Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI


DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC
PROGRAMUL DE FORMARE PSIHOPEDAGOGICĂ, NIVELUL II,
POSTUNIVERSITAR

CURSUL
CONSILIERE ŞI ORIENTARE

An universitar 2018-2019

EVALUARE (EXAMEN), IUNIE 2019


ROLUL FAMILIEI ȊN REUŞITA
ŞCOLARĂ ŞI PROFESIONALĂ A TINERILOR

COORDONATOR :
CONF. UNIV. DR. MORARU MONICA

AUTOR:
Drd. Farm. ŞINICU (BUŞU) FLORENA
CUPRINS
Eseu – Rolul familiei în reuşita şcolară şi profesională …………………………………………………....2
Bibliografie ……………………………………………………………………………………………..….8
Chestionar privind rolul familiei în reuşita şcolară şi profesională……………………………………..….9
Comentarii privind răspunsurile la chestionar………………………………………………………..…...11

1
ESEU - ROLUL FAMILIEI ȊN REUŞITA
ŞCOLARĂ ŞI PROFESIONALĂ A TINERILOR

Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial. Împreună
cu părinţii, grădiniţa şi şcoala îşi au rolul lor bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a
copilului.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai
existenţa materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că
este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă,
cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea
sentimentului de apartenenţă.
Dezvoltarea socială şi emoţională a copilului mic este esenţială pentru modul în care va creşte
şi va evolua ca persoană. Dezvoltarea emoţională se referă şi vizează formarea conceptului de sine a
celui mic prin capacitatea de a reuşi să se perceapă ca o persoană unică, individuală şi de a recunoaşte
emoţii, sentimente, trăiri. O dezvoltare emoţională echilibrată a copilului îl ajută să identifice rapid
sentimente şi emoţii, să le exprime şi să le facă faţă corespunzător în anumite situaţii. În plus, îl ajută să
perceapă şi să identifice trăirile prin care trec cei cu care interacţionează şi să gestioneze situaţia şi
dialogul în funcţie de acestea.
Dacă abilităţile motorii şi creşterea micuţului se dezvoltă în mod firesc sau natural, cea
emoţională sau socială necesită ajutorul părinţilor, care trebuie să dea dovadă de foarte multă răbdare şi
timp. Un copil care deţine frâiele unor abilităţi socio-emoţionale esenţiale va creşte şi se va dezvolta
într-un adolescent şi apoi într-un matur responsabil şi împlinit.
Dezvoltarea socio-emoţională a copiilor este o problemă foarte sensibilă, ea are un rol esenţial
în fiecare etapă a împlinirii sociale a copilului. În formarea acesteia părinţii au un rol deosebit, de
aceea, ei trebuie să cunoască elementele de bază în formarea socio-emoţională a unui copil, pentru a
trata acest aspect în funcţie de importanţa cuvenită.
În primul rând, părinţii trebuie să introducă în rutina zilnică a copilului jocuri, jucării şi
activităţi care să îl ajute să-şi însuşească principalele aptitudini socio-emoţionale.
Întâlnirile de joacă şi integrarea micuţului în grupuri de copii, încă de la vârste fragede,
reprezintă o metodă simplă şi eficientă prin care copiii sunt ajutaţi să îsi dezvolte principalele aptitudini
sociale. Puterea exemplului are aici un rol deosebit. Cu ajutorul lor, copilul învaţă unele reguli ce
trebuie respectate în interacţiunile cu ceilalţi.
Copilul trebuie pus în situaţia de a interacţiona cu persoane de toate vârstele, nu numai cu cei
de aceeaşi vârstă cu el. Din aceste interacţiuni copilul are multe lucruri de învăţat, acestea contribuind
la o dezvoltare emoţională echilibrată.
Principalele aptitudini sociale şi emoţionale se învaţă prin joc şi cu ajutorul jucăriilor, cum ar fi
jucăriile de pluş şi jocurile de rol şi de societate, dar şi jocuri de imaginaţie şi creativitate. Cu ajutorul lor
şi prin acestea, copilul se va afla în diferite situaţii imaginare în care va învăţa să socializeze cu alţii.
Copilul trebuie încurajat să se joace cu instrumente muzicale, să picteze şi să deseneze, să modeleze
plastilina, să facă puzzle-uri simple, să inventeze poveşti, să pună în scenă teatru de păpuşi, să se joace
cu cuburi de construcţie sau să facă crafturi. Toate acestea îl ajută să devină mai creativ şi
să-şi dezvolte imaginaţia.

2
Familia este şi trebuie să fie un model pentru copii. Copiii imită vorbele, faptele şi gesturile
celor în mijlocul cărora trăiesc. De aceea, părinţii trebuie să aibă mare grijă şi să se comporte în faţa lor
exact aşa cum doresc să se comporte şi copiii când vor fi adulţi.
În ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, aşadar, între factorii educaţiei,
familia este şi a fost considerată ca factor prioritar şi primordial. Parte componentă a educaţiei
informale, familia joacă un rol esenţial în educaţia tinerei generaţii. Ea îşi aduce contribuţia în toate
sectoarele educaţiei, aici, copilul făcându-şi ucenicia pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială
prin substanţa pe care i-o imprimă familia. Ponderea familiei ca factor educaţional este cu atât mai
mare cu cât copilul este mai mic, aceasta scăzând odată cu înaintarea copilului pe treptele superioare
ale ontogenezei.
Mediul şcolar, în care copilul de 6 ani este primit, este complet diferit de cel familial, el fiind
creat pentru o muncă disciplinată, organizată. Şcoala constituie un mediu care, în locul unui grup
restrâns, ca cel de joc, oferă copilului o colectivitate şi un loc de muncă cu numeroase întrepătrunderi:
mentale, afective, morale, care se constituie ca un important resort al dezvoltării lui psihice.
Adaptarea la şcoală, la ocupaţiile şi relaţiile şcolare, presupune o oarecare maturitate din partea
copilului, care să-i insufle capacitatea de a se lipsi de afectivitatea îngustă din mediul familial şi de
interesele imediate ale jocului, pentru a pătrunde într-un nou univers de legături sociale şi a-şi asuma
îndatoriri.
Mutaţiile bruşte care acompaniază noua vârstă, mutaţii care se petrec sub acţiunea mediului
şcolar, care aduce cu sine noi cunoştinţe, tehnici intelectuale, exigenţe şi îndatoriri i-au făcut pe
specialişti să vorbească de şocul şcolarizării. De aici, importanţa deosebită a socializării prin grădiniţă,
apoi trecerea prin clasa pregătitoare, care, interpuse între familie şi şcoală contribuie la atenuarea
şocului unui nou început.
După ce copilul intră într-o instituţie de educaţie, orizontul lui se lărgeşte. El devine tot mai
puţin dependent de familie, principalele preocupări ale lui devin prietenii şi relaţiile cu cadrele
didactice şi cu colegii.
Principala provocare a şcolarului mic este integrarea în mediul şcolar, în cadrul familiei şi
printre prietenii săi. La această vârstă, coplilul reuşeşte să-şi exprime emoţiile şi trăirile, are o gândire
mai sofisticată şi începe să se compare cu alţi copii de aceeaşi vârstă. În general şcolarul mic este
încrezător, aventuros şi sigur de capacităţile sale, totuşi, o relaţie pozitivă a copilului cu familia, ajută
mult în formarea siguranţei copilului de a se aventura în afara teritoriilor cunoscute.
Potrivit stadiilor de dezvoltare psiho-socială, concepute de Erikson, şcolaritatea medie
corespunde conceptelor de hărnicie versus inferioritate. Prin hărnicie, copiii devin competenţi într-un
anumit domeniu. Copiii care au satisfacţia împlinirilor şcolare vor reuşi să rezolve cu succes acest
conflict, în schimb eşecul va duce la o stare de inferioritate şi deci la o stare de inerţie, de dezinteres.
Această perioadă este esenţială în dezvoltarea încrederii în sine, dacă sunt încurajaţi şi lăudaţi de către
profesori şi părinţi, copiii devin mai perseverenţi. Dacă, în schimb, sunt ridiculizaţi şi pedepsiţi, şcolarii
mici se simt inferiori şi se închid în sine. Pentru a combate eşecul şcolar, atât familia cât şi cadrul
didactic trebuie să intervină cu mijloacele necesare pentru a creşte motivaţia copilului.
De-a lungul vremii, am observat că şcolarii care provin din familii care recunosc rolul
important al educaţiei, sunt mai încrezători în forţele proprii, mai dornici de a se implica în activitatea
şcolară şi îşi dezvăluie mai uşor emoţiile, în timp ce aceia care provin din familii care neglijează
educaţia sunt mai nemotivaţi, dezinteresaţi şi mai închişi. Implicarea elevilor în activitatea şcolară,
creşterea intereselui pentru educaţie se poate rezolva în primul rând prin conştientizarea părinţilor.
Acest lucru se poate face printr-o mai mare implicare a părinţilor în activitatea şcolară. De asemenea,
am mai observat că sunt unele familii care vor, dar nu ştiu cum să se implice în viaţa şcolii, iar altele
care nu manifestă această dorinţă. Şi totuşi, pentru că familia are un rol important în formarea
personalităţii copilului alături de şcoală, există câteva modalităţi de implicare a acestora în viaţa şi
activitatea şcolară.
3
Îndrumarea părinţilor, atât prin şedinţe cât şi prin implicarea lor în activităţi extraşcolare,
trebuie să se facă în mod diferenţiat, în funcţie de nivelul de cultură al părinţilor cât şi de
particularităţile lor de personalitate. În domeniul educaţiei intelectuale, nu este indicat să se pretindă
părinţilor un ajutor prea mare. Ei pot fi de folos şcolii creându-le copiilor condiţii adecvate pentru
desfăşurarea activităţilor de studiu individual. Un rol deosebit îl are, însă, familia în domeniul educaţiei
morale. Sintagma românească a „celor 7 ani de-acasă” vizează tocmai educaţia morală, adică expresia
exterioară a acesteia: comportamentul. Comportamentul elevat nu apare de la sine, ci numai în măsura
în care părinţii se preocupă de formarea lui.
Comunicarea sinceră şi deschisă, încrederea reciprocă între părinţi şi profesori, între părinţi şi
copii, asigurarea înţelegerii şi ajutorului de care copiii au nevoie pentru a depăşi dificultăţile, fără
derogări de la muncă, cinste şi obiectivitate, sunt în măsură să asigure progresul şcolar al copilului şi
dezvoltarea personalităţii sale potrivit particularităţilor lui de vârstă şi individuale. Părinţii trebuie să fie
conştienţi, respectiv conştientizaţi, asupra scopului comun al familiei şi al şcolii în ceea ce priveşte
formarea copilului şi asupra faptului că şcoala continuă şi completează educaţia copilului, dar nu este în
măsură să preia sarcinile familiei. Neînţelegerea rolului familiei de către părinţi, neconcordanţele dintre
educaţia în familie şi cea şcolară, dezinteresul unor părinţi, se pot corecta, cel puţin parţial, printr-o
bună colaborare între şcoală şi familie.
O formă eficientă de întărire a colaborării dintre şcoală şi familie o constituie parteneriatele.
Expresia parteneriat cu familia nu înseamnă doar o altă denumire a unei relaţii mai vechi în care
familia era informată periodic ori la cerere, asupra evoluţiei copilului în activitatea şcolară. Este vorba
de o schimbare de statut a familiei în raport cu şcoala. Familiei îi revin acum mai multe drepturi, dar şi
sarcini sporite. Schimbările în plan socio-economic exprimă necesitatea reală a colaborării între şcoală
şi familie atât în rezolvarea unor sarcini de susţinere materială, precum şi în cooperarea în alegerea
programelor de instruire şi educare (curriculum la decizia şcolii), pentru cunoaşterea personalităţii
copiilor, pentru orientarea şcolară şi profesională.
Parteneriatul educaţional este o formă de comunicare, cooperare, colaborare în sprijinul
copilului la nivelul procesului educaţional. El presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali. Realizând un parteneriat cu familia, părinţii vor fi automat
implicaţi în activitatea şcolară. Parteneriatul se va realiza după un scop precis, şi anume acela de a
întări implicarea părinţilor în activitatea de tip şcolar. Lunar, se poate organiza o gamă largă de
activităţi la care părinţii vor participa cu plăcere: prelegeri, discuţii părinţi-elevi-învăţători, consiliere
educaţională, schimburi de experienţă cu alte clase, dezbateri, jocuri didactice, prezentări Power- Point,
vizite, excursii, concursuri, serbări etc. Cu timpul, părinţii pot înţelege rolul esenţial al tuturor acestor
activităţi, pot ajunge să aprecieze educaţia la adevărata ei valoare şi poate vor simţi nevoia să acorde
sprijin şi ajutor cadrului didactic în acţiunile pe care doreşte să le realizeze.
În condiţiile actuale, şcoala eficientă realizează un parteneriat cu familia prin valorizarea şi
respectarea identităţii sale, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea ei în procesul
educaţional. Familia este apreciată ca mediu primordial şi afectiv necesar formării individuale. Dacă
familia este mediul de dezvoltare a primelor vârste ale copilului, vârste pe care cercetările le dovedesc
fundamentale dezvoltării personalităţii, devine clar că aceasta trebuie sprijinită şi nu înlocuită în
educarea tinerei generaţii. Şi pe parcursul vârstelor şcolare, familia rămîne mediul afectiv cel mai viabil
de securitate şi stimulare.
Implicarea părinţilor în problemele şcolii nu înseamnă doar plata unui sprijin material sau
acţionarea în legătură cu problemele copiilor lor. Ea este mult mai mult, se referă la construirea unor
relaţii pozitive între familie şi şcoală şi la o unificare a sistemului de valori şi cerinţe relative la copil.
Aceasta poate avea un efect benefic asupra elevilor. Faptul că îi văd pe profesori colaborînd cu familia,
îi influenţează pozitiv şi contribuie la dezamorsarea unor probleme înainte ca acestea să devină
necontrolabile.

4
Părinţii trebuie să se implice permanent în activitatea şcolii, nu numai atunci cînd se ivesc
probleme. Pentru aceasta părinţii au nevoie de diferite tipuri de informaţii referitoare la copii lor:
politicile educaţionale ale şcolii, informaţii despre copiii lor, modul în care pot contribui ei în educarea
copiilor lor, problemele întâmpinate şi modalităţi de depăşire a acestora. Părinţii pot oferi un sprijin
enorm şcolii prin faptul că ei sunt cei care-i cunosc cel mai bine pe copii sub diferite aspecte. La
aceasta se mai adaugă faptul că părinţii sunt o sursă de sprijin în relaţiile interpersonale în care este
implicat copilul lor (cu colegii, profesorii etc.). Părinţii, indiferent de nivelul lor cultural sau social, ne
pot oferi informaţii preţioase despre problemele, crizele de creştere, dorinţele, aşteptările, neîncrederile,
pasiunile, opţiunile copiilor lor.
Părintele, ca adult, este rezistent la schimbare şi este convins că îşi cunoaşte îndatoririle. De
multe ori părinţii acţionează spre a nu-i face rău copilului decât spre a-i face bine, pierzând din vedere
efectele pe termen lung asupra personalităţii acestuia.
Intervenţia cadrului didactic pentru ameliorarea mediului familial este limitată iar corectarea
efectelor negative ale educaţiei în familie este dificilă. Sub anumite aspecte, cadrul didactic nu are nicio
putere în ceea ce priveşte, de exemplu, situaţia materială a familiei sau relaţiile din familie. Totuşi, cu
pricepere, răbdare, cu metode specifice, acesta poate interveni în schimbarea mentalităţii părinţilor,
privind rolul lor de educatori, fără, însă, a se aştepta la o transpunere automată în practică , imediat şi
total a sfaturilor lui. Oricare cadru didactic poate deveni un consilier preţios pentru părinţi dacă:
dispune de o autoritate profesională şi morală recunoscută de părinţi, calitatea lui de părinte şi modul
de viaţă nu contrazic sfaturile pe care le dă, respectă demnitatea, sentimentele părinteşti şi intimitatea
familiei, nu-şi arogă rolul de singură autoritate în materie de educaţie.
Rolul de părinte se învaţă empiric şi din mers, fără o pregătire prealabilă sistematică. Părinţii
se confruntă uneori cu probleme pe care le rezolvă după bunul simţ şi după experienţa pe care o au din
familiile în care au fost crescuţi. Încercările şcolii de a-i forma ca părinţi prin consiliere în cadrul şcolii,
sunt încă sporadice sau vin târziu, după ce copilul s-a format deja într-un fel sau altul, ca urmare a celor
şapte ani de-acasă. „Şcoala părinţilor” organizată de unele instituţii şcolare în diferite modalităţi
vizează de obicei o pregătire generală, cu multă teorie, cu informaţie generală care ajută prea puţin la
rezolvarea problemelor reale, concrete ale educaţiei în familie.
Pentru ca influenţa educatorului să aibă eficienţa scontată, cunoaşterea mediului familial şi ale
particularităţilor educaţiei în familie este absolut necesară, iar intervenţiile lui trebuie să fie pertinente.
Întâlnirile dintre cadre didactice şi părinţi, fără a ignora aspectele teoretice, de informare a părinţilor
asupra problemelor educaţiei, se cer a fi mai strâns ancorate în situaţiile educative concrete, specifice
clasei şi elevilor cu care lucrăm. Discuţiile individuale cu un părinte , discuţiile cu ambii părinţi sau cu
un grup restrâns, după caz, sunt în măsură să stimuleze deschiderea părinţilor spre dialog, iar
competenţa cadrului didactic îi face receptivi la sfaturi. Dacă cadrul didactic reuşeşte să se apropie în
suficientă măsură de copil, acesta îşi va deschide sufletul. Observarea atentă a ţinutei copilului, a
dispoziţiei lui de lucru la începutul zilei, a atitudinii lui în preajma întotoarcerii acasă de la şcoală şi a
multor alte amănunte îi oferă acestuia informaţii care, coroborate, îi permit conturarea unor imagini
asupra mediului familial.
Vizitele cadrului didactic la domiciliul copiilor sunt utile şi necesare, el poate observa astfel
diferite aspecte ale vieţii de familie. Chiar dacă , în timpul acestor vizite membrii familiei se vor purta
diferit faţă de viaţa de zi cu zi pentru a lăsa o impresie bună, rămân totuşi destule aspecte ce pot fi
observate în sânul familiei, aspecte importante de care ne putem folosi în adoptarea diferitelor metode
de educaţie.
Indirect, prin folosirea ocaziilor oferite de diverse obiecte de studiu, de exemplu compuneri cu
teme legate de viaţa de familie, orele de educaţie civică, de educaţie plastică, diferite activităţi inter- şi
transdisciplinare, se pot afla multe lucruri, nu numai cu privire la realitatea familială a copilului ci şi cu
privire la concepţia părinţilor despre familie şi despre rolul acesteia.

5
Pentru buna desfăşurare a procesului instructiv-educativ, cadrul didactic trebuie să fie mereu
preocupat de atragerea părinţilor spre şcoală. Făcându-i pe aceştia conştienţi supra importanţei activităţii
instructiv-educative îi va putea implica mai uşor să participe, să se implice, în măsura posibilităţilor, în
această activitate. Informarea părinţilor se poate face şi prin discuţii colective în cadrul şedinţelor cu părinţii,
care trebuie să aibă loc lunar, sau chiar prin discuţii individuale. Aici, părinţii află despre prestanţa şcolară a
copiilor lor, despre comportarea acestora, despre aspectele pozitive sau punctele slabe ale personalităţii lor.
Cu aceste ocazii, părinţii pot fi îndrumaţi şi orientaţi în vederea continuării activităţii de educare acasă. Toate
deciziile luate trebuie să fie în acord cu părinţii, cadrul didactic trebuie să îi orienteze în aşa fel încât aceştia
să conştientizeze ce este mai bine pentru copil, să manifeste dorinţa de a se implica şi de a pune în practică
deciziile luate.
Informarea părinţilor despre activitatea şcolară se poate face şi telefonic, menţinând o relaţie
permanentă cu aceştia. Mijloacele actuale permit realizarea şi pe această cale a unei colaborări eficiente cu
familiile copiilor.
În cadrul parteneriatului şcolii cu familia, se pot organiza ocazional, lecţii deschise, lecţii la care
sunt invitaţi şi părinţii. Participând la astfel de activităţi, la analiza acestora, părinţii îşi pot observa copiii în
mediul şcolar concret, pot sesiza modul de pregătire, de comportament de participare a copiilor la activităţile
desfăşurate. Astfel, ei devin conştienţi asupra importanţei activităţii de consolidare a cunoştinţelor asimilate
la şcoală şi pot participa în mai mare măsură la acordarea ajutorului şi sprijinului necesar copiilor lor.
Lectoratele cu părinţii sunt modalităţi eficiente de a-i conştientiza pe părinţi asupra importanţei
actului educaţional. Ele se petrec după un proiect elaborat la început de an şcolar, în care sunt specificate
temele şi subiectele ce urmează a fi discutate. Înainte de fiecare adunare de părinţi se petrec seminare
metodice cu toate cadrele, la care se abordează diferite strategii de realizare a obiectivelor propuse pentru
aceste adunări.
Astfel, adunarea părintească este transformată într-un dialog deschis între părinţi şi profesori prin
utilizarea metodelor interactive. Se practică des mesele rotunde organizate între profesori şi părinţi sau chiar
şi copii-părinţi-profesori, traininguri instructiv-metodice. Sunt utile şi ne oferă un feedback constructiv
diversele jocuri didactice organizate atît cu părinţii cît şi cu elevii, chestionarele, anchetele etc. Pentru
rezolvarea unor situaţii de problemă se utilizează metoda studiul de caz. În vederea promovării colaborării şi
cooperării în timpul adunărilor se activează mai mult în grupe cooperante. La discreţia fiecărui diriginte
rămîne alegerea celor mai eficiente metode şi procedee în realizarea obiectivelor propuse la fiecare întîlnire
cu părinţii.
Educaţia nu este numai pregătirea şcolară, ci este înţeleasă tot mai mult ca un flux continuu de
influenţe modelatoare şi transformatoare exercitate pe tot parcursul vieţii individului. Ele construiesc,
modelează şi transformă personalitatea, dar e necesară corespondenţa cu nevoile şi cerinţele individuale.
Educaţia este eficientă atunci cînd consideră copilul în centrul ei ca parte activă şi motivată la propria
devenire. Şcoala este factorul primordial şi extrem de important, dar ea nu este totul, ea are nevoie de familie,
de comunitate, de întreaga societate pentru a sprijini şi îndruma omul în devenire. De aceea, rolul familiei nu
trebuie diminuat, ea este leagănul social al copilului şi sprijinul său pe aproape toată viaţa.

Pedagogul italian G. Callo considera: „a orienta înseamnă a educa”. Nu poți să educi, spune Callo,
dacă nu educi atitudini, interese, trăsături de caracter şi nu poţi să instruieşti dacă nu orientezi pe fiecare om
în direcţia semnalată de trăsătura specifică a personalităţii sale.
Această dificultate a tinerilor de a-și alege o carieră pe care să o urmeze în viitor, reprezintă una din
marile probleme ale societății. Ei au nevoie de ajutor pentru a depăși această etapă problematică a dezvoltării
personale și profesionale. Omul este propriul său manager, el trebuie să-şi evalueze resursele cu realism, să-şi
stabilească obiectivele şi să elaboreze proiecte existenţiale pe termen lung, mediu şi scurt, să se folosească de
oportunităţi pentru a atinge scopurile de etapă. Identificarea unor scopuri de succes va determina persoana să
acţioneze în consecinţă.
Cariera reprezintă totalitatea profesiilor, meseriilor, ocupațiilor, rolurilor sociale, familiale,
6
funcțiilor, experiențelor de muncă, timpul liber, hobby-urile – este viața însăşi. Toate evenimentele care ni se
întâmplă, de la naștere și pâna la sfârșitul vieții, ne afectează viața/cariera. Cariera este definită de Butnaru
(1999) ca o succesiune de profesii, îndeletniciri şi poziţii pe care le are o persoană în decursul perioadei active
de viaţă, inclusiv funcţiile pre-vocaţionale (cum sunt cele de elevi şi studenţi, care se pregătesc pentru viaţa
activă) şi post-vocaţionale (pensionarii care pot avea rol de colaboratori, mentori).
Mulți dintre adolescenți sunt nehotărâți în privința carierei pe care o vor urma și caută ajutor pentru a
se putea decide. În procesul de decizie vocațională concură o multitudine de factori, printre care şi familia.
Familia poate și are datoria să contribuie în procesul consilierii vocaționale prin:
 sprijinirea copiilor în alegerea liberă a viitoarei cariere, în găsirea unui viitor loc de muncă;
 eliminarea stereotipiilor și prejudecăților cu privire la muncă;
 încurajarea mobilității în vederea formării profesionale sau exercitării unei profesii;
 susținerea formării profesionale;
 furnizarea de informații cu privire la dinamica economică și ocuparea forței de muncă.
De foarte multe ori influența părinților în alegerea carierei este decisivă. Modelele comportamentale
vehiculate în familie și atitudinile parentale autoritare/neutre/de tip compensator vor fi preluate de copii,
contribuind la conturarea alegerilor. Datorită legăturilor psiho-afective intrafamiliale specifice, părinții își
supraapreciază copiii și le impun trasee educaționale și filiere profesionale la care aceștia nu aderă sau care nu
sunt compatibile cu structura lor de personalitate, cu aptitudinile şi interesele lor. Dezacordul dintre părinți și
copii cu privire la traseul vocațional va influența alegerea, în sensul că aceasta se va contura dificil iar
adeziunea la decizie va fi redusă.
În procesul de consiliere vocațională, sporirea eficienței intervențiilor părinților este posibilă prin:
sprijinirea lor în cunoașterea mai realistă a resurselor personale ale propriilor copii; reducerea/eliminarea
impactului prejudecăților și stereotipiilor cu privire la profesii și lumea muncii; conștientizarea lor că în
procesul alegerii carierei copiilor lor trebuie să manifeste o atitudine activă, dar echilibrată, să fie implicați,
dar să acorde o anumită independență; să furnizeze informații cu privire la rețeaua școlară și piața forței de
muncă; să încurajeze interesele școlar-profesionale ale copiilor.
Părinții trebuie să se asigure că-l vor sprijini pe tânăr să ia o decizie liberă, conformă cu aspirațiile
acestuia și să nu-și impună punctul de vedere sau profesia ca model. În sprijinirea copiilor în vederea alegerii
carierei, părinții trebuie: să cunoască temerile, ezitările, succesele copiilor; să ofere sugestii dar să nu le
impună; să-și trateze copiii cu respect și să aibă încredere în aspirațiile și interesele lor; să fie informați în
ceea ce privește ofertele de educație, formare, angajare; să pună la dispoziție și să încurajeze copiii să citească
reviste, ziare ce conțin reclame sau anunțuri ale diferitelor instituții sau firme despre locuri de muncă; să
încurajeze tinerii în conturarea intereselor profesionale; să evite inocularea de idei preconcepute și
stereotipuri cu privire la anumite profesii; să informeze tinerii cu privire la piața muncii şi dinamica ei; să
ofere un suport afectiv propriilor copii; să-și îndrume copiii spre un consilier vocațional.

7
BIBLIOGRAFIE
1.https://www.concursurilecomper.ro/rip/2017/martie2017/31-FazakasTundeEmese-Relatia-Familie-Scoala.pdf

2.https://www.stasalba.ro/orientarea-in-cariera-a-adolescentilor-si-rolul-familiei/

8
CHESTIONAR PRIVIND ROLUL FAMILIEI ȊN REUŞITA ŞCOLARĂ ŞI
PROFESIONALĂ A TINERILOR

1. Cine a contribuit, în cei 4 ani, în educaţia voastră?


a. familia
b. şcoala
c. prieteni
d. mass-media

2. Părinţii mei sunt cu adevărat interesaţi de activitatea mea de la şcoală.


a. da
b. nu
c. puţin
d. foarte puţin

3. Părinţii mei sunt implicaţi în educaţia mea, prin:


a. se interesează mereu de mine
b. mă întreabă daca vreo materie îmi ridică vreun grad de dificultate
c. avem activităţi şcolare şi extraşcolare împreună
d. mă lasă să mă descurc singur

4. Părinţii mă sfătuiesc corect în ceea ce priveşte latura profesională.


a. da
b. nu
c. avem păreri diferite, nu înseamnă ca este corect sau nu.

5. Consideri că ai nevoie de ajutorul părinţilor tăi pentru alegerea profesiei?


a. mereu am nevoie de sfatul lor
b. nu, mă descurc singur
c. o să le cer o parere, dar tot eu aleg la final
d. nu

6. Le cer ajutorul părinţilor mei, de fiecare data când am nevoie


a. da
b. nu mereu
c. cateodata
d. nu

7. Dacă la şcoală intervine o problemă pe care nu o poţi rezolva singur, la cine apelezi prima data?
a. diriginte
b. părinţi
c. colegi
d. prieteni

8. Când te gândeşti la alegerea profesiei, asociezi şi familia?

9
a. da
b. nu
c. da, dar mă gândesc şi la viitorul meu

9. Părinţii mei ţin mereu legătura cu profesorii


a. da
b. nu, eu le povestesc părinţilor mei despre toate activităţile mele
c. da, deşi eu le povestesc părinţilor mei despre toate activităţile mele
d. nu

10. Consider că, înainte de toate, eu şi părinţii mei suntem prieteni şi oricând ne putem baza unul pe celălalt
a. da
b. nu
c. nu mereu
d. da, dar cu mici excepţii

10
DATE STATISTICE CU PRIVIRE LA EŞANTION

Număr subiecţi chestionaţi: 22


Vârstă: 18 ani:19 elevi; 17 ani: 3 elevi
Clasa: a XII-a
Sexul: 12 fete, 10 băieţi
Zona de provenienţă: 19 din mediul urban, 3 din mediul rural
Etnia : 13 română, 4 macedoneană, 3 tătară, 2 turcă
Numar total de fraţi/ surori: niciunul …1 elev, 1…16 elevi, 4…2 elevi, 3…1 elev

COMENTARIU PRIVIND RĂSPUNSURILE LA CHESTIONAR

Analizând raspunsurile obţinute la chestionare subiecţii cuprinşi în studiu au răspuns după cum
urmează:
La itemul 1 subiecţii au răspuns astfel: ,, Cine a contribuit, în cei 4 ani, în educaţia voastră?”,
,,familia” 11 din 22 elevi, ,,şcoala” 9 din 22 elevi ,,prieteni” 2 din 22 elevi, ,,mass-media”, niciun elev.
La itemul 2 s-a răspuns astfel: ,, Părinţii mei sunt cu adevărat interesaţi de activitatea mea de la
şcoală.“, ,,da” 17 din 22 elevi, “ puţin” 3 din 22 elevi , ,,foarte puţin” 2 din 22, ,,nu” niciun elev.
Itemul 3 a dezvăluit următoarele răspunsuri: ,, Părinţii mei sunt implicaţi în educaţia mea, prin:”, ,,
mă întreabă daca vreo materie îmi ridică vreun grad de dificultate” 8 din 22 elevi, ,, se interesează
mereu de mine” 7 din 22 elevi, ,,avem activităţi şcolare şi extraşcolare împreună” 5 din 22 elevi, ,, mă
lasă să mă descurc singur” 2 din 22 elevi.
La itemul 4 ,, Părinţii mă sfătuiesc corect în ceea ce priveşte latura profesională.’’, ,,da” 10 din 22
elevi, ,, avem păreri diferite, nu înseamnă ca este corect sau nu.” 8 din 22 elevi, ,,nu” 4 din 22 elevi.
Itemul 5 ,, Consideri că ai nevoie de ajutorul părinţilor tăi pentru alegerea profesiei?’’, ,, o să le cer
o parere, dar tot eu aleg la final” 10 din 22 elevi, ,, mereu am nevoie de sfatul lor” 6 din 22 elevi, ,, nu,
mă descurc singur” 4 din 22 elevi, ,,nu” 2 din 22 elevi.
Itemul 6 ,, Le cer ajutorul părinţilor mei, de fiecare data când am nevoie”: ,,da” au raspuns 9 din
22 elevi, ,, cateodata “ 9 din 22 elevi, ,, nu mereu” 3 din 22, ,,nu” un elev din 22.
Itemul 7 a dezvăluit următoarele răspunsuri: ,,Dacă la şcoală intervine o problemă pe care nu o
poţi rezolva singur, la cine apelezi prima data?’’, ,,diriginte” 10 din 22 elevi, ,,părinţi” 8 din 22 elevi,
,,colegi” 3 din 22 elevi, ,,prieteni” un elev din 22.
Itemul 8 ,, Când te gândeşti la alegerea profesiei, asociezi şi familia?”, ,, da, dar mă gândesc şi la
viitorul meu “ 15 din 22 elevi, ,,da” 6 din 22 elevi, ,,nu” 1 din 22 elevi.
Itemul 9 ,, Părinţii mei ţin mereu legătura cu profesorii”: ,,da” au raspuns 7 din 22 elevi, ,, nu, eu
le povestesc părinţilor mei despre toate activităţile mele “ 7 din 22 elevi, ,,nu’’ 5 din 22 elevi ,, da, deşi eu
le povestesc părinţilor mei despre toate activităţile mele” 3 din 22 elevi.
Itemul 10, ,, Consider că, înainte de toate, eu şi părinţii mei suntem prieteni şi oricând ne putem
baza unul pe celălalt.” ,, da, dar cu mici excepţii” 7 din 22 elevi, ,, da” 6 din 22 elevi , ,, nu mereu” 5 din 22
elevi , ,,nu” 4 din 22 elevi.

CONCLUZII

Răspunsurile elevilor arată importanţa parteneriatului şcoală - familie, legătura parinţi - profesori
fiind relevantă în atingerea scopului comun- educaţia elevilor.
Potrivit răspunsurile elevilor la itemii de mai sus, părinţii au contribuit la educaţia acestora prin
implicare, sprijin, ajutor, prietenie, oferindu-le sfaturi în ceea ce priveşte latura profesională, dar şi morală.
11
12