Poezie interbelicăă
Spleen, de D. Iacobescu (1893-1913)
Sunt obosit, deși nu vin din luptă,
Și-s trist, o, trist, deși fără motiv,
Culoarea idealei zări e suptă,
Iar soarele mai greu și mai masiv.
Cu vinuri pătimașe în pahar,
Cu opiu și cu flori de lupanar,
Cerc să-mi îmbăt urâtul în zadar.
Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră,
Frumoasa mea – ceasornic rococo
Al cărui mecanism din oră-n oră
Îmi cântă-același vechi do, mi, sol, do...
Nici tu, nici tu, frumoasa mea signoră!
Nimica sfânt. Nimica bun. Nici o cadență.
Doar lenevii solare, și atât,
Plus o grozav de lungă decadență
Și-un ștreang – cu care nu te strângi de gât.
Nocturna ultimei nopți, de D. Iacobescu
Fotolii largi, penumbră gri, frig umed, și
puțin
Parfum de roze albe în declin...
Iar noi tăcem:
În jurul nostru liniștea suspină
Mai senzitivă ca o violină,
Și fiecare vorbă ce am spune
Ar rupe armonia unei strune.
În gesturile tale mă cufund,
În gesturile tale ce ascund
Ceva convalescent sau muribund.
Penumbră gri, frig umed – și târziu
Au leșinat molatec trandafirii,
Iar în oglinzile destăinuirii
S-a reflectat imensul tău pustiu.
Și totuși,
Ce dulce-i să privești cum liniștit
Plutește-ntre pustiu și infinit
O lună roasă, tristă, demodată
În care doarme stinsul altădată!
Simbolismul
Amintiri, în amurg, de D. Iacobescu
Apusul cască roze mari de sânge;
Prin parc ţâşnesc izvoare de parfum...
Ascult cum plâng fântânele şi cum
Pe nervii mei arcuşul serii plânge.
E-o muzică pierzându-se-n trecut,
Un vis fugind pe-o strună de vioară,
Trezind ecoul stins odinioară
Și-amantele ce dorm în gropi de lut.
Ce triste sunt!... cu ochii mari şi reci,
Se-adună gânditoare pe poteci,
În mâini purtându-şi inimile goale.
Apoi, cu gesturi mute şi domoale,
Plutesc sfios spre mine, rând pe rând,
Şi îmi sărută sufletul, plângând.
Dimineață, de D. Iacobescu
Din răsărit lumina se destramă
Pe cerul de-un albastru-nduioşat;
M-am deşteptat, -- la ce m-am deşteptat
Cînd nici un glas al vieţii nu mă cheamă?
Prin simfonia muncii ce începe
Voi rătăci şi astăzi inutil
Și voi purta , prin vraja lui april,
Tristeţile-mi pustii ca nişte stepe.
Prin năvile ce-n valuri de aromă
Transportă bogăţii din port în port,
Oh! sufletu-mi steril ca un avort
Iar va târî corabia-i fantomă.
Spre nici un orizont, spre nici un astru,
Ca ieri, şi azi şi mâine va porni,
Mai negru, mai tăcut din zi în zi,
În aşteptarea largului dezastru.
1
Poezie interbelicăă
Elegia unui tânăr modern, de D.
Iacobescu
Fumez ca și un coș, citesc romane,
Mă plimb pe uliți leneș și blazat,
Spun doamnelor cuvinte dulci și vane
Și toată ziua casc neîncetat.
Dar cîteodată, seara, cînd se stinge
Lumina-nduioșată spre apus,
Un tainic neastîmpăr mă învinge
Cu ultimele raze ce s-au dus.
O nesfîrșită sete spre departe
Îmi tulbură blazarea mea de azi,
Chiar prin aleea veacurilor moarte
Mă cheamă iar strămoșii mei nomazi.
Veniți, fantome triste-n umbra serii,
Turnați în viața mea fără parfum
Sublima voluptate a durerii
Și sfântul greu al veșnicului drum.
O, ca un nou Ahasverus, m-aș duce
Să port prin lume tragicul amar,
De-ar fi mai grea durerea ca o cruce
Și drumul mai pietros ca un calvar.
Corbii, de Traian Demetrescu (1866-
1896)
Pe plopii ninși
Coboară corbii-n pâlc de doliu,
Cernesc al iernei alb lințoliu,
Și, triști, de foame par învinși...
Cugetători,
Privesc pe cer, privesc departe;
Pe când un glas de vânt împarte
Un cântec care dă fiori...
În cimitir,
Pribegi, s-au adunat la sfadă;
Iar sub uitare și zăpadă
S-ascund mormintele în șir...
Și pe când trec,
În a crepusculului oră,
Simbolismul
Spre groapa unde doarme-o soră,
Și-n suflet plânsul îl înec;
În aiurări
De spaimă inima mea moare...
Acoperite de ninsoare,
Pierdute sunt orice cărări...
Și mă învinge
Un gând amar, știind c-odată
Și peste groapa mea uitată
Vor trece corbii și va ninge.
Gând de toamnă, de Traian Demetrescu
Din tot ce e mai trist în toamnă,
Pe când natura-i mai pustie,
Trezind în sufletele noastre
O notă de melancolie,
Gândesc la florile acelea,
Cununi de-aducere-aminte,
Cari-au trăit în cimitire
Și mor uitate pe morminte...
Imn, de Dimitrie Anghel (1872-1914)
Împărecheri ciudate de slove...o, cuvinte!
Ce farmec se deșteaptă când vă rostește gura...
De n-ați fi fost voi oare, atunci cu ce veșminte
S-ar fi-mbrăcat pe lume și dragostea și ura?
Ce-ar fi făcut un suflet cu tot ce-adună-ntr-însul,
Și oare brațul volnic, și buza ce sărută,
Și ochii, luminoșii, ce au cu dânșii plânsul,
Ar fi putut să spuie ce tace-o gură mută?
Cuvinte, juvaere...voi singurele-amante
Ce mi-ați păstrat credință, din ce adînci nevoi
Ați răsărit, ca-n urmă, ca niște diamante,
Din val în val s-ajungeți curate pân’ la noi?
Subt bolta cărei peșteri ați răsunat voi oare,
Ca după vremuri strânse, vers după vers, cu greu,
În ganga unei strofe pe veci nemuritoare,
Să răsunați prin gura și harfa lui Orfeu?
Cuvinte, juvaere, ecouri depărtate
Al-altor suferințe și bucurii, cuvinte,
Cu voi trăiesc trecutul și clipa care bate,
Și viața care-ncepe dincolo de morminte.
2
Poezie interbelicăă Simbolismul

săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de
mână,
Spleen, de Al. T. Stamatiad (1885-1956) Numărând
În gând
Aceleași veșnici primăveri, Cadenţa picăturilor de ploaie,
Aceleași toamne îndoliate ; Ce coboară din umbrele,
Aceleași flori mirositoare Din burlane
Și frunze pale, ruginite ; Şi din cer
Aceleași zile monotone Cu puterea unui ser
Și melodii obositoare — Dătător de viaţă lentă,
Ați veștejit în noi iubirea Monotonă,
Și fantezia creatoare! Inutilă
Şi absentă...
Priviri viclene și geloase,
În oraşu-n care plouă de trei ori pe
Zâmbiri umile, prefăcute;
săptămână
Cuvinte seci,
Un bătrân şi o bătrână -
Clevetitoare
Două jucării stricate -
Și repetate-n veci de veci —
Merg ţinându-se de mână...
Ne-ați smuls din suflet poezia
Mai albă chiar decât o floare!
Provincie I, de Barbu Fundoianu (1898-
Banale strade prăfuite, 1944)
Biserici vechi, părăginite;
Aceleași case uniforme Din nou tăcerea umedă în munți –
Și-aceleași poduri învechite; și-i vară totuși, după calendare;
Aceiași arbori fără viață capre bărboase au trecut, murdare,
Și-aceleași zări apăsătoare — și plouă, plouă…
Ați sugrumat în noi fiorul Gâștele sub punți
De tot ce este viu sub soare! au leșinat în toamna albă, lângă
sufletul care ar voi sa plângă.

Acuarelă, de Ion Minulescu (1881- Castanii simpli, peste bănci de parc,

1944) lipesc cu palma mărci de-alamă late;
tăcerea, udă, s-a culcat pe spate,
În oraşu-n care plouă de trei ori pe și-un Cupidon, ciupit de timp, c-un arc,
săptămână aruncă ofticos și paralitic
Orăşenii, pe trotuare, apa ascunsă-n mădularul mitic.
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe Au fost și-aicea lebede-n bazin?
săptămână, (Poate și-au dus lumina printr-o poartă.)
De sub vechile umbrele, ce suspină Bazinu-i galbăn ca o frunză moartă,
Şi se-ndoaie, și vara a plecat așa de lin,
Umede de-atâta ploaie, cu ochii limpezi și cu țâțe pline,
Orăşenii pe trotuare c-o simt și-acuma, goală, lângă mine.
Par păpuşi automate, date jos din galantare.
În cea din urma toamna eram doi.
În oraşu-n care plouă de trei ori pe (Fântână, curgi aducerea-aminte !)
Priveam cum pleacă berzele, cuminte,

3
Poezie interbelicăă
spre alte țărmuri și spre alte ploi,
și tot ca și acum stăteam pe gânduri –
și cineva cioplea ceva din scânduri.
G. Bacovia (1881-1957)
Negru
Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...
Vibrau scântei de vis... noian de negru;
Carbonizat, amorul fumega –
Parfum de pene arse, și ploua...
Negru, numai noian de negru…
Pulvis
Imensitate, veşnicie,
Tu, haos, care toate-aduni……
În golul tău e nebunie, -
Şi tu ne faci pe toţi nebuni.
În faţa ta sunt cel mai laş.
Imensitate, veşnicie, -
Iubesc o fată din oraş…… Pustiu...
Învaţă-mă filosofie.
Imensitate, veşnicie,
Pe când eu tremur în delir,
Cu ce supremă ironie
Arăţi în fund un cimitir.
Altfel
Omul începuse să vorbească singur...
Și totul se mișca în umbre trecătoare –
Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.
Nimic. Pustiul tot mai larg părea...
Și-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, –
Și-nvinețit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur...
Sonet
Simbolismul
E-o noapte udă, grea, te-neci afară.
Prin ceaţă - obosite, roşii, fără zare - –
Ard, afumate, triste felinare
Ca într-o crâşmă umedă, murdară.
Prin măhălăli mai neagră noaptea pare…
Şivoaie-n case triste inundară -
Ş-auzi tuşind o tusă-n sec, amară - –
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.
Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă,
Ori ca Verlaine, topit de băutură - –
Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,
Prin întuneric bâjbâiesc prin casă,
Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.
Finis
Cadavrul impozant pe catafalcul falnic,
Sub gaza de argint visa în vasta sală...
Iar sânul ei pierdut în mortuara gală -
Pe veci oprit, înmărmurise falnic.
Departe, în cetate viaţa tropota...
O, simţurile-mi toate se enervau fantastic...
Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sarcastic
Şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat.
Cu voi…
Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.
O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment, -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor...