Individualizarea sancțiunilor penale în

cazul infractorilor minori

Răspunderea penală a minorilor este condiționată de vârsta și de starea psihofizică a

acestora în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală.

În doctrină s-a afirmat că „în raport cu starea psihofizică normală se poate constata
în care etape ale minorității și în ce condiții un minor dobândește în mod deplin
aptitudinea de a-și da seama de ceea ce este bine și ceea ce este rău, de ceea ce poate
fi și ceea ce nu poate fi permis, cu alte cuvinte că este în stare să perceapă natura și
urmările comportărilor sale. Numai atunci când capacitatea psihofizică normală a
minorului a atins acest grad de dezvoltare se poate pune problema răspunderii
penale pentru minor, fiindcă numai atunci minorul poate fi receptiv la acțiunea de
prevenție generală și specială a legii penale și are deci capacitatea de a fi subiect de
drept penal.”[1]

Sancționarea infractorilor minori impune ca instanța să efectueze o analiză atentă a

circumstanțelor de săvârșire a faptei și a personalității minorului care răspunde
penal, pentru a determina regimul sancționator adecvat.

În acest context, capacitatea penală va fi raportată la momentul la care minorul,

având o dezvoltare psihică în conformitate cu vârsta acestuia, are capacitatea de a
distinge între un comportament socialmente acceptabil, în conformitate cu norma de
drept, și un altul inacceptabil din punct de vedere social și totodată sancționabil din
punct de vedere penal.

Fixarea vârstei majoratului are o importanță fundamentală, întrucât, din acel

moment, persoana care săvârșește o infracțiune va fi sancționată penal ca major.
Stabilirea acestui prag de vârstă este supusă noțiunii de discernământ al minorului,
implicând o dublă dimensiune, intelectivă și volitivă, aceasta fiind lăsată la
latitudinea judecătorilor sub aspectul aprecierii, care apelează la expertize de
specialitate pentru stabilirea existenței sau lipsei discernământului.

În majoritatea statelor, majoratul, din punctul de vedere al politicii penale, a fost

stabilit la vârsta de 18 ani, existând însă și state în care vârsta majoratului a fost
stabilită la 17 ani, printre care Finlanda, Grecia, Polonia, sau la 16 ani, precum în
Portugalia sau Tunisia[2].

În Belgia[3], Franța[4], Germania, Olanda, Elveția, Suedia[5], Algeria[6], Tunisia[7],

vârsta majoratului penal a fost stabilită la 18 ani, în Polonia[8] la 17 ani, în
Portugalia[9] la 16 ani.
Vârsta de la care răspunderea penală este antrenată a fost fixată la 13 ani în Codul
Penal francez[10], în Tunisia, Japonia și Polonia, la 14 ani în Germania, Italia și
Spania[11], la 7 ani în Elveția, la 10 ani în Anglia, iar în Portugalia la 16 ani, atât ca
prag pentru responsabilitatea penală, cât și ca vârstă a majoratului.

Potrivit art. 27 C. pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită
de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a
răspunde penal”, iar în temeiul art. 113 alin. (1) C. pen., „minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani nu răspunde penal”.

În ipoteza în care un minor cu vârsta sub 14 ani a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală, procurorul, în faza de urmărire penală, va dispune clasarea, iar instanța, în
faza de judecată, va dispune achitarea.

Minorii care au împlinit 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, la data săvârșirii

infracțiunii răspund penal numai dacă se dovedește, printr-o expertiză medico-legală
psihiatrică, că au săvârșit fapta cu discernământ, potrivit art 113 alin. (2) C. pen..
Astfel, legiuitorul instituie o prezumție relativă, iuris tantum, acesta fiind incidentă
doar în cazul în care nu se dovedește că fapta a fost săvârșită cu discernământ.
Prezumția poate fi răsturnată prin proba contrară, adică prin dovedirea existenței
discernământului.

De asemenea, nu răspund penal minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au

împlinit 16 ani, dacă nu s-a dovedit că au săvârșit fapta prevăzută de legea penală cu
discernământ.

Minorul lipsit de discernământ este o persoană normală la nivel psiho-fizic,

prezumția lipsei de dicernământ fiind determinată de vârsta fragedă a acestuia, de
experiența de viață redusă, care este de natură să genereze anumite inaptitudini,
remediabile prin trecerea timpului; prin acesta minoritatea se diferențiază de
iresponsabilitate, care reprezintă o cauză distinctă de neimputabilitate, prevăzută de
art. 28 C.pen.

Din faptul că acești minori, care nu răspund penal, au comis fapte prevăzute de legea
penală, ia naștere suspiciunea că sunt în pericol să devină infractori, la momentul la
care vor împlini vârsta de 14 ani, dacă se va dovedi că au acționat cu discernământ.

Potrivit art. 84 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, pentru copilul care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală și care nu
răspunde penal, la propunerea direcției generale de asistență socială și protecția
copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una
dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) si c) din aceeași lege: plasamentul sau
supravegherea specializată.

În dispunerea uneia dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) si c), comisia pentru
protecția copilului, atunci când există acordul părinților sau al altui reprezentant
legal al copilului, ori, după caz, instanța judecătorească, atunci când acest acord
lipsește, va ține seama de: condițiile care au favorizat săvârșirea faptei, de gradul de
pericol social al faptei, de mediul în care a crescut și a trăit copilul, de riscul săvârșirii
din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală, precum și orice alte
elemente de natură a caracteriza situația minorului.

Întrucât principiul interesului superior al minorului trebuie să prevaleze în

toate deciziile care îl privesc pe minor, instanța va uza cu multă grijă de
facultatea pe care legea i-o acordă legea în a dispune măsura plasamentului, având în
vedere principiul subsidiarității acestei măsuri prin raportare la dreptul copilului de
a crește alături de părinții săi.

În cazul în care se dovedește că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani a

săvârșit fapta cu discernământ, acesta va răspunde penal. Dacă un minor cu vârsta
cuprinsă între 14 și 16 ani comite o infracțiune, făcându-se dovada săvârșirii acesteia
cu discernământ, în cazul în care comite ulterior o altă infracțiune, prezumția
relativă a existenței lipsei discernământului va continua să opereze, neputând fi
răsturnată doar prin faptul că discernământul a fost stabilit în cazul primei
infracțiuni, întrucât existența sau inexistența discernământului este o împrejurare
care se impune a fi stabilită prin raportare la fapta concretă[12].

În situația în care se dovedește, prin expertiză medico-legală pshiatrică, faptul că

minorul nu a acționat cu discernământ, atunci este incidentă cauza de
neimputabilitate prevăzută de art. 27 C. pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea
condițiile legale pentru a răspunde penal”. Dacă, în urma expertizei medico-legale
psihiatrice, se constată că minorul are un discernământ diminuat, pe fondul unui
psihic imatur, răspunderea penală a minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani va
fi antrenată, însă instanța va avea în vedere acest aspect, ținând de persoana
minorului la alegerea unei măsuri educative și la individualizarea acesteia în concret.

Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani care au săvârșit o faptă prevăzută de

legea penală, cu discernământ, stabilit în urma unei expertize medico-legale, precum
și minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, răspund penal potrivit art. 113 alin. (2) și
(3) C. pen..

Astfel, legiuitorul prezumă că minorii cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani au

aptitudinea de a înțelege semnificația și consecințele faptelor sale, dirijându-și în
mod conștient voința. Întrucât prezumția legală este relativă, acesta poate înlăturată
prin proba contrară.

În privința regimului sancționator al minorilor, Noul Cod penal a abandonat sistemul

mixt de pedepse și măsuri educative în cazul infractorilor minori, limitând
tratamentul penal al acestora numai la măsuri educative, după modelul legislației
francize și belgiene, unde a fost lansat conceptul de „minor aflat în pericol”[13]. Acestă
opțiune legislativă a fost justificată prin intenția de a valorifica experiența și
rezultatele pozitive obținute pe plan internațional în materia combaterii delincvenței
juvenile[14].

Necesitatea existenței unui regim sancționator special pentru minori a fost resimțită
de majoritatea statelor, care astfel au renunțat la sistemul represiv, apreciind că
acesta nu era de natură să-și atingă scopul educativ și de reintegrare socială în cazul
infractorului minor, având în vedere particularitățile personalității acestuia,
caracterizată printr-o insuficientă formare și dezvoltare psiho-fizică[15]. Putem vorbi
de o tendință de depenalizare a răspunderii minorilor pentru săvârșirea de
infracțiuni și de o preeminență a funcției de educare inițială[16], întrucât
„constrângerea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept, vizând însăși
persoana umană, deci o valoare esențială, trebuie să aibă loc numai în cazurile și
condițiile prevăzute de lege”[17].

Art. 114 C. pen. prevede că regula este luarea, față de infractorul minor, a unei măsuri
educative neprivative de libertate. Instanța poate lua față de minorul care a săvârșit o
infracțiune o măsură educativă privativă de libertate în două situații.

Prima dintre acestea este situația în care minorul a mai săvârșit o infracțiune, pentru
care i s-a aplicat o măsură educativă, care fie a fost executată, fie executarea acesteia
a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat (fiind reglementat
un sistem sancționator similar recidivei postexecutorii sau postcondamnatorii,
aplicabil infractorilor majori).

În cazul în care instanța a luat printr-o sentință care a rămas definitivă o măsură
educativă neprivativă de libertate a cărei executare încă nu a început, iar minorul
săvârșește o nouă infracțiune, este discutabil dacă pentru identitate de rațiune ar fi
oportun, de lege ferenda, ca situația să fie similară celei în care executarea măsurii
educative neprivative de libertate a început, în sensul de a se putea lua față de o
măsură educativă privativă de libertate, indiferent de gravitatea noii infracțiuni.
Acestă logică a tratamentului sancționator ar fi asemănătoare cu cea a recidivei
postcondamnatorii în cazul infractorilor majori. Este însă discutabil dacă o astfel de
reglementare ar avea efectul dorit, întrucât în cazul minorilor funcția de bază a
oricărei sancțiuni este reeducarea și reintegrarea minorului în societate. Or, nu se
poate vorbi de o reeducare atât timp cât executarea măsurii educative neprivative de
libertate luate inițial nici măcar nu a început, aceasta neavând cum să-și fi îndeplinit
rolul educativ în lipsa executării.

A doua situație este cea prevăzută de art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen., potrivit căreia
instanța poate lua o măsură educativă privativă de libertate, ab initio, atunci când
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare
ori detențiunea pe viață.

Măsurile educative în actualul Cod penal sunt divizate în două categorii: măsuri
educative privative de libertate și măsuri educative neprivative de libertate.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-
d) C. pen.: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de
săptămână și asistarea zilnică.

Măsurile educative privative de libertate sunt, în conformitate cu art. 115 alin. (1) pct.
2 lit. a)-b): internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de
detenție.

Stagiul de formare civică constă în obligația minorului de a participa, pe o durată

de cel mult 4 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, la un program ales, pe
cât posibil, prin raportare la natura infracțiunii săvârșite, care să nu afecteze
programul școlar sau profesional al minorului.

Scopul acestei măsuri este responsabilizarea minorului cu privire la comportamentul

său viitor. Din acest motiv, un astfel de program nu trebuie să se rezume doar la ore
de educație civică și de prezentare a legislației penale incidente, ci ar trebui să aibă
un caracter preponderent practic, presupunând vizitarea de penitenciare, de centre
educative și de detenție în care sunt plasați minorii care au săvârșit fapte penale,
implicarea programe culturale sau pentru ajutarea persoanelor asistate
instituționalizat, jocuri de rol cu caracter educativ, cu scopul ca minorul să-și
însușească valorile socio-morale pe care ne-a lezat prin săvârșirea infracțiunii[18].

Instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la
art. 121 alin. (1) lit. a)-f) C. pen., aceste obligații nesuprapunându-se stagiului de
formare civică, acesta din urmă având o substanță proprie[19].

Într-o cauză penală, din probatoriul administrat, instanța a reținut că la data de 3

iunie 2014, după ce în cursul aceleiași seri a consumat băuturi alcoolice, inculpatul
S.D.I. s-a urcat la volanul autoturismului Dacia Logan, cu numărul de înmatriculare
(…), pe care l-a condus pe drumuri publice, fiind oprit de către organele de poliție
care l-au legitimat și, procedând la verificarea acestuia în baza de date, au constatat
că nu posedă permis de conducere. După ce a fost testat cu aparatul etilotest,
inculpatul a fost condus la Spitalul Orășenesc din V.M., unde i s-a recoltat o probă
biologică de sânge, la ora 01:55, și, potrivit buletinului de analiză toxicologică,
prezenta o alcoolemie de 0,15 gr %o. În cursul judecății, inculpatul a declarat că avea
abilități de conducere, fiind în vârsta de 17 ani la data săvârșirii faptei și se pregătea
pentru susținerea examenului de conducere, obținând ulterior, la data de 17.12.2014,
permis de conducere categoria B.

Instanţa a reţinut situaţia de fapt descrisă anterior în urma analizei coroborate a

materialului probator administrat în faza urmăririi, respectiv: procesul-verbal de
constatare din data de 03.06.2014, rezultat testare cu aparatul alcooltest, adresa
179873/2014 a IPJ Prahova- Serviciul Rutier, buletin de analiză toxicologică
alcoolemie, cerere de analiză, copii documente autoturism și declaratiile inculpatului
S.D.I.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale

infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda
permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (1) C. pen.

În consecință, s-a constatat faptul că, din probele administrate în cursul urmăririi
penale, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în
mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, maximul special
prevăzut de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului în cuprinsul
actului de inculpare fiind mai mic de 7 ani închisoare, astfel că acordul de
recunoaştere a vinovăţiei, încheiat în formă scrisă, conține mențiunile prev. de art.
482 C. proc. pen.

Față de aceste considerente, apreciind modalitatea de individualizare și durata

măsurii educative, cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi
inculpat[20], ca fiind suficiente pentru atingerea scopului şi îndeplinirea funcţiilor
de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate ale pedepsei în baza art. 485 alin.
(1) lit. a) C. proc. pen., ținând cont de faptul că pericolul social concret al faptei este
unul redus, precum și de împrejurarea că inculpatul se afla în curs de pregătire
pentru examenul pentru obținerea permisului de conducere, pe care l-a și obținut
ulterior, de atitudinea inculpatului de recunoaștere a faptei săvârșite, de faptul că
acesta a regretat comiterea infracțiunii, dar și de faptul că beneficiază de susținerea
familiei sale, fiind școlarizat, elev în clasa a XII-a, instanța a admis acordul de
recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchet cu inculpatul S.D.I., cercetat pentru
săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a
poseda permis de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (1) C. pen.,
și a luat față de acesta măsura educativă neprivativă de libertate a stagiului de
formare civică, pe o perioada de 3 luni.

Supravegherea constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul

programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea
serviciului de probațiune, care monitorizează modul în care minorul respectă
programul obișnuit (frecventarea cursurilor, activitățile culturale, sportive) [21],
pentru a asigura participarea la cursuri școlare și/sau profesionale, precum și pentru
prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane,
pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni.

În practica judiciară s-a conturat opinia potrivit căreia, în cazul în care minorul a
săvârșit infracțiunea în timpul în care trebuia să participe la cursurile școlare sau de
formare profesională, precum și în situația în care minorul absentează în mod
frecvent și repetat de la aceste cursuri, luarea măsurii educative a supravegherii ar fi
cea mai potrivită. La fel se poate raționa și în cazurile de abandon școlar, atunci când
reluarea cursurilor sau începerea unui nou program de formare profesională ar fi
posibile[22].

Într-o cauză, instanța a reținut că fapta inculpatul D.C.M. a smuls din mâna
persoanei vătămate R.V.A., în vârstă de 13 ani, un telefon mobil, după care a fugit
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233
C. pen., cu aplicarea art. 113 alin. (3) din C. pen.

La individualizarea măsurii educative care a fost aplicată inculpatului instanţa a ţinut

seama de modalitatea de săvârşire a faptei, de urmarea produsă, de împrejurarea că
inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, de atitudinea sinceră şi
cooperantă a acestuia în cursul procesului penal, de persoana inculpatului care a avut
o conduită bună anterior săvârşirii faptei, astfel cum rezultă din referatul de evaluare
întocmit de Serviciul de Probaţiune.

Astfel, instanța a constatat că inculpatul are abilităţi sociale şi de comunicare, un

nivel al inteligenţei emoţionale optim adaptării la normele sociale. De asemenea,
acesta dispune de sprijinul afectiv al familiei, de susţinerea materială şi morală a
părinţilor, astfel că instanţa a apreciat că o măsură educativă neprivativă de libertate,
respectiv cea a supravegherii, pe perioada maximă de 6 luni, ar asigura scopul
educativ, preventiv și sancţionator al măsurii.

În baza art. 121 C. pen., a impus inculpatului ca pe durata executării măsurii

educative a supravegherii să respecte următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de
pregătire școlară sau formare profesională; b) să se prezinte la Serviciul de
Probaţiune București la datele fixate de acesta. Supravegherea executării obligaţiilor
impuse de instanţă s-a făcut sub coordonarea Serviciul de Probaţiune.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., instanța a desemnat persoana care a realizat
supravegherea și îndrumarea minorului: D.E., mama inculpatului.

Într-o altă cauză, instanța a reținut că inculpata N.A. a sustras din buzunarul părţii
vătămate H.C.A. un telefon mobil, faptă care întrunește elementele constitutive ale
infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228-229 alin. (1) lit. a), b) C. pen., cu
aplicarea art. 5 C. pen. și art. 113 și următoarele C. pen..

La individualizarea sancţiunii a fost aplicată inculpatei, instanţa a avut în vedere

vârsta acesteia – 17 ani, natura şi pericolul social concret al faptei, modalitatea de
săvârşire a faptei (în timpul nopții, într-un mijloc de transport în comun), urmarea
acesteia, atitudinea de recunoaştere şi regret a inculpatei, faptul că aceasta nu este
cunoscută cu antecedente penale, precum și gradul redus de instrucţie şcolară.

Instanța a ținut cont, în procesul de individualizare a măsurii educative, de

concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune, constatând că
minora beneficiază de suportul afectiv, locativ și material al părinţilor şi că lipsa
şcolarizării minorei nu a depins de o alegere a acesteia, minora dovedind interes
pentru a învăţa, întrucât a dobândit abilităţi de citit și scris prin efortul personal.

Faţă de cele reţinute, de persoana inculpatei, de prevederile art. 114 C. pen., în baza
art. 118 C. pen., instanţa a luat față de inculpata minoră N.A. măsura educativă
a supravegherii pe o durată de 3 luni, cu începere de la data rămânerii definitive a
hotărârii, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229
alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 113 şi urm. C. pen.

În baza art. 121 alin. (1) lit. a) C. pen., instanța a impus inculpatei ca pe durata
executării măsurii educative a supravegherii să urmeze un curs de pregătire şcolară,
având în vedere că acesta nu este școlarizată, iar un astfel de curs ar putea-o
responsabiliza și ajuta să înțeleagă consecințele săvârșirii de infracțiuni, fiind
susceptibil să faciliteze integrarea minorei în societate, având în vedere și
manifestarea dorinței acesteia de a învăța.

Într-o altă speță, din coroborarea probelor administrate, instanţa a reţinut vinovăţia
inculpatului minor în săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui autovehicul
neînmatriculat prev. de art. 223 alin. (1) Cod penal cu aplic. art. 113 Cod penal şi
conducere a unui autovehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (1) cu
aplic. art. 113 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen..

Instanța a constatat că inculpatul, în vârstă de 17 ani, este elev și provine dintr-o

familie organizată. Potrivit referatului de evaluare întocmit de Serviciul de
Probaţiune Prahova, în urma analizării informaţiilor obţinute cu privire la inculpatul
minor s-a apreciat că acesta a minimalizat normele rutiere şi penale, hotărând să
conducă autovehicule fără să deţină permis de conducere. În privinţa riscului de
recidivă, în referatul de evaluare, s-a apreciat că este mic spre mediu, întrucât
existenţa unor distorsiuni cognitive cu privire la fapta penală de conducere a unui
autovehicul fără permis de conducere (minimalizarea normelor legale, minimalizarea
infracţiunii, a responsabilităţii sale) poate creşte şansele comiterii unei infracţiuni
similare, în condiţiile în care nu conştientizează pericolul social al acestui
comportament și s-a propus luarea măsurii educative a supravegherii.

Instanţa a avut în vedere vârsta inculpatului, atitudinea sa procesuală de

recunoaştere a faptelor reţinute în sarcina sa, precum şi referatul de evaluare şi în
temeiul art. 118 Cod penal rap. la art. 129 alin. (1) Cod penal și a dispus luarea faţă de
inculpatul minor a măsurii educative a supravegherii, constând în controlarea şi
îndrumarea în cadrul programului zilnic, pe o durată de 6 luni, sub coordonarea
serviciului de probaţiune, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui
autovehicul neînmatriculat prev. de art. 334 alin. (1) Cod penal cu aplic. art. 113 Cod
penal şi a infracţiunii de conducere a unui autovehicul fără permis de conducere
prev. de art. 335 alin. (1) Cod penal cu aplic. art. 113 Cod penal, ambele cu aplic. art.
38 alin. (2) Cod penal.

Instanța a apreciat că experienţa procesului penal și măsura luată l-ar putea

determina să conştientizeze riscurile încălcării normelor penale şi să ia decizia de a
manifesta un comportament prosocial în viitor. Părinților li s-a atras atenția asupra
îndatoririi de a-l supraveghea și controla pe minor în cadrul programului său zilnic,
pentru a asigura participarea la cursuri şcolare şi prevenirea implicării în fapte de
natură penală.

În completare, instanța a dispus respectarea de către inculpatul minor și a obligației

prevăzute la art. 121 lit. a) Cod penal, mai precis de a urma un curs de pregătire
şcolară în vederea finalizării liceului, ce i-ar putea creşte şansele în vederea obţinerii
unui loc de muncă după finalizarea studiilor, precum şi a obligaţiei prevăzute de art.
121 lit. e) C. pen., respectiv de a se prezenta la Serviciul de Probaţiune Prahova
pentru a se asigura o bună monitorizare a situaţiei minorului.

Faţă de aspectele reţinute în referatul de evaluare, instanţa a considerat oportună

familiarizarea inculpatului minor cu normele privind circulaţia rutieră, motiv pentru
care, în temeiul art. 121 alin. (1) lit. a) Cod penal a impus minorului obligaţia de a
urma un curs de legislaţie rutieră, sub coordonarea serviciului de probaţiune, precum
și, în temeiul art. 121 alin. (1) lit. e) C. pen., obligaţia de a se prezenta la serviciul de
probaţiune la datele fixate de acesta.

Consemnarea la sfârșit de săptămână reprezintă obligația minorului de a nu

părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o perioadă cuprinsă între 4 și 12
săptămâni, cu excepția cazului în care are obligația, în acestă perioadă, de a participa
la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.

Acestă măsură educativă ar putea fi luată în mod judicios de o instanță de judecată,

atunci când, din circumstanțele comiterii infracțiunii, instanța constată că modul în
care minorul își petrece timpul liber este de natură să înlesnească accesul acestuia în
locuri sau în anturaje care ar putea să-l influențeze în sensul de a continua
comportamentul antisocial, iar în situația în care i s-ar impune interdicția de părăsi
locuința în zilele de sâmbătă și duminică, comportamentul acestuia s-ar îmbunătăți,
prin angrenarea acestuia în activități casnice, precum și supravegherea exercitată de
persoane adulte a modalității în care minorul se pregătește pentru cursurile școlare,
precum și a anturajului minorului, dat fiind faptul că persoanele cu care minorul vine
în contact sunt nevoite să îl viziteze acasă, întrucât minorul nu poate părăsi
domiciliul.

Este discutabil însă dacă această măsură educativă își va dovedi eficiența, față de
faptul că minorul poate intra în legătură cu anturajul nepotrivit prin intermediul
internetului. Un rol important în acest sens îl au părinții, care ar trebui să exercite o
supraveghere continuă a conduitei minorului, pentru a evita ca acesta să desfășoare,
chiar de acasă, activități care ar putea compromite îndreptarea acestuia în spiritul
respectării legii.

De asemenea, apreciez că această măsură nu ar trebui luată în cazul săvârșirii de

către minor a unor infracțiuni informatice, fiind evident că în acest caz măsura
consemnării nu este de natură să-și atingă scopul. Din acest motiv, instanța va hotărî
ținând cont de particularitățile fiecărei cauze, atât prin prisma faptei săvârșite, cât și
prin raportare la persoana minorului.

Asistarea zilnică constă, potrivit art. 120 C. pen, în obligația minorului de a

respecta un program, astfel cum a fost stabilit de serviciul de probațiune, care
conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile
impuse minorului, pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni.

În cazul asistării zilnice, care este cea mai severă dintre măsurile educative
neprivative de libertate, serviciul de probațiune este implicat de o manieră mai
pregnantă comparativ cu celelalte măsuri educative, acesta având obligația de a
impune atât orarul activităților minorului, cât și condițiile de desfășurare,
monitorizând programul minorului și restrângând semnificativ posibilitatea
minorului și a părințiilor acestuia de a stabili programul zilnic.

Un eventual program dorit de părinții minorului va trebui să fie propus serviciului de

probațiune, fiind integrat în orarul infractorului minor doar în situația în care agreat
de serviciul de probațiune, în măsura în care acesta din urmă consideră că este
compatibil cu scopul asistării zilnice[23] și că ar putea contribui la îndreptarea
comportamentului minorului, în concordanță cu interesul său superior.

În cazul tuturor măsurilor educative neprivative de libertate instanța poate impune

minorului una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. a)-f)
C. pen..

Instanța a reținut că fapta inculpatului minor D.A.V., care, la data de 16.12.2012, în

jurul orei 20.30, în timp ce se afla la adresa din str. A.L., sector 5, Bucureşti a lovit-o
cu pumnul în zona stângă a feţei pe partea vătămată D.A.N., aceasta necesitând 45-
50 zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor traumatice, întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau alte violențe, prevăzute şi
pedepsite de art. 193 alin. (2), cu aplicarea art. 113 și următ. C. pen cu închisoarea de
la 6 luni la 5 ani sau cu amenda.

La individualizare, instanța a avut în vedere în modalitatea de comitere a faptei:

minorul, pe fondul unei altercații cu persoana vătămată, a lovit-o pe acesta cu
pumnul în zona feței, precum și rezultatul produs, persoana vătămată necesitând 45-
50 zile de îngrijiri medicale.
Cu privire la atitudinea adoptată de inculpat după comiterea faptei, instanța a avut în
vedere prezentarea inculpatului în faţa autorităţilor ori de câte ori a fost chemat, a
faptului că a recunoscut şi a regretat săvârşirea faptei.

Instanța a ținut cont și de cele consemnate în referatul de evaluare, din care a reieșit
faptul că inculpatul, în vârstă de 17 ani, nu este cunoscut cu antecedente penale, nu
este consumator de droguri sau de băuturi alcoolice, locuiește împreună cu părinții,
având sprijinul material al acestora. Cu toate acestea, astfel cum a rezultat din
referatul de evaluare, minorul are doar 4 clase, nefiind școlarizat la momentul
respectiv, nu are o calificare profesională, iar părinții nu au manifestat atenția
necesară cu privire la formarea sa, nereușind să îi ofere o educație care îi insufle
valori morale, astfel că minorul a făcut parte din anturaje nepotrivite.

Din punctul de vedere al perspectivelor de reintegrare în societate, instanța a

apreciat că minorului i se poate aplica o măsură educativă neprivativă de libertate,
respectiv cea a asistării zilnice, întrucât o astfel de măsură poate contribui la
reeducarea minorului, dacă este cumulată cu impunerea obligației de a urma
cursurile de învăţământ ori obţinerea unei calificări profesionale.

Instanţa, în baza art. 120 C. pen., a luat față de inculpatul D.A.V. măsura educativă a
asistării zilnice a minorului pe o durată maximă de 6 luni, conform art. 120 alin. (2)
C. pen., pentru săvârșirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193
alin. (2) C. pen cu aplicarea art. 113 şi următoarele C. pen.

În baza art. 121 C. pen., pe durata măsurii, instanța a impus inculpatului respectarea
următoarelor obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare
profesională; b) să nu depăşească limita teritorială a localităţii Bucureşti, fără
acordul serviciului de probaţiune; c) să se prezinte la serviciul de probaţiune de pe
lângă Tribunalul Bucureşti la datele fixate de acesta.

Internarea într-un centru educativ constă, astfel cum prevede art. 124 alin. (1)
și (2) C. pen., în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea
minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională
potrivit aptitudinilor acestuia, precum și programe de reintegrare școlară, pe o
durată cuprinsă între unu și trei ani, în timp ce internarea într-un centru de
detenție reprezintă măsura educativă privativă de libertate cea mai severă, potrivit
art. 125 alin. (1) și (2) C. pen., care constă în internarea minorului într-o instituție
specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va
urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de
pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, pe o perioadă
cuprinsă între 2 și 5 ani, cu excepția cazului în care legea prevede pentru infracțiunea
săvârșită pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață,
când internarea se ia pentru o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.

Potrivit art. 115 alin. (2) C. pen., „alegerea măsurii educative care urmează să fie luată
față de minor se face, în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74”.

Instanța a reținut că faptele inculpatului minor N.F.D.M., care, fără a poseda permis
pentru nicio categorie auto, a condus un scuter, neînregistrat, pe mai multe străzi din
oraşul N., iar când a ajuns pe str. R. la marcajul pietonal din zona intersecţiei cu str.
L., a accidentat-o pe numita M.E., care a suferit vătămări corporale, după care a
părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de conducere fără permis, prevăzută de art.
335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 113 şi următoarele din C. pen., de conducere
a unui vehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea
art. 113 şi următoarele din C. pen., şi de părăsire a locului accidentului (art. 338 alin.
(1), din C. pen., cu aplicarea art. 113 şi următoarele din C. pen.), aflate în concurs (cu
aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) din C. pen.).

La individualizarea măsurii educative ce a fost aplicată inculpatului minor, instanţa a

avut în vedere, potrivit art. 115 alin. (2) C. pen., criteriile generale de individualizare
prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a
infracţiunilor, precum şi mijloacele folosite, natura şi gravitatea rezultatului produs,
motivul săvârşirii infracţiunilor şi scopul urmărit, aşa cum s-a analizat anterior,
antecedentele penale, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

În privința împrejurărilor și modului de comitere a faptelor, instanța a reținut că

inculpatul minor, fără a poseda permis pentru nicio categorie auto, a condus
motociclul/scuter, neînregistrat în circulaţie, pe mai multe străzi din oraşul N.,
accidentând-o pe marcajul pietonal pe numita M.E., care a suferit leziuni, apoi a
părăsit locul accidentului fară încuviinţarea organelor de poliţie.

Astfel, inculpatul a dovedit nepăsare față de legea penală și față de normele de

circulație, conducând un motoscuter fără a poseda permis. De asemenea, a îngreunat
recunoșterea sa, întrucât a condus un vehicul neînregistrat în circulație.

Instanța a avut în vedere atitudinea inculpatului după producerea accidentului de

circulație, acesta părăsind locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție,
pentru a nu fi identificat, neanunțând vreun serviciu medical pentru ca persoana
vătămată că fie transportată la spital.

Potrivit fişei U.P.U., persoana vătămată M.E. a suferit multiple leziuni, contuzie forte
gambă şi gleznă dreaptă, însă nu a dorit să fie examinată medico-legal ori să
formuleze plângere penală prealabilă pentru vătămarea corporală suferită.

Totodată, instanța a ținut seama la individualizarea măsurii educative și de

atitudinea procesuală a inculpatului, care a recunoscut că el este autorul accidentului
produs pe strada R. unde, în timp ce se plimba cu scuterul şi având ca pasager pe
martorul D.G., a acroşat o persoană de sex feminin care se angajase în traversarea
acelei străzi pe marcajul pietonal.

Inculpatul a declarat că nu a oprit pentru că s-a speriat, continuându-şi deplasarea

pe aceeaşi stradă până la următorul semafor, unde a aşteptat să iasă din starea de
şoc, după care a condus mopedul până în zona unei școli din apropiere, unde l-a
parcat. Cu privire la scuter, inculpatul a susţinut că îi aparţine şi că l-a cumpărat, fără
a întocmi un înscris ca instrumentum probationis și fără a îndeplini formalitățile
pentru înregistrarea pe numele său, de la un văr, căruia nu i-a solicitat documentele
autovehiculului. Inculpatul a arătat că regretă faptele comise.
Instanța a ținut seama, la individualizarea măsurii educative, de circumstanţele
concrete în care a fost săvârşită fapta, respectiv de modalitatea de acționare a
inculpatului, punând în circulație un autovehicul neînmatriculat, pe care l-a condus
fără să dețină un permis de conducere, fapte urmate de producerea unui accident de
circulație pe marcajul pietonal, inculpatul părăsind locul accidentului.

Sub aspectul antecedenței penale a inculpatului, instanța a constatat că inculpatul

este urmărit penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt şi tâlhărie, pentru care a
fost arestat preventiv.

Instanța a apreciat, faţă de conţinutul şi concluziile referatului de evaluare, că numai

o măsura educativă privativă de libertate poate conduce la îndreptarea conduitei
inculpatului şi la prevenirea repetării comportamentului infracţional.

Având în vedere concluziile referatului de evaluare întocmit de către Serviciul de

Probaţiune, din cuprinsul căruia rezultă că minorul în vârstă de 16 ani, deși provine
dintr-o familie organizată, a abandonat activitatea școlară, neurmând nici vreun curs
de pregătire profesională, iar perspectivele sale de reintegrare socială sunt strict
condiţionate de conştientizarea comportamentului delincvenţional.

Astfel, față de împrejurările în care au fost săvârșite faptele și de circumstanţele

personale ale inculpatului N.F.D.M., în temeiul art. 129 alin. (1) C. pen., instanța a
apreciat că măsura internării într-un centru educativ pe o perioadă de 1 an, unde
inculpatul va urma un program de pregătire școlară sau de formare profesională,
potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială, este necesară și
suficientă pentru realizarea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale.

Într-o altă speță, instanța a reținut că inculpatul minor A.M. a încercat să sustragă în
mod violent lanțul de aur de la gâtul persoanei vătămate Z.P., prin smulgere, fapta sa
întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la infracțiunea de
tâlhărie, faptă prev. și ped. de art. 32 alin. (1) C. pen., rap. la art. 233 C. pen., cu
aplicarea art. 113 și urm. C. pen.

Având în vedere faptul că la data săvârșirii faptei (08.06.2014), inculpatul A.M.,

născut la data de 11.08.1999, avea 14 ani și 10 luni, iar din cuprinsul raportului de
expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în cauză s-a reținut că inculpatul a avut
discernământul păstrat în raport cu faptele pentru care este cercetat, instanța a
constatat ca fiind incidente dispozițiile referitoare la regimul penal al minorilor din
art. 113 și urm. C. pen.

Reținerea tentativei în prezenta cauză, în baza art. 32 și 33 C. pen., reprezintă o cauză

de atenuare a sancțiunii penale. Față de solicitarea inculpatului de a fi judecat în
conformitate cu procedura simplificată, prevăzută de art. 375 C. proc. pen. și art. 396
C. proc. pen., pe baza recunoașterii vinovăției, instanța a reținut existența și a acestei
cauze de atenuare a sancțiunii penale.

Conform prevederilor art. 128 C. pen., cauzele de atenuare au fost avute în vedere de
instanță la alegerea măsurii educative și au produs efecte între limitele prevăzute de
lege pentru fiecare măsură educativă.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa a ținut cont de
criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen. Astfel, în analiza
împrejurărilor și a modului de comitere a infracțiunii, instanța a reținut că inculpatul
a comis infracțiunea de tâlhărie în formă tentată, a premeditat modul de operare și a
urmărit sustragerea lanțului de aur al persoanei vătămate, în vederea vinderii
ulterioare și obținerii de foloase materiale. Totodată, după cum inculpatul însuși a
învederat în declarațiile sale, alegerea victimelor faptelor de tâlhărie s-a realizat după
criteriul vârstei mai înaintate, astfel cum s-a întâmplat și în prezenta cauză.

În plus, instanța a constatat că persoana vătămată Z.P., se deplasa cu ajutorul unei

cârje, ceea ce a favorizat săvârșirea infracțiunii de către inculpat, astfel că starea de
pericol creată pentru valoarea ocrotită a fost apreciată ca fiind una foarte ridicată, dat
fiind că exercitarea violențelor specifice acțiunii de smulgere a lanțurilor de aur de la
gâtul persoanelor în vârstă este în măsură să provoace o teamă generală în rândul
societății. Membrii acesteia vor resimți continuu frica de a purta bijuterii, pentru a
evita pericolul exercitării de violențe sau amenințări, în scopul sustragerii lor.

În legătură cu natura și gravitatea rezultatului produs, instanța constată că inculpatul

nu și-a putut însuși lanțul de aur urmărit prin infracțiunea de tâlhărie dintr-un motiv
independent de voința acestuia, nu ca urmare a desistării, ci din cauza faptului că
lanțul s-a rupt și s-a agățat de haina persoanei vătămate care, speriată, a început să
strige după ajutor.

Lipsa antecedentelor penale ale inculpatului nu a fost de natură să conducă instanța

la concluzia că acesta se află la primul conflict cu legea penală, cazierul lipsit de
mențiuni s-a datorat faptului că numeroasele infracțiuni de tâlhărie și furt au fost
săvârșite anterior împlinirii de către acesta a vârstei de 14 ani; starea de minoritate a
condus la tot atâtea soluții de neîncepere a urmăririi penale (potrivit Codului penal
din 1969).

Astfel, instanța a constatat o predilecție a inculpatului pentru săvârșirea de

infracțiuni împotriva patrimoniului, reprezentate atât de furturi, cât și de tâlhării.
Specializarea infracțională de la o vârstă atât de fragedă, mult anterioară împlinirii
vârstei de 14 ani, a condus instanța la concluzia că minorul trebuie îndepărtat, cel
puțin temporar, de tentația săvârșirii în continuare de fapte ilicite și că inculpatul
minor trebuie reeducat, fiind la vârsta la care încă i se mai poate contura
personalitatea.

Din cuprinsul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică depus la dosar,

instanța a reținut că, la momentul examinării, inculpatul a recunoscut săvârșirea
faptei de tâlhărie, deși nu știa inițial despre care faptă este vorba, dat fiind că în seara
anterioară examinării săvârșise o infracțiune de furt, aspect care întărește
convingerea instanței că activitatea infracțională face parte din rutina zilnică a
inculpatului A.M..

În legătură cu situația personală și familială a inculpatului, din referatul de evaluare

efectuat în cauză de către Serviciul de Probațiune București, instanța a constatat că
minorul este consumator de droguri și face parte dintr-o familie dezorganizată, în
care atât el, frații și surorile sale, cât și mama acestora, sunt supuși la violențe din
partea tatălui.
Mai mult decât atât, s-a stabilit că însuși tatăl său, care a executat mai multe pedepse
privative de libertate pentru fapte de furt și furt calificat, este cel care i-a îndemnat
pe el și pe frații săi să comită aproape zilnic infracțiuni, încă de când inculpatul
împlinise vârsta de 12 ani. Instanța a apreciat că modelele negative din familie, lipsa
unei stabilități locative și a unei locuințe adecvate, dar și violența la care este supus
în familia de origine un minor care nu a împlinit nici măcar vârsta de 15 ani, precum
și inexistența unor repere morale sunt de natură a releva un risc crescut de săvârșire
în continuare a unor infracțiuni, în cazul în care acesta ar fi lăsat în libertate.

Față de aspectul că inculpatul are un copil minor în vârstă de un an, instanța a

apreciat că reeducarea cât mai rapidă și eficientă a inculpatului, prin dispunerea
măsurii educative adecvate, este un deziderat față de interesul superior al copilului
acestuia, care trebuie să fie crescut în conformitate cu morala.

Având în vedere aspectele precizate anterior, instanța a apreciat că, deși art. 114 alin.
(1) C. pen. prevede că față de minorul care la data săvârșirii infracțiunii avea vârsta
cuprinsă între 14 și 18 ani regula o reprezintă luarea unei măsuri educative
neprivative de libertate, niciuna dintre aceste măsuri nu este potrivită pentru
reeducarea efectivă a inculpatului A.M., care trebuie retras efectiv pentru un timp din
mediul în care a crescut.

Pentru aceste considerente, având în vedere și îndeplinirea condiției prevăzute în

alin. (2) al aceluiași articol, raportat la limita superioară a pedepsei prevăzute de lege
pentru infracțiunea de tâlhărie (7 ani închisoare), instanța s-a orientat spre aplicarea
uneia dintre măsurile educative privative de libertate, considerând că minorul A.M.
are nevoie, astfel cum se reține din referatul de evaluare efectuat, de o intervenție
instituțională de educare și protecție socială care să asigure ameliorarea problemelor
cu care se confruntă și totodată o supraveghere strictă a acestuia, prin îndepărtarea
sa de mediul familial dezorganizat.

Din cauza faptului că inculpatul A.M. a săvârșit numeroase infracțiuni de tâlhărie,

infracțiuni care implică un grad ridicat de violență, comportamentul său neputând fi
datorat exclusiv lipsei educației școlare, acesta prezentând grave probleme de
relaționare socială și afectivă, instanța a apreciat că măsura educativă a internării
într-un centru educativ apare ca fiind insuficientă, în concret inculpatul având nevoie
de reeducare pe baza unor programe intensive, în regim de pază și supraveghere.

În lumina tuturor acestor considerente, având în vedere și propunerea organelor

competente care au efectuat raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a
inculpatului, instanța a luat față de acesta măsura educativă privativă de libertate a
internării într-un centru de detenție, prevăzută de art. 125 alin. (1) C. pen., pe o
durată de 2 ani.

Sintetizând, prin raportare și la jurisprudența prezentată, rezultă că la alegerea

măsurii educative și a duratei acesteia, care urmează să fie luată față de minorul
infractor, instanțele țin seama, potrivit art. 74 C .pen., de două categorii de criterii
principale:
1. criteriile privitoare la faptă: împrejurările și modul de comitere a faptelor, starea
de pericolul pe care o prezintă fapta săvârșită pentru valoarea social ocrotită, natura
și gravitatea rezultatului produs;

2. caracteristicile pe care le prezintă persoana făptuitorului: natura și frecvența

infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după
săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, precum și nivelul de educație,
vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

În privința primului criteriu, prevăzut de art. 74 lit. a)-d) C. pen., instanța îl va aplica
în aceeași manieră în cazul infractorilor minori ca în cazul celor majori, astfel încât
măsura educativă luată să fie justă, corespunzătoare faptei săvârșite, și să satisfacă și
exigențele de reintegrare socială și de insuflare a valorilor morale indispensabile
oricărui cetățean într-un stat.

Sancțiunea de drept penal aplicată trebuie să îndeplinească exigența de a fi o justă

măsură de constrângere, prin raportare la fapta comisă. Pentru infracțiuni deosebit
de grave, cum ar fi omorul, omorul calificat, distrugerea calificată ș.a., apare ca fiind
necesar, prin raportare și la circumstanțele privind persoana infractorului, să se
aplice o măsură educativă privativă de libertate.

Cu privire la al doilea criteriu, prevăzut de art. 74 lit. e)-g) C. pen., o importanță

deosebită o are referatul de evaluare, care oferă date esențiale privind starea
fizică a minorului, dezvoltarea intelectuală și morală, comportamentul, condițiile în
care a crescut sau a trăit, orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana
infractorului. Pentru ca instanța să realizeze o individualizare judicioasă a
sancțiunilor penale aplicabile minorilor, referatul reprezintă un ajutor indispensabil
în cea mai mare parte din cazurile cu delincvenți juvenili, pentru a da o soluție fiind
informată asupra elementelor esențiale în privința minorului infractor, precum
antecedentele sale sociale și familiale, situația școlară, experiența educațională care i
s-a oferit și condițiile în care acesta trăiește. Instanța ține seama de faptul că în cazul
delincvenței infantile interesul și viitorul minorului trebuie să fie întotdeauna plasate
deasupra considerațiilor privitoare la gravitatea infracțiunii.

Referatul va cuprinde, potrivit art. 116 C. pen., propuneri motivate referitoare la

durata și natura programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le
urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de instanță și va fi
întocmit de serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărei circumscripție își
are locuința minorul. Deosebita importanță a investigării mediului în care trăiește
minorul, a educației sale, a modului în care acesta participă la cursurile școlare
și/sau profesionale și a modalității de petrecere a timpului liber a determinat
legiuitorul să prevadă obligativitatea pentru instanță a dispunerii efectuării
referatului de evaluare, potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen..

Criteriile de individualizare ce țin de persoana minorului și care prezintă o relevanță

deosebită în acestei categorii de infractori, spre deosebire de majori, sunt: starea
fizică a minorului, gradul de dezvoltare intelectuală și morală a minorului,
comportamentul minorului, starea familială și socială a minorului, nivelul său de
educație.
Cu privire la starea fizică a minorului, este de reținut că aceasta constituie un
punct de plecare cu privire la indiciul unei serioase prezumții a existenței unei grave
deficiențe și a unei puternice tendințe, care este înțeleasă în mod greșit ca
emancipare.

A avea în vedere starea fizică a minorului mai înseamnă posibilitatea fizică de a

suporta o măsură educativă privativă de libertate, în cazul în care sunt îndeplinite
condițiile legale, prin raportate la o eventuală debilitate organică a minorului ori la
starea de boala cronică sau la infirmitatea minorului, împrejurări ce ar putea
conduce la soluția aplicării cu preferință a unei măsuri educative neprivative de
libertate.

Pentru aceste considerente, ar fi indicat ca instanțele, înainte să se pronunțe asupra

măsurii ce urmează să-i fie aplicată minorului, să dispună efectuarea unei expertize
medico-legale psihologice (de altfel, în cazul minorului cu vârsta cuprinsă între
14 și 16 ani, dispunerea acestei expertize este obligatorie, pentru a stabili dacă
minorul a săvârșit fapta cu discernământ). De asemenea, instanța, pe parcursul
procesului penal, trebuie să îl audieze în mod activ (desigur, cu excepția cazului în
care minorul înțelege să se prevaleze de dreptul la tăcere), pentru a obține informații
esențiale privind persoana minorului și factorii care l-au determinat să adopte o
conduită infracțională.

În mod similar, instanța ar trebui să audieze și părinții, tutorele, curatorul sau

persoana în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află minorul, în scopul de a
afla și a înțelege împrejurările care au dus la apariția manifestărilor antisociale ale
minorului. Acesta este și motivul pentru care legea procesual-penală impune, potrivit
art. 508 C. proc. pen, citarea obligatorie a acestor persoane, prevăzând că acestea au
dreptul și îndatorirea să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința
măsurilor ce ar urma să fie luate.

Dezvoltarea intelectuală și morală a minorului constituie un element foarte

util de apreciere asupra oportunității aplicării unor măsuri educative neprivative sau
dimpotrivă, privative de libertate, precum și stabilirea celei mai adecvate măsuri.
Aspectul că minorul are un nivel moral și intelectual cel puțin mediu și a săvârșit
totuși o infracțiune este de natură să constituie un indiciu că minorul a acționat cu
discernământ.

Această situație presupune faptul că, deși minorul a avut posibilitatea să-și dea
seama mai bine de consecințele negative ale faptelor sale, totuși a stăruit în
executarea lor, dând dovadă de nepăsare față de valorile morale. Pentru probarea
discernământului minorului instanța va dispune efectuarea unei expertize medico-
legale psihiatrice.

Comportamentul minorului, constând în conduita lui de zi cu zi în mediul

școlar, social, familial, poate furniza un criteriu valoros în contextul alegerii unei
măsuri educative și a stabilirii duratei acesteia.

A aprecia conduita minorului presupune examinarea cu atenție a conduitei sale

obișnuite și nu întâmplătorare, în familie, în mediul extrașcolar, în timpul liber, în
mediul școlar sau profesional, în grupul de prieteni și a observa dacă acesta
dovedește o atitudine necorespunzătoare, de sfidare a regulilor de conviețuire
socială, o opțiune conștientă a minorului pentru încălcarea legii penale. În această
situație, instanțele au apreciat, de regulă, ținând cont și de gravitatea infracțiunii și
urmările produse, că s-ar impune luarea unei măsuri educative privative de libertate.

Per a contrario, dacă se constată că manifestarea infracțională a minorului s-a

datorat întâmplării, influenței nefaste, dar temporare, a mediului ambiant, unui
moment de rătăcire, care nu a lezat fondul psihic corect al minorului, la care se
adaugă sprijinul familiei dispuse să coopereze pentru a facilita reinserția socială a
minorului, în general instanțele iau o măsură educativă neprivativă de libertate.

Comportamentul minorului implică și analiza incidenței unor circumstanțe

atenuante sau agravante. De pildă, conduita bună a minorului înainte de săvârșirea
infracțiunii, cât și atitudinea lui după săvârșirea infracțiunii, concretizată în stăruința
depusă pentru înlăturarea urmărilor infracțiunii sau a reparării pagubei pricinuite,
ori prezentarea în fața autorității și comportarea sinceră în cursul procesului, pot
determina instanța să ia o măsură neprivativă de libertate.

Caracterul subsidiar al măsurilor educative privative de libertate, implică

și obligația instanței de a motiva de ce luarea unor măsuri educative neprivative de
libertate a fost socotită drept insuficientă.

Mediul familiar și social al minorului constituie, în general, un indiciu foarte

prețios asupra cauzelor care l-au adus pe minor în situația de a săvârși infracțiuni.

În cazul minorilor care au crescut și au trăit în condiții vitrege, care nu au avut

posibilitatea de a frecventa cursurile unei școli sau au fost nevoiți să abandoneze
școala, precum și în situația celor care au avut un mediu impropriu pentru a primi o
educație corespunzătoare și de a se dezvolta normal, instanțele manifestă o atenție
deosebită în privința alegerii celei mai adecvate măsuri educative.

Punctul de vedere potrivit căruia familiile dezorganizate constituie o cauza directă a

comportamentului delincvent nu mai este susținut cu aceeași tărie, considerându-se,
în schimb, că atmosfera familială, din perspectivă morală, afectivă și materială a
căminului familial este decisivă în stabilirea unei conduite socialmente acceptabilă.

Devianța copiilor ori atitudinea lor antisocială, de negare a normelor și valorilor

mediului social global trădează în primul rând o preocupare insuficientă, defectuoasă
sau inexistentă din partea părinților, culpabilă pentru că le-au oferit minorilor
exemplul negativ al necinstei, viciului si violenței.

Din acest motiv, sistemul justiției pentru minori, atât la nivelul politicii penale, cât și
la nivelul individualizării în concret a sancțiunilor penale în cazul infractorilor
minori, trebuie să asigure bunăstarea minorilor[24], într-o manieră încât reacția față
de infractorii juvenili să fie corespunzătoare circumstanțelor săvârșirii infracțiunii,
ținând cont și de persoana minorului.

De asemenea, la luarea unei măsuri educative față de infractorul minor, instanța

trebuie să respecte principiul de proporționalitate, raportându-se nu doar la
gravitatea infracțiunii ca atare, ci și la circumstanțele personale, precum situația sa
familială, poziția sa socială, situațiile anterioare de conflict cu legea penală, eforturile
depuse pentru despăgubirea persoanei vătămate și dorința infractorului minor de a
reveni la o stare de respectare a normelor de drept penal. Pentru a nu aduce atingere
drepturilor fundamentale ale infractorului minor, trebuie să existe o decizie
proporțională a instanței, care să pună în balanță atât circumstanțele proprii ale
infractorului minor, cât și pe cele ale victimei[25].

După efectuarea alegerii între o măsură educativă neprivativă de libertate și o

măsură privativă de libertate, instanța trebuie să completeze individualizarea
sancțiunii de drept penal, prin stabilirea felului sancțiunii, dintre cele prevăzute de
lege și fixarea duratei acestei sancțiuni[26].

Totodată, instanța va ține cont și de prevederile Codului penal – Partea Generală,

respectiv de tentativă, concursul de infracțiuni, participația penală, de cauzele
speciale de agravare sau de atenuare a răspunderii penale.

Pentru cauzele de atenuare sau de agravare, pentru infracțiuni săvârșite în timpul

minorității, art. 128 C. pen., prevede că acestea vor fi avute în vedere la alegerea
măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare
măsură educativă, ceea ce presupune că instanța va alege o sancțiune luând în calcul
ansamblul elementelor care conturează importanța contribuției infracționale a
minorului și profilul său psihologic ca subiect activ al infracțiunii.

Prevalând interesul superior al minorului, pentru a evita ca acesta să fie separat în

mod brusc de familie, ținând seama de starea lor de vulnerabilitate, legea a prevăzut
ca regulă luarea de către instanță a unei măsuri educative neprivative de libertate.
Potrivit principiilor de la Beijing, dacă un tânăr delincvent trebuie să fie închis,
privarea sa de libertate trebui să fie limitată, iar aranjamentele speciale să fie
prevăzute în timpul detenției astfel încât să se țină cont de tipul de delicvent, de tipul
infracțiunii și al instituției unde este închis, dându-se prioritate instituțiilor deschise
față de cele închise.

Totodată, minorilor ar trebui să li se ofere asistență, pentru a li se asigura protecția,

educarea și formarea competențelor profesionale, pentru a-i ajuta să joace un rol
constructiv și productiv în societate[27]. În acest sens, instanța va asigura această
asistență în mod implicit în cazul măsurilor educative neprivative de libertate, dat
fiind specificul lor, și prin impunerea unora dintre obligațiile prevăzute de art. 121 C.
pen. minorului infractor, precum și prin posibilitatea modificării acestor măsuri,
conform art. 122 C. pen, pentru a asigura minorului șanse sporite de îndreptare.

Una dintre cauzele cele mai importante ale infracționalității juvenile o constituie
lipsa unei pregătiri școlare și/sau profesionale, care generează imposibilitatea
întrezăririi de către minor a unei perspective de câștigare a existenței în viitor, la care
se adaugă existența unui anturaj care îl influențează să urmeze calea infracțională,
precum și lipsa unor modele în mediul socio-familial. În acest context, impunerea
obligației prevăzute de art. 121 alin. (1) lit. a) C. pen., de a urma un curs de pregătire
școlară sau formare profesională, sub atenta coordonare a serviciului de probațiune
cu privire la respectarea acestei obligații, poate corija acest aspect, pentru a-l
determina pe minor să nu mai săvârșească infracțiuni în viitor.
Sub aspectul măsurilor de siguranță, în cazul minorilor toxicomani, bolnavi psihic
sau consumatori cronici de alcool, o măsură esențială o reprezintă obligația impusă
de instanță ca minorul să urmeze un tratament medical până la însănătoșire.
Apreciez că, în cazul minorilor care sunt priviți de legislația națională și convențiile și
tratatele la care România este parte ca persoane vulnerabile, ar trebui să prevaleze
interesul acestora de a ajunge la o stare de sănătate optimă, nefiind suficientă luarea
acestei măsuri de siguranță prin care să se obțină doar o ameliorare care să înlăture
starea de pericol. Asistența medicală și psihologică este extrem de importantă pentru
delincvenții juvenili toxicomani sau bolnavi mintal, ca de altfel pentru orice altă
persoană vulnerabilă aflată într-o situație similară[28].

Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile

care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private
autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești[29].

Prin urmare, în procesul de individualizare a sancțiunilor penale luate față de

infractorii minori, accentul trebuie să cadă pe funcția de reeeducare, de
responsabilizare a minorului cu privire la conduita sa viitoare, pentru promovarea
coeziunii minorului cu societatea, preeminență având funcția de reintegrare.

[1] Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura
Academiei, titlul al II- lea, capitolul al V-lea, secțiunea a IX-a, 1969, p. 221.
[2] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011, pag. 56.
[3] Ibidem, pag. 57, Th. Moreau – La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue
International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale
de droit pénal, 2004, p. 156 și următ.
[4] Ch. Courtin, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit
pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004, p.
340.
[5] J. Pradel, Droit pénal comparé, 2e édition, Dalloz, 2002, p. 291.
[6] R. Zerguine, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit
pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004,
pag. 104.
[7] Sassi Ben Halima, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de
droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal,
2004, pag. 528.
[8] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011, pag. 58,
M.J. Lubelski, A. Walczak-Zochowska- La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue
International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale
de droit pénal, 2004, p. 440.
[9] A.M. Rodrigues, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de
droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal,
2004, p. 461 și următ.
[10] În Franța, prin Ordonanța nr. 45/174 din 2 februarie 1945 se prevede o lipsă relativă a
răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit vârsta de 13 ani. Art. 2 din actul normativ
menționat prevede totuși că „tribunalele pentru minori pot totuși, când circumstanțele și
personalitatea delincventului o cer, să pronunțe o condamnare penală împotriva minorului care a
împlinit 13 ani.” Pentru minori este aplicabil un sistem sancționator de natură mixtă, format din
măsuri educative, pedepse și mediere-reparație.
[11] Legea organică privind răspunderea penală a minorilor (anul 2000). Prin legea menționată se
consacră principiul răspunderii penale a infractorilor minori, însă sancțiunile instituite prin lege
primesc calificarea de măsuri penale, deși natura lor este una educativă. – Versavia Brutaru,
Tratamentul penal al minorului, Editura Hamangiu, 2012, p.28.
[12] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011, pag. 63.
[13] Legea din 8 aprilie 1965 în Belgia, Ordonanța din 23 decembrie 1958 care consacra protecția
judiciară a minorilor în pericol, în Franța. „Pericolul” este definit în dicționarul Larousse ca o situație
în care o persoană se teme de un dezavantaj, de un rău oarecare”. Din perspectiva Codului Civil
francez, conceptul se referă la faptul că „sănătatea, siguranța sau moralitatea unui minor sau
condițiile de educație ale acestuia sunt grav compromise.”- Pierre P édron, Guide de la Protection
Judiciaire de la Jeunesse, 3 e édition, Gualino editeur, Lextenso éditions, 2012, p. 404 . Phillipe
Chaillou, magistrat francez, în cartea sa „Guide du droit de la famille et de l’enfant”, Dunod, eed. 2003,
caracterizează noțiunea de ”pericol” astfel: „judecătorul nu este judecătorul unui comportament al
părinților, ci a situației copilului”, „pericolul rezultă din combinarea mai multor factori și tribunalul
are o viziune destul de largă cu privire la noțiunea de sănătate, siguranță și moralitate” în privința
minorului. La nivel jurisprudențial, Curtea de Casație din Franța a precizat calificarea pericolului:
acesta trebuie să fie actual sau iminent.
[14] G. Antoniu (coord.), A. Vlășceanu, V. Teodorescu, C. Sima, I. Ristea, I. Vasiu, Al. Boroi, B.N.
Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, K. Guiu, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar – Explicații
preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pg. 328.
[15] Ibidem.
[16] „Raportate însă la starea biopsihică a minorilor în genere, mijloacele de constrângere juridică
penală, în principal pedepsele, apar ca fiind mai puțin potrivite pentru realizarea scopului legii în
raport cu minorii infractori -aceste mijloace de constrângere tinzând la reeducarea infractorului
major, în timp ce pentru infractorii minori ar fi necesară nu o reeducare, adică o refacere a educației
anterioare, ci o educare inițială cu mijloace adecvate”. – Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații
teoretice ale Codului penal român, vol. II, Editura All Beck, 1973, pag. 217.
[17] C. Bulai, din Comunicarea prezentată la Simpozionul Național de Criminologie București, 1982,
cu privire la orientarea politicii penale – volumul simpozionului, pp. 29-30.
[18] Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci – Noul Cod Penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu 2014, pag. 199.
[19] Ibidem.
[20] Conform art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală: Inculpaţii minori nu pot încheia
acorduri de recunoaştere a vinovăţiei. Deși inculpatul a fost minor la data săvârșirii faptei, a încheiat
acordul de recunoaștere a vinovăției după împlinirea vârstei de 18 ani, astfel că cerința prevăzută de
lege a fost respectată.
[21] Ibidem, pag. 200.
[23] Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci – Noul Cod Penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu 2014, pag. 200.
[24] Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru
minori (cunoscut sub denumirea de Regulile de la Beijing), adoptat în anul 1985 (26 august-6
septembrie), la Milano, de către al VII-lea Congres al Organizația Națiunilor Unite pentru prevenirea
crimei și tratamentul delincvenților și aprobat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite
prin Rezoluția nr. 40/43, în cea de-a 96-a sesiune plenară din data de 29 noiembrie 1985.
[25] Ibidem n.21.
[26] Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. II, Editura
All Beck, 1973, pag. 230.
[27] Ibidem n. 21.
[28] Cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu contra României, 17 iulie
2014.
[29] Legea nr. 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, art. 2 alin. (4).