Trăsături ale vieții, operei și activității marilor păstori sufletești ce se cer aplicate în

activitatea pastoral – misionară astăzi.

În contextul actual, pastoraţia „clasică” când preotului i se cerea să fie un exemplu

pentru ceilalţi, intervine un element de noutate prin faptul că în zilele noastre nu este de ajuns
ca preotul să fie un exemplu de purtare, ci el trebuie să iasă din Biserică în lume pentru
misiune.
Biserica preotului, trebuie să fie întreaga parohie, mereu prezent la nevoie,
sfătuitor, îndrumător, echilibrat cu cei mai puţin apropiaţi de Biserică.
Se observă necesitatea de actualizare a metodelor pastorale ce se impun într-o
societate care se află într-o continuă mişcare pe scara valorilor morale, sociale, culturale şi
religioase.

S-au scris pagini deosebit de frumoase despre preoţie şi despre misiunea preotului.
Preotul dispune de cuvintele Sfintei Scripuri, ale Sfinţilor Părinţi care îi invită pe oameni la o
viaţă frumoasă după modelul Sfinţilor pentru a dobândi împărăţia cerurilor. Astăzi însă
oamenii sunt orientaţi mai mult către sine, de aceea nu mai pot vibra la cuvinte şi fapte de o
frumuseţe rară. Pe lângă datoria de a propovădui, preotului îi revine şi misiunea de a-i face pe
oameni să devină conştienţi de vremelnicia lor, să le vorbească adevărul în legătură cu
existenţa şi scopul lor pe pământ. Cuvintele Mântuitorului Hristos sunt normatoare în acest
sens: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga
vouă.”(Matei 6, 33). Este nevoie ca omul să fie pregătit să moară pentru a putea trăi frumos.
Tocmai acest element le lipseşte oamenilor care „par nemuritori”. Conştiinţa veşniciei este
foarte importantă în viaţa omului. Astăzi însă parcă toate se petrec la superlativ acum şi aici,
în sensul de risirpire și diluare, nu în sensul profund, de a fi atent și prezent pentru o luciditate
și contemplare a vieții.
Putem spune că televiziunea oferă acestă perspectivă. Căci prin televiziune
credincioşii zilelor noastre sunt supuşi unor mari presiuni pihologice, oferindu-le informaţii
vizuale, auditive care afecteză sensibilitatea interioară, încât li se deformează percepția
normalului.
Ne aducem aminte de cuvintele din Pateric când Avva Antonie le spunea ucenicilor
săi că: ” va veni vremea ca oamenii sa înebunească și când vor vedea pe cineva ca nu
înebunește, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru că nu este asemenea
lor.”(Patericul Egiptean)
Menţionăm abundenţa de imagini cu violuri, copii abanonaţi, de mame
inconştiente, părinţi a căror sensibilitate a scăzut faţă de familie, omoruri, accidente
cutremurătoare, furturi, delapidări de diferite nuanţe. De asemenea se prezină lucruri de
neimaginat, cum sunt unele păcate strigătoare la cer ca homosexualitatea, pedofilia,
sechestrarea de persoane, prostituţia. Mediatizarea acestor tablouri negative, aduce în
conștiința colectivă sentimente de insecuritate, agresivitate, intoleranță, frică nejustificată,
insatisfacție, deprimare, sentimentul inutilității, de unde valul de depresii, tulburări mintale și
de comportament, până la tot felul de devianțe chiar sinucidere.
Oamenii au mare nevoie de frumos, dar realitatea dovedește un abis instictual al
decăderii umane care poate fi salvat numai prin întoarcerea la Dumnezeu și valorile firești și
univeresale ale ”Legii celei noi” ,” Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v'am iubit Eu pe voi, aşa şi
voi să vă iubiţi unii pe alţii”(Ioan 17, 34)
Acesta este noul teren pe care misiunea Bisericii prin preoţi, prin pastoraţie trebuie
să-l parcurgă având la îndemână aceleaşi căi sfinte ale Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi, dar
aplicate pe problematica actuală.
Redefinirea rolului şi a rostului preotului în contextul actual, nu poate face
abstracţie de orientările şi definirile clasice, dar îmbracă o formă nouă şi provocatoare pe
măsură ce omul contemporan redescoperă dimensiunea euharistică a parohiei ca loc al
comuniunii harice a omului cu Dumnezeu.
Pastoraţia în sine rămâne cu acelaşi scop de a-i pune pe oameni în perspectiva vieţii
veşnice prin Hristos în Biserica Lui, de a-i învăţa voia lui Dumnezeu şi de a-i conduce în
împărăţia lui Dumnezeu.
Societatea modernă găseşte mai greu drumul spre duhovnic şi nici raportarea ei la
o comunitate eclesială nu mai e valabilă. Oamenii sunt de cele mai multe ori pasageri prin
biserică aşteptând minuni de la Dumnezeu atunci când au neapărată nevoie.
Oamenii caută orice, dar mai mult în afara lor, au uitat să caute în ei înșiși, ” Că iată,
împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“ (Luca 17 , 21), vor minuni comode, care să
lucreze în numele lor și ei să rămână aceiași, fără să schimbe nimic.
Observăm fenomenul creat în jurul părintelui Arsenie Boca, unde aspectul
duhovnicesc al pelerinajului a căpătat un aspect gregar - mercantil, majoritatea vizitatorilor
necunoscând cine este cu adevărat părintele Arsenie Boca, dar, dornici de senzațional și
alăturânu-se celorlalți care și ei la rândul lor au auzit de la televizor că acolo se fac minuni.
Se înlocuieșe uneori în acest mod responsabilitatea vieții duhovnicești cu un
surogat ieftin, convenabil și fără efort. Este senzația că omul a făcut ceva, fără să miște nimic
în viața sa, un sentiment de automulțumire că a căutat, a fost la Părintele Arsenie Boca și acum
Dumnezeu trebuie să îi ajute așa cum gândește el, că doar a fost și la părintele Arsenie și acum
”i se cuvine să primească.”
În esență unamitatea suferă de singurătate. Omul însingurat este speriat și trist,
pornește războaie în numele dreptății, inversează valorile, numește răul bine și binele rău, se
pirede în mulțimea de informații și concepte, toate lucrurile sunt răsturnate de la o zi la alta.
Se observă o dinamică a incetitudinii și a nesiguranței, pe când liniștea și mântuirea,
sunt nu mai departe de un gând și de o hotărâre: ” Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se
lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”( Matei 16,24), ” Iată, Eu, stau la uşă şi bat;
de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.”(Ioan
3, 20)
 Sfinții Părinți socoteau drept cea mai mare virtute ”dreapta socoteală”, acum și aici
de aceasta este cea mai mare nevoie, mai ales în activitatea pastoral misionară. Măsura
echilibrului, este foarte importantă, demnitatea credinței fără exagerări de niciun fel ”până ce
toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat
desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos;ca să nu mai fim copii, clătinaţi de valuri şi
purtaţi de orice vânt de'nvăţătură încoace şi'ncolo prin viclenia oamenilor, prin meşteşugul lor
de a atrage'n rătăcire; ci'n iubire trăind după adevăr, în toate să creştem întru El Care este
Capul, Hristos.”(Efeseni 4, 13 – 15)
Nici o slujire din lumea aceasta nu oferă satisfacţia datoriei împlinite şi bucuria
binelui săvârşit ca preoţia, cu toate ca ea este însoţită de nenumarate ispite și necazuri care
răscolesc şi biciuiesc sufletul preotului. „Valurile care tulbură sufletul preotului sunt mai mari
decat vânturile care frământă marea” spune Sf. Ioan Gura de Aur. Necazurile şi durerile
preoţiei nu diminueaza râvna, efortul și elanul preotului, ci dimpotrivă îl înaltă, sporindu-I tot
mai mult dorinta şi puterea de a-şi împlini datoria.
Pe lângă simţul psihologic de a patrunde în labirinutul sufletului omenesc şi tactul
pastoral atat de necesar în arta de a conduce sufletele cu răbdare, înţelepciune şi precauţie,
preotului i se cere o ţinută exterioară ireproşabilă, adică: atitudine cordială, sobrietate în
purtări, delicateţe în gesturi şi expresii, bună cuvintă şi cumpătare în vorbe şi în fapte,
eleganță, dispoziţie de a ierta tuturor toate, sentimente binevoitoare şi îngăduinţă faţă de toti,
cu mare atenție să împletească fermitatea și demnitatea cu smerenia aceea de care vorbește
Aposolul Pavel ”tuturor toate m-am făcut”(1 Cor. 9,22) și ” Nu le fiţi poticnire nici Iudeilor, nici
Elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu,aşa cum şi eu tuturor le plac întru toate, necăutând folosul
meu, ci pe al celor mulţi, pentru ca ei să se mântuiască.” (1 Cor 10, 32-33).
Nu este admis ca preotul să se comporte aspru, autoritar, rigid sau să se distanţeze
prea mult de credinciosi, ci dimpotrivă să-i apropie cât mai mult de inima lui şi prin ea, de
izvorul vieţii Hristos, călăuzindu-i cu tenacitatea, blândeţea, mărinimia şi dragostea lui
părintească, cu acea dragoste şi bunatate calmă, înţelegătoare, generoasă şi edificatoare, cu
care se slujesc şi se castigă sufletele pentru mântuire.De aceea Sfântul Grigorie de Nazianzs
spune la un momenz dat:”Preotul trebuie să se impună păstoriţilor săi,nu prin rangul său,ci
prin virtutea sa”.
Preotul are însă un rol determinant în viaţa şi preocupările credincioşilor ortodocşi
români nu numai în domeniul vieţii religios-morale, ci şi în al vieţii sociale. El este nu numai
preot, ci şi membru al societății în care traieşte, participind la întreaga viață socială şi
cetăţenească a comunitaţii sale. În rezolvarea diferitelor probleme de acest gen, atitudinea şi
contribuţia preotului sunt edificatoare pentru credincioşi. Încrederea acordată preotului
prilejuieşte acestuia posibilitatea de a cunoaşte îndeaproape viaţa de familie a pastoriţilor săi,
cu bucuriile, greutaţile sau cerintele acesteia, şi de a interveni cu sfatul sau cu autoritatea sa
ori de câte ori este nevoie. El se apropie astfel de credincioşi nu numai ca preot, ci şi ca om.
Dostoievski, prin Idiotul, personajul în care a încercat să așeze toată frumusețea
umană în cap 5 al cărții cu același nume zice că: ”frumusețea va slava lumea”.
 Firea omului însă este frumoasă, normalitatea omului este frumusețea, păcatul este
un accident, o abatere de la calea firească, fiincă este greu să înainteze prin desișul păcatelor
(păcatul fiind abaterea de la calea cea dreaptă), decât prin lumina virtuților, ”umblaţi cât aveţi
Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge.”(Ioan
12,35).
Vedem în întoarcerea fiului risipitor, că abia atunci când își vine în sine, în fire, adică
atunci când își revine din risipirea pe care și-o asumase inconștient, atunci când este atent și
conștient, se întoarce la Tatăl său.
Omul este ” făptura minunată” de care amintește psalmistul” te voi lăuda, că sunt
o făptură aşa de minunată.”(Ps.138,14) dar care subiectiv, este supus păcatului ” în păcate m-
a născut maica mea”. Și cu toate acestea Mântuitorul ne încredințează că ” Voi sunteţi sarea
pământului”, ”Voi sunteți lumina lumii”(Matei 5, 13 – 14) și promisiunea plină de bucurie: ”
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”( Matei 5,12).
Omul, făptură amestecată din smerenie și din mărire. Omul, punctul unde cerul se
unește cu pământul.
Deci, destinația omului este Cerul. Ce taină minunată, cu pământul să câștigăm
Cerul.
Urmând pilda păstorilor buni care merg când trebuie în fruntea turmei pe cărări de
munte, dar mai adeseori în mijlocul ei şi se îngrijesc de hrana ei, păstorul de suflete işi va găsi
totdeauna locul util şi călăuzitor în mijlocul credincioşilor săi şi al societăţii în care trăieşte.
Şi dacă ar fi să concluzionez mi-aş permite să-l citez pe Sfântul Ioan Gură de Aur,
care tratatul său despre preoţie definea chipul unui adevărat preot ca având „erudiţia lui
Tucitide, elocinţa lui Demostene, slujirea Sfântului Apostol Pavel şi sacrificiul lui Hristos.”

Pr. George Drogeanu

Parohia Jitia de Sus

Protoieria Focșani II