Sunteți pe pagina 1din 2

Sfânta Tradiție

Sfânta Tradiție:

- Este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos.

- Scriptura are un dinamism intrinsec. Conţinutul ei se vrea cunoscut, aplicat şi trăit într-o
tot mai mare adâncime şi intensitate, pentru că însuşi Conţinutul Revelaţiei, Care este
Hristos Cel necuprins, Se vrea cunoscut şi însuşit tot mai mult, şi iubit tot mai intens.
Tradiţia actualizează acest dinamism al Scripturii, fără să-l altereze, fiind ea însăşi o
aplicare şi o aprofundare continuă a conţinutului ei.

- Tradiţia sau identitatea cunoaşterii lui Hristos stă în experierea continuă, aceeaşi şi mereu
nouă, a iubirii Lui mai presus de cunoştinţă şi de orice limită. Ea nu se poate experia
decât prin experienţa concomitentă a iubirii între toţi credincioşii (sfinţii), adică în
Biserică. De aceea, ea se face cunoscută prin Biserică. Prin Biserică, se face, deci,
înţeleasă şi exprimarea adevărată a acestei iubiri în Sfânta Scriptură (Ef. 3, 10). Aşa
trebuie să înţelegem raportul între permanentizarea Revelaţiei încheiate în Hristos şi
noutatea ei continuă, manifestată prin Tradiţie, a cărei bază e dată de Apostoli.

- Dacă Scriptura n-ar avea decât un înţeles îngust, literal, static, ea n-ar avea nevoie de
Tradiţie, de o explicare care să-i păstreze totuşi nealterate înţelesurile apostolice
originare. Atunci ar fi absurd să se mai admită după ea o aplicare trăită. Dacă Scriptura n-
ar intenţiona să treacă pe Hristos în viaţa oamenilor şi norma acestei vieţi să fie după El,
n-ar avea nevoie de completarea prin Tradiţie.

- Conţinutul Tradiţiei apostolice nu e, în esenţă, decât conţinutul Scripturii aplicat vieţii


omeneşti sau trecut în aceasta prin Biserică. Biserica ţine, deci, Scriptura, aplicată prin
Tradiţie, mereu nouă şi totuşi mereu aceeaşi.

- Tradiţia are, deci, două sensuri: a) totalitatea modalităţilor de trecere a lui Hristos în viaţa
umană sub forma Bisericii şi a tuturor lucrărilor Lui de sfinţire şi propovăduire
b) transmiterea acestor modalităţi de la generaţie la
generaţie.

- Tradiţia e permanentizarea transmiterii Aceluiaşi Hristos revelat întreg – adică întrupat,


răstignit şi înviat – în Viserică, adică comunicarea permanentă a stării finale dinamice la
care a ajuns Dumnezeu prin Revelaţie în apropierea Lui de oameni. Ca atare, ea e
prelungirea acţiunii lui Dumnezeu din Hristos, descrisă esenţial în Scriptură. Numai prin
Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient, dinamic în toată
integritatea lui, în cursul generaţiilor din istorie. În sensul acesta, ea completează
Scriptura. Fără ea, Scriptura sau Revelaţia nu-şi actualizează toată eficienţa ei sau
eficienţa ei continuă. Fără ea, nu se poate pătrunde şi trăi tot conţinutul Scripturii.

- Tradiţia are rolul de a pune şi de a susţine generaţiile succesive de creştini în legătură cu


Hristos, prin faptul că ea este în esenţă atât invocatoare a Duhului lui Hristos (epicleză în
sens larg), cât şi primirea Duhului Sfânt. La acestea se reduc Sfintele Taine şi ierurgiile,
în care se cer şi se primesc, prin rugăciune, harurile şi darurile Sfântului Duh, care
sfinţesc nu numai sufletul, ci şi trupul omului, şi natura înconjurătoare. Toate celelalte
sfinte lucrări ale Bisericii se încadrează esenţial în aceste două lucrări: chemarea şi
coborârea Sfântului Duh. Iar viaţa morală şi spirituală, cu înfrânările, cu virtuţile, cu
pocăinţa ce ţin de ea, normate prin discilpina canonică a Bisericii, alcătuieşte condiţia
care îi face apţi pe credincioşi pentru o invocare eficace a Duhului şi pentru o primire
sensibilă a Lui, ca şi pentru o rodire a primirii Lui într-o viaţă după chipul vieţii lui
Hristos şi pentru înaintarea lor în asemănarea cu Hristos, spre comuniunea deplină cu El.