TAINA CUNUNIEI – ÎNTRE TRADIŢIE ŞI

SECULARIZARE–
 Dacă privim familia din perspectiva existenţei umane, se poate afirma că
ea este „izvor şi albie a vieţii”. Familia este prima societate naturală care se
sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat şi femeie şi care se completează cu
o lume nouă în care apar copiii. Familia conferă omului ajutor şi siguranţă celui
dintâi pas pe care îl face în viaţă şi fără de care nu poate face altul.
Dacă Dumnezeu a zis ,,nu este bine să fie omul singur pe pământ,”
înseamnă că familia este însăşi viaţa şi cea dintâi instituţie, mamă a tuturor
celorlalte, unitate primordială a întregii societăţi, purtând în sine toata viaţa,
precum poarta celula energiile materiei.
În cultura ortodoxă, familia reflectă în constituţia ei misterul Sfintei
Treimi. După cuvântul Mântuitorului care a spus că ,,Eu şi Tatăl Una suntem”, în
chip asemănător, bărbatul şi femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură fiinţă,
în lumina Sfintei Treimi. De aceea, taina cununiei începe cu invocarea Sfintei
Treimi ,,Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: […], să vă binecuvânteze pe voi. Să vă dea
viaţă îndelungată, naştere de prunci buni, spor în viaţă şi în credinţă. Să vă
umple de bunătăţile cele pământeşti şi sa vă învrednicească de desfătarea
bunătăţilor celor făgăduite”. În lumina comuniunii treimice, familia constituie
Biserica cea mică, în timp ce Biserica constituie familia cea mare. Familia
devine un mijloc de a promova nu doar valorile lumii acesteia, ci mai ales,
valorile vieţii veşnice, scopul ei fiind acela de a lărgi hotarele Împărăţiei lui
Dumnezeu. În sensul acesta ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Folosiţi-vă
cu înţelepciune de viaţa de familie şi veţi fi primii în Împărăţia cerurilor şi vă
veţi bucura de toate bunurile”. Atâta timp cât privim familia numai din
perspectiva umană şi nu o raportăm în Treime, la Biserica întreagă, nu vom
înţelege că familia poartă în ea taina iubirii dumnezeieşti. Astfel în ciuda unei
bimilenare istorii, familia creştina este ameninţată astăzi de numeroase
primejdii, care vin din interiorul sau exteriorul ei: adulterul, divorţul, păcatele
împotriva firii, avortul abandonul copiilor etc.
Familia creştină ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ-educativ,
luate ca valori tradiţionale, se confruntă cu o reală criză. Starea de criză trebuie

2
să ne pună pe gânduri şi să fie supuşi judecăţii morale toţi factorii implicaţi.
Valorile tradiţionale creştine sunt într-un real proces de diluare sau de
substituire. Cel mai clar exemplu îl avem cu libertatea: toţi urlă după libertatea
de a trăi în patimi şi dacă le vorbeşti despre stăpânirea poftelor, te vor privi ca pe
un duşman. Într-o lume în care omul este supus procesului de dezintegrare, mai
putem oare nădăjdui în – vorba părintelui Stăniloae – restaurarea omului şi a
familiei?
Dacă facem o incursiune în spiritualitatea românească, familia creştină se
înscrie cu propriile ei valori. În afirmaţia femeii românce, care îşi numea soţul
„omul meu” se cuprinde o întreagă teologie sau mai precis o antropologie
creştină, deoarece soţul era pentru ea omul dat ei de către Dumnezeu, cu care îşi
năştea copiii, îi creştea, îi ducea la Biserică şi îşi trăia viaţa în cea mai perfectă
curăţenie trupească şi sufletească, lipsită de orice imaginaţie perversă a
căsniciei. Avea deci, sentimentul unei teofanii în cei pe care Dumnezeu i i-a dat.
Viaţa de familie se baza pe fidelitate şi devotament ca valori religios morale
izvorâte din credinţa şi frica de Dumnezeu. Cultul fecioriei până la cununie şi a
fidelităţii până la moarte - cum se exprima marele duhovnic Arsenie Boca, au
fost piatra neclintită prin care s-a fortificat sufletul românesc în familia
tradiţională.
Exista aşadar o ruşine sacră faţă de păcatele, care astazi pentru soţul/soţia
contemporană au devenit virtuţi: căsătoriile de probă, fără legătura sacră a tainei
Nunţii, desfrâul liber, perversiunile sexuale din cadrul cuplului sau cu alte
cupluri, avorturile în masă, etc. Ne trăim drama unei societati, care, deşi mai
vorbeşte despre Dumnezeu, L-a transformat de mult într-o noţiune contractuală
(„mă rog Lui ca să-mi ajute în afaceri, să-mi dea sănătate, etc.”), şi pe Care, aşa
cum spunea Petre Tutea („ţăranul imperial”), l-am făcut bun „doar pentru a ne
binecuvânta pravaliile” sau ca propagandă publicitară pentru a ne afişa un „look
electoral”.
Din punct de vedere social, soarta unei tinere familii româneşti stă încă din
clipa întemeierii sub semnul demagogiei, atunci când mirii sunt asiguraţi de

3
ofiţerul stării civile că: „În România statul ocroteşte familia”. Nimic mai cinic
decât această minciună spusă într-un cadru festiv. În realitate statul ia numai act
de întemeierea familiei şi atât. Indicatorii statistici arată clar o criză a tinerei
familii. La trei căsătorii corespunde un divorţ. Familia nu mai este un refugiu
protejat, ci locul unde refulează neîmplinirile din viata publică: scăderea
nivelului de trai, nesiguranţa serviciului, marginalizarea socială, etc. Familia este
un loc din ce în ce mai puţin sigur, zilnic aflăm de orori comise contra copiilor,
mamelor, soţiilor, părinţilor. Familia suferă în prezent şi un alt gen de atac pe
care l-am putea numi ideologic. O întreagă propagandă în mass media încearcă
să ne inoculeze ideea că familia este o instituţie depăşită, iar bunul familist este
anacronic.
De la mişcările feministe care proclamă „amurgul datoriilor” până la
reclamele stupide de genul „eu să ajung devreme acasă?”, „eu să calc şi să
cos?”, se insinuează imaginea cuplului liber, fie el şi homosexual, ca substitut al
familiei tradiţionale. Emanciparea cuplului este însă o modă cu consecinţe
nefaste, prima dintre ele fiind numărul alarmant de copii născuţi în afara
căsătoriei: 23% din total în anul 2000, având tendinţă de creştere. Cuplul „liber”
nu poate oferi unui copil normalitatea şi grija pe care acesta ar găsi-o într-o
familie tradiţională.
De ce a intrat în familia creştină „taina fărădelegii”? Asistăm în ţara
noastră la renaşterea unui păgânism domestic, ce înaintează insistent spre un cult
al goliciunii, ruinând familia din interior şi din exterior. Din interior, prin
trădarea iubirii şi a sfinţeniei, iar din exterior prin însuşirea unor modele străine
(de peste ocean).
În concluzie ce-i de făcut? Să credem că omul-familia mai poate fi
restaurat, dar nu mâine, ci astăzi. Sufletul familiei trebuie apărat prin catehizare
şi implicare asupra tuturor categoriilor sociale şi de vârstă; prin înmulţirea
rugăciunii şi a trăirii vieţii duhovniceşti, etc. Destinul familiei româneşti atârnă
de spusele Sfântului Apostol Pavel: „Cel ce seamănă în propria sa carne, va
secera stricăciunea; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţa veşnică

4
(Galateni 6, 8). Familia îşi va reveni din dilema ei, atunci când oamenii nu se
vor mai privi ca obiecte, ci ca subiecţi teofori, chemaţi să se mântuiască unul pe
celălalt.

Avorturile şi planingul familial

Nimeni nu poate nega faptul ca în lumea contemporană, cel puţin în cea

care se considera “civilizată”, se pune foarte serios problema planingului
familial. Cuplurile care declară că nu şi-au pus aceasta problemă sunt ori
iresponsabile, ori ipocrite. A gândi la numărul copiilor pe care poţi să-i naşti,
să-i educi şi să-i faci oameni este o realitate a cuplului familial. Şi este deja un
control, un planing. Că din acest moment cuplurile iau sau nu măsuri pentru
limitarea naşterilor, este altceva. Absolutizezi biologicul şi laşi în grija lui
Dumnezeu ceea ce urmează este un aspect al lucrurilor, limitezi forţa
biologicului (constient că sexualitatea omului este a unei fiinţe personale care se
manifesta şi altfel decât biologic), fară să excluzi lucrarea lui Dumnezeu este un
alt aspect al vieţii cuplului. Şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât, pentru un
asemenea cuplu sunt şi alte valori, cel puţin tot atât de importante ca şi naşterea
şi creşterea copiilor, care trebuie cultivate şi carora poţi sau trebuie să-ţi dedici
viaţa, lucru ce nu poate fi făcut dacă toate celelalte activităţi umane vor fi
subordonate biologicului, sentimentului, pasionalului.
Naşterea, creşterea şi educarea copiilor nu reprezintă un simplu proces
mecanic sau biologic, ci şi un act ontologic: este actul unei voinţe pro-creatoare,
care cel puţin în mod implicit va fi împlinit de mamă, de părinţi, dar şi de
comunitatea umană. Aceasta are responsabilitatea ei nu numai în ce priveşte
grija faţă de copiii existenţi, ci şi faţă de decizia parinţilor de a avea sau nu copii.
Controlul naşterilor, se opune acestui dar? Este o problemă delicată la care
Biserica nu a dat un raspuns clar. Abstinenţa (care fără îndoială, este una din
formele de control al naşterilor) este recomandată de Biserică, ba mai mult, este

5
socotită chiar virtute, şi pe drept cuvânt. Opunându-se altor forme de control al
naşterilor, creştinismul a adoptat porunca “Să nu ucizi!” a Decalogului.
Metode în vederea controlului naşterii ar mai putea fi următoarele:
a) Cea mai cunoscută metoda în vederea limitării naşterilor este avortul. Ca
mijloc de reglare voluntară şi premeditată a naşterilor, avortul poate fi socotit
infanticid şi va rămâne, din punct de vedere al moralei creştine, un păcat greu.
Biserica nu s-a pronunţat prin dogmă la învăţătura cu privire la apariţia
vieţii. Viaţa şi apariţia ei constituie o taină pe care Biserica o primeşte şi o
respectă ca atare. Dacă credinţa nu are elemente suficiente ca să se pronunţe
categoric în această privinţă, de altfel nu este obiectul ei, biologia oferă o serie
de elemente care ar putea clarifica şi fundamenta o atitudine morală faţă de ceea
ce noi numim făt.
Cu toate acestea, există avorturi. Nimeni nu le poate nega existenţa. Ele
ridică serioase probleme celui care este sensibil din punct de vedere moral, dar şi
preotului duhovnic. Avoturile sunt o suferinţă care loveşte viaţa mamei şi care
crează suficiente probleme de ordin pastoral. Biserica a instituit chiar rugăciuni
pentru femeia “care a lepadat”. Există însă avorturile medicale pentru care omul
este responsabil în parte, sau, deloc, şi avorturile spontane, pentru care omul nu
are nici o responsabilitate.
Dumnezeu a poruncit omului: “Creşteţi, umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi!”(Gen. 1, 28). Porunca organizarii şi stăpânirii lumii nu se potriveşte cu
o morala care absolutizează capriciile propriei biologii. Sfântul Vasile cel Mare
înţelegea deja în secolul al IV-lea că porunca stăpânirii pământului se referea şi
la stăpânirea pământului propriului nostru trup prin fapte bune 7, de unde putem
extinde ideea, la stăpânirea propriei noastre biologii. Şi este posibil acesta, cu
siguranţă, când “dominăm” propria biologie, nu suprimând-o, ci modelând-o,
înălţând-o la dimensiunea persoanei care caută iubirea curată în care termenul de
comparaţie şi modelul de urmat este Dumnezeu însuşi. Aceasta este iubirea care
nu provoacă nici un fel de violenţă, nici macar propriei biologii. Dimpotrivă,
biologicul din om îşi găseşte împlinirea şi chiar motivaţia de a exista omeneşte.

6
 Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat oficial asupra metodelor de
contracepţie şi planing familial. A lăsat să fie rezolvată pe plan pastoral, în
relaţia dintre credincios şi preotul duhovnic. Normativ rămâne sfatul Sfântului
Pavel: abstinenţa de comun acord pentru o vreme (I Cor. 7, 5) şi ceea ce spunea
Sfantul Vasile cel Mare: stăpânirea pământului timpului nostru, adică,
disciplinarea afectivităţii şi corporeităţii noastre. Abstinenţa temporară de la
relaţiile trupeşti nu înseamnă renunţare la alte dovezi de dragoste şi de preţuire a
tovarăşului de viaţă, care, de foarte multe ori, pot fi mai tandre, mai profunde,
mai delicate şi mai durabile, chiar sublime, în comparaţie cu cele procurate prin
relaţiile trupeşti. În abstinenţă periodică, soţii afirma autonomia persoanei faţă
de automatismele firii. Această metodă de planing familial este acceptată de cea
mai mare parte a moraliştilor creştini, ştiut fiind că uciderea (orice motive s-ar
invoca pentru justificarea ei) ramane ucidere, şi ca Dumnezeu însuşi a pus în
natură o ordine în care există perioade de fertilitate şi perioade de nefertilitat
Viaţa creştinului este o Nuntă continuă în Biserică, nuntă care începe în
Botez şi împlineşte în Euharistie şi se desăvârşeşte în unirea cu Hristos în
Împărăţia Veşnică.
Însuşirea de creştin nu presupune doar o cunoaştere teoretică a adevărului
Evangheliei, ci o trăire a acestuia: „Nu oricine Îmi zice : Doamne, Doamne!, va
intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din
Ceruri”(Matei 7.21). Astfel calitatea de creştin o dă numai participarea la viaţa
Bisericii,prin Sfânta Liturghie, temelia oricărei vieţi religioase.
Răspunsul Bisericii Ortodoxe cu privire la criza şi provocările societăţii în
care trăim trebuie căutat mergând în profunzime, la mesajul euharistic în
perspectiva eshatologică a vieţii în Hristos.