„Principala activitate a creierului este cea de a se schimba pe sine.” – Marvin L.

Minsky
(Society of the Mind, 1986)
Postulatul lui Hebb (1949) sustine urmatoarea ipoteza : activarea simultana a celulelor dintr-o
retea neuronala induce o crestere a tariei sinapselor dintre ele. (“Cells that fire together wire
together”) Astfel este definita „activitatea corelata” (Tsien et al., 1996) şi fenomenul de
plasticitatea sinaptică, care a fost investigat in special pentru rolul sau in formarea memoriei.
Forme de plasticitate sinaptica
Consolidarea sinaptica sau potenţarea pe termen lung (LTP) este o forma de plasticitatea
sinaptică, care a fost puternic asociata cu memoria. Aceasta a fost prima data demonstrata de
Bliss și Lømo în 1973 (Martin et al., 2000), în cazul în care au studiat girusul dentat, o
suprafaţă din hipocampla la iepuri. O ' stimulare scurta de înaltă frecvenţă' a fost aplicata pe
calea perforanta, rezultatul fiind consolidarea sinaptica in zona respectiva.
Hipocampul dispune de trei cai principale . Principala cale aferenta a hipocampului leaga
cortexul entorinal si girusul dintat si se numeste „calea perforanta”. Cea de-a doua cale a
hipocampului se stabileste intre prelungirile celulelor dintate si dendritele celulelor piramidale
mari din zona CA3. Aceste din urma dendrite au o morfologie speciala, prezentand un fel de
spini care faciliteaza sinapsele cu prelungirile celulelor dintate si tocmai de aceea calea pe
care o descriu se numeste „calea fibrelor muschioase”. Cea de-a treia cale a hipocampului,
omonima, se stabileste intre colateralele acelorasi celule piramidale mari din CA3 si
dendritele bazale ale neuronilor piramidali mici din CA1. Intensificarea activitatii neuronale
in regiunile CA1 si CA3 constituie un model predictiv al amplitudinii si duratei invatarii,
aparand numai cand se produce modificarea comportamentala (Thompson, 1991).
Cercetari recente au demonstrat ca baza sinaptica a memoriei o constituie un fenomen numit
potentare de lunga durata (LTP). Astfel, in circuitele neuronale, o stimulare electrica de
frecventa mare produce o crestere a raspunsului postsinaptic la stimulari subsecvente de o
frecventa mai redusa (Kandel, 1979; Kandel & Hawkins, 1992; Pinel, 1996). Argumentele
care pledeaza pentru LTP ca baza sinaptica a memoriei se refera in primul rand la
izomorfismul intuitiv dintre fazele LTP-ului si fazele memoriei: LTP-ul are o faza timpurie,
numita e-LTP (early LTP) cu o persistenta scazuta si o faza mai persistenta, ce dureaza ore sau
chiar zile, numita l-LTP (late LTP). e-LTP se bazeaza pe modificarea covalenta a proteinelor,
la fel ca si memoria de scurta durata (MSD), iar l-LTP necesita sinteza de proteine si, implicit,
sinteza de ARNm ce constituie si baza memoriei de lunga durata (MLD). Acest tip de
plasticitate sinaptica a fost demonstrat initial in hipocamp neexistand dovezi ca s-ar produce si
in zone corticale (Bliss & Collingridge, 1993; Hawkins & Kandel, 1984). Limitarea LTP-ului
la zona hipocampica punea sub semnul intrebarii viabilitatea sa ca baza sinaptica a memorie,
insa cercetari mai recente au aratat ca LTP-ul se produce si in sistemul neocortical (Bear,
1996). Datorita validarii concurente a plasticitatii sinaptice la nivelurile supraordonate (retele
neuronale si sisteme cerebrale) si subordonate (sisteme moleculare si gene), exista astazi un
acord unanim ca LTP-ul asigura baza sinaptica principala a memoriei.
Cum poate servi cunoasterea acestor fenomene celulare subiacente memoriei disocierii dintre
sisteme mnezice? Sa nu uitam ca validarea neuronala a unui sistem mnezic trebuie sa
urmareasca nivelurile de structurare ale sistemului nervos central (Sejnowski & Smith-
Churchland, 1990), prin urmare, trebuie demonstrat ca exista fenomene celulare diferite care
sustin performante mnezice diferite. In acest sens, singurul sistem mnezic pentru care se poate
distinge o baza celulara specifica este memoria episodica.
Am notat ca memoria episodica circumscrie continuturi mnezice asociate cu un context
spatio-temporal specific. Ce ar insemna pentru creier acest tip de codare informationala? In
primul rand, remarcam ca un eveniment din mediu este descris de inputuri polimodale, deci,
pentru a sustine codarea episodica, o structura trebuie sa centralizeze toate aceste inputuri din
zonele specifice (unimodale) ale cortexului. Cu alte cuvinte, o astfel de structura trebuie sa
fie, dupa o clasificare recenta (Fox, 1996), un sistem supramodal. Ce caracteristici trebuie sa
aiba un astfel de sistem supramodal? Codarea unui input se realizeaza atunci cand retelele
dintr-o structura nervoasa elaboreaza un model de activare. Un model de activare este sustinut
de populatii specifice de celule care se activeaza sicron pentru a coda un input particular. De
aici, deducem ca populatiile de neuroni dintr-un sistem supramodal trebuie sa se activeze mai
lent, la un prag mai ridicat pentru ca toate modelele de activare corespunzatoare inputurilor
formate in zone corticale specifice sa se “adune” la nivelul acelei structuri.
Hipocampul este prototipul acestor sisteme supramodale. El primeste inputuri de la toate
zonele corticale unimodale care se “aduna” in cortexul entorinal (“poarta senzoriala” a
hipocampului). In plus, celulele hipocampice sunt singurele care pot “astepta” centralizarea
tuturor acestor inputuri inainte de a forma un model de activare. Un studiu recent diferentiaza
doua sisteme de invatare in creier pe baza rapiditatii cu care celulele se activeaza. Pragul de
descarcare a neurotransmitatorului (Pr), un termen tehnicist pentru latenta activarii unei
celule, este mic in neocortex, dar este semnificativ mai mare in hipocamp (Castro-Alamancos
& Connors, 1997). Prin urmare, neocortexul invata repede, adica formeaza prompt modele de
activare pentru fiecare input, iar hipocampul este singura structura care poate astepta
centralizarea acestor modele de activare corticale corespunzatoare unor inputuri unimodale
datorita unui Pr mare. Celulele hipocampice se considera ca sustin un model de activare
corespunzator inputurilor polimodale care descriu un eveniment din mediu (McClelland,
McNaughton & O’Reilly, 1995). Din aceasta perspectiva, se poate vorbi de un sistem de
invatare rapid (rapid learner) si de un sistem de invatare incremential (slow learner) (Nadel,
1992).
Care este baza sinaptica pentru memoria episodica? Studii deja clasice au aratat ca LTP-ul
depinde in mod direct de pragul de descarcare a neurotransmitatorului (Pr) (Bliss & Lømo,
1973). Explicatia faptului ca LTP-ul este mai accentuat in caile perforanta si hipocampica are
trei pasi: 10 LTP-ul depinde de o scadere a Pr (Bekkers & Stevens, 1990) pentru ca, sa nu
uitam, LTP-ul inseamna cresterea probabilitatii ca celula sa raspunda la un stimul de frecventa
mai redusa dupa un stimul de frecventa mai ridicata; 20 in neocortex, Pr al celuleor este mic,
deci, celula raspunde repede, dupa care se deprima si are nevoie de un timp pentru a se reface;
in aceasta perioada de recuperare, celula nu mai poate sa isi modifice Pr si nu mai poate
sustine, deci, LTP-ul; in hipocamp, celulele au Pr mai mare, probabilitatea de a nu raspunde
de la primul stimul si de a ramane active mai mult timp fiind si ea mai mare; 30 celulele
hipocampice au mai mare probabilitate de a isi scadea Pr pentru ca ele e probabil sa nu se
activeze, respectiv, sa nu se deprime dupa primul stimul.
Am aratat ca hipocampul este locusul implementational optim pentru memoria episodica
pentru ca el indeplineste prima conditie a unui sistem supramodal, aceea de a centraliza
inputuri polimodale care descriu un eveniment si mediul in care acesta survine. Cea de-a doua
conditie este ca fenomenul celular care se produce intr-un sistem supramodal sa sustina
codarea asociativa, sau, cu o formula consacrata de J. L. McClelland, sa permita codarea
asocierilor arbitrare de stimuli. Fenomenul celular specific care permite codarea asociativa
este LTP-ul asociativ care s-a dovedit ca se produce in calea perforanta si in calea
hipocampica. LTP-ul asociativ din aceste cai este diferit de LTP-ul din alte regiuni prin faptul
ca necesita activitate coincidenta in portiunea presinaptica si portiunea postsisnaptica. Se
vorbeste astfel despre retele autoasociative in hipocamp care ar implementa memoria
episodica.
Uitarea
In cazul în care hipocampul este eliminat, creierul îşi pierde capacitatea sa de a crea noi
amintiri. Un studiu de caz foarte important este cel al Henry Molaison. In încercarea de a-si
vindeca epilepsia, anumite părți din creierul au fost compromise pe masa de operatie, inclusiv
hipocampul, in august 1953. Post-operator, H.M. suferea de amnezie anterograda şi încă
suferă de aceasta conditie . Amintirile evenimentelor petrecute înaintea operațiunii au ramas
intacte, neavand insa capacitatea de a forma noi amintiri. Astfel, H.M. este dovada vie a unei
conexiuni între plasticitatea sinaptică şi formarea de memorie.

Morris Water Maze – un experiment care implica studiul memoriei spatiale la rozatoare
Un şobolan (A) a fost plasat într-un bazin circular de apa care conţine o mică platformă,
mediul înconjurător oferind 'repere vizuale'. Model de deplasare al sobolanului a fost
înregistrat în mai multe studii.
Un alt şobolan (B), cu leziuni în hipocamp, a suferit același număr de teste în acelaşi bazin.
Se observă că traseul parcurs de sobolanul A pentru a localiza platforma devine mai direct cu
cresterea numarului de teste, iar timpul necesar parcurgerii labirintului scade. Pe de altă parte,
traseul sobolanului B ramane la fel de complicat , iar in privinta timpului de parcurgere nu se
observa modificari. Concluzia este ca sobolanul cu leziuni hipocampale nu este capabil sa-si
aminteasca locatia platformei dupa prima parcurgere a traseului, spre deosebire de sobolanul
cu hipocampul intact. Acest studiu reprezinta o dovada suplimentară că hipocampul, împreună
cu plasticitatea sa sinaptică este esenţial în codificarea, depozitarea și regasirea memoriei.
Alte forme de plasticitate sinaptica
Deprimarea pe termen lung (LTD)
Sistemele care genereaza memorie nu prezinta doar mecanisme e potentare sinaptica, ci si de
diminuare a acesteia. In mod real, LTD poate fi indusa de aceleasi sinapse hipocampale
capabile sa produc LTP. Factorul determinat pentru ca o sinapsa sa fie potentata sau deprimata
il reprezinta frecventa de stimulare a sinapselor. Spre exemplu, cateva sute de stimuli cu o
frecventa de 50 Hz genereaza LTP, iar acelasi numar de stimul dar cu o frecventa de 10 Hz
evoca un efect minim, pentru ca la 1 Hz sa produca LTD. Anumite sinapse pot deveni mai
puternice sau mai slabe in mod repetat, lucru care indica substratul molecular similar al celor
doua fenomene. LTD indus in aceasta maniera prezinta aceeasi specificitate a imoulsului ca in
cazul LTP, singura diferenta fiind faptul ca sinapsele stimulate la nivel celular sunt deprimate.
Sinaptogeneza
Spre deosebire de LTP şi LTD, sinaptogeneza nu reprezinta o modificare a transmiterii
sinaptice, ci mai degrabă dezvoltarea de noi sinapse. Donald Hebb a descoperit că sobolanii
lui de casa au depăşit sobolanii de laborator in cadrul testelor de memorie. Acest lucru este
considerat a fi datorită mediului inconjurator mai adecvat (de exemplu, includerea jucarii si
material de cuibarit) . Acest lucru conduce la mai multe sinapse per neuron la sobolanii care
dispun de mediul respectiv.

Capacitatea unui om de a memora 'informaţii relativ lipsite de sens' este destul de limitata, dar
poate fi considerabil mărită, ceea ce indică faptul că pot apărea modificări în creier pentru a
se acomoda la această mărire. Astfel, toate studiile care implică cercetarea în domeniul
formarii memoriei împărtăşesc baza comuna a plasticitatii sinaptice.