Constituția actuală a României își are originea la începutul instaurării regimului democratic, mai

exact în perioada următoare căderii regimului comunist ce fusese instaurat în țară pe fondul
politicii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. În anul 1991, constituția României a fost
adoptată, aprobată printr-un referendum național și intrată în vigoare. În anul 2003, legea
fundamentală a statului român a trecut printr-o procedură de revizuire sub mandatul președintelui
Ion Iliescu, în urma unui referendum. Actuala constituție are 8 capitole și 155 de articole. În
rândurile ce urmează voi face o analiză asupra câtorva dintre articolele constituției.

Capitolul al doilea, intitulat Drepturile și libertățile fundamentale, își face introducerea prin
articolul 22 care include 3 alineate. Acestea atestă, în ordinea prevăzută: Dreptul la viaţă, precum
şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate, Nimeni nu poate fi supus
torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant, Pedeapsa cu moartea
este interzisă.

Referindu-mă la primul alineat al acestui articol, care garantează dreptul la viață, este unul dintre
drepturile fundamentale ale unei democrații și a unui stat civilizat demn de postura coordonatelor
timpului actual care au încărcătura experienței istorice, postură care ar trebui, de altfel, să existe
la nivel global. Dreptul la viață este cel care face diferența majoră între umanitate și inumanitate,
sau, într-o formulare mai drastică, între normalitate și absurditate, iar o democrație se bazează pe
respectarea, mai ales, a drepturilor esențiale ale unei persoane. Drepturile la integritate fizică și
psihică sunt parte constituantă a dreptului la viață. Orice persoană este îndreptățită să aibă fizicul
și psihicul nealterat de cauze externe, oricare ar fi acestea. Orice act săvârșit împotriva acestor
drepturi este un atac la esența democrației și de asemenea împotriva principiilor și valorilor de
bază ale omului și ale vieții atât în fundamentul ei cât și în cea individuală. Din moment ce
regimul democratic reprezintă guvernarea de către popor prin reprezentanții aleși, este necesar,
rațional și firesc ca poporul, prin urmare persoanele din cadrul statului, să aibă integritate totală.
Penultimul alineat din acest articol, mai exact cel care interzice tortura, pedeapsa sau tratamentul
inuman ori degradant, vine în completarea primelor două alineate și aprofundează însemnătatea
dreptului la viață, continuând cu detalierea garantării integrității unei persoane. Deși al doilea
alineat include în mod indirect dar foarte clar cele enunțate în penultimul alineat, o specificare
amănunțită înlătură orice dubiu legat de eventuale apariții ale unor posibilități de a încălca
dreptul unei persoane la integritatea fizică și evident psihică, iar într-o societate în care nu este
dificil să se interpreteze sau să intervină anumite ocolișuri pe lângă ideea principală, acest
alineat, penultimul din articolul 22, este binevenit și corect din punct de vedere uman și
democratic. Ultimul alineat din articolul 22, cel care interzice pedeapsa cu moartea, este
poziționat într-o lumină de închidere a ciclului de drepturi care au rezultat aprofunzând dreptul la
viață atestat în primul alineat.

Un alt articol important și prompt este articolul 81, ale cărui alineate prevăd următoarele:
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, Este
declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale, În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit
această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în
ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur, Este declarat ales candidatul care a obţinut cel
mai mare număr de voturi, Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României
decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive. Primul alineat precizează
condițiile în care un președinte este ales, condiții care sunt de altfel democratice. Votul universal
s-a dezvoltat pe parcursul unor ani de istorie deloc plăcută și inegală din punct de vedere al
drepturilor omului și a fost nevoie de multă perseverență și implicit de timp pentru a se ajunge în
situația în care fiecare cetățean indiferent de rasă, sex sau religie să aibă drepul de a alege prin
vot diferite persoane în diverse funcții politice. Votul este direct deoarece nu se realizează prin
intermediul altcuiva decât prin cel al cetățeanului. Natura secretă a votului este o măsură
rațională, în conformitate cu democrația, care susține dreptul persoanei în cauză, a votantului, de
a nu fi supus unor situații în care să fie marginalizat din anumite puncte de vedere sau să nu
sufere anumite consecințe datorită opiniei/preferinței politice pe care o are, deoarece uneori
preferințele politice au un impact poate nefericit în relațiile interumane. De asemenea, prin
natura secretă a votului se elimină orice posibilitate de șantaj și, prin urmare, orice posibilitate ca
votul să fie influențat în parametrii în care s-ar putea produce acest lucru dacă votul nu ar fi
secret. Votul se exprimă liber, ceea ce atestă faptul că cetățeanul nu este reprimat sau obligat de
nicio autoritate să voteze alt candidat decât cel pe care acesta îl consideră relevant din punctul lui
de vedere. Orice cetățean are libertatea și dreptul de a vota orice candidat consideră de cuviință.
Al doilea alineat specifică modul în care este declarat ales unul dintre candidați într-o primă
etapă. Prin urmare, dacă din primul tur există un candidat care a intrunit mai mult de jumătate
din voturile cetățenilor înscriși pe listele de alegători, aceste voturi constituie o majoritate
evidentă și incontestabilă, ceea ce denotă faptul că președintele este ales, total democratic.
Următorul alineat detaliază modalitatea prin care va fi ales candidatul în condițiile în care niciun
candidat nu îndeplinește din primul tur de scrutin o majoritate a voturilor. Drept urmare, pentru a
simplifica demersul și datorită faptului că așa este moral, corect și democratic, intră în al doilea
tur de scrutin primii doi candidați clasați în primul tur de scrutin. Astfel, indiferent de numarul de
voturi, este considerat ales candidatul care are cel mai mare număr de voturi. Deși au fost de-a
lungul timpului contestații ale cetățenilor în legătură cu legitimitatea președintelui în condițiile în
care nu a întrunit majoritatea voturilor, pot spune că acest fapt este cauzat în primul rând de
prezența scăzută la vot , un fapt nefericit aș putea spune, având în vedere cât de mult a avut de
suferit omenirea pe parsursul istoriei, în special românii, pentru a obține dreptul la vot, și în al
doilea rând datorită faptului că niciunul dintre candidați nu este privit precum o persoană demnă
de a fi președinte. În fine, ultimul alineat precizează faptul că nicio persoană nu poate fi aleasă
mai mult de două ori și că mandatele pot fi succesive. După o istorie, nu numai a României, care
a demonstrat că puterea corupe și că niciodată nu e benefic ca o persoană să ocupe o poziție de
putere de o asemenea anvergură precum președenția unui stat, este de așteptat sa pun într-un
cadru pozitiv acest alineat, care permite totuși al doilea mandat succesiv al aceleiași persoane.

Articolul 30, intitulat Libertatea de exprimare, este poate unul dintre cele mai importante articole
care atestă un regim democratic. Libertatea de exprimare a fost mereu un motiv de luptă de-a
lungul istoriei, un motiv de a persevera în încercarea de a elimina orice formă de abuz care
îngrădea această libertate pentru care s-au pierdut atat de multe vieți pe parcursul timpului.
Articolul debutează cu 8 alineate, care declară mai exact că: Libertatea de exprimare a
gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile;
Cenzura de orice fel este interzisă; Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii;
Nici o publicaţie nu poate fi suprimată; Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă
obligaţia de a face publică sursa finanţării; Libertatea de exprimare nu poate prejudicia
demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine; Sunt
interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă
publică, precum si manifestările obscene, contrare bunelor moravuri; Răspunderea civilă pentru
informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului,
autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al
postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Primul alineat include esența liberei exprimări, și anume libera exprimare a gândurilor, a
credințelor și libertatea creațiilor, fără de care nu se poate discuta despre o democrație, întrucât
nu poți guverna pe baza dorințelor unor oameni care de fapt în momentul în care și-au exprimat
opinia, gândurile, au fost reprimați în vreun fel sau altul. Exprimarea prin scris este, evident,
următorul fel de exprimare care în mod rațional își are locul după exprimarea verbală, Această
exprimare este strâns legată și de libertatea presei întrucât în presă informația circulă tiparită,
prin urmare, scrisă. Urmează apoi mențiunea libertății exprimării prin imagini, sunete sau orice
alte mijloace. Ei bine, după cum prea bine se știe, omul este o ființă complexă care se poate
exprima, poate transmite o informașie sau un mesaj, prin diverse feluri, iar această menționare
este una corectă și în acord cu democrația. Următorul alineat care asigură interzicerea cenzurii,
de orice fel ar fi ea, este din nou un punct cheie al democrației și o conturare profundă a primului
alineat întrucât cenzura este responsabilă de încetarea liberei exprimări, de orice fel. Nu se poate
face referire la existența unei democrații și în același timp să fie acceptată cenzura într-un stat.
După aceste prime doua alineate care ilustrează esența libertății de exprimare, sunt specificate
cele necesare pentru libertatea presei, din nou o atribuție, sau normalitate mai bine spus, pentru
care s-a luptat în toate felurile posibile de-a lungul anilor, înainte de instaurarea democrației în
România. Așadar, prin libertatea presei se subînțelege libertatea de a înființa publicații și prin
urmare faptul că nicio publicație nu poate fi suprimată, deoarece este o liberă exprimare, prin
orice mijloc. Alineatul următor specifică faptul că presa poate fi nevoită să ofere detalii despre
sursa informațiilor pe baza cărora au realizat comunicarea cu masele de oameni, lucru perfect
normal deoarece astfel se poate verifica și veridicitatea acelor informații, iar transparența este,
printre altele, o calitate a democrației. Desigur că există și un alineat care să vină în sprijinul
integrității fizice și psihice a unei persoane, este vorba mai exact despre faptul că libertatea de
exprimare nu poate să atenteze la demnitatea, onoarea, dreptul la viață particulară și propria
imagine. Se observă într-un mod plăcut cum unele articole din Constituție și mai ales unele
alineate sunt în strânsă legătură unele cu altele. Alineatul curent nu face altceva decât să
întărească ideea integrității psihice mai ales și respectarea granițelor fiecărui individ în parte, fapt
total democratic și firesc de altfel, fapt uman și rațional din toate punctele de vedere. Următorul
alineat susține o serie de interziceri care nu fac altceva decât să mențină ordinea și pacea
interioară a statului, orintre care de altfel menține și un comportament uman adecvat, de bun-
simț, și nu contravine dreptului de liberă exprimare. Orice persoană are dreptul să își prezinte
punctul de vedere, însă de la a face asta și până la a instiga la lucruri total nefericite si negative,
este o diferență de la cer la pământ și nu poate fi tolerată într-o societate în care se vrea a fi o
democrație în care indivizii să aibă un trai pașnic și decent. Precizarea faptului că este interzisă
prin lege defăimarea țării și a națiunii, este una de bun simț și complet tolerabilă, sau cel puțin
așa ar trebui să fie, chiar și până de către cei mai înverșunați apărători ai liberei exprimări. De la
a spune ceea ce gândești până la a defăima propria națiune este o cale pavată cu intenții nefericite
și deloc grațioase. După tot parcursul pe care l-a avut această țară în șirul anilor, este de bun simț
și chiar total rațional să existe cel puțin un gram de respect, dacă nu altceva, pentru România ca
țară și popor în esență, cu aspecte bune și aspecte mai puțin bune, deoarece a trecut prin focurile
globale aș putea spune și a ajuns în punctul în care este astăzi, poate nu perfect și grandios, însă
decent și cu speranța de mai bine.

Un articol important din punct de vedere al informării este articolul 33 care susține Dreptul la
cultură. Articolul are 3 alineate, după cum urmează: Accesul la cultură este garantat, în condiţiile
legii; Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii
naţionale şi universale nu poate fi îngrădită; Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii
spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii
culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale
României în lume. Primul alineat este cel care prin formularea lui oferă în primă instanță
libertate totală asupra informării culturale, însă apoi aceast totalitarism este îngrădit de limitele
impuse de condițiile legii. Motivul? Bănuiesc că orice persoană cu o minimă cunoaștere de a
analiza o asemenea precizare realizează imediat despre ce este vorba. Al doilea alineat vine în
dezvoltarea primului, care este succint, și atestă faptul că o persoană este liberă și nu poate fi
îngrădită în a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii atât naționale și
universale. Desigur, această libertate nu poate fi îngrădită decât în prezența unor legi, după cum
prea clar a fost precizat în alineatul anterior. Mutându-mă la următorul alineat, acesta oferă
statului necesitatea unei atitudini de conservare a identității spirituale și moștenirii culturale și de
sprijinire a culturii în toate ramurile acesteia, lucruri care sunt total necesare pentru ca o națiune
să poată să aibă în continuare un fundament istoric. Încurajarea acțiunilor care ar putea conduce
la recuoașterea României în lume este un îndemn total de înțeles și de susținut deoarece zestrea
națională a României are tot meritul să fie prezentată și în fața altor națiuni.

Articolul 26 este un articol concis însă esențial. Având ca titlu Viața intimă, familială și privată,
acesta prevede prin 2 alineate că: Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială
şi privată; Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi
libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Ocrotirea intimității este o trăsătură
esențială a democrației și a umanității în general. Fiecare persoană are dreptul de a avea propria
intimitate, viața proivată și familială pe care și-o dorește. Acest alineat oferă libertate totală
acestor drepturi, care însă interpretate greșit, cum de altfel există întotdeauna un risc, pot derapa
pe o cale nefericită. Din acest motiv își are existența ultimul alineat, imediat următor, pentru a
explica pe înțelesul tuturor, într-un mod succint și incontestabil, ceea ce înseamnă a avea propria
libertate intimă și privată însă a o face în niște limite de bun simț. Prim urmare, orice persoană
poate face orice cu ea însăși atâta timp cât nu îngrădește libertatea altora. Dacă e sa fiu foarte
concisă, aceasta este adevărata esență a democrației din punct de vedere social. Faptul că o
persoană poate avea toata libertatea pe care și-o dorește respectând și libertatea altuia este esența
pe care dacă ar gusta-o mulți indivizi poate lumea în care trăim ar fi chiar oglindirea raiului pe
Terra. Pe de altă parte, deși această atribuție este una deocratică, mai mult decât atât este una
morală și umană, este un principiu care ar trebui să existe în conștientul și subconștientul oricărei
persoane în parte de pe această planetă.