Mântuitorul Hristos este Arhiereul adevărat, realizând împăcarea între om şi

Dumnezeu, împăcare ale cărei făgăduinţe şi aşteptări se exprimau prin preoţia

Vechiului Testament. Prin arhiereul Vechiului Testament se exprima şi se mijlocea

legământul lui Dumnezeu, cu privire la viitoarele împliniri, la viitoarea comuniune.

Iisus Hristos este mijlocitorul unirii actuale între Dumnezeu şi om6. O comparaţie

între preoţia Vechiului Testament şi preoţia lui Hristos duce la concluzia că preoţia

Vechiului Testament era ca o umbră proiectată de realitatea preoţiei lui Hristos.

Această diferenţă este prezentată în cântările noastre bisericeşti, în cuvinte precum:

„Trecut-a umbra Legii şi darul a venit” (Dogmatica, glas VI). Nici preoţia vetero-

testamentară nu era întru totul lipsită de puterea harului. Ea îl avea însă în potenţă.

Prin venirea Mântuitorului avea să fie depăşită potenţialitatea Legii Vechi, fiind

instaurată de acum legea plină de har şi de adevăr (Ioan 1, 17)7.

Sfântul Apostol Pavel evidenţiind superioritatea Noului Testament, a preoţiei

şi a jertfei lui Hristos, şi a preoţiei rânduite de El, faţă de cele ale Vechiului

Testament care nu desăvârşeau pe nimeni, motivează necesitatea schimbării

acestora „pentru neputinţa şi nefolosul lor” (Evrei 7, 18). Mântuitorul este

adevăratul nostru Arhiereu, mai presus de orice arhiereu al Vechiului Testament,

care mijlocea la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi ale poporului, prin

6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura \
Arhidiecezană, Sibiu, 1943, p. 231
7
Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească (teză de doctorat), Editura
Episcopiei Oradea, 1993, p. 812

4
rugăciuni, daruri şi jertfe de animale. Apoi, o dată pe an, la sărbătoarea împăcării,

arhiereul Legii Vechi intra în Sfânta Sfintelor şi stropea altarul şi cele din el cu

sângele animalelor, preînchipuind cu aceasta jertfa Noului Testament, care a

împăcat pentru totdeauna pe oameni cu Dumnezeu (Evrei 10, 1-12). Mântuitorul

este Arhiereu desăvârşit: „Cuvios, fără răutate, fără pată, osebit de cei păcătoşi...”

(Evrei 7, 26-27). El este Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 6, 20),

este preot al Dumnezeului Prea înalt, veşnic şi universal pentru toate locurile şi

timpurile. Mântuitorul este Preot după rânduiala lui Melchisedec, deoarece preoţia

acestora este superioară preoţiei lui Aaron.

în acest sens Teofilact al Bulgariei, comentând un text din Epistola către

Evrei (7, 8-10), arată că Sfântul Apostol Pavel afirmă despre Melchisedec, care era

întruchiparea lui Hristos, „că îl covârşea pe Avraam, că de nu l-ar fi covârşit, nu l-

ar fi binecuvântat şi nu ar fi luat zeciuială de la el, fiindcă din Avraam se trăgeau

toţi preoţii Legii Vechi, se arată că şi pe aceia îi covârşea Melchisedec, fiindcă

binecuvântând el pe strămoşul lui, Avraam, şi luându-i zeciuială, totodată

binecuvântaţii lua zeciuială şi de la preoţii care se trăgeau din Avraam. Şi dacă

închipuirea lui Hristos, Melchisedec, era superior preoţilor Legii, cu mult mai

mult îi covârşea pe ei Hristos, întâiul chip al lui Melchisedec şi Melchisedecul cel

adevărat”*.Aşa cum Aaron şi Melchisedec, chipuri anticipate ale lui Hristos ca

Arhiereu, nu şi-au luat preoţia de la ei, tot aşa nici Hristos nu Şi-a luat-o de la El.

5
Numai omul sfinţit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Hristos, ca om, a fost

sfinţit de Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat din iniţiativa Cuvântului lui

Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt, cu vrerea Tatălui8.

Referindu-se la legătura ce se stabileşte între Melchisedec şi Mântuitorul

Hristos, Sfântul Ioan Damaschin scria: „Melchisedec, preotul Dumnezeului celui

Preaînalt, a primit cu pâine şi cu vin pe Avraam care s-a întors după învingerea

celor de alt neam (Fac. 14, 17-18). Masa aceea preînchipuia masa aceasta mistică,

după cum şi preotul acela era tipul şi icoana adevăratului arhiereu Hristos (Evrei 6,

20; 7, 28). „Tu, spune Scriptura, eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”

(Psalmi 109, 5). Pâinile punerii înainte nesăngeroasă, care a spus Domnul, prin

protet, să 1 se aducă de la răsăritul soarelui pană la apus (Malahia 1, II)" 9.

Jertfa lui Hristos e unică, e adusă o dată pentru totdeauna (Evrei 10, 10).

Unică pentru că El însuşi e unic. E ca şi persoana Lui unică, nerepetabilă,

exemplară, având o eficienţă absolută. Preoţia Lui veşnică, neschimbabilă aduce o

jertfa veşnică: „Oferă o adevărată jertfa care rămâne şi nu trece” 10, scrie Sfântul

Atanasie cel Mare. în persoana Mântuitorului, arhiereul e una cu jertfa sau jertfa e

una cu arhiereul. De aceea sunt jertfa culminantă şi Arhiereul culminant 11. Nici un

8
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, voi. III, Bucureşti, 1997, p. 147
9
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 167
10
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvântul al doilea împotriva arienilor, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Colecţia „Părinţi şi Scriitori bisericeşti”, voi. XV, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 265.
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., voi. II, p. 134

6
preot nu I se substituie, El e preotul unic. „E Preot unic, pentru că e Fiul unic al

lui Dumnezeu”12. Misiunea aceasta de preot unic şi deplin I-a dat-o lui Hristos

Dumnezeu cel in Treime, şi Şi-a dat-o şi El ca Dumnezeu, nu ca om. Căci ca om a

primit-o. „S-a făcut deci Emanuel Arhiereu pentru noi şi prin El avem aducerea la

Tatăl şi Dumnezeu şi ne-am reînnoit potrivit cu ceea ce eram la început”13. De

aceea Mântuitorul „este Arhiereu în veac ca cel ce a adus o jertfa pururea

eficientă, ca cel ce s-a jertfit în calitate de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi înviat

pentru veci”14. Permanenţa arhierei lui Hristos este prezentă ca fiind asigurată Lui

de Tatăl (Ps. 109, 4), pe temeiul întrupării care se va înfăptui prin trimiterea Lui

către Tatăl15.

Demnitatea, măreţia şi superioritatea jertfei arhiereşti a Mântuitorului Hristos

rezidă în unitatea şi în sfinţenia ei. în fiinţa Sa se împreună jertfa cu jertfitorul şi cu

primitorul, în idealul dragostei absolute cu scop de izbăvire universală şi eternă.

Jertfa este aici Domnul. El este victima cea fără de păcat care se dăruieşte lui

Dumnezeu de bunăvoie şi din dragoste, în locul nostru, pentru toţi oamenii

credincioşi care au trăit, trăiesc şi vor trăi în viitor. Apoi, ca Dumnezeu adevărat,

Hristos Domnul o primeşte în jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri. Prin jertfa

Mântuitorului, împăcarea noastră cu Dumnezeu este desăvârşită, reală şi

12
ibidem
13
Sf. Chirii al Alexandriei, op. cit., P.G., 69, col. 72-73, apud Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul
Testament, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1944, p. 43
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos - Arhiereu în veac, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 2, p. 217
15
Ibidem, p. 217-218

7
veşnică.Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Marele Arhiereu, învăţător şi

împărat, concentrează în Sine, în mod culminant, toate jertfele, învăţăturile şi

orânduirile conducătoare ale Vechiului Testament, pe care le desăvârşeşte prin

întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa, plinind astfel opera de împăcare,

sfinţire şi restabilire a comuniunii între Dumnezeu şi oameni, precum şi a

oamenilor între ei, comuniune ce a suferit atât de mult în urma săvârşirii

păcatului16. Astfel, Iisus Hristos, ca preot este ,^zaua prin care întreaga omenire

este repusă într-o legătură virtuală cu Dumnezeu, rămânând pe seama fiecărui

ins, datoria să contribuie la activitatea acestei legături”17.

Puterea preoţiei lui Hristos a fost mereu susţinută de puterea dragostei cea

pentru noi, a marii Sale milostiviri: „ne-a văzut aruncaţi la pământ, scrie Sf Ioan

Gură de Aur, supuşi pieirii, tiranizaţi de moarte şi I-a fost milă de noi, făcându-se

pentru noi Arhiereu milostiv şi credincios (Evrei 2, 17)”18. Deci, jertfa şi preoţia

Vechiului Testament îşi găseşte împlinirea lor în marea jertfă a Arhiereului celui

veşnic, într-o legătură nedespărţită. Atât jertfa cât şi preoţia se vor actualiza

permanent în Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt în jertfa Sfintei Euharistii şi în

preoţia specială bisericească, pentru viabiliatea mădularelor lui Hristos şi, prin

acestea, pentru creşterea trupului Bisericii19.

16
Pr. Lect Ioan Mihălţan, op.cit., p. 821
17
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 117
18
Prof. Dr. Nicolae Chiţescu, întrupare şi răscumpărare, în „Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 4, p. 562
19
Pr. Lector Ioan Mihălţan, op. cit., p. 819

8
adauge la jertfa Lui pentru noi, jertfele noastre personale, ce se jaceau simbolic in

Vechiul lestament , după cum arată Sfântul Chirii al Alexandriei: ,Jar aducerea

darurilor în fiecare zi, în Vechiul Testament, închipuieşte săvârşirea neîntreruptă

şi fără de sfârşit a jertfei lui Hristos în toată ziua şi aducerea de daruri în fiecare

zi de către cel îndreptăţit în credinţă. Căci nu vor lipsi închinătorii şi nu va înceta

aducerea de daruri. Ci Hristos se va aduce de noi şi pentru noi, fiind jertfit tainic

în corturile sfinte. Şi El este darul nostru prim şi mai presus de toate. Căci s-a

adus pe Sine jertfă lui Dumnezeu şi Tatălui, nu pentru Sine, după învăţătura cea

neştirbită, ci pentru noi cei de sub jugul păcatului. Dar, după asemănarea cu El şi

noi suntem jertfe sfinte, ca unii ce am murit păcatului întrucât a fost omorât

păcatul de noi şi vieţuim lui Dumnezeu viaţa cea întru sfinţenie şi cuvioşie” 20.

Deci, pentru ca jertfa Mântuitorului să se poată actualiza, este necesară preoţia

sacramentală a Bisericii, deoarece Hristos are nevoie pentru comunicarea Sa ca

jertfă către noi de nişte organe umane văzute, sau de nişte slujitori ai Lui, în chip

văzut rânduiţi, din împuternicirea Lui. El trebuie să ne arate prin aceste organe

văzute, deosebite de noi, că e deosebit de noi ca Arhiereu, aducător de jertfă.

Slujba arhierească a Fiului lui Dumnezeu întrupat constă în jertfa de Sine, în

suferinţele îndurate de El de la întrupare până la moartea pe Cruce pentru toţi

oamenii din toate timpurile şi locurile, înlăturând astfel vina şi condamnarea lor şi

20
Sf. Chirii al Alexandriei, închinare în Duh şi în Adevăr, cartea X, P.G., 68, col. 708, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Iisus Hristos — Arhiereu în veac, p. 224.

9
restabilind comuniunea între Dumnezeu şi ei, pentru că Dumnezeu în înţelepciunea

Sa, conciliind dreptatea şi iubirea, a hotărât mântuirea lor prin întrupare şi jertfa

Fiului Său21.

Jertfa Lui are putere în veac, deoarece este jertfa Fiului lui Dumnezeu cel

întrupat, care a înviat şi care rămâne deci veşnic în trupul Său prin care ne

comunică şi nouă viaţa nepieritoare a învierii. El S-a întrupat ca să Se jertfească şi

ca să învie. Precum rămâne întrupat permanent, aşa rămâne şi în calitatea Celui ce

S-a jertfit şi a înviat. El este astfel Arhiereu în veac în calitatea Celui ce a adus o

jertfa pururi eficientă, în calitatea Celui ce S-a jertfit, în calitate de Fiu al lui

Dumnezeu, întrupat şi înviat pentru toţi vecii. Dar precum valabilitatea în veac a

jertfei Lui e dependentă de întruparea şi de învierea Lui pentru veci, aşa în

întruparea Lui sunt implicate Jertfa sau Arhieria şi învierea Lui, precum ni se arată

în icoanele vechi ale Naşterii, unde Pruncul născut este aşezat pe disc, şi deasupra

Lui, steaua, ca deasupra unui Agneţ- Miel. De asemenea, în înviere sunt implicate

întruparea şi Jertfa, căci învierea ne arată pe Cel care rămâne cu trupul în veci,

pentru că a primit neavând păcat22.Dacă Mântuitorul Hristos n-ar fi Arhiereu în

veac, El nu ar rămâne om în eternitate şi anume om înviat. Dar nici nu ar rămâne

întrupat în veac şi înviat cu trupul, dacă nu ar fi Arhiereu în veac 23.Dar, de aici

21
Pr. Prof. dr. Dumitru Radu, Iisus Hristos ca Arhiereu, în îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 348.
22
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, în „Ortodoxia”, nr.2/1979, p. 217.
23
Ibidem

10
urmează că precum faptul întrupării şi al învierii Sale are o eficienţă veşnică asupra

noastră, tot aşa are o astfel de eficienţă veşnică Arhieria Sa. întruparea, Arhieria

sau Jertfa Sa şi învierea Sa nu sunt nişte fapte ce aparţin numai trecutului, ci sunt

stări cu permanentă putere mântuitoare asupra noastră 24.Fiul şi Cuvântul lui

Dumnezeu Se întrupează, deci cu scopul de a Se aduce pe Sine însuşi ca jertfă

Tatălui. Şi faptul că Se face întru toate asemenea nouă, şi la înfăţişare om adevărat

(Filip. 2, 7), este o jertfă pentru măreţia Lui, ce se continuă cu pătimirea, moartea

pe cruce, fiind fără de prihană, şi mijlocirea necontenită între noi şi Tatăl; toate

sunt acţiuni ale Arhiereului Hristos25.

Moarte pe Cruce a Mântuitorului, jertfa adevărată pentru păcatele omului,

constituie miezul slujirii arhiereşti a Mântuitorului şi este adeverită prin profeţiile

mesianice, prin cuvintele Sale şi ale Apostolilor, despre Mesia care avea să vină,

spune: „Acesta a luat asupra Sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre s- a

împovărat. Şi noi II socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu... El a fost

pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi am fost vindecaţi

...Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre

junghiere S-a adus şi ca oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu Şi-a

deschis gura Sa... Luatu-s-a de pe pământ viaţa Lui. Pentru fărădelegile poporului

24
Ibidem
25
Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., p. 348.

11
meu S-a adus spre moarte” (Isaia 53, 4-8)26.Sfântul Ioan Botezătorul, văzând pe

Hristos cum vine să Se boteze, exclamă: „Iată mielul lui Dumnezeu care ridică

păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Jertfa Mântuitorului a fost prefigurată de diferite

jertfe ale Vechiului Testament, îndeosebi prin jertfa împăcării adusă de arhiereu.

Hristos însuşi vorbeşte despre jertfa Sa: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească,

ci ca să slujească El şi să-Şi dea viaţa răscumpărarea pentru mulţi” (Matei 20,

28)27.

Sfânta Scriptură arată permanenţa Arhieriei Mântuitorului mai ales în

Psalmul 109, 5, ca asigurată Lui de Tatăl, desigur pe temeiul întrupării care se va

înfăptui prin trimiterea Lui de către Tatăl: „Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea

rău. Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec ”28. Spre deosebire de

preoţia lui Aaron, Preoţia sau Arhieria Lui Hristos este fără sfârşit, adică o preoţie

veşnică (Evrei 7, 24), universală, pentru tot neamul omenesc: „ Un astfel de

Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără răutate, fară de pată, osebit de cei

păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7, 26). Jertfa Lui a străbătut

cerurile, fiind adusă Tatălui pentru noi şi împreună cu noi, cei cuprinşi de

umanitatea Sa: „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe

Iisus Fiul Lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu

care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după
26
Ibidem
27
Ibidem, p. 348-349.
28 pr prof Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, p. 217-218.

12
asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 14 şi 15)29.

în Epistola către Evrei, cuvântul Arhiereu e referit direct la Mântuitorul Iisus

Hristos, spunându-se: „în cuvântul jurământului ("din Ps. 109, 5), celui ce a fost în

urma legii, pe Fiul în veac (Arhiereu) l-a făcut” (Evrei 7, 28). Sau, după cum am

văzut, „după rânduiala lui Melchisedec, Arhiereu fiind făcut în veac” (Evrei 6,

20). Dar Apostolul Neamurilor precizează totodată că şi Arhieria Mântuitorului e

intim legată de jertfa şi de rugăciunile pe care le aduce pentru popor, cum a fost

legată şi cea a Legii vechi. Deosebirea constă doar în eficienţa ei, dat fiind că jertfa

adusă de El este nesfârşit mai valoroasă şi rugăciunile Lui de asemenea, fiindcă le

aduce pentru noi Cel ce nu este numai unul dintre noi, ci şi Fiul Tatălui însuşi. Da

aceea, nici nu trebuie să aducă alte şi alte jertfe, sau să intre din nou în Sfânta

Sfintelor cu alte şi alte rugăciuni şi, prin aceasta, după încetarea din viaţă a unui

arhiereu să urmeze altul şi altul, ci unul şi Acelaşi Arhiereu este prezent în faţa

tatălui cu aceeaşi unică jertfă într-o stare de neîncetată rugăciune pentru iertarea

păcatelor noastre. Epistola către Evrei afirmă această permanenţă şi unicitatea a

jertfei şi a rugăciunii lui Hristos pentru noi şi, prin aceasta, slujirea lui arhierească

acum şi pururi. „Pentru aceea şi. poate mântui desăvârşit pe cei ce vin prin El la

Dumnezeu, pururi trăind ca să Se roage pentru dânşii” (Evrei 7, 25), sau „Iar

acesta, o singură jertfa aducând pentru păcate pururea, a şezut de-a dreapta lui

29
Pr. Prof. Dumitru Radu, op. cit., p. 349.

13
Dumnezeu. Căci cu o jertfă a desăvârşit pururi pe cei ce se sfinţesc... ” (Evrei 10,

12, 14). Expresia

................................................................................................................................. N

înseamnă numai că jertfa lui Hristos pe Golgota este atât de valoroasă că pentru ea

pot fi iertaţi toţi cei care au păcătuit, sau că pot fi sfinţiţi toţi cei care cred în

valoarea ei. Ea arată o continuitate de eficienţă, de putere, nu de simplă echivalenţă

juridică cu toate păcatele viitoare. Altfel n-ar avea rost ca Hristos să mai rămână

„Arhiereu în veac”, sau să ni se mai dea curaj de a ne apropia de Dumnezeu, cu

încredinţarea că „ avem Preot mare ” (Evrei 10, 21), adică pe Cineva care

mijloceşte pentru noi în continuare30.

de-a dreapta tatălui ca împărat, exercitând simultan slujirea arhierească şi

demnitatea împărătească. „Drept aceea având Arhiereu mare care a străbătut

cerurile..., să ne apropiem cu îndrăzneală de scaunul harului Lui, ca să luăm milă

şi să aflăm har spre ajutor la potrivită vreme ” (Evrei IV, 14, 16). Deci nu putem

gândi că Mântuitorul Hristos a încetat să fie Arhiereu activ, care intervine cu jertfa

şi cu rugăciunile Lui pentru noi. El intervine pentru noi ca Arhiereu, dar ne

împărtăşeşte şi mila şi harul Lui ca împărat. El prezintă jertfa şi rugăciunile Lui

pentru noi, dar nu ca unul ce e om simplu ca noi (ca un sfânt oarecare), ci ca Unul

30
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, p. 218.

14
ce e totdeauna şi împărat31.

Implicarea stării de jertfa în Arhieria permanentă a lui Hristos, are ca scop

eficienţa ei în Biserică. Prin Arhieria Sa în veac, Mântuitorul Hristos voieşte să

fim asociaţi şi noi la jertfa Lui, să ne aducem şi noi jertfă Tatălui, să ne facem

bineplăcuţi Lui. Deci, ca să facem aceasta, starea de jertfă trebuie să se sădească şi

în noi. Astfel, starea Lui, de jertfa şi de rugăciune în faţa Tatălui are o îndoită

direcţie: una către Tatăl şi una către noi, pentru a ne lua şi pe noi în această

pomenire de jertfă către Tatăl32.De aceea Mântuitorul Hristos ni Se împărtăşeşte în

Taina Sfintei Euharistii în starea de jertfa33.Dar, pentru a ni se împărtăşi în această

stare de jertfă în chip văzut, El are nevoie nu numai de nişte chipuri văzute prin

care să ni se împărtăşească, ci şi de nişte organe văzute, adică de preoţi34.Dacă

Arhieria Mântuitorului Hristos constă în a Se aduce Tatălui în stare de jertfă, cu

atragerea noastră simultană în această stare, ea trebuie să se prelungească prin

chipuri şi organe văzute în toţi cei ce cred în EL în scopul acesta El a instituit o

preoţie care este legată de aducerea şi împărtăşirea jertfei Lui, prin care El însuşi

exercită prin organe văzute Arhieria Lui, oferirea Sa ca jertfă Tatălui şi sălăşluirea

Lui ca jertfa în noi, ca şi noi să ne aducem, prinşi în jertfa Lui, ca jertfe lui

31
Ibidem, p. 218-219.
32
Pr. Lect. Ioan Mihălţan, op.cit., p. 112
33
Ibidem
34
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 231

15
Dumnezeu-Tatăl35.Dacă Mântuitorul Hristos este Arhiereu în veac, nu numai

învăţător în veac, în Biserică nu este suficient numai un ministeriu al cuvântului.

Această teorie este legată de o alta: de aceea că oamenii nu primesc de la Hristos

decât vestea că nu au fost iertaţi, pentru jignirea adusă lui Dumnezeu, în mod

juridic, prin echivalentul satisfacţiei sau ispăşirii aduse de Hristos Tatălui pe

Golgota; că, deci, ei nu trebuie atraşi la o unire cu Dumnezeu prin jertfă, ci prin

păstrarea egoismului36.

Prin cler (de la verbul grecesc klyron , eu sortesc, destinez sau chem) se

înţelege categoria de persoane chemată sau aleasă prin sorţi pentru slujirea

preoţească. Cuvântul preoţie“ desemnează totalitatea conducătorilor din cele 3

trepte harice instituite prin hirotonie: arhierie (episcopat), preoţie (sacerdoţiu,

presbiterat), diaconat.37Preoţia reprezintă un element de instituire divină al puterii

bisericeşti, adică al însuşirii pe care o are Biserica de a săvârşi prin ea o lucrare

absolut necesară pentru mântuire. Prin “Preoţie” se exercită în mod curent puterea

bisericească destinată continuării prin Biserică a lucrării mântuitoare a Domnului

nostru Iisus Hristos. Nu se poate concepe, ca în păgânism şi chiar la evrei, sau la

alte popoare, o preoţie rezultată doar din naşterea într-e>'anumită familie, într-un

anumit neam sau seminţie. Hirotonia este, de aceea, esenţială în creştinism

.Preoţia creştină ortodoxă există în Biserică, nu în afara Bisericii, nici deasupra

35
Doctorand Gheorghe Bogdaproste, op.cit.,, p. 108
36
Ibidem
37
Pr. Lect. Ioan Mihălţan, op.cit., p. 112

16
 Bisericii. (Nu este trecută separat între puterile bisericeşti pentru că ea constituie

obişnuitul, firescul prin care se manifestă sacrul).

Preoţia păstrează şi continuă succesiunea apostolică în cele 3 ramuri:

sacramentală, învăţătoare, jurisdicţională. După învăţătura Bisericii, Preoţia este

numai de instituire divină, prin primirea Duhului Sfânt., în momentul punerii

mâinilor arhiereului în cazul diaconului şi al preotului, sau al punerii mâinilor

arhiereilor în cazul hirotonirii unui nou arhiereu.

mai multe ori se precizează că este vorba de slujitori ai altarului sau ai celor sfinte.

Preoţii trebuie să slujească şi cuvântului, însă această slujire este strâns legată şi

unită de slujirea jertfei euharistice şi a celorlalte Taine, incluzând şi învăţătura

despre Hristos şi învăţătura despre arhieria şi jertfa lui permanentă. „Slujirea”,

„slujba” preotului în Biserica Ortodoxă, este o lucrare sfântă şi sfinţitoare pentru că

prin ea se transmite credincioşilor harul dumnezeiesc. Ea se numeşte de aceea şi

„sfânta slujbă”. Preotul ca slujitor este un „ierurgisitor”, un „liturghisitor”, cu chip

potrivit şi nu un „ministrant” sau „administrator”, cu chip lumesc, al cuvântului sau

al sacramentelor. Iar pentru aceasta, Arhiereul Hristos, îi dă un dar special, care-1

face asemenea Lui38.Preoţia sacramentală, sau sfmtitoare, cea prin transmitere şi

derivare din Preoţia lui Hristos, primită de la El de Apostoli, prin suflarea Duhului

Sfânt, şi transmisă de ei ierarhiei bisericesti - diaconi, preoţi şi episcopi - prin

38
Pr. Prof. Ioan Constantinescu, op. cit, p. 64

17
punerea mîinilor, sau prin hirotonie (Fapte 6, 6 ; 14; 23 ; 20, 28 ; I Tim. 4, 14 ; 5,

22; II Tim. 1 , 6 ; Tit 1, 5). Această preoţie se numeşte preoţie specială, de

hirotonie şi de succesiune apostolică, decurgînd din Preoţia lui Hristos, prin

Apostoli şi transmisă apoi prin episcopi preoţilor şi diaconilor. Numai această

Preoţie, de drept divin, şi de succesiune apostolică este în drept şi are harul întreitei

slujiri: de a conduce, sau a păstori, a învăţa şi de a sfinţi prin oficierea Sfintelor

Taine.

Preoţia sacramentală, sau sfintitoare, este una din cele şapte Taine ale

Bisericii şi cea mai importantă, pentru că ea le săvîrseste pe toate, şi fară ea nici o

Taină nu este valabilă. După cum s-a amintit, această Preoţie este instituită de

Mîntuitorul Hristos, Arhiereul ceresc, în ziua învierii Lui, prin suflarea Sfântului

Duh asupra Apostolilor, cînd le-a dat şi puterea de a ierta păcatele oamenilor. Cum

ea (preoţia) exercită pe lîngă sfinţire şi celelalte slujiri ale lui Hristos, de a învăţa

sau a propovădui, şi pe cea de a conduce, sau a păstori, unii dascăli de teologie

consideră că această putere s-a acordat : cea de a învăţa, cînd i-a trimis pe Apostoli

la propovăduire (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), cea de a conduce, sau păstori:

Ioan 21, 15-17 ; I Petru 5, 1-3; Fapte 20, 28, iar pe cea a slujirii şi sfinţirii, la Cina

cea de Taină, cînd le-a poruncit «Aceasta (Jertfa euharistică) să faceţi spre

pomenirea Mea» (Luca 22, 19). Dar harul şi puterea preoţească l-au primit în ziua

învierii (Ioan 20, 21-23). Asa au fost aleşi şi pregătiti Apostolii (Matei 10, 1-5;

18
Luca 6, 13-16; 10, 1) şi apoi consacraţi, cînd au fost trimişi definitiv în lume.

Odată cu trimiterea lor definitivă la apostolat, Domnul, în ziua învierii, le acordă şi

această întreită slujire. «Si Iisus le-a zis iarăşi : Pace vouă ! Precum M- a trimis pe

Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. şi zicînd acestea, a suflat asupra lor, şi le-a zis :

Luaţi Duh Sfint: Cărora veti ierta păcatele; le vor fi iertate şi cărora le veti tine, vor

fi tinute» (Ioan 20, 21-23). Acesta este momentul trimiterii definitive a Apostolilor

în lume şi al consacrării lor în Preoţie - cu întreita slujire - care li se făgăduise

dinainte (Matei 16, 19; 18, 18).

La rîndul lor, Apostolii au transmis acest întreit har ierarhiei preotesti,

slujitorilor Bisericii, prin hirotonie sau punerea mîinilor. Aceasta este, deci, preoţia

sacramentală, care însă operează, sau este pusă în lucrare în ziua Cincizecimii,

cînd, prin pogorîrea Duhului Sfânt, se aprinde în ei (II Tim. 1, 6) harisma

apostolatului şi a preoţiei.39 Atunci ei încep deodată a propovădui pe Hristos Cel

răstignit şi înviat spre iertarea păcatelor, sfinţesc, prin Botez şi Punerea Mîinilor -

schimbată apoi prin Ungerea cu Sfântul Mir - şi Sfânta împărtăşanie şi păstoresc

sau conduc pe calea mîntuirii pe cei creştinaţi, organizîndu-i în parohii cu preoţi

localnici (Fapte 14, 23 ; Tit 1, 6) şi în eparhii, conduse de episcop (Fapte 20, 28 ; I

Tim. 4, 14: Tit 1,5). Cu ajutorul Apostolilor ajutători (cei Şaptezeci) - din care s-a

alcătuit ierarhia bisericească: diaconi, preoţi şi episcopi - Apostolii (cei

39
Ibidem

19
doisprezece) au putut boteza în ziua Cincizecimii trei mii de suflete (Fapte 2, 41);

iar a doua zi alte două mii (4, 4), adică botezîndu-se în două zile «cinci mii» de

suflete. Fără aceste ajutoare - episcopi, preoţi şi diaconi - cei doisprezece Apostoli

nu puteau boteza atîtea mii de suflete în două zile, dat fiind că ei mai mult

propovăduiau şi îsi puneau mîinile peste cei botezati de diaconi (Filip - Fapte 8,5-

13, 26-40), «iar Petru şi Ioan îsi puneau mîinile peste ei» (Fapte 8, 14-17): « şi ei

luau Duhul Sfânt » (8,

20
 chemaţi », « aleşi », pregatiti şi apoi consacraţi sau sfinţiţi prin hirotonie de

Apostoli, sau episcopi, « cinste pe care nimeni nu si-o poate lua de la sine » (Evr.

5, 4), ci « dacă este chemat de Dumnezeu ». Prin urmare, preoţia sacramentală este

o chemare de sus şi o alegere tainică, o pregătire intelectuală şi de cunoaştere

temeinică a întregii învătături a Bisericii, cuprinsă în Sfânta Tradiţie şi în Sfinta

Scriptură; una moral- spirituală şi o sfinţire, sau o consacrare de la Apostoli sau

episcopi. Numai această cinste, sau demnitate înaintea Lui Dumnezeu şi a

poporului - deosebită de cea a credincioşilor - învătată, sfintită şi condusă de ea

este rînduită de Mîntuitorul Hristos şi practicată de Apostoli şi de ierarhia

bisericeasca, ca preoţie sacramentală; sau sfintitoare, învăţătoare şi conducătoare

spre mîntuire. De aceea, se vorbeşte de păstori (apostoli, episcopi şi preoţi) şi de

Biserică, sau « turma lui Dumnezeu » (I Petru 5, 2).40

Din misiunea pe care o au Apostolii, episcopii şi preoţii şi din răspunderea ce

o au de a da seama lui Dumnezeu de sufletele credincioşilor păstoriti de ei, decurge

şi datoria creştinilor de a asculta de aceşti păstori ai lor şi a li se supune. Preoţia

sacramentală este una singură, dar exercitată în trei trepte ierarhice, progresive.

Aceste trepte ale preoţiei sunt diaconia, preoţia şi arhieria, sau episcopatul; adică,

diacon, preot şi episcop. Fiecare din cele trei trepte îsi are propria ei rînduială de

hirotonie, atributiile şi rolul, sau misiunea sa care o deosebeste de celelalte.

40
pr. lect. Ioan Mihălţan, op. cit., p. 39

21
Biserica are un caracter harismatic şi hristocentric, potrivit aspectului ei

dumnezeiesc şi nevăzut de prelungire peste veacuri a tainicei întrupări a Domnului

Iisus Hristos şi a lucrării neîncetate a Duhului Sfânt.

Dacă observăm atent scrierile Noului Testament, alegerea şi hirotonia clerului

se făcea după reguli foarte clare şi exigente.Apostolii au lăsat ca urmaşi: episcopi,

preoţi şi diaconi, oameni inzestraţi cu mari calităţi spirituale, pentru ca aceştia să

poată fi într-adevar „lumina lumii şi sarea pământului ’ (Mt.5.48).Dacă la început

Apostolii au ales, instituit şi hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi, aceaştia

constituind alegerea lor exclusivă, după aceea ei erau aleşi de către comunităţile în

cadrul cărora ei activau, alegere confirmată şi supervizată întotdeauna de colegiul

clerical din fiecare comunitate. Deci, dacă modul de alegere a fost la început

competenţa exclusivă a Apostolilor, apoi aceasta sarcină se transferă asupra

fiecărei comunităţi locale.41

Exigenţele misiunii timpurilor de început ale Bisericii facea ca clericii să fie

oameni care să îndeplinească anumite standarde de calitate, atât în ceea ce priveşte

cultura, cât şi în ceea ce priveşte moralitatea şi capacităţiile lor de

comunicare.42Câteva din aceste cerinţe le întâlnim, de exemplu în epistola întâi

către Timotei a Sfântului Apostol Pavel: ,fără prihană, bărbat al unei singure

femei, veghetor, inţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii,

41
Christos Voulgaris, Studii de teologie biblica, Ed. Symbol, Bucureşti, 2000, p.26
42
ibidem

22
nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor

de argint, bine chivernisind casa sa...” (I Tim. 3,2-4). Aceste exigenţe personale

cerute viitorului cleric erau necesare pentru reuşita misiunii de răspândire a

Evangheliei de către biserică.Nu trebuie să uităm că cea mai bună strategie

misionară a fost mereu constituită de exemplul personal, ori cu indivizi care nu s-

ar fi ridicat la aceste standarde, misiunea Bisericii nu s-ar fi putut îndeplini. în

Biserica primară slujirile cuprind mult mai mult decât exercitarea preoţiei propriu-

zise.43Noul Testament ne arată existenţa unei ierarhii conducătoare care

prelungeşte activitatea Apostolilor, şi aceasta este preoţia cu diferitele ei trepte.

Episcopii sunt, în esenţă, aşa cum o indică numele lor supraveghetori stabiliţi în

fruntea comunităţilor pentru a veghea asupra acestora. ’’’De la început ei sunt

aceia care supraveghează în comun fiecare Biserică, având misiunea de a paşte

turma lui Hristos (Fap.20,28;I Pt.5,2), după exemplu lui Hristos, modelul tuturor

păstorilor (IPtr.5,4), Păstorul şi păzitorul sufletelor (I Ptr.2,25)”44

II.CONCEPŢIA ORTODOXĂ DESPRE PREOŢIE

Odată cu trecerea timpului, Apostolii au hirotonit pe diaconi, pe preoţi,

trimiţând plinătatea slujirii lor, într-o succesiune a responsabilităţii lucrării

Apostolice, episcopilor, care, aleşi fiind de Duhul Sfânt, erau hirotoniţi de

43
pr. lect. Ioan Mihălţan, op. cit., p. 17
44
L. X. Dufour, op.cit., p.698

23
Apostoli. Prima treaptă este cea a diaconilor, sau diaconia; se vorbeşte de cei şapte

diaconi, aleşi dintre elenisti, spre a aluji la agape, sau la mesele dragostei creştine:

Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae; prozelit din Antiohia,

peste care Apostolii rugîndu-se si-au pus mîinile (adică i-au hirotonit) (Fapte 6, 1-

6), consacrîndu-i în această treaptă. înaintea acestora au existat însă şi alti diaconi

şi preoţi, dintre iudei - cum arata unele variante în textul grec care diaconi însă

treceau cu vederea văduvele elenistilor la slujirea cea de fiecare zi a meselor (Fapte

6, 1-2); aceştia, fiind hirotoniţi dinainte, de Apostoli, sau poate chiar de

Mîntuitorul - din cei Şaptezeci. Diaconii dintre evrei şi elenisti - pe lîngă slujirea la

mese, aveau în principal misiunea de a propovădui Evanghelia şi de a boteza, iar în

cadrul liturgic a ajuta - pe Apostoli, episcopi şi preoţi - la săvîrsirea Sfintelor

Taine, la vizitarea bolnavilor etc.45

Prin urm.are, slujirea lor de diaconi, deosebit de cea a slujirii la mese, era de

a propovădui Evanghelia, a boteza şi a însoţi pe Apostoli, episcopi şi preoţi la

oficierea Sfintei Liturghii, de care era legată şi agapa, sau masa comună, mai ales

pentru orfani şi văduve (Fapte 2, 42-47; 6, 1-2; I Cor. 11, 20- 22). Că participau ca

slujitori, la oficierea Sfintelor Taine, se vede clar din Filipeni (1, 1) unde se

vorbeşte de « episcopi şi diaconi », chiar dacă prin episcopi s-ar putea înţelege şi

preoţi. Ca slujitori bisericesti, diaconilor li se cereau credinciosie şi condiţii

45
pr. lect. loan Mihălţan, op. cit., p. 41

24
morale: adică, să fie « cucernici, nu vorbind în două feluri, (adică, cu două

înţelesuri) nu dedaţi la vin mult (beţie), neagonisitori de „cîstig urît", bărbaţi ai

unei singure femei, şi să-si chivernisească bine casele şi pe copiii lor» (I Tim. 3, 8.

12). Aceleaşi sunt condiţiile ce se cereau şi preoţilor.

Preoţii formează a doua treaptă în ierarhia bisericească, sacerdotală. De ei se

spune că Apostolii şi episcopii « hirotoneau preoţi în fiecare biserică » (Fapte 14,

23; Tit 1, 5). Dar şi aceştia de care se aminteşte în aceste texte erau hirotoniti şi

statomiciti preoţi în comunităţile, sau bisericile întemeiate din creştinii dintre

păgîni.

Presbiteratul (preoţia propriu-zisă). îşi are originea în epoca apostolică.

Preoţii au fost aşezaţi, adică instituiţi de către Sfinţii Apostoli şi de episcopii

ucenici ai lor (vezi Epistolele pastorale: Tit, Timotei - 1 Tim. 5, 22 ; Tit 2, 5) 46

Preoţii - oi presbyteroi - sunt menţionaţi ca slujitori, păstori sau cârmuitori ai

urmaşilor sau ai comunităţilor bisericeşti locale, altele decât cele cu rezidenţă

episcopală. Preotul este părtaş la succesiunea apostolică prin hirotonia primită de la

episcop. Deosebirea netă, terminologică, între episcop şi preot s-a făcut abia la

începutul secolului al II-Iea. 47

Cum, că ei apar deodată, din chiar ziua Pogorîrii Duhului Sfânt, activînd în

aceste trepte, reiese din faptul că: ” ar fi fost imposibil pentru cei doisprezece

46
ibidem
47
arhid. dr. loan N. Floca, Drept Canonic, I, Ed. Mitropoliei, Sibiu, 1991, p. 275

25
Apostoli să şi predice, să şi boteze, şi să pună şi mîinile peste cele trei mii de

suflete (persoane) care s-au botezat în prima zi a Cincizecimii, iar a doua zi a altor

două mii de suflete, fără concursul episcopului Iacob, al preoţilor şi diaconilor,

care erau deja - după convingerea noastră - hirotoniti, s-au sfinţiţi de însusi

Mîntuitorul Hristos, între învierea şi înălţarea Sa la cer, din rîndul celor şaptezeci

de ucenici Apostoli. Toti aceştia deci au fost dinainte sfinţiţi : unii diaconi, alţii

preoţi, alţii episcopi, încît, Pogorîrea Duhului Sfânt a găsit întreaga ierarhie

bisericească închegată. Apostolii nu-i puteau hirotoni înainte de Cincizecime,

pentru că, desi primiseră harul apostoliei incluzînd

Siant peste ei, care a aprins in ei harisma apostoliei lor - şi a preoţiei - ca şi

celelalte harisme avute dinainte, la care s-au adăugat şi altele; căci Apostolii aveau

toate harismele.”48 Preoţii erau nu numai « iconomi ai harului şi Tainelor lui

Dumnezeu» (I Cor. 4, 1-2; I Petru 4, 10), ci erau şi iconomi, sau administratori ai

bunurilor materiale ale Bisericii (Fapte 11, 30), sau ai colectelor ce se făceau de

bisericile dintre păgîni, « pentru ajutorarea sfinţilor din Ierusalim » (Romani 15, 26

; I Cor. 16, 1; II Cor. 8, 4), sau « pentru săraci » (Gal. 2, 10).

Cei rîvnitori - dintre slujitori - erau răsplătiti moral şi material. Căci zice

Apostolul: « Preoţii, care îsi tin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită

cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvîntul (propovăduirea) şi cu învătătura»

48
Pr. Prof. Ioan Constantinescu, op. cit, p. 68

26
(dogma greu de înţeles) (I Tim. 5, 17). Din prima zi a Cincizecimii au fost prezenţi

la botezul şi la cultul divin, care se săvîrsea zilnic (Fapte 2, 42) şi cei Şaptezeci de

Apostoli secunzi, din care Domnul a alcătuit ierarhia bisericească.Toate tainele

precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de

Euharistie şi orânduite în vederea ei. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot

binele spiritual al Bisericii, Hristos însuşi, Paştele nostru şi Pâinea cea vie, care

prin Trupul Său însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă insuflă viaţă

oamenilor, chemându-i şi călăuzindu-i astfel să se ofere împreună cu El pe ei înşişi,

truda lor şi toate cele create. Aşadar centrul comunităţii credincioşilor este

adunarea euharistică prezidată de preot. Deci preoţii îi învaţă pe credincioşi să-I

ofere lui Dumnezeu Tatăl jertfa dumnezeiască în Liturghie şi, împreună cu Ea, să

aducă ofranda vieţii proprii; în spiritul lui Hristos Păstorul, îi educă să-şi supună

Bisericii păcatele cu suflet căit în taina Pocăinţei astfel încât să se întoarcă din zi în

zi mai mult la Domnul, amintindu-şi cuvintele Lui: "Faceţi pocăinţă, căci s-a

apropiat împărăţia Cerurilor" (Mt 4, 17).De observat ca: ” relaţia Biserica -

Euharistie a devenit un ultimul timp o preocupare teologica de mai intensa

cercetare şi dezbatere. Teologi ortodocşi precum profesorii M. Affanasiev (Saint

Serge - Paris) şi A. Schmemann (Saint Vladimir - New York) mai întâi, apoi N.

Trempelas (Atena) şi Părintele Staniloae (Bucureşti) [10], aceştia din urma

intervenind complementar şi cu precizări dogmatice la poziţiile celor dintâi, au

27
deschis o problematica ardenta a timpului nostru, a flintei Bisericii şi unitatii ei. ”
49

Intr-o relaţie mai directa însa cu tema noastra este teza Mitropolitului Ioan de

Pergam (Zizioulas) intitulata: Euharistia, Episcopul şi Biserica, publicata în 1963

în limba greaca şi reeditata de curând în limba franceza (1993). Esenţial,

Mitropolitul de Pergam e preocupat în lucrarea sa de unitatea Bisericii asa cum era

conceputa iniţial şi pastrata în primele veacuri prin însesi asezamintele întemeiate

de Mântuitorul Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Fara sa ignore, ci dimpotrivă,

subliniind “în mod egal şi de la origine unitatea Bisericii în credinţa, în iubire, în

unicul Botez, în sfinţenia vieţii...”, accentul principal al lucrării cade pe Euharistie

şi ierarhia sacramentala, îndeosebi în treapta ei culminanta, cea a Episcopului.în

acest sens, în ce priveşte Euharistia, Mitropolitul Ioan arata ca analiza textelor

biblice, respectiv cele pauline, duce limpede la concluzia ca: ’’Biserica Primara

dobândise pe deplin constiinta unitatii sale, atunci când proclama prin gura

primului teolog al unitatii ei: ”Noi cei mulţi nu suntem decât un singur trup; caci

toti ne împărtăşim din aceeaşi unica Pâine” (1 Corinteni 10:17)50.

în acelaşi timp, Mitropolitul Ioan de Pergam, dupa un examen atent al

izvoarelor - Faptele Apostolilor, Scrisoarea a I-a a Sfântului Clement Romanul,

Didahia, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Iustin Martirul - arata ca la început

49
pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Preoţia in invatatura ortodoxa, S.T., 1-2/1983, p. 74
50
ibidem

28
Dumnezeiasca Euharistie putea fi oferita, în principal şi prin excelenta : “a) de

către Apostoli şi alti harismatici - în perioada apostolica; b) de către Episcop,

înconjurat de Preoţi şi Diaconi”51- se înţelege, în perioada post-apostolica. Astfel,

în aceasta Taina centrala a Bisericii, pentru care Mântuitorul poruncise ”...sa o

faceţi întru pomenirea Mea! “ (Luca 22:19), Apostolii urmând lui Hristos şi

Episcopii urmându-le Apostolilor în succesiune harica, pentru aducerea Jertfei

euharistice în fiecare relaţia Episcop-Biserica-Trup al lui Hristos, instituind “chiar

pe plan ecumenic unitatea în Euharistie ca unitate prin Episcop”.52

Episcopul, sau Arhiereul, este cea mai înaltă treaptă a Tainei Preoţiei. Primii

episcopi au fost hirotoniti de Mîntuitorul, ca Iacob, primul episcop al Ierusalimului

- probabil şi alţii; numai cei amintiti ca hirotonisiţi de Sfântul Apostol Pavel - în

bisericile dintre păgîni - ne sunt cunoscuţi nominal, ca Timotei (I Tim. 4, 14-16; II

Tim. 1, 6) şi Tit (1, 5), deosebiţi de Iacob şi de preoţii, sau « îngerii bisericilor »

din Asia Mică, de care se aminteşte în Apocalipsă de Sfântul Evanghelist Ioan cap.

2-3. Condiţiile ce se cer episcopului sunt amintite de Apostolul Pavel în I Timotei

3, 1-7; Tit 1, 6-9, condiţii ce se cer şi preoţilor.

Misiunea episcopului este de a învăţa, de a săvîrsi toate Tainele, iar cu

exclusivitate: de a hirotoni preoţi şi diaconi, în eparhia lui respectivă, iar în sobor

cu alti episcopi, în frunte cu Patriarhul, sau un Mitropolit, consacră un nou episcop;

51
Pr. Prof. Ioan Constantinescu, op. cit, p. 69
52
ibidem

29
şi tot într-un astfel de sobor sfmteste şi Sfântul şi Marele Mir, în Joia Patimilor. La

sfinţirea clericilor, episcopii sunt sfatuiti de Apostolul Pavel, ca odinioară pe

Timotei, episcopul Efesului, să cerceteze bine, în prealabil, pe cei pe care-i

hirotonesc preoţi, sau diaconi, ca să nu se facă părtaş şi la păcatele altora. Căci

zice: « Nu-ti pune mîinile degrabă pe nimeni, nici nu te fă părtaş la păcatele altora»

(I Tim. 5, 22).Episcopul este conducătorul, sau Păstorul unei eparhii. Textele care

amintesc termenul «episcop», sunt puţine : (Fapte 20, 28 ; Filip 1, 1; I Tim. 3, 2 ; şi

Tit 1, 7). Iar o dată denumirea de episcop este referită la Mîntuitorul Hristos, numit

: « Păstorul şi Pe temeiul acestei mărturii apostolice revelatoare, Sfântul Ignatie al

Antiohiei, îngemanat în Duh şi timp cu însasi epoca apostolica, situeaza la fel locul

Episcopului în Biserica şi îndeamna: “Cu totii urmaţi pe Episcop dupa cum

urmeaza Iisus Hristos pe Tatal, iar pe Preoţi ca pe Apostoli. (...) Acea Euharistie sa

fie buna, care este facuta de Episcop sau de cel caruia Episcopul i-a îngăduit. Unde

se vede Episcopul, acolo sa fie şi mulţimea credincioşilor, dupa cum unde este

Iisus Hristos acolo este şi Biserica Universala[16]. De observat ca Sfântul Ignatie,

prin cuvântul “Biserica Universala” - formula întrebuintata în scris pentru prima

oara - arata deodata atât “integritatea bisericeasca” a flecarei comunitati, întemeiata

pe Euharistie - cu Episcopul ei savârsitor, implicând, se înţelege, Evanghelia şi

toate celelalte Taine, - cât şi unitatea tuturor comunităţilor ecleziale “în

30
plenitudinea întregului Trup al lui Hristos” - deci “ Biserica Universala”.53

A - » ,. . . .• A

In acelaşi spirit, Sfântul Ignatie mai învata: “Sa privim pe Episcopi ca pe

Domnul Insusi ” . Şi înca mai direct, în consens cu autorul Apocalipsei, scriind

magnezienilor îi învata: “Sa aveţi întâi-statator pe Episcop, care este în locul lui

Dumnezeu“54. Puternica expresie a Sfântului Ignatie: “în locul lui Dumnezeu ”,

Mitropolitul de Pergam o interpretează în sens liturgic, în lumina legăturii între

Liturghia Bisericii şi Liturghia cereasca din Apocalipsa Sfântului Ioan (Apoc. 4,

5), constatând ca Episcopul este descris ca “sezând în locul lui Dumnezeu” - pentru

ca el ocupa în Sinaxa Euharistica de pe pământ un loc pe care Apocalipsa îl descrie

drept “Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului în Sinaxa cereasca” 55. Asemenea

Mielului, “stând”, deci înviat, dar în acelaşi timp “ înjunghiat ”, deci în stare de

jertfa, înconjurat de “cei douăzeci şi patru de bătrâni” (Apoc. 5:6-8), şi oferind

Tatalui Ceresc Creaţia ca jertfa, tot astfel şi Episcopul, înconjurat de Preoţi şi

Diaconi, aduce jertfa în Biserica.

Aceasta unitate în Duh a Sfântului Apostol Ioan cu Sfântul Episcop Ignatie al

Antiohiei - sub un alt aspect, unitate între Scriptura şi Tradiţie - arata Biserica în

lume ca un asezamânt divin-uman, instituit temeinic şi durabil. Constiinta unitatii

ei se înradacina în Hristos şi în actele Lui savârsite odata pentru totdeauna - Cuvânt

53
pr. prof. dr. Constantin Galeriu, op.cit.,p. 74
54
ibidem
55
ibidem, p. 75

31
şi Taine, culminând în Euharistie şi Preoţie, care alcatuiau deodata fiinţa şi unitatea

Bisericii. Concret, o Biserica locala cu integritatea ei “bisericeasca” în “întregul

Trup al lui Hristos”

", cea care “se aduna” - mai ales în Ziua Domnului - “pentru a frânge pâinea”, într-

o sinaxa (adunare) unica.

înaintea “Altarului unic” se afla tronul acestui “Episcop unic”, aşezat “pe

locul lui Dumnezeu” şi privit ca “icoana vie al lui Hristos”, în care se exprima

unitatea multiplicităţii “Bisericii Universale”. Atât Preoţii cât şi Diaconii se aflau

stând în jurul Episcopului, pentru a-1 ajuta, deci uniţi cu el în savârsirea

Euharistiei. Dinaintea lor se afla “poporul lui Dumnezeu ”, constituit în Biserica

prin “Botezul unic” şi reprezentând astfel “unitatea plenara şi desavârsita a

Bisericii lui Hristos”56. Aceasta reprezintă imaginea unei Biserici locale, dar cu

constiinta plenitudinii în adevarul unic şi unificator al tuturor Bisericilor locale -

alcatuind Biserica Universala. Caracterul local nu o izola. Spiritual, Bisericile

locale de pretutindeni, credincioşii din sânul lor, aveau constiinta ca alcatuiesc un

singur trup - “Trupul lui Hristos”. “Traiau aceeaşi realitate în dumnezeiasca

Liturghie, nucleul unitatii în dreapta credinţa şi în iubire” 57

.Atât împartasania cât

şi Ierarhia sacramentala, divin instituite, si-au pastrat fiinţa lor originara, întemeind

unitatea Bisericii în unitatea lor indisolubila. în sfera atotcuprinzatoare a Preoţiei,

56
Drd. Gheorghe Sava, op.cit., p. 44
57
ibidem

32
asa cum am observat de la început, Episcopul nu a fost niciodata singur, ci

totdeauna s-a aflat în comuniune sacra împreuna cu Preoţii şi Diaconii (Faptele

Apostolilor 11:30; 15: 2,4,6,22,23; 21:18) De altfel, în Noul Testament termenii

prezbiter - preot şi episcop erau folosiţi în comun, atât pentru slujitorii din treapta a

doua, cât şi pentru cei din cea mai înalta treapta a ierarhiei bisericesti. încât, dupa

cum interpretează Profesorul Iustin Moisescu (devenit apoi Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române), Pavel a putut sa-i numeasca atât Preoţi cât şi Episcopi pe

slujitorii Bisericii din Efes (Faptele Apostolilor 20:17, 28), indiferent daca în fata

sa erau numai Preoţi sau numai Episcopi, sau daca erau laolalta Preoţi şi Episcopi
58
. în acelaşi duh al “simfoniei” Episcopi-Preoti, foarte viu în Biserica primara,

Sfântul Irineu, comentând acelaşi fapt apostolic, afirma ca “la Milet au fost

convocaţi Episcopii şi Preoţii din Efes şi din celelalte cetati vecine “

Slujirea lor va rămâne permanent împreuna, fiind înradacinata în însasi

Liturghia hirotoniei, adânc, în jertfa în care ea însasi este expresia suprema a

unitatii.Şi atunci, revenind la tema unitatii, constatam ca Biserica a consacrat

permanent în devenirea sa istorica modele de unitate; dar tot atât de esenţiala a

ramas şi este constiinta unitatii, implicând întreaga ei structura organica: Cuvântul

Evangheliei, Sfintele Taine culminând în Jertfa Euharistica, ierarhia bisericeasca -

Episcop, Preot, Diacon - şi întreaga obşte creştina. Numai împreuna, într-o

58
pr. prof. dr. Constantin Galeriu, op.cit., p. 74

33
constiinta neadormita, se afirma raspunderea pentru Sfântul Trup al lui Hristos -

Biserica.Am văzut ca pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului (secolul 15), actul

încredinţării Sfântului Trup de către Episcop Preotului are o covârşitoare

semnificaţie. “Preotul devine iconom al Tainelor lui Dumnezeu, întrucât el are a

jertfi nu o pâine oarecare, ci pe Iisus, Pâinea Cea Vie; Preoţia lui Iisus Hristos şi El

însusi, Hristos, I Se încredinţează ca Sfânt Odor. Caci el trebuie sa păstreze întru

totul Preoţia şi pe El, pe Hristos, pentru ca acest Bun în întregime îi va fi cerut de

Domnul”.59

Odata cu primirea Tainei Hirotoniei, precum şi a Sfântului Trup al

Domnului, Preotul dobândeşte constiinta participării tot mai depline la Preoţia lui

Hristos. într-un sens mai adânc, preotul, primind Sfântul Trup, în constiinta

misiunii de a savârsi de aici înainte Jertfa Euharistica, devine conştient ca el însusi

se afla în stare de jertfa. Din aceasta tâlcuire înţelegem ca preotul, purtând Sfântul

Trup, poarta în acelaşi timp atât pe Hristos cât şi Preoţia Lui; ca preoţia preotului

se face partasa Preoţiei lui Hristos - “Cel ce aduce şi Se aduce pe Sine ca Jertfa ”.

Ca, în slujirea lui, el se face partas iconomiei întrupării şi Mântuirii.

” într-o asemenea viziune, el trebuie sa contemple întregul, dar prin mica

sinaxa euharistica a Parohiei care i-a fost încredintata odata cu încredinţarea

Sfântului Trup, şi pe care o are de hrănit nemijlocit cu Trupul lui Hristos. Parohia

59
Drd. Gheorghe Sava, op.cit., p. 44

34
lui este mica Biserica (Sfântul Ioan Gura de Aur vorbea chiar de fiecare familie ca

de o mica Biserica!). Viata lui se identifica cu viata Bisericii, a Parohiei pe care o

slujeste, cu

lumina harica sau de umbra pe care le-a lasat, şi de care va da seama la Parusie. ”
55
Pentru el, propriul sau sfârsit se uneşte în orizont eshatologic cu sfârsitul lumii,

răspunzând de actele sale în parte la judecata cea dintâi, particulara, şi deplin la

Judecata Universala, când va da seama cu făptură lui întreaga şi pentru toate

consecinţele, bune sau rele, generate dupa trecerea sa de pe tarmul acestei vieţi pe

tarmul celeilalte, din împaratia acestei lumi în împaratia cea de dincolo.

” Privind relaţia Euharistie-Preotie, înca şi mai ascutit şi pătrunzător în

constiinta este ultimul cuvânt al formulei sacre, în care Odorul încredinţai îi va fi

cerut înapoi de către Hristos. Hristos este Arhiereul cel Veşnic, Preoţia este a Lui,

Trupul Euharistie este El însusi, Mielul, iar Trupul Eclezial este extensie a

întrupării Lui. ” 56 Dar El, Hristos, a instituit Preoţia Apostolilor şi urmaşilor lor în

numele Lui: "Precum M- a trimis pe Mine Tatal, şi Eu va trimit pe voi " - şi

împartasindu-le harul: "Luaţi Duh Sfânt " (Ioan 20:21- 22).

” Odata cu harul Duhului, El le-a încredintat Preoţia Lui şi raspunderea

pentru Trupul Sau Euharistie, asa cum a hrănit Trupul Eclezial, Biserica. Preotul

este răspunzător, începând din aceasta clipa, daca el însusi - şi prin el, sufletele ce

55
pr. prof. dr. Constantin Galeriu, op.cit., p. 75
56
Doctorand Gheorghe Bogdaproste, op.cit., p. 108

35
i-au fost încredinţate - s-au zidit ori s-au smintit, şi daca Trupul lui Hristos este

oferit potrivit iconomiei divine. Asa se înfăptuieşte zidirea Bisericii, prin

înduhovnicirea prezentei lui Hristos, înaintarea către universalizarea întrupării şi

mântuirii, a plinirii împărăţiei. Acesta este mesajul sublim al mărturiei Sfintei

Tradiţii : “Primeşte Acest Odor si-L pastreaza pe El pâna la a doua venire a

Domnului nostru Iisus Hristos, când are sa-L ceara de la tine . ” 57

Episcopul continuă lucrarea apostolică, moşteneşte puterea sa de la Apostoli,

prin sinodul episcopilor şi prin hirotonia de la ceilalţi episcopi.E 1 deţine întreaga

putere spirituală în episcopia sa. Deţine cea mai înalta poziţie administrativă în

episcopia sa. Există dovezi scripturistice şi patristice pentru aceasta.Este

interpretul autentic al legii bisericeşti în eparhia sa.între atribuţiile episcopului se

afla şi aceea de a acorda gradele inferioare, tot aşa cum acordă şi treptele de preot

şi de diacon58. Unii preoţi primiţi în cler de alţi preoţi au fost lipsiţi de treaptă

întrucât au uzurpat puterea. Episcopală.59 Prin episcopat se administrează toate

Taineie în Biserică şi nu fară el. De la episcopat derivă dreptul exercitării puterii

învăţătoreşti, misiunea pastorală şi legalitatea lucrării preoţeşti. Episcopatul este

răspunzător pentru tot ceea ce se face în Biserică.60

Biserica, prin mijloacele ei specifice trebuie sa propovăduiască Evanghelia

57
ibidem
58
can. 1-2 apostolic şi comentariul canonistului Zonaras la aceste canoane
59
. dr. loan N. Floca, op.cit., p. 167
60
ibidem, p. 274

36
lui Hristos şi să promoveze un spirit autentic creştin în toate domeniile vieţii

umane, ocupându-se astfel în mod integral de mântuirea omului.Prin slujitorii ei,

Biserica, în orice timp şi în orice loc trebuie: „să propovăduiască pocăinţa şi

botezul în numele lui Hristos, spre iertareapacatelor...”61 Predicarea Evangheliei

este misiunea principală a Bisericii lui Hristos şi: „aceasta are prioritate în faţa

oricărei alte slujiri”62

Domnul, voind să facă din credincioşi un singur Trup în care "nu toate

mădularele au aceeaşi lucrare" (Rom 12, 4), a rânduit pe unii dintre ei ca slujitori

care, în mijlocul comunităţii credincioşilor, să fie înzestraţi cu puterea sfântă a

Preoţiei pentru a aduce Jertfa şi a ierta păcatele şi care să exercite în mod public

funcţia sacerdotală pentru oameni, în numele lui Hristos. Astfel, după ce i-a trimis

pe Apostoli aşa cum El însuşi fusese trimis de Tatăl, Hristos, prin aceiaşi Apostoli,

i-a făcut părtaşi de consacrarea şi de misiunea Sa pe urmaşii acestora, episcopii, a

căror funcţie de slujire a fost transmisă în grad subordonat

cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Hristos.

Funcţia preoţilor, fiind strâns unită cu aceea a episcopilor, participă la

autoritatea cu care Hristos însuşi îşi zideşte, sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul Său. De

aceea, preoţia ministerială, deşi presupune sacramentele iniţierii creştine, este

totuşi conferită printr-un sacrament deosebit prin care preoţii, în virtutea ungerii

61
Conf. Dr. Nifon Mihaiţâ, op. cit., p. 26
62
ibidem, p. 27

37
Duhului Sfânt, sunt însemnaţi cu un caracter special şi astfel sunt făcuţi asemenea

chipului lui Hristos Preotul, aşa încât să poată acţiona în persoana lui Hristos

Capul. Deoarece au o anumită participare la funcţia Apostolilor, preoţii primesc de

la Dumnezeu harul să fie slujitorii lui Hristos Iisus printre neamuri, îndeplinind

slujba sfântă a Evangheliei, pentru ca ofranda neamurilor să fie bine primită,

sfinţită în Duhul Sfânt. într-adevăr, prin vestirea apostolică a Evangheliei este

chemat şi strâns laolaltă Poporul lui Dumnezeu, astfel că toţi aceia care fac parte

din acest popor, fiind sfinţiţi prin Duhul Sfânt, se oferă pe ei înşişi ca "jertfă vie,

sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Rom 12, 1). Dar slujirea preoţească este aceea prin

care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu Jertfa lui Hristos,

unicul Mijlocitor, oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod

sacramental şi nesângeros în Euharistie, până când va veni însuşi Domnul.

La aceasta tinde slujirea lor şi în aceasta se împlineşte: începând cu vestirea

Evangheliei, ea îşi trage puterea şi tăria din Jertfa lui Hristos şi are drept ţintă ca

"întreaga Cetate răscumpărată, adică adunarea şi comunitatea sfinţilor, să-I fie

oferită lui Dumnezeu ca Jertfă universală prin Marele Preot care S-a oferit El

însuşi pe Sine pentru noi în Patima Sa, ca să fim Trupul unui Cap atât de nobil".

Aşadar, scopul la care tind preoţii în slujirea şi viaţa lor este preamărirea lui

Dumnezeu Tatăl în Hristos. Şi această preamărire constă în primirea conştientă,

liberă şi recunoscătoare, de către oameni, a lucrării lui Dumnezeu săvârşite în

38
Hristos şi manifestarea ei în toată viaţa. Astfel preoţii, fie că se roagă şi adoră, fie

că vestesc cuvântul, oferă Jertfa euharistică sau administrează sacramentele, fie că

îndeplinesc alte slujiri în folosul oamenilor, contribuie la creşterea slavei lui

Dumnezeu şi, în acelaşi timp, la înaintarea oamenilor în viaţa divină. Toate acestea

izvorăsc din Paştele lui Hristos şi toate se vor desăvârşi la venirea mărită a

Domnului, când El însuşi va preda împărăţia lui Dumnezeu Tatăl.63

"Aleşi dintre oameni şi rânduiţi pentru oameni în cele ce sunt ale lui

Dumnezeu pentru a aduce daruri şi jertfe pentru păcate, preoţii trăiesc în mijlocul

celorlalţi oameni ca nişte fraţi ai lor. La fel şi Domnul Iisus, Fiul lui

Dumnezeu.Prin chemare şi hirotonire, preoţii Noului Testament sunt, într-un fel,

puşi deoparte în sânul Poporului lui Dumnezeu, dar nu pentru a fi despărţiţi de el

sau de vreun om, ci pentru a se consacra total lucrării la care îi cheamă Dumnezeu.

Ei nu ar putea fi slujitorii lui Hristos dacă nu ar fi martorii şi împărţitorii unei vieţi

diferite de cea pământească, dar nici nu ar putea sluji oamenilor dacă ar rămâne

străini de ei şi de condiţiile lor de viaţă. "64

însăşi slujirea lor pretinde cu titlu special ca ei să nu se modeleze după

lumea aceasta, dar în acelaşi timp cere ca ei să trăiască în această lume printre

oameni şi, ca buni păstori, să-şi cunoască oile şi să caute să le aducă şi pe acelea

care nu sunt din staulul acesta, ca şi ele să asculte glasul lui Hristos şi să fie o

63
pr. lect. loan Mihălţan, op. cit., p. 56
64
ibidem

39
singură Turmă şi un singur Păstor. Pentru a putea împlini acestea, le vor fi de mare

folos virtuţile care sunt pe bună dreptate preţuite în societatea umană, cum ar fi:

bunătatea, sinceritatea, tăria de caracter, statornicia, simţul inalterabil al dreptăţii,

politeţea şi altele pe care le recomandă apostolul Pavel spunând: "Câte sunt

adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice

de iubire, câte sunt cu nume bun, orice virtute, orice purtare lăudabilă, la acestea să

vă fie gândul" (Fii 4, 8).

40
 Preoţii, prin hirotonire şi prin misiunea pe care o primesc de la episcopi, sunt

ridicaţi la servirea lui Hristos învăţător, Preot şi împărat, participând la slujirea Lui

prin care Biserica este necontenit edificată aici pe pământ ca popor al lui

Dumnezeu, Trup al lui Hristos şi Templu al Duhului Sfânt.

Funcţia preoţilor, fiind strâns unită cu aceea a episcopilor, participă la autoritatea

cu care Hristos însuşi îşi zideşte, sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul Său.

Deoarece au o anumită participare la funcţia Apostolilor, preoţii primesc de la

Dumnezeu harul să fie slujitorii lui Hristos Iisus printre neamuri, îndeplinind

slujba sfântă a Evangheliei, pentru ca ofranda neamurilor să fie bine primită,

sfinţită în Duhul Sfânt.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel ce a instituit Taina Preoţiei dupa Sfanta Sa

înviere, a rânduit ca Apostolii şi urmaşii acestora în succesiune apostolica

(episcopii şi preoţii sfinţiţi prin hirotonie) sa continue în biserica lucrarea Sa

mantuitoare: sa propovaduiasca cuvântul adevarului Sfintei Sale Evanghelii şi sa

indrepteze sufletele oamenilor la lumina cunostintei de Dumnezeu; sa curateasca

poporul prin “baia naşterii celei de a doua şi înnoirea Duhului”, sa-L reprezinte pe

Mântuitorul nostru Iisus Hristos în chipul sfintei jertfe şi sa-L ofere credincioşilor

sai hrana euharistica spre omorarea pacatului şi arvunirea vieţii celei

nestricacioase; sa aprinda în sufletele pastoritilor sai căldură iubirii de Dumnezeu

şi flacara luminii harului celui mântuitor care mistuie şi curateste intinaciunea

pacatelor şi alunga navalirea patimilor celor potrivnice, pentru ca izbăviţi de toata

inselaciunea şi rautatea sa-I infatiseze sfanţ şi fara prihana inaintea Dreptului

Judecător.

Asa cum spune şi Sfanţul Grigorie Teologul în tratatul sau “Despre fuga”,

“preoţia urmăreşte sa întraripeze sufletul, sa-1 smulgă din lume, sa-1 dea lui

Dumnezeu, sa-1 faca sa pazeasca chipul lui Dumnezeu, daca nu l-a pierdut; daca e

în primejdie sa-1 piarda, sa-i arate calea ca sa si-1 păstreze; iar daca şi l-a stricat,

sa-1 aduca din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte sa faca sa locuiasca, prin

Duhul Sfanţ, Hristos în inimile oamenilor, şi în sfarsit, scopul cel mai de seama al

preoţiei este sa-1 faca Dumnezeu şi partas fericirii celei de sus pe cel ce aparţine

cetei de sus, pe om”.

“Aceasta putere harica cu care Dumnezeu a investit pe aleşii Sai, are drept scop

sa mijloceasca revarsarea asupra noastra a darurilor dumnezeieşti necesare

mântuirii şi sfinţirii sufletelor noastre, caci prin lucrarea preoţiei, Mântuitorul a

lasat în sarcina preoţilor grija mântuirii sufletului omenesc, rascumparat cu preţul

scumpului Sau Sânge. în aceasta arta a zidirii sufletesti a credincioşilor, consta

toata greutatea şi sublimul preoţiei creştine caci, oricât de anevoioasa şi de grea ar

parea medicina - spune Sfanţul Grigorie Teologul - totuşi nu-i atat de grea ca

preoţia, unde trebuie sa observi şi sa vindeci purtările oamenilor, patimile lor, viata

lor, voinţa lor şi altele asemenea din om; unde trebuie sa izgoneşti din perechea
asta a noastra, din suflet şi trup, tot ce este animalic şi salbatic şi sa pui în loc şi sa

statorniceşti, tot ce este blând şi plăcut lui Dumnezeu. “65

65
Grigore de Nazianz, Cuvânt de aparare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie, trad. de Pr. D.
Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 10
8
Teofilact al Bulgariei, Explicarea Epistolei către Evrei, P.G., CXXV, col. 268,

apud Diac. Drd. Gheorghe Sava,

Preoţia lui Hristos - Izvorul şi puterea preoţiei sacramentale, în „Studii

Teologice”, XLI (1989), mr. 5-6, p. 41

21
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura dintre Euharistie şi iubirea

creştină, în „Studii Teologice”, XVII

(1965), nr. 1-2, p. 15-16

70
pr. prof. dr. Constantin Galeriu, op.cit.,p. 74