Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Modernismul este o orientare literară care se defineşte prin tendinţe inovatoare, anticlasice şi anticonservatoare. Teoreticianul
modernismului este considerat Eugen Lovinescu, ideologia modernistă fiind sintetizată în textul său programatic Mutaţia valorilor
estetice din volumul Istoria literaturii române contemporane şi promovată prin revista Sburătorul. Mutaţia valorilor estetice, adică
procesul de modernizare, presupune abordarea în lirică a ideilor din domeniul ştiinţelor şi al filozofiei moderne, orientarea spre un
spaţiu în care problemele de conştiinţă sunt posibile – spaţiul citadin - şi spre categoria intelectualului, capabil să rezoneze cu „spiritul
veacului”. Ceea ce aduce nou modernismul este aşadar intelectualizarea emoţiei şi filtrarea prin conştiinţă a existenţei.
Poezia lui L. Blaga Eu nu strivesc corola de minuni a lumii aparţine volumului de debut Poemele luminii, apărut în 1919, şi
este o artă poetică modernă, prin faptul că interesul poetului se deplasează de pe tehnica poetică pe relaţia poet-univers-creaţie, şi o
meditaţie filosofică pe tema cunoaşterii. Poetul a promovat în poezie un lirism preponderent subiectiv şi reflexiv (prin dimensiunea
filosofică a discursului), ambiguitatea limbajului, provenită din polisemantism, şi expresivitatea, generată de metaforă, iar d.p.d.v.
prozodic, versul liber, cu metrica varibilă, care nu îngrădeşte exprimarea trăirii. Tematica predilectă în lirica modernă este cunoaşterea,
problematica metafizică ( misterul universal) şi a temporalităţii, creaţia etc.
Titlul poeziei reliefează într-un enunţ propoziţional raportul eului liric cu Universul. Metafora revelatorie din acesta figurează
universul ca pe o reprezentare sferică ( „corola”), definită prin ideea de miracol. Eul liric se raportează la această lume a minunii ca
prezenţă nondistructivă; el protejează tainele, nu doreşte să profaneze valorile pure ale acestei lumi, dimpotrivă acesta se simte dator
să le ocrotească sau chiar să le sporească.
Tematica dominantă în poezie este cunoaşterea, desemnată prin metafora luminii ( motiv central al poeziei, dar şi al
volumului Poemele luminii ), dar şi atitudinea poetului în faţa marilor taine ale Universului. Concepţia poetului despre cunoaştere este
conturată d.p.d.v.filosofic în opera Trilogia cunoaşterii unde se face distincţia între cunoaşterea luciferică, implicând un minus
cunoaştere, dar o potenţare a misterului, şi cunoaşterea paradiziacă, percepută ca un plus cunoaştere, o cale spre descifrarea
raţională a miracolului universal.
Din punct de vedere compoziţional, poezia se remarcă prin rigurozitatea specifică textului argumentativ: prima secvenţă
( versurile 1-5) corespunde premisei lirice şi defineşte raportul eului liric cu Universul, secvenţa secundă – amplu dezvoltată în
versurile 6-18- configurează argumentaţia propriu-zisă prin metafore şi simboluri, iar secvenţa a treia, rezumativă ( versurile 19-20)
reprezintă concluzia lirică.
Prima secvenţă dezvăluie raportul creatorului cu Universul. Eul liric este adeptul unei lumini aparte şi a unui mod de
cunoaştere particular. El intră în relaţie cu lumea prin intermediul sentimentului de iubire, idee subliniată încă din prima secvenţă a
textului. Astfel, el „nu ucide cu mintea” tainele lumii faţă de care îşi manifestă afecţiunea, spunând că iubeşte „ flori, ochi, buze şi
morminte ”. Termenii enumeraţi sugerează într-un mod metaforic cele mai importante taine care îi sunt oferite omului spre cunoaştere,
„latura fanică” a misterului: florile simbolizează viaţa, natura, frumosul, ochii sugerează universul interior,în care zac deopotrivă
mistere, dar şi contemplarea poetică a lumii, omul fiind reprezentat atât în ipostaza de eu cunoscător, cât şi de eu rostitor, ipostază
sugerată de metafora buzelor ( simbol şi al dragostei ), iar mormintele simbolizează taina morţii.
Cea de a doua secvenţă a poeziei, conţinând două subdiviziuni, evidenţiază diferenţa pe care o face L.Blaga între
cunoaşterea luciferică, exprimată metaforic prin structura „lumina mea” şi „cunoşterea paradiziacă” exprimată prin metafora revelatorie
„lumina altora”. Aceasta din urmă „sugrumă vraja neprătunsului ascuns”, „nepătrunsul ” reprezentând miracolul vieţii şi al morţii, tainele
terestrului şi ale cosmicului, exprimate prin metafore spaţio – temporale („adâncimi de întuneric ” ). Cunoaşterea poetică/ luciferică/
intuitivă este detaliată prin comparaţia cu lumina selenară ce „ măreşte …taina nopţii ”, iar plasticitatea ideilor poetice se realizează cu
ajutorul elementelor imaginarului blagian: lună, noapte, zare. Câmpul semantic al misterului conţine cuvinte sau sintagme cu potenţial
revelator: taină, nepătrunsul ascuns, întunecata zare, sfânt mister. Se observă o antiteză atât în planul ideilor cât şi la nivelul formelor
verbale ( „nu ucid”/„strivesc” ), subliniată şi prin opoziţia eu – alţii. Cele două tipuri de cunoaştere gravitează în jurul unui nucleu -
misterul care este distrus prin intermediul minţii, dar potenţat prin intermediul trăirii. Fie că este reprezentat în latura sa „fanică” – flori-
sau „criptică” – sugerează adevărurile ultime accesibile doar creatorului suprem- misterul este protejat prin „cenzura transcendentală ”
impusă de „ Marele Anonim ” de asalturile prea orgolioase ale minţii omeneşti. Prin urmare, omului nu-i rămâne decât creaţia pentru a
revela misterul în autenticitatea sa.
A treia secvenţă constituie finalul textului şi are rol concluziv. Iubirea devine instrumentul de cunoaştere, calea de pătrundere
nondistructivă în tainele lumii, reunite prin conjucţia „ şi ” în aceeaşi inefabilă „ corolă de minuni a lumii”: „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi
şi buze şi morminte”. În altă ordine de idei, cunoaşterea poetică este pentru L.Blaga un act de contemplaţie şi de iubire.
Ideile poetice sunt comunicate într-un discurs liric modern, în versuri libere, cu o metrică variabilă, cu libertăţi ritmice bazate
pe accente afective care dau fluenţă gândului neîngrădit. Limbajul poetic se remarcă prin: asocieri inedite de termeni abstracţi şi
concreţi, prin preferinţa pentru metafora revelatorie (“ lumina mea”), construcţia particulară a enumeraţiei cu ajutorul lui „ şi ” adverbial/
paratactic („ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”), folosirea ingambamentului ( procedeu modern care presupune continuarea ideii dintr-
un vers în altul, fiind marcat grafic prin folosirea minusculei la începutul versurilor), iar sintaxa poetică e dislocată în favoarea topicii
subiective sau afective.
Poezia lui Lucian Blaga reprezintă etalon al liricii româneşti interbelice, un manifest liric al modernismului prin nota reflexivă şi
confesivă a poeziei, prin exprimarea într-un limbaj abstract a tematicii existenţialiste, prin polisemantismul textului, generator de
ambiguitate.