Curs 7

Geneza Uniunii Europene

Ideea de U.E. îşi are originea în proiecte mai vechi din care unele au
prins viaţă într-o formă sau alta, idee care a însemnat în acelaşi timp evoluţia
civilizaţiei pe continentul european.
Exemplu pers.: Victor Hugo care foloseşte pentru prima dată în
scrierile lui filozofice expresia de „Statele Unite ale Europei”. Această idee
trebuie interpretată în sens umanist şi pacifist; a apărut din dorinţa de a
soluţiona o serie de conflicte ce aveau loc în Europa mai ales în relaţiile
franco-germane.
După primul Război Mondial, ideea de U.E. o reia austriacul Rihard
Calergi care a militat pentru cererea unei Uniuni Pan Europene după
modelul SUA.
Ideea înfiinţării acestei uniuni urmărea, de asemenea, diminuarea
tensiunilor dintre Franţa şi Germania în privinţa resurselor de cărbune din
zona Saarului şi problema producţiei de oţel la nivelul Europei.
În 1929 ministrul de externe francez Aristide Briand prezintă în faţa
Adunării Societăţii Naţiunilor de la Geneva un proiect de formare a Statelor
Unite ale Europei.
Prin propunerea lui Briand se urmărea atât stabilire unui gen de
legătură federală între ţările europene şi o anumită cooperare economică
între acestea în vederea menţinerii păcii şi asigurării dezvoltării economice
pe continent.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, ideea creerii U.E. a
renăscut cu mai multă intensitate fiind exprimată de o categorie largă de
personalităţi dintr-o serie de ţări ale Europei Occidentale.
Este de remarcat poziţia generalului De Gaulle, viitorul preşedinte al
Franţei, arăta că Franţa este dispusă să facă trucuri pentru a crea la nivelul
Europei un cadru unitar, practic şi durabil de cooperare pentru apărare şi
pentru nevoi de dezvoltare.
După al doilea Război Mondial în Europa sunt folosiţi deja o serie de
termeni în relaţiile interstatale ca alianţă, asociere, uniune, U.E.
Ideea de integrare europeană a devenit şi mai stringentă datorită
nevoii de refacere şi modernizare a economiilor distruse în timpul
războiului.
În anul 1947 mai multe mişcări ce militau pentru unitatea europeană
s-au regrupat pentru crearea „Comitetului Internaţional de Cooperare al

1
Mişcărilor pentru Unificarea Europei” care mai târziu se va numi Mişcarea
Europeană.
La primul congres al acestei mişcări de la Haga din 1948, la care au
participat 800 de delegaţi din 19 ţări, s-a pus problema creării unei zone
europene de comerţ liber, a unei pieţe comune şi a necesităţii creării unor
instituţii europene ca Parlamentul European sau Curtea de Justiţie.
Procesul de integrare comunitară pe care îl vizau aceste mişcări aveau
în atenţie piaţa internă, moneda, coeziunea economică şi socială, politica
externă şi securitatea la nivelul spaţiului integrat.
Ideile menţionate au fost materializate prin iniţiativele a doi miniştri
de externe: italianul Alpiera Pineli, francezul Jean Monet.

Planul Marşal şi U.E.

După al doilea Război Mondial s-a pus problema refacerii Europei
Occidentale.
Aplicarea planului Marşal a fost o vastă operaţiune politică şi
economică care a antrenat schimbări radicale în Europa Occidentală,
consolidând în acelaşi timp poziţia SUA ca primă putere mondială.
Scopul acestui plan a fost de refacere a economiilor occidentale şi de
contracarare a Uniunii Sovietice condusă de Stalin de a se extinde spre
Occident (spre Vest).
Aplicarea planului Marşal a creat pentru SUA şi posibilitatea depăşirii
recesiunii din propria economie, majoritatea produselor şi echipamentelor
din America de Nord fiind exprimate prin acest plan Europei Occidentale.
Aplicarea planului s-a făcut sub directa monitorizare din partea SUA
pe baza legii asistenţei externe aprobată de preşedintele Truman şi care a
constituit temeiul legal al programului de Recuperare Europeană.
În 1948 la Paris s-a semnat convenţia constitutivă a Organizaţiei
Europene de Cooperare Economică cu rol de agenţie europeană a planului
Marşal.
În cadrul acestei organizaţi au fost cooptate 16 ţări europene (Austria,
Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Turcia, ultimele Republica
Federală Germaina şi Spania).
În structura acestor state au fost admise SUA şi Canada ca membri
asociaţi, iar Iugoslavia cu statut de observator.
În aplicarea planului Marşal trebuie să distingem două aspecte:
• Ajutor economic;
• Cooperarea şi integrarea intraeuropeană.

2
 Pentru mulţi economişti şi oameni politici europeni, aplicarea planului
Marşal a avut consecinţe importante asupra viitorului Europei. El a pregătit
terenul pentru unificarea Europei din punct de vedere vamal, monetar,
financiar, politic.

Procesul de integrare economică europeană

Din punct de vedere economic integrarea este un proces complex şi
îndelungat.
Prin acest proces două sau mai multe pieţe naţionale anterior separate
şi de dimensiuni unitare se unesc pentru a forma o singură piaţă comună de
dimensiuni mai eficiente.
Pentru a atinge acest obiectiv au fost necesare la nivel european o
serie de acţiuni de ajustare a structurilor naţionale cu scopul de a se ajunge
cu un minim de cost social la spaţiul ce se doreşte a fi integrat.
În scopul integrării europene a trebuit parcursă o perioadă de tranziţie,
mai lungă pentru unele ţări, mai scurtă pentru altele, pentru realizarea
adoptărilor necesare:
• Transformarea unei părţi a suveranităţii naţionale către unele
instituţii comune (comunitare), acestea dobândind caracter supranaţional.
Datorită acestor instituţii necesare, procesul integrării economice
impune o coordonare politică mai strânsă ce în final duce la integrarea
politică.
Procesul integrării economice poate îmbrăca diferite forme, fiecare cu
avantajele şi dezavantajele sale.
Posibilele forme de integrare economică pot fi:
a) Sistemul de preferinţe vamale;
b) Zone de comerţ liber;
c) Uniuni vamale;
d) Uniuni economice.
a) Sistemul de preferinţe vamale reprezintă o formă de integrare
bazată pe admiterea de către un ansamblu de teritorii vamale în interiorul său
a unor serii de avantaje vamale neaplicabile la alte zone terţe.
b) Zonele de comerţ liber reprezintă o treaptă intermediară între
preferinţele vamale şi uniunea vamală. Aceste zone sunt formaţiuni mai
puţin stabile ce se creează cu caracter tranzitoriu până la formarea uniunilor
vamale.
Def. O zonă de comerţ liber reprezintă un perimetru format din două
sau mai multe ţări care dintr-o dată sau treptat şi-au suprimat obstacolele
vamale şi comerciale dintre ele, dar menţin fiecare faţă de terţi propriile lor

3
tarife vamale şi regiuni comerciale (Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb).
c) Uniunea vamală reprezintă expresia unei integrări mult mai
avansate a două sau mai multe economii naţionale, iniţial separate. Aceasta
presupune suprimarea imediată sau treptată a obstacolelor tarifare şi
comerciale în circulaţia mărfurilor între statele care formează uniunea.
În limbaj economic aceasta înseamnă dezarmare tarifară şi
comercială.

Curs 8

d) Uniunea economică este expresia maximei integrări economice a

două sau mai multe economii naţionale iniţial separate.
Stabilirea libertăţii comerţului prin eliminarea obstacolelor tarifare şi a
restricţiilor cantitative în cadrul uniunii vamale conduce în mod inevitabil la
apariţia unor probleme derivate ca urmare a existenţei unor sisteme diferite,
monetare, fiscale, de transport, de comunicare, etc. În cadrul statelor
participante.
De aceea, paralel sau concomitent cu trecerea la uniunea vamală, se
impune ca necesară şi armonizarea celorlalte elemente, şi anume realizarea
uniunii monetare, a unei politici fiscale comune, etc., toate incluse într-un
cadru general al procesului de preasociere sau predare la spaţiul comunitar.

Avantajele generale ale integrării economice

În sprijinul susţinerii ideii de integrare economică, o serie de

teoreticieni care au fundamentat procesul integrării europene, precum şi cei
din prezent prezintă o serie de avantaje ale acestui proces.
Unele din acestea s-au verificat în timp, altele au infirmat, iar noi
avantaje se întrevăd în viitor, cu atât mai mult cu cât există tendinţa de
realizare a uniunii politice.
Printre avantaje menţionăm:
a) Economiile derivate din producţia de serie mare, care permit o
folosire mai eficientă a resurselor materiale şi financiare la nivelul ţărilor
integrate, iar la nivel micro prin crearea unor intreprinderi de dimensiuni
optime, ceea ce duce la obţinerea unor costuri medii unitare mai mici şi de
aici creşterea competitivităţii produselor în cadrul pieţei comune;
b) Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite;
c) Atenuarea problemelor balanţelor de plăţi;

4
 d) Posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi
abordate la nivel naţional datorită limitării pieţelor;
e) Creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau cu alte
grupări regionale;
f) Formularea mai coerentă a politicii economice naţionale atunci
când ţara cu economia integrată negociază anumite acţiuni cu anumite
instituţii financiare aparţinând spaţiului integrat;
g) Integrarea economică antrenează transformări structurale la
nivel naţional, care determină reducerea discrepanţelor între anumite zone de
dezvoltare;
h) Accelerarea dezvoltării proprii.

Tratatul de la Roma – baza de pornire a integrării

europene

Obiectivul principal al tratatului a fost crearea unei organizaţii cu

personalitate proprie şi anume Comunitatea Economică Europeană.
Scopul acestei organizaţii în obiectivele tratatului de la Roma au fost:
- Eliminarea treptată între statele membre a drepturilor de vamă
şi restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor;
- Stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială
unitare faţă de ţările terţe;
- Suprimarea între statele membre a tuturor obstacolelor ce stau
în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor (circulaţia
factorilor de producţie în spaţiul integrat).
- Introducerea unei politici comune în domeniul agriculturii şi
transportului;
- Coordonarea politicilor economice ale ţărilor membre şi
prevenirea dezechilibrelor a balanţelor de plăţi;
- Stabilirea unor mecanisme de realizare a unei concurenţe reale
în cadrul pieţei comune şi descurajarea acţiunilor de concurenţă neloială şi a
tendinţelor de monopolizare;
- Apropierea legislaţiilor naţionale necesare funcţionării pieţei
comune;
- Constituirea unei bănci europene de investiţii prin care să se
asigure resurse financiare creării activităţilor cu caracter comunitar.
Realizarea obiectivelor stabilite prin Tratatul de la Roma a fost
încredinţată celor patru instituţii: Parlamentul European, Consiliul de

5
Miniştri (Consiliul), Comisia Comunităţii Europene (Comisia), Curtea de
Justiţie.
În prezent, la nivelul U.E. sunt 35 instituţii: Curtea Europeană de
Conturi, Comitetul Regiunilor, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană
de Investiţii, Fondul European de Investiţii, Comitetul Economic şi Social,
Tribunalul de Primă Instanţă.

Obiectivele fundamentale ale U.E.

1. Promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile
a activităţilor economice în ansamblul comunităţii;
2. Creşterea durabilă neinflaţionistă;
3. Promovarea unui grad înalt de competitivitate şi de convergenţă
a performanţelor economice;
4. Atingerea unui nivel de folosire a forţei de muncă şi de
protecţie socială ridicat;
5. Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;
6. Promovarea coeziunii economice şi sociale;
7. Promovarea solidarităţii între statele membre;
8. Promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei prin excluderea
discriminărilor de orice fel şi prin asigurarea unui tratament egal în situaţii
identice şi comparabile;
9. Asigurarea unui nivel ridicat al producţiei şi ameliorării
mediului prin punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor comunitare
prevăzute în tratate în scopul promovării unei dezvoltări durabile.
Cele 9 obiective trebuiesc înfăptuite prin două mijloace principale:
a) Instituirea unei pieţe comune şi a unei uniuni economice
şi monetare;
b) Punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune
avute în vedere prin Tratatul de la Maastricht cu amendamentele ulterioare.

Curs 9

Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la

Maastricht

Tratatul de la Maastricht este rezultatul unui compromis politic între

guvernele statelor membre, documentul decisiv care a dus la crearea U.E.,
adică a noii Europe.
Tratatul are două componente:

6
 - un tratat pentru crearea uniunii economice şi monetare;
- o componentă pentru crearea uniunii politice.
Tratatul pentru crearea U.E. a intrat în vigoare în noiembrie 1993.
Tratatul asupra uniunii economice şi monetare a prevăzut trei etape
importante:
1) 1990-1993- crearea pieţei interne unice care să permită
libertatea totală de mişcare a capitalului între ţările membre şi întărirea
politicii de concurenţă. Acest proces a fost însoţit de coordonarea politicilor
macroeconomice prin planuri de ajustare structurală pentru reducerea
dezechilibrelor şi deţinerea unei convergenţe a structurilor macroeconomice
naţionale.
2) 1994-1998- a însemnat crearea unor noi structuri
instituţionale cum ar fi Institutul Monetar European cu sediul la
Frankfurt, înfiinţat în anul 1994, care a constituit ca o etapă de tranziţie
pentru crearea Băncii Centrale Europene. Crearea acestui institut a însemnat
unificarea politicilor monetare şi pregătirea, condiţii pentru trecerea la
moneda europeană.
Institutul Monetar European (I.M.E.) avea următoarele funcţii:
- întărirea politicilor monetare naţionale în scopul asigurării
stabilităţii preţurilor;
- supravegherea funcţiilor Sistemului Monetar European şi a
sistemului E.C.U. de clearing.
Pregătirea instrumentelor viitoarei politici monetare unice, moment în
care Institutul Monetar European a înlocuit comitetul guvernatorilor băncilor
centrale şi a preluat activităţile Fondului European de Cooperare Europeană.
Printre politicile aplicate în această etapă menţionăm:
- interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la
instituţiile financiare;
- interzicerea finanţării din bani publici a deficitelor bugetare;
- realizarea unei mai mari convergenţe a economiilor ţărilor
membre.
3) 1999-2002- În această etapă s-a realizat transferul
responsabilităţilor de la nivel naţional la nivel comunitar.
În această etapă au loc acţiunile:
- instituirea monedei unice euro şi crearea Băncii Centrale
Europene care coordonează politica monetară unică;
- fixarea ratelor de schimb între monedele naţionale.

Tratatul U.E. prevedea ca în etapa a treia menţionată a Uniunii

Economice Monetare (U.E.M.) să poată fi făcută numai de statele membre

7
ale căror economii şi politici economice sunt convergente în mod
considerabil şi durabil.
Tratatul U.E. prevede patru criterii de convergenţă:
1) Stabilirea preţurilor
Statele membre trebuiau să demonstreze că în cursul ultimului an care
preceda trecerea la cea de-a treia etapă, rata inflaţiei să nu depăşească decât
cu 1,5% media celor trei state ale U.E. care aveau cea mia mică rată a
inflaţiei.
U.E.M. se bazează pe ideea că preţurile stabile alături de finanţele
publice puternice constituie cea mai bună bază pentru creşterea economică şi
crearea de noi locuri de muncă.
Stabilitatea preţurilor la nivelul U.E. se asigură prin echilibrul realizat
între politica monetară a Băncii Centrale Europene (creşterea sau diminuarea
ratei dobânzii pe termen scurt) şi politicile bugetare ale statelor membre care
să nu permită o fluctuaţie a preţurilor de peste 2%.
2) Existenţa unor finanţe publice puternice printr-un buget
naţional consolidat a cărui deficit să nu depăşească 3% din P.I.B., iar datoria
publică să nu depăşească 60% din P.I.B.
Deficitele bugetare scăzute permit menţinerea unor rate ale dobânzii
la nivel redus fapt ce avantajează procesul investiţional.
În acelaşi timp, disciplina bugetară reduce volumul datoriei publice şi
disponibilizează bani publici pentru punerea în practică a programelor de
creştere economică şi a creării de noi locuri de muncă.
3) Stabilirea cursurilor de schimb
Statele membre trebuiau să respecte marjele normale de fluctuaţie
prevăzute prin mecanismele de schimb ale Sistemului Monetar European pe
o perioadă de cel puţin 2 ani.
4) Rata dobânzii, care nu trebuie să fluctueze mai mult de 2% faţă de
media ratelor celor 3 state cu cele mai mici rate ale dobânzii.
Pentru că nu toate statele la momentul respectiv îndeplineau aceste
condiţii, U.E. a trebuit să facă faţă unor eforturi mari de ameliorare a
gestiunii sale pentru a ajunge să lanseze moneda euro pe principiile stabilite.
În legătură cu tratatul asupra uniunii politice, acesta cuprindea trei
elemente de structură care constituie completările pe care T.U.E. le face
Tratatului de la Roma:
- Comunitatea Economică;
- politica externă şi securitatea comună (P.E.S.C.);
- politica justiţiei şi afacerile interne (P.J.A.I.).
Dintre noutăţile instituţionale ale T.U.E. menţionăm:

8
 a) desemnarea Consiliului European drept organismul care defineşte
liniile politice generale care este organul motor al U.E.
b) atribuirea de noi puteri Parlamentului European prin noua
procedură de codecizie şi extinderea procedurii de cooperare;
c) extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştri
(2/3 din membri);
d) crearea posibilităţii pentru Curtea de Justiţie a U.E. de a amenda
statele membre care nu respectă legislaţia comunitară şi înfiinţarea
Tribunalului de Primă Instanţă ca urmare a înmulţirii proceselor la Curtea de
Justiţie;
e) înfiinţarea Băncii Europene de Investiţii şi a Comitetului
Regiunilor;
f) introducerea principiului subsidiarităţii în relaţiile dintre instituţiile
comunitare şi statele membre;
g) introducerea cetăţeniei europene.

Instituţiile europene

A) Parlamentul European
Prin Tratatul Comunităţii Economice Europene, Parlamentul
European (P.E.) este cea mai importantă dintre instituţii deoarece
consfinţeşte spiritul democratic al spaţiului integrat al U.E.
Fiecare stat membru al U.E. (27 state) dispune în P.E. de un număr de
locuri mai mult sau mai puţin proporţional cu populaţia statului respectiv.
România are 35 parlamentari europeni.
P.E. reprezintă în viziunea Tratatului de la Roma popoarele statelor
reunite în cadrul U.E.
Primele alegeri pentru P.E. au avut loc în iunie 1979.
P.E. are 732 de parlamentari stabiliţi prin Tratatul de la Missaa intrat
în vigoare din 2003.
Atribuţiile P.E. s-au extins treptat, ajungându-se la o acumulare de
competenţe.
Pentru adoptarea normelor comunitare în P.E. funcţionează 5
proceduri:
- avizul - pentru propunerile Comisiei Europene;
- concentrarea - conlucrarea dintre Parlament, Consiliu şi Comisie
pentru actele comunitare cu implicaţii financiare notabile, Consiliul de
Miniştri având ultimul cuvânt;

9
 - avizul conform - a fost introdus prin actul unic în privinţa
aderărilor şi asocierilor statelor terţe;
- cooperarea - presupune o conlucrare complexă între Comisie,
Parlament şi Consiliu, Consiliul neputând decide contra Parlamentului decât
cu unanimitate;
- codecizia - un ansamblu de decizii începând cu acordul
Consiliului şi în final cu acordul Parlamentului;
Tratatul de la Maastricht privind uniunea a însemnat o etapă
importantă în recunoaşterea P.E.
În tratat se stipulează că dispoziţiile Consiliului trebuie să aibă avizul
conform al Parlamentului care trebuie să se pronunţe cu majoritatea
membrilor ce-l compun.
Printre inovaţiile privind promovarea controlului democratic în cadrul
U.E. figurează şi înfiinţarea unui mediator european numit de P.E., care este
abilitat să primească plângerile oricărui cetăţean al Uniunii şi ale oricărei
persoane fizice sau morale care locuieşte într-un stat membru, legate de
cazuri de proastă administrare în activitatea instituţiilor sau a organelor
comunitare.
De asemenea, progrese fundamentale s-au realizat cu privire la
consultarea privind alegerea preşedintelui Comisiei, ca şi votul de aprobare a
acestui colegiu format din comisari, o dată constituit şi procedura de decizie.
Parlamentul este legitimat prin vot universal, direct ales pentru un
mandat de 5 ani.
Parlamentul şi-a sporit continuu influenţa prin puterea unor tratate,
cum ar fi cel de la Maastricht, de la Amsterdam (1927) (a condus la
transformarea P.E. dintr-un organ consultativ într-un organ cu puteri
legislative similare cu cele exercitate de Parlamentele naţionale).
P.E. este singura instituţie comunitară ale cărei şedinţe şi deliberări
sunt publice.
Dezbaterile, avizele şi rezoluţiile P.E. sunt publicate în jurnalul oficial
al P.E.
Preşedintele P.E. reprezintă instituţia la evenimentele cu caracter
oficial şi în relaţiile internaţionale, prezidează sesiunile plenare precum şi
întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei preşedinţilor.
Biroul este organul de reprezentare în ale cărei atribuţii intră bugetul
Parlamentului şi problemele administrative, organizatorice şi de personal.
Conferinţa preşedinţilor reuneşte preşedintele şi preşedinţii grupărilor
politice şi ale comisiilor de specialitate, conferinţa fiind organul politic al
Parlamentului.

10
 Conferinţa preşedintelui stabileşte ordinea de zi a şedinţelor, fixează
calendarul activităţilor desfăşurate de organele Parlamentului şi stabileşte
competenţele comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, precum şi numărul
acestora.

Funcţiile P.E.
Alături de Consiliul U.E., P.E. are atribuţii legislative, adică adoptă
legislaţia comunitară formată din regulamente, directive şi decizii.
În al doilea rând împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul
U.E., poate modifica cheltuielile bugetare.
P.E. în ultimă instanţă adoptă prin vot bugetul comunitar.
A treia funcţie este reprezentată de controlul democratic asupra
Comisiei.
P.E. aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi are drept de cenzură
asupra acesteia.
P.E. exercită un control politic asupra ansamblului instituţiilor.

Comisia Europeană
Comisia este un colegiu care reprezintă interesul general al
comunităţii europene. Ea este compusă din membri aleşi din raţiuni de
competenţă generală, oferind toate garanţiile de independenţă.
În urma Consiliului European de la Nisa din 2000, ca urmare a
extinderii U.E. în centrul şi estul Europei s-a stabilit ca pentru fiecare ţară
membră să un comisar, dar numărul acestora nu poate depăşi 27.
Desemnarea Comisiei are la bază un dublu acord: din partea
guvernelor statelor membre şi din partea Parlamentului European.
Guvernele statelor membre desemnează de comun acord
personalitatea ce urmează să fie preşedintele Comisiei, după care
preşedintele Comisiei este ales de parlament ca urmare a voturilor grupurilor
parlamentare politice, alegerea preşedintelui făcându-se cu o majoritate
calificată.
În a doua etapă guvernele statelor membre, de comun acord cu
preşedintele Comisiei desemnează celelalte personalităţi care vor fi membri
ai Comisiei (comisari).
După desemnarea lor, comisarii sunt votaţi de P.E.
Comisia are rol executiv şi ca apărătoare a tratatelor îşi asumă trei
funcţii:
- funcţia de a propune anumite acte comunitare Consiliului
European;

11
 - pregăteşte dezbaterile comunitare şi le fixează termenele;
Consiliul de Miniştri al U.E. nu se poate depărta de propunerile Comisiei
decât cu unanimitate de voturi;
- funcţia de execuţie - Comisia este cea care pune în aplicare
deciziile aprobate de Consiliu. Aceasta înseamnă pentru Comisie o
importantă muncă de administrare zilnică mai ales în cadrul comitetelor din
care fac parte funcţionari ai statelor membre.
- funcţia de control a reglementărilor, deciziilor şi în special a
modului de manifestare a concurenţei în statele membre şi mai ales la
nivelul întreprinderilor din spaţiul comunitar.
Legitimitatea şi credibilitatea Comisiei se bazează pe
independenţa sa.
Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar comisarii şi funcţionarii
Comisiei nu trebuie să se afle sub influenţa guvernelor.

Consiliul Europei (C.E.)

A fost creat în 1974. El cuprinde şefi de stat sau de guverne din ţările
comunitare însoţiţi de miniştrii afacerilor externe.
C.E. se întruneşte de trei ori pe an sau de fiecare dată când este
necesar.
Rolul cel mai important al C.E. este acela de a asigura coordonarea
politicilor economice generale ale statelor membre, în acest sens dispunând
de putere de decizie.
În cadrul C.E. se confruntă interesele statelor membre care în cele din
urmă se încheie printr-un compromis.
C.E. este instanţa legislativă care adoptă reglementări şi directive ce
fixează cadrul vieţii comunitare şi armonizează legislaţiile.
Deliberările Consiliului se desfăşoară în etapele:
- elaborarea de către comisii a unei propuneri;
- prezentarea propunerii în faţa C.E.;
- transmiterea actului de deliberare către Comitetul Economic
şi Social şi la P.E. pentru aviz;
- examinarea propunerii de către un grup de lucru al C.E.
cuprinzând funcţionari din ţările membre.
În final propunerea revine la C.E. după ce a fost analizată de P.E.
astfel încât până la devenirea ei într-un act normativ trebuie să respecte
principiul armonizării legislaţiilor statelor membre.
C.E. poate fi definit ca instanţă politică internă a Europei unite.
În urma aplicării Tratatului de la Lisabona, C.E. are un preşedinte ales
pe doi ani şi jumătate şi un reprezentant pentru politică externă.

12
 Curtea de Justiţie (C.J.)
Curtea de Justiţie a comunităţilor europene asigură respectarea
dreptului comunitar în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
Jurisdicţia comunitară este înaintea celei naţionale a fiecărui stat
membru.
Competenţele C.J. apar atunci când se constată încălcări ale dreptului
comunitar şi când aceste încălcări sunt reclamate de o ţară sau alta sau când
instituţia se sesizează din oficiu.
Ca urmare a neîndeplinirii unor obligaţii ale statelor membre în
legătură cu aplicarea dreptului comunitar, C.J. poate aplica amenzi forfetare.
Pentru o serie de încălcări a unor decizii, regulamente sau alte acte
normative comunitare, judecarea se face într-o instituţie, Tribunalul de
Primă Instanţă.
Rolul Tribunalului este de a elibera C.J. de contencioasele tehnice sau
litigii care apar între instituţiile comunităţii şi funcţionarii lor.
Pentru probleme mai ample, care ţin strict de esenţa dreptului
comunitar, C.J. este cea care se implică direct, şi anume:
- C.J. asigură coerenţa sistemului comunitar, legând
competenţa internă de cea externă;
- garantează indivizilor că vor beneficia din plin de pe urma
dreptului comunitar;
- defineşte anumite principii ale spaţiului economic unificat;
- asigură recunoaşterea reciprocă a regulilor naţionale.

Curtea de Conturi (C.C.)

Curtea de Conturi a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles în 1975,
dar ea a devenit instituţia U.E. o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastric.
C.C. îndeplineşte funcţia de control în mod independent cu privire la
perceperea şi utilizarea fondurilor europene.
C.C. verifică măsura în care instituţiile europene respectă legalitatea şi
rigurozitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetului comunitar. Întrucât bugetul
este gestionat de Comisia Europeană, C.C. nu face decât să monitorizeze în
plan financiar acţiunile acesteia.
Independenţa Curţii permite acesteia să informeze cetăţenii U.E. cu
privire la utilizarea fondurilor publice de către acele autorităţi care au
responsabilităţi de gestiune.

13
 C.C. este formată din 15 membri, urmând să ajungă la 27.
Membrii C.C. provin din ţările U.E., respectiv din instituţiile de
control ale statelor respective, ei având în acest sens pregătirea şi experienţa
cerută de o asemenea responsabilitate.
Membrii C.C. sunt numiţi pe 6 ani de Consiliu cu unanimitate de
voturi după consultarea Parlamentului.
Pe durata exercitării funcţiei membrii C.C. nu trebuie să desfăşoare
nici o altă activitate profesională remunerată sau nu.
În cadrul C.C. activează 550 membri din care 250 auditori.
C.C. verifică următoarele:
- dacă documentele financiare au fost înregistrate corect;
- dacă orice înregistrare are temei legal;
- dacă operaţiunile respective au fost făcute corect.
C.C. nu are atribuţiuni jurisdicţionale. Ea numai informează
instituţiile abilitate în legătură cu încălcarea regulilor financiare ca acestea să
ia măsurile cuvenite.
C.C. pregăteşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu
bugetar. El este dat publicităţii şi comentat de instituţiile asupra cărora C.C.
a făcut observaţii.
Pentru anumite situaţii C.C. prezintă rapoarte speciale.
C.C. are sediul la Louxembourg.

Banca Centrală Europeană (B.C.E.)

Este o instituţie financiar-bancară însărcinată să coordoneze sistemul
european al băncilor centrale din statele U.E., precum şi a statelor care au
statelor care au adoptat euro.
- a rezultat din transformarea Institutului Monetar European.
- are responsabilitate juridică, capital şi resurse proprii;
B.C.E. are următoarele atribuţii:
- asigură stabilitatea preţurilor;
- supraveghează funcţionarea sistemului monetar european;
- emite şi urmăreşte folosirea euro ca monedă a U.E.
B.C.E. are privilegii şi imunităţi:
- este scutită de la plata impozitului;
- este scutită de taxe pe cifra de afaceri;
- personalul B.C.E. se bucură de imunităţi;
- este independentă faţă de instituţiile comunitare şi faţă de
guvernele statelor membre.
B.C.E. autorizează emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de euro
emis de statele din zona euro.

14
 Sistemul european de bănci centrale este coordonat de structuri de
decizie ale B.C.E. Acestea sunt:
- Consiliul Director - compus din guvernatorii băncilor centrale
membre ale U.E.;
- Comitetul Executiv este forul superior de decizie. El stabileşte
nivelul dobânzilor şi defineşte obiectivele politicii monetare ale U.E.
Comitetul Executiv este compus din preşedintele băncii,
vicepreşedinte şi alţi patru membri aleşi pe opt ani. Aceştia sunt profesionişti
în domeniul monetar bancar.
Comitetul Executiv duce la îndeplinire deciziile Consiliului Director.
Consiliul General compus din preşedintele şi vicepreşedintele băncii
precum şi guvernatorii băncilor din ţările membre.
Această structură pregăteşte aderarea la euro a statelor care încă nu au
adoptat.
Preşedintele B.C.E. participă la reuniunile Consiliului (la Consiliul
ECOFIN).

Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.)

B.E.I. a fost înfiinţată în 1958 prin Tratatul de la Roma.
B.E.I. contribuie la:
- finanţarea dezvoltării regionale;
- creşterea economică;
- competitivitatea intreprinderilor;
- creare de întreprinderi noi;
- finanţarea pentru dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de
comunicare;
- finanţarea pentru protecţia mediului.
B.E.I. are sediu la Louxembourg. Acesta finanţează trei proiecte:
a) Proiecte de infrastructură, urmărind punerea în valoare a
regiunilor mai puţin dezvoltate;
b) Proiecte pentru modernizarea sau conversia
întreprinderilor, crearea de activităţi noi care prin amploarea
sau natura lor nu pot fi acoperite în întregime prin mijloacele
financiare din statele respective;
c) Proiecte de interes comun pentru mai multe state care
depăşesc puterile de finanţare ale acestora.

15
 Politici ale U.E.

Politica de concurenţă a U.E.

Concurenţa este o componentă a economiei de piaţă, o rivalitate în

sens pozitiv pentru că prin concurenţă se realizează performanţe economice,
se îmbunătăţeşte calitatea serviciilor economico-financiare la nivel
comunitar.
Concurenta se realizează cu mijloace economice, dar şi
extraeconomice (spionaj industrial, politică de influenţă).
Din punct de vedere al dreptului comunitar, concurenţa poate fi loială
sau neloială.
Concurenţa loială constă în folosirea nediscriminatorie a
instrumentelor pieţei concurenţiale privind mai ales dreptul accesului liber
pe piaţă şi a deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare
a relaţiilor de vânzare-cumpărare.
Concurenţa neloială constă în folosirea unor mijloace incorecte
precum acordarea unor stimulente agenţilor economici, utilizarea
mijloacelor extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă în scopul
escapării pieţei şi consolidării unei poziţii net avantajoase.
Principalul beneficiar al politicii de concurenţă a U.E. trebuie să fie
cetăţeanul în tripla sa ipostază de consumator căruia trebuie să i se dea
posibilitatea de a alege din larga paletă a ofertanţilor produsele cele mai
bune şi la preţurile cele mai avantajoase;
- de participant la piaţa forţei de muncă. În această calitate, la care se
adaugă libera circulaţie a forţei de muncă, consumatorul european nu trebuie
să se simtă discriminat în privinţa circulaţiei, angajării şi a veniturilor
obţinute.
Mecanismul concurenţial în cadrul U.E. trebuie să dea şanse egale
tuturor competitorilor, fie ca consumator, fie ca ofertanţi de forţă de muncă;
- calitatea acţionar la o firmă sau mai multe. Concurenţa nu trebuie
să limiteze dorinţa cetăţeanului de a-şi plasa capitalul la o firmă sau alta în
scopul valorificării capitalului în interes propriu.
Stimularea structurii concurenţiale a pieţei unice şi protejarea acesteia
prin legi, reglementări, directive, etc. Este legată de tranzacţiile de piaţă în
cadrul cererii şi ofertei.
Supravegherea concurenţei de U.E. este primordială deoarece:
- concurenta oferă firmelor o puternică motivaţie pentru a
realiza produse mai performante care să vină în întâmpinarea cererii;

16
 - concurenţa serveşte şi ca mecanism de distribuire a
veniturilor.
Firmele performante trebuiesc recompensate prin profiturile obţinute.
Concurenţa este principalul mecanism prin care activităţile economice
comunitare sunt ordonate într-o economie de piaţă modernă.
În cazul în care concurenţa este distorsionată, mecanismele de piaţă
nu mai funcţionează eficient, este îngrădită libertatea de acţiune a agenţilor
economici şi în final se reduce bunăstarea atât a consumatorilor cât şi a
ofertanţilor.
Politica în domeniul concurenţei a U.E. se referă în principal la
reglementarea componentului de piaţă al agenţilor economici astfel încât
aceştia să desfăşoare afaceri într-o direcţie cât mai conformă cu legile
comunitare şi cu tratatele U.E.
Între măsuri sunt relevante cele privind concurenţa pe piaţă, cele
privind politica comercială, politicile de reglementare şi în final măsurile
adoptate de guverne cu privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât
din sectorul privat cât şi din cel public.
Cadrul legislativ şi instituţional are drept scop să elimine sau să
descurajeze practicile comerciale de genul cartelurilor (înţelegeri),
trusturilor, monopolurilor sau altor tipuri de bariere din calea accesului liber
pe piaţă.
Politica în domeniul concurenţei se concentrează pe patru domenii de
activitate:
a) Eliminarea acordurilor care au ca efect diminuarea
concurenţei şi abuzurile de politică dominantă;
b) Controlul fuzionărilor între firme;
Aceste două măsuri se rezolvă prin elaborarea unor
reglementări antitrust.
c) liberalizarea sectoarelor economice monopoliste. În acest
domeniu se aplică o politică de liberalizare treptată.
d) Monitorizarea ajutoarelor acordate de stat.
U.E., prin Comisia Europeană, interzice acordarea de către stat a unor
subvenţii pentru menţinerea în funcţie a unei firme în cazul în care nu există
perspective de reabilitare a situaţiei economice.

Politica U.E. privind dezvoltarea regională

Politica se justifică datorită decalajelor economice şi sociale care

există între diferitele regiuni sau arii din spaţiul comunitar.

17
 U.E. a luat măsuri de delimitare a acestor regiuni şi arii in cadrul unui
stat sau în zone transfrontaliere în scopul asigurării resurselor necesare
pentru dezvoltarea locală comunitară.
Politica de dezvoltare regională a U.E. reprezintă ansamblul de măsuri
pe care autorităţile guvernamentale centrale trebuie să le ia pentru
dezvoltarea social economică a regiunilor defavorizate. În aplicarea politicii
regionale, U.E. pleacă de la următoarele premise:
- Eficienţa politicii regionale poate fi îmbunătăţită prin
concentrarea fondurilor disponibile acolo unde acestea sunt necesare, adică
la nivelul celor mai dezavantajate regiuni;
- U.E. are rol de coordonare atât a politicilor proprii cât şi a
statelor membre pentru a preveni concurenţa excesivă între ţările europene
în privinţa investiţiilor străine în anumite domenii;
- Dezvoltarea regională trebuie să satisfacă un interes comun, al
asigurării unităţii sociale în interiorul uniunii pentru atenuarea disparităţilor
care mai există în domeniul şomajului şi al veniturilor;
- Politica regională este impusă de faptul că dezechilibrele
regionale pot constitui o barieră majoră în calea adâncirii integrării.
Obiectivele politicii de dezvoltare regională sunt:
1) Promovarea progresului economico-social într-un mod
echilibrat şi posibil de realizat.
2) Dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu întârzieri
în dezvoltare.
3) Reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial.
4) Dezvoltarea regiunilor rurale prin redistribuirea forţei de
muncă din agricultura clasică spre îndeletniciri specifice zonelor rurale
(agroturism, ecoturism, etc.).
5) Dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor care au o
densitate a populaţiei extrem de mică (<8 loc./Km2).
6) Solidaritatea între regiunile dezvoltate şi cele mai puţin
dezvoltate din zonele aflate în declin.
Politica U.E. are principiile:
- concentrarea efortului financiar asupra celor mai grave
probleme;
- parteneriatul între Comisie, statele membre şi alte autorităţi
sau organisme;
- planificarea multianuală (programarea acţiunilor pe 3/6 ani);
- cofinanţarea prin atragerea mai multor „actori” la realizarea
proiectelor de dezvoltare regională;

18
 - sprijinul comunitar ca un supliment pentru cheltuielile
structurale ale statelor membre (credite nerambursabile).

Curs 12

Îmbunătăţirea calităţii mediului reprezintă o prioritate politică pentru

toate ţările U.E.
Dezvoltarea politicilor de mediu la nivelul U.E. au începu în anii ’60
prin elaborarea primelor acte comunitare privind circulaţia substanţelor
periculoase şi a altor produse industriale cu impact asupra factorilor de
mediu.
Politica U.E. în domeniul mediului s-a accentuat mai ales după prima
conferinţă internaţională de la Stockholm în 1972.
În urma acestei conferinţe statele membre ale U.E. au cerut Comisiei
să elaboreze un program de acţiune pentru mediu.
Primul program de acţiune ecologică elaborat pentru perioada 1973-
1977 s-a axat pe acţiuni corective la o serie de probleme privind degradarea
mediului natural.
În principal măsurile s-au referit la înlăturarea poluării apelor, cu care
ocazie s-a lansat şi principiul „Poluatorul plăteşte!”.
Al doilea program de acţiune (1978-1982) s-a axat mai ales pe acţiuni
de prevenire a degradării mediului.
În acest sens s-au elaborat o serie de directive privind respectarea unor
standarde de mediu, adică limite minime de concentraţii de substanţe
periculoase.
Ulterior au mai fost elaborate şi alte programe, dar cel mai important
este al cincilea în urma Tratatului de la Maastricht în perioada 1993-1999 şi
care a stat la baza elaborării politicilor naţionale de mediu în statele membre
şi în ţările care doreau să adere la U.E.
Scopul acestui al cincilea program a fost de fapt asigurarea unei
creşteri economice durabile.
În principal se urmăreau trei elemente:
- menţinerea calităţii vieţii;
- menţinerea accesului permanent la resursele naturale;
- împiedicarea degradării mediului natural.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, strategia celui de al cincilea
program susţine necesitatea utilizării unor instrumente, cum ar fi:
a) adoptarea şi punerea în aplicare a legislaţiei care susţine
standardele de mediu;

19
 b) promovarea instrumentelor economice care trebuie să
încurajeze producţia şi procesele tehnologice care nu pun în pericol mediului
natural;
c) folosirea unor instrumente necesare promovării cunoştinţei
ecologice şi a educaţiei în acest sens;
d) alocarea unor fonduri pentru implementarea politicilor de
mediu;
Cel de al şaselea program de acţiune pentru mediu elaborat pentru
perioada 2001-2010 sintetizează politicile de mediu ale U.E. ce cuprinde în
prezent 27 de state şi care au probleme diverse şi diferite de mediu.
Programul respectiv vizează patru domenii asupra cărora ţările
membre trebuie să-şi adapteze legislaţia la legislaţia comunitară:
1) Schimbările climatice determinate de concentraţiile de gaze
cu efect de seră. Rectificarea de la Kyoto care prevede reducerea emisiilor
cu efect de seră pentru perioada 2008-2012.
2) Protecţia naturii şi a pieţei sălbatice.
3) Acţiuni de mediu privind protejarea sănătăţii. Aceasta
vizează realizarea unui sistem unic de gestionare şi eliminare a substanţelor
chimice periculoase pentru sănătatea oamenilor.
4) Gestionarea deşeurilor şi a reziduurilor prin promovarea
recuperării şi reciclării lor prin tehnologii nepoluante.
Printre principiile regăsite în programele de mediu ale U.E.
menţionăm:
- principiul prevenirii poluării;
- principiul „Poluatorul plăteşte!”;
- principiul subsidiarităţii. Aceasta constă în faptul că protecţia
mediului din fiecare ţară trebuie armonizată cu programul Comisiei
Europene în domeniul mediului.

Politica industrială a U.E.

În principal, politica industrială se identifică cu regulile de

concurenţă, cu supravegherea lor, precum şi cu dezvoltarea programelor de
stimulare a cercetării şi dezvoltării tehnologice.
Politica industrială a U.E. trebuie să se ocupe în special de
organizarea şi asigurarea concurenţei loiale.

20
 Politica monetară a U.E.

Odată cu crearea sistemului monetar european, U.E. a militat pentru

stabilitatea monetară prin reducerea fluctuaţiilor monetare şi prin crearea
unei unităţi monetare comune.
De la 1 ianuarie 1999 s-a realizat Uniunea Economică şi Monetară
prin introducerea monedei euro.
În prezent, euro a fost adoptat în 13 ţări ale U.E., celelalte urmând a
adera într-un interval mai mare sau mai mic în funcţie de respectarea unor
criterii şi principii ale politicii monetare comune.
Euro se emite de B.C.E. care fundamentează politica monetară a
Uniunii.
România ar adera la euro în 2014 cu condiţia respectării unor criterii.
În cadrul U.E. s-au stabilit următoarele reguli:
- libera circulaţie a mărfurilor;
- libera circulaţie a persoanelor;
- libera circulaţie a serviciilor;
- libera circulaţie a capitalului;
- dreptul societăţilor comerciale;
- politica în domeniul concurenţei;
- politica agrară;
- politica în domeniul pescuitului;
- politica în domeniul transporturilor;
- politica în domeniul impozitelor şi taxelor.
- uniunea economică şi monetară;
- politici sociale şi de ocupare a forţei de muncă;
- politica în domeniul energiei;
- politica industrială;
- domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii;
- domeniul statisticii (sistemul de raportare statistică);
- politica în domeniul ştiinţei şi cercetării;
- educaţia, formarea profesională şi tineret;
- telecomunicaţiile şi tehnologia informaţiilor;
- cultura şi politica în domeniul audiovizualului;
- politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale;
- protecţia mediului înconjurător;
- protecţia consumatorului şi a sănătăţii;
- justiţie şi afaceri interne;
- uniunea vamală;

21
- relaţii externe;
- politica externă şi de secretariat comună;
- controlul financiar;
- dispoziţii financiare şi bugetare;
- instituţii - înfiinţarea şi perfecţionarea instituţiilor.

22