Nicolae BÂRNA

O înnoire mai pregnantă decât a nouăzeciştilor

1. Nu spontană, ci firească. Afirmată într-un context dat, nu foarte „obişnuit“, mai degrabă
prielnic (cel al reluării interesului pentru literatură, după o pauză, după o demonetizare…).
Coincidenţa cronologică a ivirii ei cu înnoirea contextului mediatic şi comercial, prin
adoptarea de către unele mari edituri a unor tehnici de promovare sincronizate cu cele din
lumea întreagă etc., poate da impresia că a fost „fabricată“ sau „inventată“. Dar…e o
generaţie care chiar există, de fapt.
2. Mie mi se pare că exprimările cele mai pregnante, „de vârf“, ale generaţiei poetice
„douămiiste“, chiar dacă nu dau impresia de înnoire spectaculoasă pe care au pututo crea,
la vremea lor, avangardiştii „istorici“ ori, mutatis mutandis, „optzeciştii“, nu sunt
catalogabile în fişierele epigonismului inerţial post şaizeşaptezeoptzenouăzecist. Ele oferă o
senzaţie de înnoire netă, în orice caz mai pregnantă decât aceea pe care au aduso, de
pildă, noile iviri din anii ’90 (sau, anterior, cele din anii ’70).
Care ar fi modelele – pozitive/negative, şi nu neapărat strict literare – ale promoţiei
tinere? Nu pot, desigur, decât să avansez câteva presupuneri ori deducţii (unele cu
aparenţele evidenţei, totuşi), fiindcă nu i-am supus, pe acei tineri, unei anchete cu
chestionar, ci doar le-am urmărit oarecumva, nu exhaustiv, evident, intervenţiile.
„Modelele“ negative le sunt, cred, în primul rând, conformiştii, ariviştii, „ajunşii“ de toate
felurile (fie că-s potentaţi politici, carierişti financiar-economici fără scrupule ori „barosani“
de cartier, fie că-s eminenţe groteşti ale lumii interlope ori ştabi ai unor instituţii în
principiu onorabile, şefi de bandă ori administratori de bloc…), „asupritorii“ sau nesimţiţii
de toate calibrele. Exagerând puţin, caricaturizând euristic, aş zice că modelele negative
lear putea fi, la limită, cam toţi cei de dinaintea lor: comuniştii, „colaboraţioniştii“, poltronii
sau resemnaţii, duplicitarii şi ticăloşii, cei „inerţi“ şi nesimţitorii, evazioniştii şi „furişaţii“,
ambuscaţii, iar dintre „culturali“ şi „literari“ – esteţii (indiferenţi la somaţiile marasmului
social), moderniştii (inautentic „înfioraţi“ în glăsuiri convenţionalhieratice pe teme pretins
majore, „colaboraţionişti“ impliciţi, prin omisiune de „angajare“), postmoderniştii optzecişti
(călduţi, comozi, evazionişti, vinovat „ludici“ şi fastidios manierişti, creatori de şarade
textuale şi de „lumi de carton“, socialmente abulici, „strecuraţi“ şi „oploşiţi“ în interstiţii
relativ mai menajate ale societăţii ceauşismului paroxistic, iar după 1990 – neoautoritari,
vindicativi, dictatoriali şi neoconservatori) etc. Modelele lor pozitive ar fi, în principiu,
răzvrătiţii şi radicalii („biografici“ şi/sau „literari“) din toate timpurile (de la Villon la Jarry,
de la Urmuz la Geo Bogza, Gherasim Luca, Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Mircea Ivănescu,
Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Sylvia Plath, Aglaja Veteranyi, Angela Marinescu, Paul
Daian…), minus – cu excepţii, bineînţeles… – cohorta „canonică“ a predecesorilor imediaţi
(adică optzeciştii şi nouăzeciştii, respinşi, aceştia, conform unui „mecanism“ iată că
ineludabil: oricare nouă generaţie literară îşi „masacrează“ predecesorii, contestaţi estetic
şi uman, prin escamotarea ori ignorarea eventualelor merite şi a „moştenirii“ viabile şi prin
exacerbarea evazionismului, conformismului, perimării, conservatorismului etc.).

3. Între elementele care configurează o Weltanschauung, mi se pare că putem semnala o

anumită dezabuzare cvasiprogramatică, oroarea de a fi „fraier“, conformist, filistin sau
inert, păcălit, perdant (faţă de reţetele şi experienţele învederate de experienţa
generaţiilor anterioare, percepute ca fiind colaboraţioniste sau evazioniste). De aici:
obsesia de a fi rebel sau underground, până acolo încât… „rebeliunea“ şi undergroundul,
căutate, elogiate şi valorizate, tind să dobândească statutul unui nou convenţionalism şi al
unui nou establishment literar, fenomenul fiind pe cale să se soldeze (fără nici o glumă !)
cu un fel de răsturnare a raporturilor undergroundmainstream, adică, simplificând, cu
instituirea undergroundului pe post de mainstream (sigur, exagerez puţin, afirmând acest
lucru, însă… numai puţin !). Cu toate acestea, pe planul efectiv literar, al „meşteşugului“,
al temelor şi viziunii etc., putem observa că evoluţiile literare mai noi aduc, paradoxal, mai
mult elemente de continuitate (cu „moşteniri“ din epoci nu neapărat imediat anterioare)
decât de revoluţionare coperniciană ori de ruptură radicală.
Imaginarul şi temele specifice nu pot fi circumscrise cu stricteţe, cu toate aparenţele ei de
nou „desant“, generaţia 2000 e la fel de diversă ca şi celelalte. Pot fi însă, desigur,
formulate câteva consideraţii vizând o minimă sistematizare.
În ce priveşte „profilul“ generaţiei (poate, mai bine: promoţiei, ori promoţiilor…) nou
afirmate ― şi vorbesc acum în special de ceea ce se întâmplă ori sa întâmplat în poezie ―
aş observa că este, probabil, mai unitar decât al altora, deşi nu se poate contesta o
diversitate absolut firească, bineînţeles. Aşa după cum, de pildă, „şaizeciştii“ importanţi
erau atât de diferiţi între ei, având totuşi atâtea în comun, la fel şi „douămiiştii“ diferă între
ei simţitor, în limitele, evident, ale unei „platforme“ comune. De fapt, când vorbim de o
promoţie cu datare decenală, nu ne referim la toţi debutanţii sau la toţi autorii activi în
deceniul respectiv, ci cu precădere la o grupare, o orientare, o configuraţie (chiar diversă
intrinsec) în mod special caracteristică, şi implicit relativ unitară: nu toţi cei debutaţi şi
activi în anii şaizeci sunt „şaizecişti“, nu toţi cei afirmaţi în anii optzeci sunt – în sensul
propriu, restrâns, al termenului – „optzecişti“. Nu toţi cei care, născuţi în anii şaptezeci ori
optzeci, au debutat ori se exprimă în preajma anului 2000 sunt douămiişti „propriuzişi“:
unii dintre ei perpetuează inofensiv, dar cel mai adesea şi irelevant, formulele sau viziunile
sau „manierele“ acreditate de una sau alta din „promoţiile decenale“ anterioare, dacă nu
chiar moştenite docil din epoci mai vechi (nici asta nu e ceva nemaivăzut, ci, dimpotrivă,
„firesc“ şi peren).
Cât despre profilul poeţilor douămiişti „propriuzişi“ (adică al celor recunoscuţi şi „ratificaţi“
ca atare de un consens critic în curs de coagulare, desigur că fragil, fluid şi renegociabil,
dar cât de cât susceptibil de a fi invocat ca autoritate de referinţă…), mi se pare definit de
câteva însuşiri greu de eludat.
Caracteristică este, sa remarcat în chip pertinent, puternica lor angajare existenţială –
formulare care, repetată şi iarăşi repetată, cu diferite prilejuri, a devenit un fel de clişeu,
dar e un „clişeu“ cu acoperire, perfect adecvat –, însuşire despre care, cei drept, nu se
poate spune că nar fi fost perceptibilă şi la reprezentanţi ai generaţiilor poetice
precedente, la optzecişti (în pofida oricăror aparenţe şi a unei faime voită infamantă,
instrumentată polemic, de „evazionişti livreşti“) şi la postoptzeciştii imediaţi (Cristian
Popescu, Ioan Es. Pop ş.a.), dar care la ei, la „douămiişti“, izbucneşte în text şi se impune
atenţiei cu o pregnanţă rareori întâlnită de multe decenii încoace.
În relaţie previzibil concordantă cu această faimoasă (dar cât se poate de evidentă !)
angajare existenţială se vădesc, în textele „poeţilor anilor două mii“, o dezarmantă
directeţe şi propensiunea manifestă către o reformare a convenţiilor (cât de radicală, în
absolut, nu ştiu exact, dar foarte „vizibilă“, chiar dacă – ori poate tocmai pentru că – nu
pare pregătită prin savante şi sofisticate strategii premeditate, ci lăsată pe seama
spontaneităţii).
Dotată cu ceea ce putem numi, bătrâneşte, un univers tematic specific, poezia acestor de
regulă foarte tineri autori e, firesc, conectată nu numai la resorturile „eternului omenesc“,
ci şi la coordonatele vieţii cotidiene actuale a tinerelor generaţii, de la problematica ei
„majoră“ particulară (totuşi nu chiar atât de particulară încât să rămână impenetrabilă
pentru orice receptor sensibil, din orice generaţie) şi până la elementele unor mentalităţi,
viziuni şi reacţii, deopotrivă de caracteristice, asociate cu o întreagă recuzită, cu un întreg
„folclor“, cu „fetişuri“ ori rutine de comportament şi de limbaj etc. Să nu se deducă însă
din asta că ar fi vorba de o poezie sectar„juvenilă“, de grupuscul „generaţionist“, cu profil
de jargon (poetic) criptat. Alimentată – nui normal? – de „carnaţia“ şi anecdotica specifice
ale existenţei extratextuale a celor care o scriu, ea este – mă tem că sintagma poate
părea preţioasă şi pretenţioasă, dar recurg la ea în sensul ei „tehnic“, neutrudenotativ –
„poezie mare“, deschisă către şi vizând pe oricare cititor disponibil şi competent.
Autentismul şi biografismul ar mai fi alte trăsături definitorii ale acestor poeţi „noi“ (cel
puţin ale unora dintre ei, pentru că, repet, ei nu sunt cu toţii la fel). Şi chiar şi sunt. Numai
că mi se pare că respectivele însuşiri, cât se poate de evidente, sunt dublate de o solidă,
chiar dacă mai puţin aparentă (astfel încât unii receptori mai slabi de înger au putut lua
unele texte drept documente ori confesiuni brute, ceea ce de altfel ele şi pot fi, dar la
modul specific poeziei), conştiinţă de scriitor şi de o la fel de certă hai săi spunem
competenţă (fiindcă „erudiţie“ ar părea poate prea încărcat cu conotaţii pedante) privind
modul de funcţionare propriu al actului literar. Aşa că putem spune că da, sunt „autentişti“
şi „biografişti“, ba chiar şi „intimişti“ („intimismul“ lor fiind unul dramatic, de anvergură
ontică, nu unul călduţliniştitor), dar sunt aşa ca poeţi, conştienţi ( ! ) şi iscusiţi (absenţa
unor rutine „demonstrative“ ale poeticităţii, evitate, abandonate ori dezavuate în cadrul
pornirii de a reforma convenţiile, nu trebuie să ne deruteze).
Cât despre „meseria“ literară (în sensul de abilitate tehnică şi expresivă superior
încorporată şi mânuită), unii dintre ei, dând impresia că o repudiază (în ipostazele ei
recent banalizate), se străduiesc so reinventeze, nu fără recurs – fără îndoială spontan şi
legitim, nu plănuit „la rece“, nu „calculat“ – la un patrimoniu (ceva mai) vechi. Aparent
surprinzător – de fapt, cred eu, perfect explicabil – e un anumit paseism al unora dintre
douămiişti: diferenţiindse de predecesorii imediaţi, ei fac un „salt înapoi“, la formule ale
avangardei istorice ori la experienţa unor poeţi dinamitarzi din trecut, clasicizaţi ca atare
(la Geo Bogza, cel din Poemul invectivă, la „primul“ Gherasim Luca, la Geo Dumitrescu ori
chiar la Maiakovski). Scenariu deloc inedit, ca dinamică, şi care nu ştiu dacă vine să
ilustreze anumite presupoziţii predictive ale postmodernismului dogmatic şi militant (teza
revizitării continue, obligatorii şi inevitabile), sau dacă nu cumva ilustrează o pendulare
între contrarii înregistrabilă în evoluţia literaturii şi artelor încă mult înainte de a fi început
să se vorbească de postmodernism.
Aparenţele de autentism frust şi caracterul aşazis „minor“ al multora din poemele
douămiiste, „platitudinea“ arborată uneori agresiv, cultivarea înşelător complezentă a
anostului, amoralismului şi „decepţionismului“ defetist, ca şi accentele neoexpresioniste ori
procedările „minimaliste“ etc., îmi apar a fi accesoriile unei revitalizări, de fapt, a
lirismului. Şi acesta e un scenariu care a mai fost urmat, dar iatăl din nou în acţiune – într-
o întruchipare particulară, deci implicit şi inevitabil inedită – , şi cu rezultate pregnante.
Unul din ingredientele efectiv definitorii – nici acesta total inedit, însă ocurent întro
modulare fatalmente nouă, corelată de altfel „spiritului epocii“ – ale acestui lirism de
ultimă promoţie mi se pare a fi ceea ce putem numi gestionarea lucidă a deziluzionării
perpetue, instalarea în disconfortul decepţiei ori al depresiei ca întro stare firească, deloc
„îndrăgită“, dar îndurată cu un stoicism pe cât de viguros, peatât de neconvenţional (în
dinamică şi în expresie), susţinut „tainic“ de nostalgia plenitudinii şi fericirii. „Deprimismul“
sau „decepţionismul“ acestor autori mi se pare a fi, în chip paradoxal, un decepţionism
victorios. Absenţa patosului găunos, zgomotos, compromis, grandilocvent şi convenţional,
e compensată de un autentic – derutant, poate, pentru unii „receptori“ mai opaci – patos
implicit.
Lirica douămiistă se impune, între altele, prin virulenţa frondei antifilistine şi violenţa
mesajului, cu atât mai frapante cu cât nu sunt, de regulă, vehiculate prin recurgerea la o
grandilocvenţă convenţională. În legătură cu această violenţă – camuflată uneori întro
retorică afectat „slabă“, la limita evanescenţei, ori arborând însemnele „banalităţii“ – se
cuvine receptată şi renunţarea la orice autocenzură lexicală sau imagistică pudibondă,
respectiv presupusa „indecenţă“ (diagnosticată după criterii improprii, străine receptării
adecvate a discursului poetic) care a fost remarcată mai ales şi în primul rând de nu puţini
observatori mai „slabi de constituţie“, tributari vechii pudibonderii (spun: „veche“, fiindcă e
pre„comunistă“, verificaţi !) care a cenzurat, la noi, până mai ieri, discursul poetic şi, în
general, literar. „Scandalizaţii“ de aşazise îndrăzneli inedite, cei care, din carenţă de
discernământ, sau grăbit să anatemizeze unele astfel de poeme ca fiind pornografie, nu
făceau de altfel decât să reediteze reacţia unor omologi deai lor din anii treizeci confruntaţi
cu „provocări“ similare. Ţin să precizez în context că renunţarea la tabuuri lexicale ori
tematice nu garantează, prin sine şi automat, valoarea unor texte. După cum nici no
diminuează ori anulează: se poate scrie bine sau prost în toate registrele, şi „despre“
orice, o metodă sau o strategie sau un „inventar“ (lingvistic, imagistic etc.) nu pot fi în
sine asigurătoare de succes.
Oricum, chestiunea se rezolvă printrun minimal exerciţiu de (necesară !) pedanterie
semantică: dacă este poezie (şi este !), nu poate fi pornografie. Punct !
Culmea este că, dacă înţelegem să ne referim şi la criteriul moral – şi putem, şi chiar
trebuie so facem, însă în chipul adecvat interpretării artei şi „productelor“ ei (iar nu în
termenii proprii sancţionării cuviinţelor mondene ori urbanităţii publicistice etc.) – , atunci
nu putem lăsa nesemnalat unul din atributele poate cele mai caracteristice ale poeziei
acestor foarte tineri autori, şi anume pronunţata ei moralitate. Un adevărat moralism, de
fapt, un fel de maximalism moral, aparent contrastant cu presupusul lor cinism şi cu
eronat diagnosticata „obscenitate“. Un moralism, e adevărat, voalat ori „ascuns“ chiar, din
decenţă reală şi/sau anticonvenţionalism programatic sub violenţa şi dominanta sumbră,
sarcastică ori „decepţionistă“ a exprimării, dar esenţial şi definitoriu. Mi se pare nimerit să
repet, vorbind despre unii dintre aceşti poeţi, ceea ce am spus cu alt prilej despre unii
prozatori emergenţi, cam din aceeaşi generaţie (un Alexandru Vakulovski sau un Mitoş
Micleuşanu), şi anume că maximalismul moral pe care îl profesează e un anticinism
năprasnic, şi că, preluând terminologia lui Sloterdijk, se poate zice că sunt nişte kynici
care recurg la frondă pentru beştelirea cinismului.
„Douămiiştii“ sunt tineri poeţi al căror discurs – după cum foarte bine observa dl Octavian
Soviany, unul dintre cei mai asidui şi, fără nici o îndoială, cel mai competent exeget al
scrierilor lor – răsună „mânios din prea multă sete de puritate“.
Nar trebui însă să se înţeleagă din cele pe care am încercat să le relev aici privind „profilul“
tinerei generaţii de poeţi că ar exista un fel de „portretrobot“ îngust şi „obligatoriu“, egal
aplicabil tuturor celor vizaţi. Ei diferă unul de altul, întro măsură apreciabilă, semn de
vigoare şi de legitimitate a unei promoţii remarcabile. Evident că am putea, cu puţină
râvnă sistematică, depista şi izola, în sânul promoţiei, câteva „aripi“: una vaticinator-
mesianică, una predominant minimalistdeprimistă, o alta similineomodernistă, post-
„nichitiană“ şi „cristianpopesciană“, o alta, în fine, eruditcărturărească, „elegantă“, al cărei
„paseism“ implicit selectează nu patrimoniul avangardei dinamitarde, ci pe acela al
„şaizecismului“ de calitate ş.a.m.d. Dar probabil că asemenea exerciţii clasificatorii sunt
încă premature şi exagerat de pedante.
Cât despre elementele noi, respectiv despre cele de continuitate, care se pot depista în
poezia acestei noi generaţii, cred că am schiţat implicit câteva păreri în cele afirmate până
acum. „Noi“ – contextual, bineînţeles – îmi par a fi în primul rând angajarea existenţială,
moralismul (antifrastic), anticalofilia (prin aceasta înţelegând şi reticenţa faţă de excesele
tehniciste de „textualizare“) şi scepticismul faţă de virtuţile ludicului (de unde, revitalizarea
unor postùri poetice relativ recent compromise şi abandonate, cum ar fi angajarea socială
şi chestionarea metafizică).
În proză, „noile“ formule de realizare a ficţiunii par a fi, deseori, resuscitări amendate ale
unora cunoscute. Bineînţeles că resuscitarea nu e una „naivă“, ci săvârşită cum grano
salis, viabilizată prin aplicarea „pedalei“ ironice a unui rafinament indelebil, remanent din
etapele imediat anterioare. Se poate însă deseori vorbi de un „nou“ realism, de un „nou“
expresionism, de un „nou“ naturalism. Unii tineri scriitori „redescoperă“ minimalismul ori
experienţa „tinerilor furioşi“ (mai bine: „mânioşi“ ) britanici din anii ’50 (formulă a căror
mai vechi încercări de manifestare la noi au fost prigonite de oficialitatea totalitară, ca
„pesimiste“ şi „nemobilizatoare“). Se poate spune că mai degrabă decât la revoluţionări
radicale (posibile, oare?) asistăm la restabiliri de continuităţi, la „reînnodări“. Aceste trend-
uri sunt definibile, observăm, mai ales tematic (şi chiar lexical), şi în bună parte exprimă
decepţionismul, deprimismul, dezabuzarea, ori explorează literar – nu exclusiv, evident –
tărâmuri evitate (la noi, în trecutul apropiat) în literatură, zone existenţiale private,
„marginale“ ori „deviante“ (sexualitatea, delicvenţa, toxicomania ş.a.).
Se constată o netă reticenţă atât faţă de literatura de „redempţiune“ socială, suspectabilă
de a fi consolatoare (asta – din reacţie faţă de literatura „de comandă“, de sub regimul
totalitar), cât şi faţă de extremismul „tehnicist“, radicaltextualist, perceput ca evazionist
(faţă cu somaţiile nefaste sau catastrofale ale existenţialului). În general, la ordinea zilei
pare să fie refuzul oricăror conformisme (atitudine ce e pândită, evident, de pericolul
propriului ei conformism). Eliberată de rolul ei de supapă antitotalitară, dar şi de aşazisa
hiperestetizare intelectualistcărturărească pe care era oarecum „silită“ so adopte, ca
mecanism de autoprotecţie, în vremea dictaturii şi a cenzurii, şi proza literară şia redefinit
şi şia accentuat, pe coordonate noi, aderenţa la „viaţă“, deschiderea către „extratext“. Sa
putut constata o vădită reapropiere de „conţinuturi“, creşterea importanţei acordate
„referinţei“.
Observabil tot mai des în proza scurtă, dar şi pe tărâmul romanului, cultivând o
„autenticitate“ şi o „directeţe“ fără hotare, repudiind (cel puţin în aparenţă, întro primă
instanţă) ambiţiile generalizant„ontologice“, un anumit experienţialism (afectat?) frust
pare focalizat asupra individului ori a sferei „privatului“. Sub raport „tematic“, el
privilegiază zone altădată neglijate ori evitate, se concentrează de pildă asupra unor detalii
derizorii ori ultrabanale, bizare ori semnificativ „nesemnificative“ ale vieţii de toate zilele,
ori procedează (cu oarecare aplicaţiune uneori, cu o consecvenţă programatică) la bifarea
unor (foste, până nu de mult) tabuuri tematice, explorând intimitatea extremă,
sexualitatea (cu toate avatarurile ei), dar şi repet, sărăcia, delicvenţa, violenţa,
precaritatea, mediile aşazis „marginale“, lipsa de perspective de inserţie socială etc.
Rezultă din toate acestea o literatură sumbră, scrâşnită, tristă şi pesimistă, deseori tapajos
revoltată („revoltată“ nu contra unui regim politic, ci împotriva stării lumii actuale…),
alteori resemnatamuzată, persiflantă fără „miză“ explicită (de fapt, întemeiată pe un
adevărat maximalism, dacă nu fundamentalism, moral, de regulă tăinuit din decenţă).
„Deprimismul“ ori „decepţionismul“ din proza actuală – mai ales a autorilor mai tineri – e
susţinut de o frondă difuz justiţiară, de un fel de mesianism al depresiei jubilative.
În ce priveşte existenţa (sau…inexistenţa) unei „literaturi tinere“, eu cred că este preferabil
― şi suficient ― să remarcăm că există nu puţini scriitori, inclusiv tineri, care produc
literatură de azi, nouă, cu particularităţi proprii epocii… În primul rând, literatura de azi nu
e practicată numai de „generaţia 2000“. Prin urmare, literatura „tânără“ nu este numai a
tinerilor. În proză, mai ales, ivirile şi consacrările rămân mai întârziate, astfel că se poate
face o diferenţiere între scriitori propriuzişi douămiişti (cum ar fi Ionuţ Chiva, Mitoş
Micleuşanu, Vakulovski, Sociu) şi alţii, afirmaţi tot „în ultima vreme“ (ca de pildă Filip
Florian, Bogdan Popescu, etc.), care nici „nouăzecişti întârziaţi“ nu sunt, nici „douămiişti“
tipici, ci pur şi simplu scriitori activi, de azi, care nu fac parte în chip ostentativ din vreo
grupare literară cu ambiţii doctrinare. Dar ce să mai spunem despre autori ca Octavian
Soviany sau Dora Pavel, care, activi şi cunoscuţi de multă vreme ca scriitori, sunt, în
calitate de prozatori, autori „nou iviţi“, în aceşti ani 2000, deşi nu sunt câtuşi de puţin
„douămiişti“. Proza lor este una nouă, de azi, fără să fie însă ― cu conotaţie biologică…
una „tânără“.
4. Nici mare evoluţie, nici prea multă maturizare, mai degrabă o pauză (deloc
inoportună…), o rarefiere sau temporizare a emisiei: scriitorii mai remarcabili afirmaţi în
ultimul deceniu nu bombardează receptarea cu o carte pe an, sau măcar la doitrei ani o
dată, cum făceau atâţia din antecesorii lor, nu neapărat chiar aşa de remarcabili, prin anii
‘70, de pildă… Dar poate că e preferabilă reticenţa şi amânarea din autoexigenţă unei
fervori factice dublate de rapidă autopastişare. Deocamdată, mi se pare că nu putem vorbi
de „îmbătrâniri“, mai degrabă de evanescenţe. Pe care le socotesc mai degrabă …
promiţătoare decât regretabile.
5. Faţă de societatea de consum, reprezentanţii literaturii „bune“, „nobile“ (bun, ştim noi
foarte bine că, şi la noi ca şi în lume, bariera dintre arta „înaltă“ şi cea „populară“ a fost
ciuruită şi ar fi pe cale de abolire, dar…înţelegeţi, totuşi, ce vreau să zic !), „propriuzise“
sunt mai degrabă ostili, reticenţi, rebeli, o resping sau o privesc critic, ironic etc., etc.
Pentru cine scriu ei… povestea e eternă. Nu scriu, bineînţeles, pentru „marele public“
(care, de fapt, nici nu prea citeşte), dar scriu pentru un public posibil. Pentru cei care îi
citesc, îi pot citi, au timp, răgaz, imbold, disponibilitate şi aşazicând „competenţă“…Un
asemenea public există, totuşi, şi la noi, deşi no fi cine ştie cât de numeros. Nu scriu
numai pentru critică şi canonizatori, în orice caz.
Despre „societatea de consum“ ca atare, tinerii scriitori evident că scriu, odată ce scriu
despre societatea de azi. Pentru ea, ei nu prea scriu: sectoarele efectiv „comerciale“ ale
producţiei de carte sunt lăsate pe seama producătorilor internaţionali, necesarul de
consum e asigurat prin traduceri ale unor producţii cu care se merge „la sigur“.
6. Ehei !...
7.Sar putea teoretiza ad hoc o încetinire a ritmului şi a amplorii afirmării şi producţiei
generaţiilor (promoţiilor?) literare. Considerând ― cu asprime, cu nedreaptă asprime, de
acord !, dar pentru a simplifica puţin lucrurile ― că şaptezeciştii şi nouăzeciştii sunt
generaţii absente sau goale, deci pot fi lăsate de o parte, şi privind retrospectiv, ce
constatăm? La sfârşitul anilor şaizeci, recolta şaizecistă era impresionantă. La sfârşitul
anilor optzeci, portofoliul bibliografic optzecist era, prin comparaţie, mult mai puţin
impresionant: mai mult promisiuni, prezenţe prin presă, antologii şi volume colective,
volume de debut, poezie extraordinară (şi edificatoare calitativ), proză ceva mai puţină…
Mare parte a corpusului optzecist, sa vădit, prin publicare, deabia după 1989, inclusiv
operele majore, care au sancţionat consacrări şi canonizări. În ce priveşte literatura anilor
2000, ce să spun? Probabil că suntem încă prea aproape ca să vedem în perspectivă.
Deceniul trece, şi aproape că sa încheiat chiar, deşi ni se pare că deabia a început, fiind
încă „deschis“ şi „în suspensie“, totuşi cumva nefixat prin trăsături caracteristice ferme.
Bilanţul, sau „recolta“, dacă ne limităm la producţia scriitorilor nou iviţi şi afirmaţi ca atare,
nu pare copleşitoare, nici euforizantă, dar e, incontestabil, consistentă şi solidă. Cred că e
nevoie de un răgaz pentru o cu totul adecvată evaluare.
8. Deabia apărură, şi vrem să vedem dacă supravieţuiesc !... Perspectiva e încă prea
apropiată, dar dintre cărţile anilor 2000, ale unor autori atunci vădiţi, cred că se pot
„reţine“ destule.
Volume de versuri, între ele, precum, de pildă, cele care alcătuiesc opera unor Marius
Ianuş (deja bine gospodărită, a acestuia, „prezentată“ consistent), Elena Vlădăreanu,
Răzvan Ţupa, Ruxandra Novac, Teodor Dună, Claudiu Komartin. (O paranteză: cred că
suntem cu toţii de acord că Geo Dumitrescu ar fi rămas şi dacă – să ne permitem această
ipoteză ! – nu ar mai fi publicat nimic după Libertatea de a trage cu puşca. Nu văd, atunci,
de ce nar rămâne ― iar eu cred că da, va rămâne ! ― şi un Marius Ianuş, cu Ursul din
containăr, volum excepţional?)
Volume de proză, între care cel mai marcant rămâne, poate, 69 al lui Ionuţ Chiva. (Şi
altele, nu puţine, dintre care unele scrise de nondouămiiştii Horia Ursu, P. Cimpoeşu, Al.
Ecovoiu, Nichita Danilov…).
În critică şi eseu, lucrurile se prezintă întrun mod oarecum diferit. Pe de o parte, eseistica
„generalistă“ şi „diletantă“, nespecializată, „pur literară“, pare să nu prea atragă talentele
tinere (mobilizate, în schimb, de diferitele nuanţe şi variante ale eseisticii filozofice,
sociologice, moralpolitice, psihanalitice, interdisciplinare în diferite dozaje, şi e grăitor că
volumele de debut în eseistică cele mai remarcabile dintre cele semnalabile în ultima
vreme au fost cele al unor Ciprian Şiulea şi Alex. Cistelecan, admirabile, însă nicidecum
„beletristice“). Pe de altă parte, critica literară ― care, după un declin şi o eclipsă de circa
un deceniu, tocmai prin aportul generaţiilor (efectiv) tinere a fost, în anii din urmă,
resuscitată şi şia recuperat întrucâtva locul şi menirea ― e mai săracă în cărţi, deoarece se
ştie prea bine că volumele de critică sunt publicate mai greu şi mai rar decât cele de proză
ori de poezie, iar criticii „debutează în volum“, de regulă, la vârste mai înaintate decât
colegii lor „beletrişti“. Există însă critici care, încă înainte de a fi scos vreun volum, se
afirmă şi impun prin prezenţa în reviste, fiind mai prezenţi şi mai importanţi în literatura
ţării lor decât mulţi dintre scriitorii cu volume apărute. Există şi la noi, astăzi – aşa cum nu
existau cu vreo 1012 ani în urmă ! – nu puţini critici „făr’de volum“ cu totul admirabili, ba
chiar, aş spune, excepţionali (Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Andrei Terian, Marius Miheţ,
Alex Goldiş şi încă alţii, despre care, renunţând la pedanterie, se poate vorbi ca şi cum ar fi
debutat deja), care se arată tot mai concludent a fi în stare, mâine, cu oarecare travaliu şi
noroc, nu numai să egaleze, dar chiar să pună în umbră aproape întreaga critică literară
românească a secolului XX (poate că exagerez, din nou, dar…nu prea mult !). Cât despre
cărţile supravieţuitoare ale „criticii tinere“ ― ori, în fine, ale criticii afirmate în ultima
vreme…― , cred că ele sunt cele ale unor autori aparţinând unor promoţii biologic (ceva)
mai mature, respectiv cărţile unor Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Nicoleta
Sălcudeanu, Sanda Cordoş, Mircea A. Diaconu, Antonio Patraş, Claudiu Groza, Diana
Adamek… Dar…toţi aceştia nu sunt, în sens strict, „douămiişti“…

(în „Vatra“, nr. 3/2009)