Arta romană

La baza artei romane stau tradiţiile locale

etrusce şi influenţele greceşti: De la etrusci, romanii
au moşteni în special folosirea bolţii şi arcadei, iar
în sculptură, preferinţa pentru portret. “Arta romană
nu este însă o artă eclectică (…) toate elementele de
artă etruscă sau greacă au fost contopite şi
prelucrate în mod creator, iar operele de artă
dovedesc un stil original.”Pe de altă parte însă dacă avem în vedere faptul că arta romană se
referă nu numai la creaţiile de pe pământ italic ci şi la arta provinciilor din Imperiu se pune
întrebarea în ce măsură se poate vorbi de o “artă romană”? ”Originea diversă a populaţiilor
intrate în compoziţia Imperiului roman, tradiţiile lor culturale atât de diverse, capacitatea
fiecăruia de-a asimila spiritul civilizaţiei romane au determintat o reelaborare permanetă a
aportului romanilor (…) Arta romană în totalitatea ei păstrază adeseori amprenta spiritului, a
concepţiei, a stilului artistic al acestor populaţii”. Ceea ce caracterizează arta romană este
tendinţa ei spre realism fapt de înţeles dacă avem în vedere spiritul pozitiv şi realist al romanilor.
“Străvechiul fond rustic al romanilor nu îi putea ajuta să aprecieze nici subtiliatea, nici fantezia
nici rafinamentul, nici temele pur abstracte în artă.” Se disting două perioade distincte ale artei
romane: arta republicii care se leagă de vechile tradiţii locale “ca versul saturnian şi simplele
comedii populare”. Este clar că cea mai vehe creaţie aristică din roma este legată de tendinţele
realiste ale artei eleniste, când se pun bazele portetului roman ca forma reprezentativă de artă-
explicabil prin rigida viaţă familială, prin venerarea capului familiei şi a stămoşilor a căror
portete “imagines” împodobeau pereţii caselor romane. “Deşi din punct de vedere artistic sunt
sumar executate, prin forma slab modelată şi încrustările adânci (ce aduc a mască mortuară-n.n)
aceste portete impresionează prin tăria interioară şi puritate morală. Ele degajă un înalt spirit al
virtuţilor republicane, al onorabilităţii şi al hotărârii ferme. Diferenţa dintre portretul grec şi cel
roman: la portretul grec caracterul individual al trăsăturilor feţei este atenuat, înfăţişarea omului
este redată în mod pătrunzător; cel roman, unicul şi individualul se desprind cu o veridicitate
dură şi incisivă, fără a se lua în considerare particularitatea temperamentului omenesc”. O a doua
perioadă a artei -epoca de maturitate a artei romane, în care apar monumentele cele mai
reprezentative -se incadrează între sfârşitul secolului Ia.Chr.şi sfârşitul sec II.p.Chr. În această
perioadă Imperiul Roman atinge apogeul teritorial, economic şi militar. În această perioadă de
relativă pace şi stabilitate, în decurs de câteva decenii Roma, după cum afirma însuşi Augustus
“s-a prefăcut dintr-un oraş de argilă într-un oras de marmură”.

1
Arhitectura romană se caracterizează printr-o
varietate mare de construcţii impusă de cerinţele
vieţii publice şi de stat. Procedeele de construcţie
au fost perfecţionate în sec II a.Chr., când s-a
descoperit un fel de ciment: un conglomerat
artifical de nisip şi pietriş, amestecat cu materii
vulcanice peste care se turna în cofraje mortar.În
final peretele era acoperit cu cărămizi arse sau blocuri de piatră romboidale.Prin folosirea
generalizată a cărămizilor arse, a fost posibilă
construcţia boltei în leagăn şi a unor cupole care
puteau acoperi săli de mari dimensiuni în special la
clădirile cu scop utilitar: basilici, terme, apeducte
etc. arhitectura romana În continuare vor fi
abordate principalele tipuri arhitectonice romane cu
caracteristicile sale constructive, fiind luate în
considerare şi aspectele legate de rolul lor
propagandistic avut în contextul cultului imperial.

Forurile erau ansambluri arhitectonice de formă dreptunghiulară, cu o colonadă şi cu diferite

clădiri de uz public: temple, basilici, biblioteci, etc. La Roma, împăraţii au ridicat numeroase
foruri purtând numele acelora care le-au construit (Augustus, Vespasian, Nerva, Traian).Primul
for al fost cel început de Caesar şi terminat de Augstus (şi care îi va purta numele).Forul măsoară
118 X 125 m şi se caracterizează ,aidoma altor complexe similare, printr-o evidentă
axialitate.Ambele laturi lungi sunt flancate de colonade ,iar în partea opusă intrării se află
templul lui Mars Ultor(…)În vreme ce Ara pacis este un monument închinat păcii lui
Augustus,Forul este dedicat victoriilor sale.Prin aceasta şi-a dovedit virtus şi pietas, răzbunându-l
pe tatăl său Caesar şi spălând ruşinea nedemnelor înfrângeri ale romanilor de către parţi. Tocmai
din atare pricină templul a fost închinat lui Marte Răzbunătorul şi el a devenit sediul şedinţelor
consacrate problemelor de pace şi război. Cel mai mare a fost Forum Traiani construit de
Apollodor din Damasc la începutul sec II p.Chr. Complexul arhitectural se întindea pe o lungime
de 280m şi pe o lăţime de 200 m şi era compus din două pieţe despărţite între ele printr-un
ansamblu de construcţii. Intrarea în piaţă se făcea printr-un arc de triumf.În mijlocul pieţii se afla
o statuie ecvestră a lui Traian .În a doua piaţă se afla templul dedicat împăratului Legătura între
aceste dpuă pieţe era făcută de basilica Ulpia, două bibloteci şi de Columna lui Traian. Forul lui
Traian oferă şi ocazia unei comparaţii între anasamblul de construcţii grecesc (reprezentat în
acest caz de Acropole)şi cel roman. Forul lui Traian este exemplu specific al ordinii pedante şi a
predilecţiei pentru simetria perfectă, pentru succesiunea coresctă şi axa comună a întregii
construcţii ce amintesc de templul egiptean. Însă forul nu a fost conceput pentru defilări lipsind
bineînţeles nota misterioasă a construcţiilor egiptene. Fiecare din copmonentele forului dau
impresia de ceva închegat şi încheiat. Diferenţa majoră între sistemul grecesc şi roman de
construcţie era că meşterii romani era că cei din urmănu lucrau cu corpuri de construcţie cum

2
făceau grecii, ci cu interioare deschise, din care se ridică corpuri de clădire cum ar fi coloana şi
templul.

Basilicile erau construcţii publice de mari proporţii (cea construită în timpul lui Caesar avea 109
X 104 m) ce serveau ca săli de tribunal. Forma de basilică a fost concepută în sec II a.Chr. şi a
devenit repede una din creaţiile specifice ale arhitecturii romane. Planul basilicii consta dintr-o
sală mare dreptunghiulară, împărţită prin şiruri de coloane într-o navă centrală şi două sau patru
nave laterale. Pe una din laturile mici se afla o absidă und era masa de judecată. Basilicile erau
de obicei aşezate pe una din laturile forului, de exemplu basilica Ulpia de pe forul lui Traian.

Amfiteatrele sunt alte exemple specifice de

arhitectură romană. Aceste construcţii ovale au
fost realizate prin dublarea teatrului
semicircular greco-roman. Arena, de formă
eliptică era acoperită cu nisip (lat arena -nisip),
ca să absoarbă sângele gladiatorilor. Tot aici se
organizau însă şi concursuri sportive şi lupte cu
fiare sălbatice. Primul amfitearu, parţial din
piatră, a fost construit la Roma de Augustus, al
doilea sub Nero. Cel mai mare amfiteatru
roman a fost Colosseumul, construit în anul 80 p.Chr de împăratul Titus Flavius (numele original
fiind Amphitetrum Flavium) cu o capacitate de 50.000 locuri (spectatorii putând fi evacuaţi în
caz de necesitate în opt minute prin cele 80 de intrări), cu o suprafaţă de 186 X 150 m, iar
suprafaţa arenei de 87 X 54 m. Colseumul era(este) format din patru etaje cu coloane dorice,
ionice, corintice, iar la ultimul etaj pilaştrii în ordin toscan.Sub tribună se aflau camerele
gladiatorilor şi cuştile pentru fiarele sălbatice.Din afară, Colosseumul surpeinde prin lipsa
oricărui accent:cele patru etaje nu corespund exact cu ordinele arcaturilor dar marchează
structura lor interioară Deşi s-a reproşat arhitecţilor numărul mare de coloane,acestea fortifică
energia arcurilor şi creează un putrenic contrast între columnele interne întunecate şi fusurile
luminoase, făcând edificiul mai proporţionat. “Atare clădire era una din mijloacele importante de
menţinere a populaţiei Romei, aflată în continuă stare de nemulţumire latentă, în bună dispoziţie,
fiind totodată reprezentativă pentru societatea imperială. Reprezentaţiile şi ceremoniile erau
factorul unificator al unui public dispus ierarhic în funcţie de rangul său social “

Podurile şi apeductele Podurile romane, indispensabile susţinerii reţelei de drumuri, erau perfect
calculate să reziste presiunii apei. Podurile, majoritatea din epoca imperială, nu foloseau
întoteauna betonul, ci blocuri de travertin. Din cele mai vechi timpuri în construcţia de poduri se
folosea arcul liber. Pons Milvius, construit
în 109 a. Chr., avea arcele cu deschiderea
de 18 m, cel din Spania, de lângă
Alcantara, peste râul Tajo, realizat din
granit, avea lungimea de 189 m, cu 6 arce
3
semicirculare, deschiderea celui mai mare fiind de 27 m. Podul de la Drobeta construit în timpul
lui Traian avea o lungime de circa 900 m cu pilonii de piatră la o distanţă de 51 unul de altul.
podurile romane Adesea podurile trecând peste un câmp sau râu serveau ca suporturi pentru
apeducte. Primul apeduct a fost construit pe la 312 a.Chr., având o lungime de 16,5 km.Două
secole mai târziu a fost construit un altul , care aproviziona roma cu apă de la odistanţă de 91 km
. În epoca imperială Roma dispunea de 31 de apeducte cu o lungime totală de 430 km şi care
aduceau în oraş peste un milon de metri cubi de apă pe zi. Apeductele, ”principalul semn al
măreţiei Imperiului roman” după spusele lui Frontinus, puteau atinge dimensiuni impresionante:
apeductul din Segovia (din timpul lui Augustus), funcţionbil şi azi a128 arce, pe două nivele.
Realizat din blocuri de granit alb, construcţia atinge 27 m înălţime. Apeductul de la Pont du Gard
(zona Nimes) prezintă trei ordine de arce suprapuse, deschiderea arcelor inferioare fiind de 23 m.

Templele romane aveau aceleaşi planimetrie ca şi cele etrusce. Primele templ într-adevăr
monumentale aparţin epocii republicii târzii şi ale epocii lui Augustus cum ar fi aşa numita
“maison caree” de la Nimes şi templul Fortuna Virilis de la Roma.care aparţin tipului
pseudoperipter. În elementele sale principale acesta se aseamănă peripterului, numai că are
naosul plasat în fundul clădirii, astfel coloanel din spatele templului sunt direct lipite de
perete.Templul era aşezat pe un soclu înalt, având la intrare o scară largă.Romanii însă au
construit şi temple de formă circulară, înconjurate de coloane (Tolos). Dintre templele cu plan
rotund cea mai faimoasă construcţie este Pantheonul, un templu destinat tuturor zeilor,
exprimând prin acesta unitatea Imperiului roman. Pantheonul este compus dintr-o rotondă
imensă de cărămidă, acoperită de plăci de marmură şi având în faţă un portic cu opt coloane.
Pereţii interiori sunt dispuşi în trei rânduri orizontale: cel inferior împodobit cu mari coloane şi
pilaştrii care încaderază nişele, deasupra o serie de ferestre oarbe, între care sunt plasaţi mici
pilaştrii, peste toate plutând uriaşa cupolă împărţită în casete din ce în ce mai mici cu cât ne
apropriem de vârf. Impresia de măreţie este accentuată şi de vastitatea sălii cu un diametru de 43
m şi înălţime de 42 m. Deşi impresioneză prin simplitate şi caracter unitar, construcţia poartă
amprenta religiei romane impersonale. templele romane Perfect conservate au rămas templele
din sudul Galliei, din oraşele Vienne şi Nimes(aşa zisul Maison Carree– templu ridicat în timpul
lui Augustus).

Termele nu erau doar băi enorme ci şi locuri de

recreere.Dintre cele existente la Roma (la
recensămâtul din 33 a.Chr. existau 170 de terme) mai
renumite erau Termele lui Agrippa(care erau şi cele
mai vechi fiind construite între 27-25 a.Chr.), Termele
lui Diocleţian (construite între 298-305) fiind cele mai
grandioase cu o suprafaţă de 376 X 361 m cu o
capacitate de 3000 persoane şi cu o sală de gimanstică
circulară cu diametrul de 144 m. Cele mai splendide,
ca motiv decoraţional, erau Termele lui
Caracalla,datând din sec III a.Chr. care ocupau un spaţiu pătrat de 330 m, şi care în sec VI mai
4
erau funcţionale. Planimetria termelor era cea stabilită încă din sec II.p.Chr: prima încăpere era
frigidarium ocupată de o piscină cu apă rece, urma sala de trecere (tepidarium) spre sala băilor de
aburi caldarium .Încălzirea încăperilor se făcea print-un sistem de tuburi de teracotă prin care
circula aer cald.

Columnele şi arcurile reprezintă monumente specific militare,

dedicate generalilor şi împăraţilor victorioşi. Cel mai
reprezentativ în acest context este, Columna lui Traian singurul
monument care a supravieţuit aproape intact din Forul lui
Traian. Pe o bază profilată, decorată în basorelief cu arme
dacice şi sarmatice şi cu o inscripţie dedicatorie deasupra uşii
de intrare se află cei 17 tamburi tăiaţi în marmură de Parros
(…) Fusul Columnei are la bază diametrul de 3,68
m iar sus se subţiază ca o coloană normală până la
3,29 m. Deasupra se afla la început o statuie a lui
Traian, pierdută cândva în zorii evului mediu. La
1558 papa Sixtus V a aşezat în locul ei actuala
statuie a Sf.Petru. Înălţimea totală, este de aproape 38 m din care coloana însăşi
numără 29,77 m sau 100 picioare romane.”Columna este înainte de toate şi în cel
mai înalt grad un monument propagandistic, multe scene fiind incluse doar pentru
valoarea lor ideologico-simbolică În felul lor, reliefurile acestea antice, sunt cele
mai apropriate de filmul modern de propagandă.” Trofeul de la Adamclisi, dedicat
lui Mars Ultor reprezintă un alt monument specific de propagandă al epocii traiane.
Construcţia consta dintr-un masiv nucleu cilindric cu un diametru de aproape 40 m şi parte
superioară terminată în formă de con. Din vârful acestuia se înălţa un fel de trunchi hexagonal ce
purta două inscripţii dedicatorii identice şi care dădea ansamblului o înălţime egală cu diametrul
De jur împrejurul cilindrului, la mijlocul tamburului alerga o friză formată din 54 de metope
înalte de 1,58 m cu scene din războaiele dacice. Desupra turnului hexagonal se afla trofeul, înalt
de 4,75 m… “În ciuda grandorii monumentale a ansamblului, decoraţia sculpturală trebuie
clasificată ca extrem de primitivă Pare-se că Trofeul a fost înălţat de chiar aceia care au câştigat
războiul, adică înşişi de soldaţii romani”. Arcurile de triumf- sunt un alt tip de monumente tipic
romane, dintre toate distingându-se prin măreţie cele lui Traian de la Benevento care a fost
“refolosit”fără reţineri de Constantin cel Mare pentru a-şi construi Arcul de triumf propriu şi,
Arcul lui Titus-înalt de circa 20 m îmbrăcat în marmură, prevăzut cu reliefuri care redau scene
din victoriile împăratului împotriva iudeilor. Arcul lui Titus, este primul care foloseşte capitelul
compozit, un capitel corintic prevăzut în partea de sus cu volute ionice.

5
Sculptura. În perioada începuturilor ei sculptura romană se
confunda cu cea etruscă. Primele opere remarcabile, din sec IV-
III a.Chr.- statuia în bromz Oratorul şi busturile de bronz ale lui
Brutus şi Scipio Africanul sunt opere etrusco-romane. A urmat
apoi influenţa sculpturii elenistice, în care artistul punea
accentul pe caracteristicile personale unice ale individului,
relevând raporturile dintre expresia figurii şi caracterul
personajului. În cadrul creaţiilor sculpturale cele mai
importante ramuri au fost basorelieful istoric şi portretul oficial
care s-au dezvoltat sub impulsul necesităţilor propagandistice
imperiale de stat şi al prozei istorice. De obicei scenele
reprezentate în basoreliefuri sunt delimitate în timp şi spaţiu
prin detalii de amănunt, peisaje, ori costume sau tipuri etnice.
Un exemplu tipic este Ara Pacis Augustae ridicat de împăratul
Augustus în anul 9 p. Chr. Basorelieful redă procesiunea la care
ia parte împăratul împreună cu familia imperială. Atmosfera este sobră, monotonă chiar, accentul
fiind pus nu atât pe ceremonal ci pe prezenţa augustă şi sacră a împăratului, care prin poziţia sa e
singularizat ca primus inter pares. ”Este şi primul monument oficial cu reliefuri istorice pe care îl
cunoaştem în mod nemijlocit şi, pare a fi cel dintâi de acest fel, inaugurând o glorioasă tradiţie în
arta romană.” Un alt relief reprezentativ este cel de pe arcul lui Titus care înfăţişează procesiunea
triumfală a trupelor romane care se întorceai încărcate cu prăzi din războiul iudaic. Procesiunea
este înfăţişată chiar în momentul în care trece sub Porta Triumfalis, pe una din panouri fiind
înfăţişat împăratul, înălţat deasupra procesiunii printr-o statură majestuoasă, el stă în picioare în
foarte împodobitul car triumfal tras de patru cai. Reliefurile ca cele de pe arcul lui Titus, vădesc
întregul potenţial al artei oficiale romane: personajele reale se asociază zeilor şi personificărilor
în sinteze alegorice, într-o formă denumită de P. G. Hammberg “marea tradiţie a reprezentării
imperiale” Reliefurile de pe Columna lui Traian se prezintă a fi dintre cele mai complexe din arta
romană. Desfăşurat în spirală pe întregul trunchi al coloanei, el cuprind aproximativ 2500 figuri,
care se întind pe o lungime de 200 m. Anatomia indivizilor este redată cu multă abilitate: morţii
şi răniţii au trăsăturile deformate,prizonierii au figuri resemnate, luptătorii trăiesc intensitatea
încleştărilor.Există câteva elemente negative, şi anume în primul rând faptul că desfăşurarea
acţiunii nu poate fi urmărită de jos, de la baza columnei şi, în al doiloea rând elementele
caracteristice ale scenelor nu sunt suficient delimitate de unde o anume monotonie. sculpturile
romane Cât priveşte portretul roman preocuparea dominantă este cea a redării realiste, împinse
până la a reda inclusiv diformităţile presonajului; remarcabile sunt portretele împăratului
Claudius cu faţa dominată de un zâmbet viclean sau cel a lui Nero în care nebunia personajului
este clar redată în privirea apăsătoare- criminală. Bineînţeles există şi tendinţe spre tipizare,
idealizare, exemplul cel mai elocvent în acest sens fiind statuia lui Augustus de la Prima Porta.
Hannestadt o consideră ca fiind cea mai reuşită operă propagandistică în formă de statuie din
perioada respectivă şi în felul ei o piesă ce va fi cu greu depăşită mai târziu. Statuia de marmură,
înaltă de 208 cm îl redă pe Augustus ca imperator purtând cuirasa şi paludamentum drapat în
6
jurul şoldurilor.Braţul drept este întins şi ridicat în gestul adlocutio, reprezentând tipul
comandantului care păşeşete înainte pentru a se adresa soldaţior săi În acelaşi tip de statuie
propagandistic-idealizantă se înscrie şi sculptura evcestră a lui Marcus Aurelius, singura statuie
ecvestră imperială păstrată integral (Statuia a supravieţuit Evului Mediu fiindcă se credea că îl
reprezintă pe Constantin cel Mare, primul împărat creştin). Mâna dreaptă face acelaşi gest de
adlocutio ca şi Augustus. Se poate observa o anumită discrepanţă între modelajul calului mult
mai dezinvolt şi mai plin de viaţă şi cel al călăreţului”cu trupul aplatizat şi degete moliî, aspecte
care prevestesc descompunerea formei tipică antichităţii târzii”. Există o serie de asemănări între
cele două statui:ambele au trăsături expresioniste. Braţul drept al lui Augustus este
supradimensionat. Aurelius stă mult la dreapta calului său ca şi cum nu ar face corp comun cu
animalul. Motivul acestor disproporţii este că se preconiza privirea acestor statui din acelaşi
unghi „optim”. O trăsătură specifică sculpturii romane este prezenţa masivă a portretelor de
femei. Acestea sunt redări realiste de matroane romane având ca elemente caracterizante
accesoriile şi felul coafurii. În anumite epoci sculptorul caută să obţină anumite efecte folosind
artificii tehnice: folosirea burghiului în reprezentarea reliefată a pieptănăturii, indicarea pupilei
printr-o iniczie,sau irisul incercuindu-l într-un inel. Spre sfârşitul sec III p.Chr. sculptorii
urmăresc o simplificare a modelului, ca în grupul statuar de porfir reprezentând Tetrarhii; în
secolul următor dau formelor proporţii colosale: capul de dimensiuni enorme a lui Constantin cel
Mare sau „colosul de la Barletta” o statuie de bronz din sec IV p. Chr. înaltă de 4,49 m
reprezentând probabil pe Valentinianus.

Pictura şi mozaicul. Pictura romană este dominată de un convenţionalism elegant de sorginte

elenistică, scenografice jocuri de lumină observabile mai ales în Casa familiei Vettius şi Villa
Misteriilor. Pe lângă aceste aspecte elenistice, pictura romană manifestă o predilecţie pentru
temele narative şi istorice, dar şi reprezentări de gen(scene de viaţă cotidiană) şi peisagistice.
Tehnicile folosite erau fresca, tempera şi encaustul (amestecul culorilor cu ceară). Reprezentările
picturale cele mai expresive se găsesc la Herculanum şi Pompei unde sub cenuşa vulcanică
aceste reprezentări picturale s-au păstrat aproape intacte. Cât priveşte mozaicul, până în sec II
P.Chr. era lucrat aproape exclusiv în alb-negru, dar din secolul următor mozaicurile policrome
încep să acopere pavimentul, pereţii şi plafonul vilelor. Celebrele sunt mozaicurile reprezentând
bătălia lui Alexandru Macedon de la Issos, dar şi complexele mozaicale de la Aquilea şi cele de
la Piazza Armerina (Sicilia). Arta romană s-a afirmat, într-un timp relativ scurt, printr-o
prodigioasă activitate. Ea a realizat o serie de inovaţii mai ales prin folosirea cimentului, a
arcelor şi arcadelor. Marea însemnătate istorică a artei romane a fost capacitatea de sintetizare şi
răspândirea principiilor de cultură şi artă a lumii antice.