în organism mai eficient decât plumbul înghiţit. Acest lucru este valabil în
primul rând la adulţi, în timp ce la copii, calea mai eficientă de pătrundere a plumbului este prin
tubul digestiv.

Pătrunderea plumbului prin plămâni depinde în mare parte de dimensiunea şi solubilitatea

particulelor. Vaporii de la o topitură cu plumb conţine multe particule foarte mici de oxid de plumb.
Acesta este solubil în lichidele somatice şi poate pătrunde uşor în organism prin plămâni. Există un
risc mai mare de absorbţie a plumbului din vaporii de plumb decât din pulberile ce conţin particule
mai mari. Riscul este de asemenea mai mic dacă particulele sunt greu solubile, de ex. galenă.
Particulele mai mari se depun pe căile respiratorii superioare, fiind transportate cu ajutorul cililor în
faringe, unde sunt înghiţite sau eliminate prin expectoraţie. Este foarte important ca la încălzirea
(topirea) materiilor care conţin plumb, să se ia măsuri de precauţie.

Pe suprafaţa plumbului metalic se formează oxidul de plumb, pulverulent, care poate ajunge pe
degete şi de aici, în organism, o dată cu ingerarea alimentelor, fumat, prizatul de tutun, etc. Igiena
personală şi în special spălarea mâinilor este de aceea foarte importantă în cazul lucrului cu plumb.

Cei mai mulţi compuşi anorganici ai plumbului nu pătrund prin pielea intactă. Aşa numitul săpun de
plumb (săruri de plumb din diverşi acizi organici) poate totuşi pătrunde în organism. Săpunul de
plumb, de ex. plumbul naftenic, este folosit ca aditiv în anumiţi lubrifianţi.

Tutunul conţine cantităţi mici de plumb, care prin fumat, pătrund în organism prin plămâni. De aici
apare riscul ca pulberile cu conţinut de plumb din procesul de muncă să pătrundă în organism prin
degete şi ţigări.

Plumbul organic care a pătruns în sânge este transportat la diverse organe şi ţesuturi. 90 % din
plumbul care rămâne în organism este depozitat în schelet. Timpul de înjumătăţire ( adică timpul de
care este nevoie până ce jumătate din cantitatea absorbită de plumb este eliminata ) în acest caz este
îndelungat, 10 ani sau chiar mai mult. O mică parte se depune în ficat şi rinichi. Eliminarea
plumbului are loc în primul rând prin urină.

Determinarea concentraţiei de plumb din sânge este utilizată ca metodă pentru a supraveghea
expunerile la plumb. Timpul biologic de înjumătăţire pentru plumbul din sânge este normal de o
lună, daca nu există depozite mari de plumb în sânge din cauza unor expuneri intense anterioare la
plumb. În ultimul caz, poate fi dificil să se reducă concentraţia de plumb din sânge la niveluri
normale, chiar dacă expunerea la plumb a încetat.

Concentraţia de plumb din urină poate fi de asemenea utilizată ca măsură a expunerii, dar prezintă
dezavantajul de a fi sensibilă la contaminare şi poate fi influenţată de depozitele existente de plumb
din organism, de expuneri mai vechi.

Compuşii organici ai plumbului prezintă riscuri speciale datorită faptului că pătrund şi prin piele.
Plumbul organic nu se depune în schelet, ci, într-o anumită măsură, in ficat, rinichi şi creier.

În afară de expunerea profesională la plumb, toată lumea este expusă la plumbul din atmosferă, în
special în oraşele mari. Sursa principală de plumb sunt aditivii din benzină, compuşi organici sau
anorganici de plumb, degajaţi în atmosferă prin gazele de eşapament. Şi prin tubul digestiv are loc
a anumită absorbţie de plumb, prin concentraţia naturală, dar scăzută, de plumb din alimentaţie.

Efectele asupra sănătăţii

Intoxicaţia acută cu plumb poate avea loc prin inhalarea vaporilor de plumb sau pulberilor ce conţin
plumb în concentraţii mari, de ex. la tăierea miniului de plumb sau a altui material care conţine
plumb. Intoxicaţia se poate manifesta prin dureri de stomac (colici saturnine), precum şi dureri de
cap, iritabilitate şi alte simptome legate de sistemul nervos. Intoxicaţia acută cu plumb poate de
asemenea să apară prin ingerare. Intoxicaţiile acute profesionale cu plumb sunt rare în zilele
noastre, în ţara noastră.

Expunerea prelungită la plumb poate da naştere la efecte în primul rând asupra sângelui şi a
formării sângelui, sistemul nervos central şi periferic, precum şi asupra rinichilor.Un semn timpuriu
al îmbolnăvirii cu plumb este dificultatea de formare hemoglobinei, precum şi o afectare a
hematiilor din sânge, cu care plumbul intră în legătură. Consecinţa poate fi anemia. Afectarea
sistemului nervos central şi a funcţiei memoriei, timpului de reacţie şi capacităţii de percepere au
putut fi demonstrate după o expunere prelungită la plumb. La concentraţii în jur de 2,5 μmol /l sau
mai mici, ajungând la 1,5 μmol/l, se pot constanta efecte mai puţin grave. Leziunile asupra
sistemului nervos periferic, manifestate prin o viteza scăzută a transmisiei impulsurilor nervoase, au
fost demonstrate la nivele de plumb în sânge sub 2,5 μmol/l, sau nivele mai mici, ajungând la 1,5
μmol/l.

Copiii au o sensibilitate la plumb mai mare decât adulţii, în special în ceea ce priveşte funcţiile
creierului. Un categorie specială de risc o constituie fătul, care se pare că poate suferi leziuni
cerebrale la nivele de plumb în sânge care nu prezintă pericol pentru mamă. Plumbul trece prin
placentă în sângele fătului. Plumbul este eliminat prin laptele matern.

Expunerea la plumb, conform unor cercetări, poate provoca leziuni asupra masei genetice şi
eventual asupra capacităţii de reproducere. Efectele asupra spermatozoizilor au fost descrise în
cazul unor concentraţii de plumb în sânge de 2-3 μmol/ l, dar trebuie considerate ca fiind nesigure.
Efectele asupra fătului, precum afectarea sistemului nervos şi eventual riscul unor afecţiuni mentale
a copilului, au fost demonstrate şi de aceea, trebuie luate luate măsuri chiar la nivele scăzute.
Acestea sunt motivele pentru care s-au adoptat în normele metodologice valorile limită admise
pentru femeile care lucrează în mediul cu plumb.

Plecând de la rezultatul experimentelor pe animale s-a văzut că anumiţi compuşi ai plumbului (în
principal acetatul şi fosfatul, dar nu plumbul metalic şi alţi compuşi ai plumbului) pot provoca
cancer. Nu s-a confirmat bănuiala privind efectul cancerigen al plumbului asupra organismului
uman.

Compuşii organici ai plumbului ca tetraetilul de plumb au de regulă toxicitate mai mare decât cei
anorganici. Ei afectează în primul rând sistemul nervos şi funcţiile sale psihice. S-au raportat cazuri
de insomnie, lipsa apetitului şi stări psihotice. În cazul intoxicaţiilor acute, s-au înregistrat cazuri de
deces.
CADMIUL
Generalităţi

Cadmiul este în stare pură un metal destul de moale care un punct de topire (320 0 C) şi de fierbere
scăzut (7650 C). Din punct de vedere chimic, se asemeană cel mai bine cu zincul. Cadmiul metalic
poate fi întâlnit pe stratul de suprafaţă al tăblii, şuruburilor, ş.a. Acoperirea galvanică cu cadmiul se
efectuează electrolitic. Cadmiul poate fi regăsit şi în barele de reglare de la anumite reactoare
nucleare.

Cadmiul este folosit ca metal de aliaj, de exemplu în anumite aliaje de lipit datorită temperaturii
scăzute de lucru. Acestea sunt utilizate în industria de construcţii şi industria construcţiilor de
maşini, precum şi de bijutierii care lucrează cu aur şi argint. Cadmiul mai este utilizat în aliaje cu
punct scăzut de topire, precum metalul Woods (punct de topire 70 0 C) şi în aliajul de cupru pentru
fabricarea radiatoarelor de maşini. Cadmiul poate fi întâlnit şi ca impuritate în zinc, dar piaţa
zincului este dominată de zinc electrolitic de o puritate foarte mare, care are o concentraţie de
cadmiu foarte scăzută ( mai mică de 0,01 %).

Diverşi compuşi ai cadmiului, în special sulfura (galben) şi seleniul (roşu) sunt utilizaţi ca pigmenţi
în coloranţi, glazură ceramică şi materiale plastice. Compuşii cadmiului sunt prezenţi de asemenea
în băile electrolitice şi în anumite săruri de lipit. Oxidul de cadmiu este folosit pe scară largă în
fabricarea electrolizilor la acumulatoarele alcaline. Anumiţi compuşi ai cadmiului sunt utilizaţi ca
stabilizatori ai plasticului.

Ca urmare a restricţiilor împotriva cadmiului, utilizarea compuşilor acestuia ca pigmenţi şi

stabilizatori, precum şi în acoperirile galvanice, s-a redus. Mai există însă domenii unde aceşti
compuşi se utilizează în continuare. Există probleme legate de cadmiul din produsele importate la
care nu există informaţii privind concentraţia acestei substanţe. Acest lucru este valabil şi în cazul
produselor finite, precum maşini cu vopseluri ce conţin cadmiu în emailuri, maşini de copiat cu
piese care conţin această substanţă.

Absorbţia, depozitarea şi eliminarea cadmiului

Cadmiul pătrunde în corp prin căile respiratorii şi tubul digestiv.

Expunerea ne-profesională are loc în principal prin ingerarea de alimente, iar pentru fumători, prin
fumul de ţigară. Tutunul conţine cantităţi mici de cadmiu (1-2 μg/ g tutun) care este absorbit în mare
măsură prin plămâni în timpul fumatului.

În cazul muncii cu cadmiu, modalitatea de pătrundere cea mai frecventă este inhalarea pulberilor
sau a vaporilor care conţin cadmiu. Mâncarea, tutunul şi hainele care au fost contaminate cu cadmiu
la locul de muncă pot contribui într-o mare măsură la expunere, o dată cu fumatul, ingerarea
alimentelor, etc. Igiena personală şi o igienă adecavtă la locul de muncă sunt foarte importante în
cazul lucrului cu cadmiu.

Cadmiul absorbit în plămâni constituie 10-60 % din cantitatea inhalată. Variaţia depinde printre
altele de dimeniunea particulelor şi solubilitatea acestora. Particulele mici, de exemplu fumul de
oxid de cadmiu, ajung până în plămâni unde pot trece uşor în sânge. Particulele mai mari se depun
în căile respiratorii superioare, fiind transportate cu ajutorul cililor la faringe, unde sunt înghiţite sau
eliminate prin expectoraţie Compuşii solubili ai cadmiului, de exemplu clorura de cadmiu, sunt mai
uşor absorbiţi de sânge decât cei insolubili, de ex. sulfura de cadmiu.
Absorbţia prin tubul digestiv constituie cam 5 % din cantitatea înghiţită. Ea poate însă varia în mod
semnificativ, depinzând de ex. de lipsa de calciu sau fier.

Absorbţia cadmiului pe cale cutanată poate fi considerată neglijabilă.

Cadmiul se depune în principal în ficat şi rinichi. Cu timpul, are loc o anumită divizare a cadmiului
existent la nivelul ficatului, astfel încât cadmiul este absorbit de sânge, depunându-se în primul rând
în rinichi. După o expunere prelungită la concentraţii mici de cadmiu, cca o treime din depunerile
totale se regăsesc în rinichi şi o şesime în ficat.

Au loc depuneri de cadmiu şi în placentă, dar nu se poate vorbi de o contaminare a fătului, decât
într-un grad foarte redus.

Cadmiul se elimină în principal prin materii fecale şi urină. Eliminarea are loc foarte lent. La om,
perioada biologică de înjumătăţire (timpul necesar până când se elimina jumătate din cantitatea de
cadmiu absorbită) este de 10-30 ani. Eliminarea zilnică este în general mai redusă decât cantitatea
absorbită zilnic, incărcarea cu cadmiu (cantitatea totală de cadmiu depozitată în organism) creşte o
dată cu vârsta. Aceste lucru este valabil pentru toată lumea, chiar şi pentru cei ne-expuşi din punct
de vedere profesional la cadmiu. Din categoria personaleor ne-expuse din punct de vedere
profesional, fumătorii au în medie cantităţi duble de cadmiu în organism în comparaţie cu
nefumătorii.

Efectele asupra sănătăţii

Expunerea profesională la cadmiu poate cauza afecţiuni pulmonare sau renale, fiind asociată cu
riscul apariţiei cancerului.

Afecţiuni pulmonare

Inspirarea fumului de oxid de cadmiu ( în jur de sau peste 0,5-1 mg Cd /m 3) timp de câteva ore
poate duce la pneumonie chimică şi, în cazuri grave, la edem pulmonar. S-au înregistrat decese la
expunerea la concentraţii foarte ridicate de fum de oxid de cadmiu ( în jur de sau peste 0,5-1 mg Cd/
m3), în contextul muncii de sudură şi lipire.

Expunerea prelungită la concentraţii mici de cadmiu ( în jur de 150 g Cd /m 3) poate duce la o

încetare permanentă a funcţiilor pulmonare.

Afecţiuni renale

Efectul timpuriu al expunerii îndelungate, care durează mai mulţi ani, la cadmiu este un anume tip
de afecţiune renală ( afecţiune renală la nivelul tubilor). Această afecţiune poate apărea după o
expunere demai mulţi ani la concentraţii de 20-25 Cd /m3. La expuneri intense, afecţiunea poate
apărea la scurt timp. Un semn timpuriu al afecţiunii renale tubulare este o fracţiune crescută în urină
a proteinelor cu moleculă mică, printre altele beta-2-microglobulina. Această afecţiune uşoară
renală la nivelul tubilor nu prezintă nici un simptom. Afecţiunea este permanentă de regulă, şi se
poate agrava, dacă expunerea se prelungeşte.

În cazuri grave, afecţiunea renală poate duce la scăderea filtrării renale (filtrare glomerulară) şi în
cazuri speciale la intoxicaţie renala (uremie). Afecţiunea renală poate contribui indirect la formarea
pietrelor la rinichi.
Cancer

Cadmiul este cancerigen, conform experimentelor pe animale. Legătura între expunerea

profesională la cadmiu şi cancer este nesigură. Se bănuie existenţa unei legături între expunerea
prelungită la concentraţiile mari de cadmiu şi riscul crescut de cancer pulmonar şi de prostată.
Datele disponibile arată totuşi că riscul de cancer este mic, dacă expunerea la cadmiu este menţinută
în limite reduse, astfel încât să se evite o afecţiune renală tubulară.