Compartimentul I

TEORIA GENERALĂ A CRIMINALISTICII

Capitolul I. CRIMINALISTICA - ŞTIINŢĂ ŞI OBIECT

DE STUDIU
§ 1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile criminalisticii
Ca ştiinţă de sine stătătoare criminalistica a apărut la sfârşitul secolului XIX. Pe
atunci puţini cunoşteau ce prezintă această ştiinţă. Însă, de-a lungul timpului, ea şi-a
dovedit dreptul la existenţă şi de-acum mai bine de 120 de ani se impune ca ştiinţă
teoretico-aplicativă contribuind la depistarea, cercetarea, descoperirea şi prevenirea
infracţiunilor.
Potrivit unor afirmaţii, pentru prima dată apariţia criminalisticii ca ştiinţă me- dico-
legală a fost lansată în anul 1892 de austriacul Hans Gross, judecător de instrucţie, care
a fost şi profesor de drept penal la Universităţile din Cernăuţi (Ucraina) şi Graz
(Austria), cu publicarea primei ediţii a Manualului judecătorului de instrucţie.
Însă termenul „criminalistică” a fost utilizat de el pentru prima dată la reeditarea în
anul 1898 a lucrării menţionate sub denumirea de Manualul judecătorului de instrucţie
ca sistemul criminalisticii. Unii autori numesc lucrarea dată ca „Manualul practic de
instrucţie judiciară pentru uzul procurorilor, judecătorilor de instrucţie, ofiţerilor şi
agenţilor de poliţie judiciară, funcţionarilor de poliţie, jandarmilor, agenţilor din
serviciul siguranţei etc.”1 2. Anume H.Gross a fost cel care a dat numele noii ştiinţe
„Criminalistica”, desprinsă din Medicina legală, tratând-o ca pe un sistem autonom,
unitar şi pluridisciplinar. ~~~
Autonomia criminalisticii are propriul obiect de studiu, dispune de sistem şi
metodologie, metode, mijloace şi procedee criminalistice şi nu depinde de anumiţi
factori politici sau sociali. Cunoştinţele criminalistice formau un tot întreg, constituit
din trei elemente, iar în ansamblu această ştiinţă a acumulat cunoştinţe din mai multe
discipline.
Prin criminalistică H. Gross „subînţelegea ştiinţa despre latura reală a fenomenelor
care alcătuiesc conţinutul dreptului penal”. La obiectul acesteia el referea studierea
probelor materiale, a faptelor sau fenomenelor ce constituie elemente ale acţiunii
penale, a caracterului, particularităţilor psihologice, a deprinderilor, procedeelor şi
metodelor de activitate ale procurorilor (ofiţerilor de urmărire

1Аверианова T.B., Белкин P.C., Корухов Ю.Г., Российская Е.Р. Криминалистика'. Учебник для
вузов. Москва, 2007, с. 4.
2Cârjan L. Criminalistică: Tratat. Bucureşti, 2005, p. 9.
 penală), experţilor şi judecătorilor. în legătură cu aceasta, H.Gross includea în noţiunea
de criminalistică ştiinţa despre depistarea şi utilizarea probelor materiale, inclusiv
regulile lucrului cu urmele, cu documentele falsificate etc., studierea unor categorii de
crime, problemele referitoare la viaţa cotidiană a infractorilor (studierea argoului
criminal, superstiţiilor din lumea hoţilor ş.a.m.d.).
Criminalistica, scria H. Gross, are două sarcini: practică şi teoretică. Prima rezidă în
descoperirea adevărului în fiecare proces penal, a doua - în studierea criminalului şi
cunoaşterea infracţiunii în general3.
Anume criminalisticii îi aparţine un rol de seamă în soluţionarea problemelor de
combatere a criminalităţii. înarmând lucrătorii practicieni din organele speciale şi de
drept cu metode, procedee şi mijloace eficiente de descoperire şi cercetare a
infracţiunilor, ea asigură astfel pregătirea lor teoretică şi oferă acestora posibilitatea de
a-şi realiza practic abilităţile, deprinderile şi cunoştinţele în activitatea de combatere a
infracţiunilor.
E ştiut că rezultatele criminalisticii, metodele, procedeele şi mijloacele elaborate de
ea au o importanţă enormă în activitatea organelor speciale şi de drept.
Una din condiţiile sporirii eficienţei în combaterea criminalităţii este exact aplicarea
amplă a metodelor, procedeelor şi mijloacelor criminalisticii în activitatea de
investigaţie specială şi de urmărire penală.
Rolul de întemeietor al criminalisticii a fost disputat şi de francezul Alphonse
Bertillon. în această ordine de idei, criminalistul german R. Gheindel susţinea,
bunăoară, că primul care a dat impuls apariţiei criminalisticii a fost anume Bertillon,
numindu-1 „Nestor al criminalisticii” 4. Nici contribuţia lui H.Gross, nici a lui
A.Bertillon în apariţia şi dezvoltarea criminalisticii, fireşte, nu pot fi contestate. După
cum menţionează pe bună dreptate I.F. Krâlov, apariţia criminalisticii ca ştiinţă nu a
fost doar meritul unui singur om5.
Cert este faptul că ea s-a constituit pe parcursul mai multor ani, în mai multe ţări 6.
Şi dacă meritul lui A. Bertillon este de a fi fondat anumite compartimente ale tehnicii
criminalistice (fotografia Judiciar-operativă, antropometria, portre- .. tul verbal), apoi
confribuţia principală a lui H. Gross a fost crearea sistemului ştiinţific de cunoştinţe
criminalistice. Dacă primul a fost un eminent practician şi avea înclinaţia spre latura
practică, apoi al doilea s-a dovedit a fi un bun teoretician, capabil să generalizeze
practica criminalistică avansată şi să o expună într-un sistem armonios de cunoştinţe.
Cu privire la noţiunea de criminalistică, diverşi autori au opinii diferite, care s-au
constituit pe parcursul dezvoltării acestei ştiinţe, însă în esenţă cele din urmă exprimă
aceleaşi gânduri.

3Гейндель P. Уголовная техника. Москва, 1925, с. 78.

4Ibidem.
5Крылов И.Ф. В мире криминалистики. Ленинград, 1980, с. 80.
6Торвальд Ю. Век криминалистики. Москва, 1984.
 Aşadar, prof. N.Iablokov menţionează că criminalistica ca ştiinţă studiază legităţile
comportamentului criminal şi a activităţii criminale, mecanismul reflectării lor în sursele
de informaţii, precum şi particularităţile activităţii de depistare, cercetare şi prevenire a
infracţiunilor, şi elaborează în baza acestora mijloace şi metode de descoperire, cercetare
şi prevenire a infracţiunilor în scopul aplicării corecte a normelor juridice materiale şi
procesuale7.
S. Mitricev tratează criminalistica drept ştiinţă despre mijloacele tehnice, metodele şi
procedeele destinate administrării probelor conform normelor procesu- al-penale în
vederea cercetării şi prevenirii infracţiunilor 8.
C. Suciu subliniază că obiectul criminalisticii constă în elaborarea metodelor
tehnico-ştiinţifice şi tactice şi stabilirea mijloacelor necesare aplicării lor în scopul
descoperirii, ridicării, fixării şi examinării urmelor infracţiunii, demascării infractorului,
precum şi pentru stabilirea măsurilor de prevenire a infracţiunilor 9.
După A.N. Vasiliev, criminalistica reprezintă ştiinţa despre organizarea şi pla-
nificarea procesului de cercetare a infracţiunilor, administrarea probelor în conformitate
cu legislaţia procesual-penală în vigoare, având ca scop descoperirea şi prevenirea
infracţiunilor prin aplicarea pe scară largă a mijloacelor şi metodelor ştiinţifice 10.
în opinia prof. E.Stancu, criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi
unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirea faptelor antisociale 11.
Gh.Golubenco defineşte criminalistica drept ştiinţă ce studiază activitatea
infracţională, mecanismul de reflectare a acesteia în suirele.deiitifoimatii,. precum şi,
activitatea de stabilire a adevărului în cauzele instrumentate prin metode, procedee şi
mnloace speciale, elaborate m baza cunoaştem acestor activităţi, a experienţei pozitive şi
a realizărilor ştiinţelor naturii, tehnicii, disciplinelpr.,TOai>işfice12L2.
" S Doraş 'îâ^SmînFâmilhâli^ca^. felul următor - o ştiinţă despre legităţile procesului
creării şi administrării probelor infracţiunii, care elaborează, în baza cunoaşterii acestor
legităţi, metode şi mijloace de cercetare criminalistică necesare descoperirii şi prevenirii
faptelor penale13.

inii diferite, care

aţă cele din urmă
7Яблоков Н.П. Криминалистика. Москва: НОРМА-ИНФРА, 2000, с. 4.
8Митричев С. Введение в курс криминалистики. В: Криминалистика. Москва, 1963, с. 7.
9Suciu С. Criminalistica. Bucureşti, 1972, р. 6.
10Васильев А.Н. Криминалистика. Москва, 1980, с. 15.
11Stancu Е. Tratat de criminalistică. Ed. a IV-a. Bucureşti, 2008, p. 16.

- 17-
 Rezumând opiniile menţionate şi ţinând cont şi de alte puncte de vedere, cri-
minalistica poate fi definită ca o ştiinţă despre legităţile mecanismului de
săvârşire a infracţiunilor, reflectările urmelor acestora, mijloacelor utilizate şi
persoanelor implicate în evenimentele infracţionale, care. în baza acestor
cunoştinţe, elaborează anumite metoda mijloace şi procedee de depistare,
fixare, cercetare şi utilizare a probelor infracţiunii săvârşite.
Din definiţiile date de mai mulţi criminalişti, inclusiv a autorului, reţinem că
obiectul de studiu al criminalisticii include două componente: cea a legităţilor
proceselor creare şi administrare a materialelor probante şi cea a metodelor mijloacelor
şi procedeelor de invesţkare criminalistică.Astfel conceput, obiectul criminalisticii
prezintă importanţă pe două planuri distincte. Pe de o parte, subliniază caracterul
ştiinţific al acestei discipline, deoarece ea presupune cunoaşterea anumitor legităţi, fie
din domeniul naturii, fie cu caracter social. Pe de altă parte, criminalistica evidenţiază
funcţiile sociale ale ştiinţei în cauză: de cunoaştere, constructivă şi comunicativă 14.
Aceasta presupune cunoaşterea legităţilor de for- mărare şi administrărare a urmelor
infracţiunii, pentru elaborarea şi desăvârşirea metodelor şi a mijloacelor eficiente
necesare în activitatea criminalistică, precum şi comunicarea acestora prin instruire a
specialiştilor respectivi pentru organele speciale şi de drept.
Criminalistica, în primul rând, studiază realităţile obiective ce se manifestă datorită
comiterii infracţiunilor în mecanismul, mijloacele utilizate de infractori, reflectările
persoanelor şi obiectelor implicate în aceste fenomene şi alte circumstanţe.
Numai în baza cunoaşterii legităţilor procesului de creare a urmelor în mediul

respectiv si în anumite condiţii, ştiinţa criminalistică elaborează metode, mijloace şi

procedee tehnice şi tactica de depistare, fixare, ridicare şi utilizare a probelor, de
combatere si prevenire a faptelor antisociale.
Ca ştiinţă juridică aplicativă, criminalistica prin metodele, mijloacele şi pro- cedeele
elaborate, are menirea de a eficientizaaclivitateaj2rganel0r.de urmărire penală, de
expertiză, judecătoreşti, precum şi a organelor speciale de investigaţii şiadministrative.
Obiecte de cunoaştere ale criminalisticii reprezintă:
a) metodele de comitere a diferitelor categorii de infracţiuni, caracteristica tipică a
persoanei criminalului şi a legăturilor sale, cele mai răspândîte~uneîte~şT mijloace de
săvârşire a infractiurulor^ obiectele activităţii ilicite, procedeele de camuflare utilizate
de criminali, activitatea lor ilicită şi consecinţele infracţiunilor comise;

12Golubenco Gh. Criminalistica: obiect, sistem, istorie. Chişinău, 2008, p. 82-83.

13Doraş S. Criminalistica. Chişinău: Cartea juridică, 2011, p. 17.
14Doraş S. Op. cit., p. 8.

-18-
 b) urmele, reflectarea infracţiunilor în mediul exterior:.............................£Qnsecinţele__
in5icţîun^r,~pf^diciiiorcauzate, schimbarea anturajului material, urmele infractorilor,
acţiunilor comise de ei etc.;
c) practica de cercetare a infracţiunilor, de investigaţie specială şi de expertiză,
rezultatele aplicării metodelor şi mijloacelor ştiinţifice şi tehnice în procesul descoperirii,
cercetării şi prevenirii infracţiunilor:
djlegea penală şi procesual-penală, actele administrativ-juridice ce reglementează
activitatea organelor de stat în combaterea criminalităţii;
e) datele faptice, posibilităţile (descoperirile) noi, metodele şi mijloacele ştiinţelor
naturale, tehnice şi sociale ca direcţii de perspectiva în perfecţionarea si^ dezvoltarea bazei
ştiinţifice a criminalisticii.
Studierea şi analiza permanentă a practicii de combatere a criminalităţii, pro-
cedeelor şi condiţiilor de comitere şi camuflare a infracţiunilor în mediul exterior fac
posibilă determinarea metodelor criminalistice ale infracţiunilor, depistarea legăturilor
obiective, cunoaşterea cărora are o importanţă mare pentru elaborarea recomandărilor
ştiinţifice fundamentale la depistarea, descoperirea şi prevenirea infracţiunilor.
Legităţile obiective studiate de ştiinţa noastră, după cum se ştie, constituie latura de bază
a obiectului criminalisticii. Aceste legităţi rezidă în următoarele:
1) fiecare om ori obiect material posedă câteva sisteme de însuşiri tipologice şi de
individualizare (indicii), în urma cercetării cărora poate fi determinată apartenenţa la
grup şi identificată persoana sau obiectul concret din multitudinea altor obiecte;
2) în procesul pregătirii, comiterii infracţiunilor şi camuflării urmelor în mediul exterior
se pot reflecta însuşiri ale persoanei şi acţiunilor criminalului, uneltelor infracţiunii şi
circumstanţelor utilizării lor;
3) genul infracţiunii, procedeul şi mecanismul săvârşirii ei, precum şi camuflarea
depind de persoana criminalului şi de circumstanţele obiective care diminuează ori complică
acţiunea ilicită.
La pregătirea şi comiterea infracţiunii persoanele si obiecteto-implicate
interacţionează cu mediul înconjurător, generând modificări (imagini) structu-
^e~^rtiffid^MK]S^^ecte_îe materiale şi în conştiinţa oamenilor!5. Apărute ca rezultat
al infracţiunii, imaginile reprezintă, potenţial, o informaţie. Informaţia este
criminalistică după conţinut, dacă ea se referă la cazul infracţiunii (tocul,' timpul,
metoda şi alte circumstanţe ale ei), la persoanele vinovate de comiterea ei, la uneltele,
consecinţele infracţiunii etc. Informaţia cu valoare criminalistică 15
poate fi obţinută conspirativ, din surse operative sau oficial, din surse publice, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de legea procesual-penală. în primul caz, ea este

15Renumitul psihiatru şi filosof rus V.M. Behterev scria: „în crimă se reflectă întreaga personalitate a
subiectului şi chiar mai mult decât atât - întreaga lui organizare psihofizică” (Бехтерев B.M. Об
экспериментальном психологическом иследовании преступников. В: Обозрения психиатрии, 1902,
№ 8).

-19-
operativă, în al doilea - informaţia juridică probantă 16.
Cunoaşterea legităţilor reflectării persoanelor şi obiectelor atrase în infracţiune
permite a stabili obiectele purtătoare de informaţie despre circumstanţele infracţiunii, a
extrage, cerceta şi utiliza această informaţie. Criminalistica are destinaţia sa de asigurare
a activităţii organelor speciale şi de drept prin elaborarea metodelor şi mijloacelor
tehnice, procedeelor şi mijloacelor tactice de acumulare,
cefcetofe^iutîTîzăreTinformatidjQ£C£sareLDentradenistaEea.jcercetarea. descoperirea
şi prevenirea infracţiunilor. __
Fireşte, depistarea, cercetarea, descoperirea şi prevenirea infracţiunilor este una din
sarcinile principale ale organelor speciale de investigaţie, de urmărire penală şi de
expertiză.
De regulă, organele speciale de investigaţie sau de urmărire penală cercetează datele
şi semnalele sosite de la cetăţeni şi organizaţii despre comportarea ilicită a unor
persoane concrete, despre incidente care pot fi ipotetic o consecinţă a infracţiunii
comise. Studierea multilaterală a acestor incidente (incendii, explozii, delapidări,
descoperirea cadavrelor, uneltelor etc.) dă posibilitatea de a stabili cauzele
evenimentelor care au avut loc, a determina prezenţa (lipsa) acţiunilor criminale, a
identifica persoanele vinovate, a soluţiona probleme privind pornirea procesului penal
ori a dosarului de evidenţă operativă.
Pentru asigurarea acestei activităţi a organelor sus-numite, criminalistica elaborează
anumite metode şi mijloace tehnice, procedee tactice şi metodici de cercetare a anumitor
categorii de infracţiuni. Astfel criminalistica contribuie la combaterea infracţiunilor şi a
altor acte antisociale.
Ca sarcini ale ştiinţei criminalistice pot fi nominalizate următoarele: sarcina generală
indicată supra, şi sarcinile speciale sau particulare. Cele din urmă se realizează prin:
1. Studierea permanentă a practiciiJiifra^mle^ metodicilor de
investigare specifice anumitor categorii de infracţiuni.
2. Studierea iegMtilor..creării ui5îaEu]^ag5Mlo£,sLdaborarea. în baza cunoaşterii
ac&stQr legitaţC.a miiloacelQr^imetQdelQr ,.adecvate de depistare^ fixare şi ridicare a
urmelor.
3. Analiza practidi.de investigare a infracţiunilor în vederea elaborării unor noi
procedee tactice de organizare şi efectuare.a actiunilor procesuale, necesare stabilirii
adevărului.

16Are valoare criminalistică numai o parte a informaţiei operative, obţinută ca rezultat al activităţii
speciale de investigaţie şi destinată dirijării activităţii de contraindicaţii a organelor de interne sau securităţii
de stat. Informaţia probantă (datele ce le conţin probele judiciare) în fond e de natură criminalistică
(excepţie fac datele despre prejudiciile materiale, unele date despre persoana inculpatului, victimei etc.).

-20-
 4. Studierea şi adaptarea la necesităţile practicii de investigare criminalistică a
realizărilor altor ştiinţe, cu preponderenţă ajştoacactelfizica, chimia, biologia,
matematica, cibernetica eteri, precum si a celor umanistice.
5. Elaborarea mijloacelor tehnice necesare si a metodelor privind aplicarea lor
inactivitatea operativă de investigaţii, urmărire penală..mrertiză. “
' 6. Perfectarea sau elaborarea miiloacelor tehnice^iaprincioiilor metodice ale expertizei
iudiciare.
Totodată, criminalistica îşi păstrează rolul de bază ca ştiinţă - elaborarea de noi
teorii, concepte fundamentale, principii tehnice, perfecţionarea celor existen-
тегргШЩШар^ îndomeniuaperformantelor altor stiinte.^
^minSîpirsmîîTm prîmuTrând, oamenii de ştiinţă, care se ocupă cu activitatea de
cercetare şi didactică17. Iar cunoştinţele criminalistice în practică sunt aplicate de jurişti
(ofiţeri de urmărire penală, procurori, lucrători operativi, specialişti, experţi etc.). Ei, de
asemenea, se consideră criminalişti.
Ca ştiinţă, criminalistica întruchipează un volum extrem de mare de cunoştinţe
speciale despre activitatea criminală şi despre metodele, procedeele şi mijloacele tehnice
utilizate pentru depistarea, fixarea, ridicarea şi utilizarea probelor, precum şi cercetarea,
descoperirea şi prevenirea infracţiunilor.
Cunoştinţele criminalistice din diverse domenii, direcţii şi specialităţi, de diferite
niveluri pot fi comparate la figurat, după volum şi complexitate, cu cunoştinţele
medicale. Pentru însuşirea acestora n-ar ajunge şi viaţa unui om. Ele nu pot fi predate
studenţilor la facultate, în ansamblu, având în vedere limitele de ore prevăzute în
planurile de învăţământ.
Pentru ştiinţa criminalistică în prim-plan sunt puse problemele necunoscute încă sau
mai puţin cunoscute. Sarcina ştiinţei de aceea rămâne a fi totdeauna cercetarea
problemelor, obţinerea de noi cunoştinţe, elaborarea şi perfecţionarea metodelor,
mijloacelor şi procedeelor criminalistice de combatere a infracţiunilor.
Criminalistica, ca obiect de studiu, este o parte a criminalisticii ca domeniu al ştiinţei
şi prezintă un sistem determinat de cunoştinţe speciale despre activitatea criminală şi
antipodul ei - activitatea criminalistică, efectuată de organele speciale şi de drept. Aceste
cunoştinţe se propun pentru însuşire persoanelor la facultate, care şi-au ales domeniul
juridic de activitate (viitorilor jurişti).
Sarcina principală a criminalisticii ca disciplină de studiu este de a forma la viitorii
jurişti o gândire criminalistică pentru ca aceştia ulterior să poată realiza pe deplin
activităţi în domeniul jurisprudenţei (urmărire penală, expertiză, învinuire de stat,
avocatură, activităţi juridice de consultanţă, menţinere a ordinii de drept şi securităţii
societăţii etc.) în scopul protejării valorilor sociale de atentatele infracţionale.

17Криминалистика. Под ред. д-ра юрид. наук, проф. В.А. Образцова. Москва: Юристъ, 1997. с. 5.
 § 2. Sistemul şi principiile fundamentale ale criminalisticii
Pentru ca ştiinţa criminalistică să satisfacă cerinţele înaintate faţă de ea, este
necesar ca aceasta să reflecte sistemul ei şi funcţia socială a acesteia.
Sistemul criminalisticii prezintă anumite compartimente, care se caracterizează prin
specificul metodelor, mijloacelor şi procedeelor utilizate în vederea îndeplinirii
sarcinilor propice şi generale ale ştiinţei date.
Criminalistica modernă: este constituita din patru compartimente, şi anume:
1. teoria generală sau introducere în criminalistică;
2. tehnica criminalistică;
3. tactica criminalistică;
4. metodica criminalistică sau metodica cercetării unor categorii de infracţiuni.
Toate aceste compartimente sunt în strânsă legătură reciprocă, constituind suportul
ştiinţific în asigurarea organelor speciale şi de drept în lupta cu criminalitatea şi cu alte
încălcări ale ordinii publice.
Teoria generală sau introducerea în criminalistică este baza metodologică a
ştiinţei criminalistice în ansamblu. Ea cuprinde cunoştinţe privind pre- jnisele,
noţiunea, obiectul şi sarcinile criminalisticii, sistemul şi principiile fundamentale ale
jştiinţei date. metodologia şi legăturile criminalisticii cu alte ştiinţe, istoria apariţiei şi
dezvoltării criminalisticii, colaborarea internaţională a criminaliştilor, precum şi teoriile
de ordin general ale acestei ştiinţe, care au importanţă metodologică pentru toate
compartimentele şi constituie o bază teoretică a concepţiilor ştiinţifice particulare.
Tehnica criminalistică reprezintă un ansamblu de teze teoretice privind legităţile
formării urmelor infracţiunilor si infractorilor" metodele, procedeele-" de
depistare,^fix'ăr^ interpretare şi ridicare a lor, mijloacele tehnice utilizatelh lîcest scop,
precum şfTdentificarea făptuitorilor, victimelor sau obiectelor utili- zăteTa~comiterea
faptelor ilicite.
Termenul în cauză este utilizat în teoria şi practica criminalistică cu o dublă
semnificaţie: ca un ansamblu de cunoştinţe tehnice (speciale) şi ca un cumul de
mijloace tehnice aplicate de specialiştii criminalişti şi experţi în activitatea lor de
depistare, fixare şi ridicare a probelor materiale sau de expertizare. Totodată, în
compartimentul dat, sunt sistematizate metodele şi mijloacele tehnico-cri-
Tnrnaîistîcîrutilizate la depistarea, fixarea şi ridicarea urmelor infrarţiimilnr_d
infractorilor, determinate condiţiile utilizării acestora în activitatea de urmărire penală,
specială de investigaţii şi de expertiză.
Acest compartiment al ştiinţei conţine următoarele ramuri ale tehnicii crimi-
nalistice:
a) fotografia şi audio-, videoînregistrarea criminalistică;

-22-
 traseologia criminalistică;
este armologia criminalistică;
documentologia criminalistică;
:ten- gabitoscopia criminalistică;
lerea fonoscopia criminalistică;
odorologia criminalistică etc.
une: Fiecare ramură a tehnicii criminalistice studiază însuşirile obiectelor respective,
legităţile reflectării lor în mediul ambiant, sursele de informaţie, modalităţile de obţinere
şi studiere a ei pentru diagnosticarea sau identificarea circumstanţelor infracţiunii,
obiectelor şi persoanelor implicate în aceasta.
Tactica criminalistică este constituită din tezele teoretice generale şi ansamblul
i de
procedeelor tac^^ncrety^cţiun^or de urmărire penală.prevăzute în Codul de "procedură
penală), aplicate la efectuarea cercetării criminalistice a faptelor ilicite.
tuind
:rimi- Compartimentul dat se bazează pe concepţiile şi teoriile criminalistice moderne,
analiza legislaţiei procesual-penale în vigoare, precum şi rezultatele studierii practicii
avantajoase de cercetare şi examinare a cauzelor penale.
Tactica criminalistică pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, judecătoreşti şi
speciale de investigaţie un bogat ansamblu de procedee criminalistice eficiente întru
stabilirea adevărului pe cauzele cercetate.
Metodica criminalistică sau metodica cercetării unor categorii de
infracţiuni conţine anumite teze generale, recomandări ştiinţifice, procedee^şi metode
particulare, elaborate în scopul soluţionării eficace: asarcinilormmăririi penaH^Sceste
teze şiTecomăndări sunt direcţionate spre o mai bună organizare şi efectuare a
investigaţiilor criminalistice pe anumite categorii de infracţiuni.
»rivind Recomandările metodice respective se bazează pe analiza practicii pozitive de
edeelê' cercetare a infracţiunilor, modelele criminalistice ale unor categorii de infracţiuni, pe
zate în legităţile logice dintre circumstanţele comiterii infracţiunilor (timpul, locul, metoda etc.)
>r utili- şi caracteristicile tipologice ale infractorilor, mijloacele şi metodele utilizate de ei,
condiţiile obiective şi subiective de comitere a infracţiunii.
3 dublă Activitatea criminalistică desfăşurată cu prilejul investigării infracţiunilor se
imul de realizează conform anumitor principii - idei de bază de la care nu se poate devia. Atunci
atea lor când acestea se referă la toate formele de activitate criminalistică, ele se interpretează ca
»todată, principii fundamentale. De menţionat că principiile fundamentale nu trebuie confundate
iço-cri- cu cele specifice anumitor forme de activitate sau acţiuni de urmărire penală, cum ar fi
ci
principiile tacticii criminalistice sau cercetării la faţa locului, percheziţiei, identificării
irmărire criminalistice, al planificării activităţii de cercetare a faptelor penale etc. Principiile
fundamentale ale criminalisticii sunt identice cu principiile dreptului procesual-penal.
u cnmi- Acestea sunt:
1. Principiul legalităţii. în linii mari, principiul legalităţii se atribuie la toate
activităţile statale şi declară supremaţia legii în toate sectoarele vieţii obşteşti,

-23-
stricta respectare de către organele statului, organizaţii neguvemamentale şi
agenţi economici, de către toti cetăţenii a legislaţiei în vigoare Legalitatea trebuie
să fie un principiu general al statului de drept, un imperativ privind funcţionarea
unei societăţi cu adevărat democratice.
în sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii, principiul legalităţii
are o dublă semnificaţie: pe de o parte, reclamă un înalt nivel de organizare şi
efectuare a activităţilor criminalistice, astfel ca nimeni să nu se sustragă de la
răspunderea pentru fapta penală săvârşită, iar pe de altă parte, impune organelor
justiţiei penale cunoaşterea şi aplicarea întocmai a dispoziţiilor legislaţiei
procesu- al-penale în întreaga lor activitate de descoperire şi prevenire a
infracţiunilor18.
Realizarea acestor deziderate presupune aplicarea pe parcursul cercetării fap-
telor penale a întregului complex de metode şi mijloace criminalistice necesare
obţinerii şi valorificării probelor infracţiunii, realizarea activităţilor criminalistice
intr-o atmosferă de respect major faţă de cerinţele legislaţiei, de drepturile şi
libertăţile persoanelor.
Organele de urmărire penală sunt obligate să reacţioneze imediat la faptele
pre- judiciabile săvârşite şi să desfăşoare astfel activitatea de cercetare, încât să
asigure descoperirea completă a infracţiunii, să identifice şi să asigure tragerea la
răspundere a persoanelor vinovate în cele săvârşite. Anume organelor de
urmărire penală le revine, conform legii, un rol activ în stabilirea tuturor
circumstanţelor faptei prejudiciabile săvârşite, aflării adevărului în fiecare caz şi Respectarea acestui pri pe
trimiterii vinovaţilor în judecată. Ele deci trebuie să execute la nivel înalt calea integrităţii, suco
profesional acţiunile şi operaţiile de punere în evidenţă a probelor infracţiunii.
Totodată, activitatea criminalistică trebuie să se conformeze întocmai normelor
4. Principiul obie&â
dine imparţială a organu
legislative, să se respecte cu stricteţe drepturile şi interesele legale ale celor
desfăşurarea şi documert
implicaţi în proces, inclusiv restabilirea în drepturi a celor lezaţi în drepturi prin
piu, organul respectiv de
actul infracţional.
rea juridică a faptei corni să
2. Principiul operativităţii în efectuarea urmăririi penale. Potrivit acestui respecte cu stricteţe di
principiu, organele de urmărire penală trebuie să reacţioneze imediat şi prompt la viciu, pentru a asigura fl
faptele comise, astfel încât să se asigure operativ depistarea, fixarea şi exami- vinovate. Potrivit acestu
narea tuturor probelor necesare aflării adevărului înfr^^pces'penai. AC^BET atât pentru administrarea
"presupune, de asemenea, clarificarea imediată a situaţiei infracţionale apărute, atrase la răspundere şi i
adoptarea la timp a deciziilor calificate cu privire la urmărirea penală sau refu zul tehnica modernă pentru
de a pomi urmărirea penală, curmarea imediată a actului prejudiciabil constatat, 5. Principiul adevm
identificarea infractorului, localizarea posibilelor consecinţe negative ale făptejteP»!«- <•***
infracţiunii etc. Principiul dat impune ca desfăşurarea activităţii de administrare a qihnwri
probelor să asigure apropierea momentului tragerii la răspundere penală a vino- tabilă nu poate fi concq
vatului în fapta săvârşită.
-24-

18Doraş S. Op. cit., p. 36.

 Acest prii ori
stricta respectare de către organele statului, organizaţii de câte oâ te
neguvemamentale şi agenţi economici, de către toţi cetăţenii a caracterisâ
legislaţiei în vigoare. Legalitatea trebuie să fie un principiu general urmele create
al statului de drept, un imperativ privind funcţionarea unei societăţi Atribuirea
cu adevărat democratice. ticii are metrii
în sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii, principiul coperirea la ti
legalităţii are o dublă semnificaţie: pe de o parte, reclamă un înalt termene rezol
nivel de organizare şi efectuare a activităţilor criminalistice, astfel ca 3. Prim9
nimeni să nu se sustragă de la răspunderea pentru fapta penală faptei inffacţî
săvârşită, iar pe de altă parte, impune organelor justiţiei penale psihologic al i
cunoaşterea şi aplicarea întocmai a dispoziţiilor legislaţiei procesu- tă pe metodei
al-penale în întreaga lor activitate de descoperire şi prevenire a conţinutul cen
infracţiunilor19. gândire logici
in conformital
Realizarea acestor deziderate presupune aplicarea pe parcursul
lui menţionat
cercetării faptelor penale a întregului complex de metode şi mijloace
planificarea tu
criminalistice necesare obţinerii şi valorificării probelor infracţiunii,
Activitatea
realizarea activităţilor criminalistice într-o atmosferă de respect
sideră neorgai
major faţă de cerinţele legislaţiei, de drepturile şi libertăţile
de organizare
persoanelor.
concentra efa
Organele de urmărire penală sunt obligate să reacţioneze imediat
pozitive într-u
la faptele pre- judiciabile săvârşite şi să desfăşoare astfel activitatea
Respectare
de cercetare, încât să asigure descoperirea completă a infracţiunii, să
pe calea integ
identifice şi să asigure tragerea la răspundere a persoanelor vinovate
zândăctivităţi
în cele săvârşite. Anume organelor de urmărire penală le revine,
4. Princip
conform legii, un rol activ în stabilirea tuturor circumstanţelor faptei
dine imparţial
prejudiciabile săvârşite, aflării adevărului în fiecare caz şi trimiterii desfăşurarea a
vinovaţilor în judecată. Ele deci trebuie să execute la nivel înalt piu, organul n
profesional acţiunile şi operaţiile de punere în evidenţă a probelor rea juridică al
infracţiunii. Totodată, activitatea criminalistică trebuie să se să respecte cu
conformeze întocmai normelor legislative, să se respecte cu stricteţe viciu, pentru i
drepturile şi interesele legale ale celor implicaţi în proces, inclusiv vinovate. Potr
restabilirea în drepturi a celor lezaţi în drepturi prin actul atât pentru acta
infracţional. atrase la răspi
2. Principiul operativităţii în efectuarea urmăririi penale. tehnica moder
Potrivit acestui principiu, organele de urmărire penală trebuie să 5. Principi
reacţioneze imediat şi prompt la faptele comise, astfel încât să se faptejţgnale ea
asigure operativ depistarea, fixarea şi exami- narea tuturor probelor labilă nu poate
necesare aflării adevărului într-un proceF^gnăT. Aceăsta' presupune,
de asemenea, clarificarea imediată a situaţiei infracţionale apărute,
adoptarea la timp a deciziilor calificate cu privire la urmărirea penală sau refu zul de a pomi urmărirea
penală, curmarea imediată a actului prejudiciabil constatat, identificarea infractorului, localizarea
-24-

19 Doraş S. Op. cit., p. 36.

posibilelor consecinţe negative ale infracţiunii etc. Principiul dat impune ca desfăşurarea activităţii de
administrare a probelor să asigure apropierea momentului tragerii la răspundere penală a vinovatului în
fapta săvârşită.

-25-
;enţi Acest principiu se răsfrânge, de asemenea, şi asupra expertizelor criminalistice ori de
I~fîè câte ori acestea sunt destinate examinării obiectelor alterabile sau cu elemente
unei caracteristice instabile, cum ar fi, spre exemplu, amprentele desenelor papilare, urmele
create de factorii suplimentari ai împuşcăturii, documentele deteriorate ş.a.
taţii
Atribuirea operativităţii semnificaţiei de principiu fundamental al criminalis- ticii are
ne şi menirea de a mobiliza organele de urmărire penală la cercetarea şi descoperirea la timp a
ie la faptelor penale, astfel ca cercetarea acestora să se efectueze în termene rezonabile,
elor prevăzute de legislaţia în vigoare.
esu- 3. Principiul organizării şi planificării activităţilor criminalistice. Cercetarea
.18

fap- faptei infracţionale prezintă, indiscutabil, o activitate complexă de studiu logic şi

sare psihologic al actului concret, apoi şi de administrare a probelor existente, bazată pe
isti- metode tehnico-ştiinţifice şi tactice oferite de ştiinţa criminalistică. în fond, conţinutul
le şi cercetării unei fapte penale reprezintă un proces de trecere de la acte de gândire logică la
luarea de decizii şi la acţiuni practice de urmărire penală, efectuate în conformitate cu
pre legislaţia procesual-penală. Utilizarea eficientă a instrumentarului menţionat necesită un
jme înalt nivel de organizare a muncii, ce se realizează prin planificarea tuturor formelor de
>un- activitate desfăşurate cu prilejul cercetării faptei.
;na- Activitatea efectuată spontan, în afara vreunui sistem, fără planificare se consideră
ptei neorganizată şi nu poate avea succes. Numai prin recomandările respective de organizare
>rîn şi planificare cuvenite cercetării, organul de urmărire penală poate concentra eforturile şi
tiile forţele de care dispune întru obţinerea anumitor rezultate pozitive într-un timp rezonabil.
»
Respectarea acestui principiu asigură direcţionarea activităţilor criminalistice pe calea
itică
integrităţii, succesiunii si eficacităţii cercetării cauzei concrete, excluzândactivităţile
teţe inutile sau întârziate.
a în 4. Principiul obiectivităţii cercetării. Acest principiu presupune o atitu-
dine imparţială a organului de urmărire penală sau de expertiză la pregătirea, desfăşurarea
«tui
şi documentarea activităţilor criminalistice. Potrivit acestui principiu,^^mmljŢşsgecţiv^
mgt
manifeste calităţi deosebite în aprecie-
imi-
asta' să respecte cu stricteţe dispoziţiile legale şi normele moraleale activităţii de ser- viau.
ute, pentm ai asigura trag£ma..k..iăspundere. penală ă persoanelor cu adevărat Vinovate.
efu- Potrivit acestui principiu, organele de drept trebuie să depună efortul atât pentru
:on- administrarea probelor în acuzare, cât şi a celor în apărare a persoanei atrase la
ale răspundere şi să folosească multiplele posibilităţi oferite de ştiinţă şi tehnica modernă
rare pentru aflarea adevărului.
ino- 5. Principiul adevărului ştiinţific. Activitatea integrală de cercetare a unei
fapte penale este subordonată aflării aHmămlni în fn fond, o justiţie echi
tabilă nu poate fi concepută altfel decât în baza cunoaşterii adevărului.

-26-
 în linii mari, stabilirea adevărului constă în cunoaşterea de către
organul de imnirîre penală şi instanţa de judecată, prin date probante.
aJaptei şi împrejurările» f în căre aceasta'ă avut Ioc, precum şi a celor cu
privire la perspana faptu- "Ifofului. 'ÄHareä" adevărului presupune deci
o activitate de cercetare bazată pe Inetode ştiinţifice, astfel ca probele
administrate să reflecte faptele obiectiv, aşa cum acestea s-au desfăşurat
în realitate.
Organele de drept, chemate să soluţioneze cauzele penale sau
civile, sunt obligate să caute, în egală măsură, dovezi de vinovăţie
precum şi de nevinovăţie, iar specialiştii, experţii în îndeplinirea
sarcinilor ce le revin într-un proces penal sau civil, trebuie să aplice
metodele ştiinţifice adecvate de cercetare şi mijloacele tehnice modeme
pentru stabilirea adevărului. Investigaţiile unilaterale, când nu se
verifică judicios împrejurările faptei sau nu se folosesc metodele şi
mijloacele tehnico-ştiinţifice adecvate, contravin principiului dat.
6. Principiul necesităţii şi oportunităţii. Conform acestui
principiu, organele de drept trebuie să promoveze o atitudine
principială faţă de cele întâmplate, imperios, în mod obligatoriu să
reacţioneze la fapta prejudiciabilă săvârşită, să clarifice şi să
întreprindă toate măsurile în scopul soluţionării cazului conform
legislaţiei în vigoare şi în termenele cuvenite. Organele respective
trebuie să întreprindă numai măsurile care sunt necesare pentru
administarea probelor si să aprecieze momentul oportun de desfăşurare
a activităţilor criminalistice, în vederea soluţionării

-27-
 operative şi la înalt nivel cercetarea şi examinarea cauzelor penale.
7. Principiul identităţii. în timpul cercetării cazului concret, apare frecvent
necesitatea de a identifica făptuitorul, când acesta nu este cunoscut, sau unele obiecte,
fenomene, persoane, mijloace implicate în infracţiunea respectivă. Prac-
ticTnu~exîsta~cercetSe, în care să nu fi apărat probleme cu caracter de identitate,
condiţie indispensabilă a înaltului nivel ştiinţific al urmăririi penale.
Specificat la necesităţile justiţiei penale, principiul identităţii devine, prin in-
termediul Criminalisticii, şi o concepţie importantă, determinată de natura scopului
urmărit - ca răspunderii penale şi pedepsei penale să le fie supusă doar persoana care
a^ăvât^xuJntenHe^ău din imprudentă o faptă prejudiciabilă, prevăzută de 1 egea
penală.

8. Principiul conspirativităţii. în virtutea acestui principiu, trebuie asigurat

“TrTbazacazului concret, precum şi păstrarea în taină a datelor obţinute în urma

unorlăualtoracţîuni"procesuale sau măsuri specialedc-invesligaţie.

Respectând acesTprincipiu, organele de urmărire penală au
posibilitatea să-şi ţină în secret planurile ca persoanele interesate să nu
cunoască datele respective şi să nu se eschiveze de la răspunderea
penală sau să nu întreprindă anumite contraacţiuni.

-28-
 La realizarea principiilor enumerate în activitatea criminalistică, o importanţă
primordială are nivelul de calificare şi calităţile de discernere a celora ce activează în
organele speciale, urmărire penală, judecătoreşti sau de expertiză judiciară.

§ 3. Metodologia criminalisticii
Se ştie că metodica ştiinţifică reprezintă un sistem de modalităţi, o totalitate de
acţiuni şi operaţiuni privind cunoaşterea legităţilor ce constituie obiectul ei. Prin
metoda ştiinţifică se subînţelege nu numai sistemul de procedee ale cunoaşterii ei, ci şi
o modalitate aparte a activităţii teoretice sau practice (de exemplu, analiza, sinteza,
inducţia, deducţia, abstractizarea, prognozarea etc.). în acest sens, noţiunile de metodă,
procedeu, modalitate se utilizează ca fiind identice.
Ca şi orice altă ştiinţă de sine stătătoare, criminalistica elaborează metode proprii de
cunoaştere a realităţii (faptelor penale), aplicând şi metode din diverse domenii ale
ştiinţei contemporane. în anumite situaţii, cazuri, ea preia metodele elaborate de alte
ştiinţe adaptându-le la necesităţile şi specificul cercetărilor criminalistice.
Metodologia criminalisticii prezintă un sistem de metode şi o modalitate de
cunoaştere a obiectului ei, elaborată pe baze ştiinţifice a problemelor teoretice, precum
şi o cale de soluţionare a sarcinilor practice ale criminalisticii.
O abordare sigură şi unică justă a problemelor criminalisticii, ca şi a oricărei alte
ramuri a ştiinţelor juridice, este metodologia dialectico-materialistă. în cadrul ei pot fi
distinse câteva etape: prima - materialismul dialectic ca metodologie generală, a doua -
metodele general-ştiintifice de cunoaştere (legile cugetării, metodele cercetării,
comparării, măsurării etc.) şi a treia - sistemul de concepţii teoretice, teorii şi metode
generale ale ştiinţei concrete. Aceste etape sunt indisolubil legate între ele şi prezintă
diferite laturi ale metodologiei unice.
Domeniul specific de aplicare a metodelor în criminalistică impune anumite
condiţii, cu care acestea trebuie să fie în perfectă concordanţă, în primul rând, cu
legislaţia în vigoare, drepturile şi libertăţile persoanelor cercetate. Indiferent de
conţinutul şi destinaţia lor, metodele criminalistice trebuie să fie ştiinţific argumentate,
ceea ce presupune fondarea acestora atât pe realizările proprii, cât şi pe cele ale altor
ştiinţe, precum şi aprobarea lor practică. Pentru a elabora şi aplica astfel de metode,
criminalistica trebuie să ţină cont de realizările în domeniile fizicii, chimiei, biologiei,
psihologiei, eticii etc., şi, fireşte, de tendinţele practicii organelor de drept şi a celor de
expertiză criminalistică. Aplicabile pot fi doar metodele ce garantează determinarea
obiectivă a faptelor cercetate şi asigură totalmente drepturile celor implicaţi în proces.
Totodată, metodele aplicate de criminalistică trebuie să fie în deplină concordanţă cu
normele etice, excluzând prin însuşi conţinutul lor umilinţa demnităţii persoanelor
antrenate în procesul
 că crimi-
pecialişti
rtiză. Nu 11. Legătura criminalistica cu ştiinţele naturii şi ştiinţele exacte este deosebit de
lomeniul importantă şi nu necesită prea multe explicaţii. Toate expertizele criminalistice sunt, de
urai ş.a.) fapt, o aplicare a tehnicilor de analiză fizico-chimice (vopsea, sticlă, metal, fibre,
îutul sec. produse petroliere, inflamabile) şi a testelor biologice (sânge, salivă, păr, spermă) 20.
Din fizică sunt preluate şi adaptate metode şi mijloace de observare, analiză şi
ţaţie este
investigare fotografică, microscopică, spectrală, fonică, analiză cu neutron etc.
nirea ca-
Din chimie sunt preluate metode de analiză necesare cercetării diverselor substanţe
prevede-
chimice toxice, drogurilor etc.
estigaţie,
Biologia a pus la dispoziţia criminalisticii metodele şi procedeele proprii de
rsoanelor
cercetare pentru analiza urmelor de materii organice, cum sunt petele de sânge, firele
ită, ori se
de păr, de salivă, de lichid spermatic, resturi vegetale şi chiar identificarea persoanei pe
rcetare a
baza amprentei genetice21.
în calcul
în sfârşit, datele oferite de matematică, contabilitate, statistică ş.a. sunt de un real
în cadrul
folos pentru criminalistică, în sensul că permit desfăşurarea unei activităţi calificate pe
ii sau ale
linia probării infracţiunilor.
rezidă în § 5. Tendinţe actuale în criminalistică
specifice
Despre criminalistică ca ştiinţă se spune, pe drept cuvânt, că aceasta contribuie cu
s audiere,
adevărat la lupta cu criminalitatea. Totodată, trebuie de menţionat că criminalistica, cu
or grafice
o bogată istorie şi multe merite în lupta cu criminalitatea, are încă anumite rezerve în
i urmelor ceea ce priveşte prevenirea, cercetarea şi descoperirea infracţiunilor.
irimentul, Ştiinţa criminalistică, ca şi orice alt sistem de cunoştinţe ştiinţifice, se află în
Tea de la iul permanentă dezvoltare şi schimbare atât cantitativ cât şi calitativ. Tendinţele acestui
lor, se proces, după mine, sunt: completările sistemului de cunoştinţe criminalistice la nivelul
deducţie, solicitărilor timpului; extinderea cercului de elemente criminalistice pe seama
elaborării noilor teorii particulare, aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnico-
strâns le- criminalistice performante, elaborarea şi utilizarea unor procedee tactice şi
îinalistice recomandări metodice adecvate.
descoperi Etapa actuală a dezvoltării criminalisticii, în afară de elaborarea problemelor
punctul teoriei generale, se caracterizează prin cercetările aprofundate ale subiectelor teoretice
normelor din alte compartimente ale ştiinţei criminalistice şi un accent deosebit se pune pe
teoriile particulare ale acestei ştiinţe, de exemplu, teoria situaţiilor de urmărire penală
:ă, ramura e din compartimentul tacticii criminalistice (situalogia
eficiente p a
stabili

20Stancu E. Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor. Partea I. Bucureşti, 1986, p. 13.

21Alecu Gh. Criminalistică: Curs universitar. Constanţa: „Ovidius University Press”, 2004, p. 14.
- 41 -
criminalistică)25, teoria învingerii împotrivirii în urmărirea penală din compartimentul
metodicii criminalistice26 etc.
Analizând starea actuală a criminalisticii, se poate spune că ea continuă să se dezvolte în
două direcţii principale: 1) extinderea potenţialului teoretic ca ştiinţă
şi disciplină de studiu, precum şi perfecţionarea elaborărilor criminalistice apli- lis
cative; 2) perfecţionarea mijloacelor tehnice, procedeelor tactice şi recomandări- ai
lor metodice, destinate sporirii activităţii organelor de urmărire penală, de exper- tizare, speciale de
investigaţie şi instanţelor de judecată22 23 24. ta
Una din sarcinile de bază ale criminalisticii actuale constă în reînnoirea şi ac
perfecţionarea arsenalului mijloacelor tehnico-criminalistice, procedeelor şi reco-
mandărilor tactico-metodice, mijloacelor informaţional-tehnologice de cercetare,
descoperire şi prevenire a infracţiunilor, ridicării eficacităţii şi calităţii activităţii de

utilizarea la cercetarea infracţiunilor informaţiei cu caracter criminalistic din sistemele

de supraveghere video, internet etc. Totodată, este necesar de a continua demonstrarea
posibilităţilor utilizării cu succes a rezultatelor criminalisticii şi în

na
expertiză. De exemplu, au apărut şi noi sarcini ca depistarea, ridicarea şi utilizarea urmelor electronice
(informaţiilor din calculatoare şi baze de date), obţinerea şi tai
alte domenii ale justiţiei (proces civil, contravenţional, economic etc.). *i
Solicitarea cunoştinţelor criminalistice, aplicarea datelor acesteia în alte ra- (&
muri ale dreptului, integrarea rezultatelor ştiinţifice au adus la schimbarea esenţială şi a obiectului
criminalisticii, care continuând să rămână una din impor- ■■
tantele ştiinţe ale ciclului juridico-penal, unde reflectă, în primul rând, legităţile P<
activităţii infracţionale, mecanismul şi urmele acesteia, în al doilea rând, este i
sursa de bază în elaborarea metodicilor şi recomandărilor nu doar de cercetare, p®
descoperire şi probare a infracţiunilor, dar şi constatare, probare a unor încălcări cd
de caracter contravenţional sau civil. 4ci
Acumularea datelor ştiinţifice din diverse domenii a adus la aceea că crimi-

nalistica la moment a depăşit propriile posibilităţi iniţiale şi a ieşit din limitele ştiinţei poliţieneşti, deci
ştiinţei doar despre infracţiuni şi cercetarea lor. Meto- |q
dele, procedeele şi mijloacele criminalistice deja de mai mult timp se aplică în ia
diverse ramuri ale jurisprudenţei. ol
Tendinţele actuale,ale dezvoltării criminalisticii sunt: Iii
1) Pentru primul compartiment - „Teoria generală sau introducere în Crimi-
nalistică”:
- dezvoltarea teoriei diagnosticării criminalistice;
- elaborarea teoriei activităţii infracţionale;

22Волчецкая T.C. Криминалистическая ситуалогия. Москва, 1997.

23Gheorghiţă M. Tratat de metodică criminalistică. Chişinău, 2015, p. 80-100.
24Ищенко Е.П., Топорков A.A. Криминалистика. Москва, 2010, с. 15-16.

-42-
 - crearea bazelor teoriei cercetării infracţiunilor;
- definitivarea tipologiei criminalistice a infractorilor.
2) Pentru compartimentul „Tehnica criminalistică”:
- dezvoltarea şi constituirea unor noi ramuri, cum ar fi - odorologia criminalistică;
fonoscopia criminalistică; tehnica exploziilor; examinarea criminalistică a materialelor
şi substanţelor etc.;
- implementarea în procesul de expertizare a obiectelor criminalistice, metodelor
şi mijloacelor performante de studiu, tehnologiilor şi nanotehnologiilor actuale.
3) Pentru compartimentul „Tactica criminalistică”:
- implementarea teoriei situalogiei criminalistice (situaţiilor de urmărire penală);
- dezvoltarea teoriilor particulare ale deciziilor, operaţiunilor, combinaţiilor
tactice;
- continuarea psihologizării tacticii criminalistice.
4) Pentru compartimentul „Metodica criminalistică”:
- elaborarea recomandărilor tipice de algoritmizare a procesului de cercetare a
infracţiunilor în baza modelelor (caracteristicilor) criminalistice ale categoriilor
(grupurilor) de infracţiuni;
- dezvoltarea metodicilor particulare de cercetare a alibiului, autocalomniei,
înscenării infracţiunilor ca forme clasice de împotrivire urmăririi penale, precum şi
cercetării infracţiunilor pe urme proaspete;
- elaborarea metodicilor particulare de cercetare a infracţiunilor contra păcii şi
securităţii omenirii, infracţiunilor de război; infracţiunilor informatice şi infracţiunilor
în domeniul telecomunicaţiilor; infracţiunilor contra bunei desfăşurări a activităţii în
sfera publică; infracţiunilor contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat;
infracţiunilor militare etc.
Se ştie că progresul tehnico-ştiinţific şi apariţia nanotehnologiilor sunt strâns legate
şi influenţează pozitiv cunoştinţele şi tehnicile criminalistice. Informatizarea galobală
a societăţii a adus deja într-o anumită măsură la tehnologizarea cri- minalisticii,
elaborării şi implementării tehnologiilor informaţionale şi digitale, în aceste condiţii,
criminalistica este silită să se conformeze proceselor modeme de dezvoltare şi
implementare a tehnologiilor corespunzătoare.
Capitolul II. ISTORIA APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII
CRIMINALISTICII

§ 1. Premisele apariţiei criminalisticii

Din cele mai vechi timpuri (din antichitate), actele antisociale au fost prohibite şi
incriminate, la început, prin reguli de morală, apoi prin reguli administrative, juridice
sau norme de drept.
Tot atunci, organele de menţinere a ordinii publice şi judiciare, care cercetau şi
examinau delictele şi crimele comise de diferiţi indivizi, activau doar în baza
experienţei practice, metodelor empirice şi barbare, acumulate pe parcursul mai multor
ani la descoperirea şi cercetarea acestora, sau a unor indicaţii, instrucţiuni, care deseori
nici pe departe nu corespundeau normelor umane sau actelor legislative. In a doua
jumătate a secolului XIX, în legătură cu dezlănţuirea activităţii infracţionale în
majoritatea ţărilor occidentale, organele respective nu mai erau în stare să facă faţă cu
metodele şi mijloacele primitive în lupta cu criminalitatea avansată. La necesităţile
societăţii au răspuns unii oameni cu o bogată experienţă practică din organe sau
oameni de ştiinţă, care şi-au adus aportul la consolidarea cunoştinţelor criminalistice,
fapt ce a servit drept premisă a apariţiei ştiinţei date.
începuturile elementelor sau informaţiilor (datelor) criminalistice se pot considera
pe drept:
1) depistarea falsurilor în acte scrise: „Lex cornelia de fals” - în Roma antică;
novelele lui Iustinian 49 şi 73 din anul 539;
2) utilizarea amprentelor digitale: încă judecătorul roman Quintilianus a folosit o
amprentă însângerată pentru a achita un fiu acuzat de omorârea tatălui său; semnarea
prin punerea de deget a contractelor în timpul dinastiei J’ang (China), sec. VIII şi a
documentelor oficiale în Persia, sec. XIV;
3) recunoaşterea recidiviştilor după semnalmente: Londra, sec. XVIII; E.F. Vidoq,
şeful poliţiei judiciare din Paris în timpul lui Napoleon I (Franţa).
Primele identificări ale criminalilor după proiectilul extras din corpul victimei, pe
baza defectelor de imprimare identice cu cele de pe proiectilele trase cu arma
suspectului, aparţin lui Henry Goddard (1835), prof. Lacassage (1889) şi Paul Jeserich
(1898)25.
Un rol deosebit la începuturile criminalisticii a avut şi medicina legală, care printre
primele a contribuit la apariţia criminalisticii ca ştiinţă.
Este de menţionat şi faptul că anumite elemente ale cunoştinţelor criminalistice deja
în secolul XIX le conţineau unele acte legislative, recomandări şi

-44-

25Ionescu L. Criminalistică. Bucureşti: Pro Universitatea, 2007, p. 18-20.

 instrucţiuni pentru anchetatori, jandarmi, poliţişti, procurori sau judecători, în unele
lucrări ştiinţifice. De exemplu, în anul 1826, apoi în 1838, în timpul domnului
Moldovei Mihail Grigoriu Sturza, la Iaşi, este editată Codica criminală, care era
compusă din două părţi: în prima parte constituită din 12 capitole (166 de articole) se
conţineau prevederi sau indicaţii generale referitor la regulile (Pravilele) de cercetare
ibite şi descoperire a faptelor criminaliceşti, prinderea şi cercetarea celui învinovăţit;
tive,
înfăţişarea celui învinovăţit; cercetarea martorilor etc. Tot aici era descrisă puterea
etau dovezilor şi cercetarea pricinilor faptelor criminaliceşti. în a doua parte a Codicii,
Daza constituită din 20 de capitole (cu 97 de articole), se regăseau faptele pentru care
mai criminalii puteau fi traşi la răspundere şi pedepsele ce puteau fi numite pentru acestea.
iuni, în art. 167 al Codicii se stipula că fapta criminalicească este o faptă oprită de Pravilă
;gis- sau o neurmare a unei lucrări poruncite de către Pravilă. Mai departe se descriu ce
itătii prezintă uciderea persoanei şi multiplele agravante ale acestei fapte; vătămarea
9
corporală; răpirea fecioriei; taparea de monede; punerea de foc sau aprinderea; furtul şi
erau tăinuirea lucrurilor furate; mărturiile mincinoase şi vicleane; îndoita cununie şi ţinerea
atea a două femei; clevetirea, ocara şi vătămarea cinstei altuia etc.
enţă în art. 187 al Codicii date se declara că, din toate faptele de vinovăţie, cea mai mare
area faptă se socoteşte a fi ridicarea împotriva stăpânirii şi împotriva orânduelii, sau
ate. cârmuirii ţării, deci împotriva Patriei26.
con- Tot în acea perioadă la Frankfurt pe Main (Germania) în 183 8-1841 a văzut lumina
tiparului îndrumarul cercetării judiciare, în două volume, autor Ludvig fon
tică;
Iaghemann. Primul volum al acestui îndrumar era dedicat problemelor teoretice ale
cercetării infracţiunilor, iar al doilea volum conţinea 344 de speţe din practica
blo-
cercetării, unele sfaturi şi recomandări referitor la esenţa anchetării 27.
său;
în Rusia ţaristă, cunoştinţele criminalistice au apărut în anii 30-40 ai sec. XIX, când
ina),
în 1832 a fost elaborat Codul legilor, care conţinea textele normelor de drept în
ПИ; vigoare, inclusiv a celor procesual-penale.
)• Tot în acea perioadă au apărut un şir de lucrări despre cercetarea infracţiunilor. De
mei, exemplu, în 1833 a fost publicată lucrarea lui N.Orlov Experienţa scurtei conduceri
urma pentru efectuarea cercetării cu indicaţiile decente legale, în 1841 a ieşit din tipar
Paul lucrarea lui Ia. Barşev Temeiul procedurii penale referitor la procedura penală
rusească, în 1849 a văzut lumina tiparului lucrarea lui N. Kalaido- vici îndrumarul
care efectuării cercetărilor penale28.

lina-
ri şi

26Codica criminală. A doua oară tipărită. Iaşi, 1838.

27Аверианова T.B., Белкин P.C., Корухов Ю.Г., Российская Е.Р. Криминалистика: Учебник для
вузов. 3-е издание. Москва: Норма, 2007, с. 1.
28Корма В.Д. Предварительные криминалистические исследования следов применения оружия:
Учебно-практическое пособие. Москва, 2005,-45- с. 7.
 în 1847, în timpul domniei lui Nicolae Şuţu, la Iaşi a fost tipărită lucrarea în- J titulată
Regulile ce urmează a se păzi în privegherea şi cercetarea vinovaţilor, unde erau descrise şi
unele reguli asemănătoare cu anumite prevederi de tactică şi metodică criminalistică.
în Rusia ţaristă în anul 1850, au apărut Regulile şi formele efectuării anchetei, alcătuite
după Codul legilor, autor E. Kolokolov29. Tot în acest an la Iaşi, în timpul J
domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbei, a fost editată Procedura Codicii criminale, î
care era constituită din mai multe cărţi (compartimente) şi conţinea în total 387 de * articole.
Această ediţie cuprindea indicaţii de procedură a aplicării Codicii crimi- nale pentru poliţia
judecătorească, pentru comisarii poliţiei, procurori 30.
începând cu 1858, William Herschel, oficial britanic în India, studiază timp de 10
ani amprentele persoanelor cu care face afaceri ajungând la concluzia că desenele
papilare diferă de la o persoană la alta şi nu se schimbă niciodată. Gândindu- se că ar
putea servi la identificarea criminalilor. în 1877 comunică această concluzie
inspectorului general al închisorii din Bengal, dar acesta ignoră informaţia
considerând-o delirantă.
Concomitent, Henry Faulds, un scoţian care preda fiziologia la o instituţie din
Tokio, este şi el interesat de amprentele digitale. După o amprentă imprimată cu
funingine pe un perete alb demontrează că cel arestat de poliţie nu este hoţul. în 1880
Faulds publică constatările sale în revista „Nature”, la care Herschel într-o replică dură
pretinde că el ar fi primul descoperitor. Niciunul nu obţine satisfacţie; dactiloscopia va
fi introdusă în Anglia ca sistem oficial de identificare criminală în 1900, adoptându-se
sistemul de clasificare elaborat de Edward Henry.
Sir Francis Galton publică în 1892 prima carte de dactiloscopie intitulată Fin- ger Prints,
care conţine principiile esenţiale ale identificării după amprente şi o amplă statistică 31.
în 1876, în cadrul prefecturii din Bucureşti este înfiinţat un Serviciu fotografic şi în 1879
România începe să practice fotografia judiciară, ceea ce a situat ţara pe unul dintre primele
locuri în Europa în acest domeniu32.
în 1882 Alphonse Bertillon, şeful Serviciului de identitate judiciară din Paris
(Franţa), a propus pentru implementare metoda de înregistrare antropometrică şi
identificare a infractorilor. Această metodă se bazează pe faptul că fiecare fiinţă umană
diferă de alta prin măsurile diverselor părţi ale corpului (cap, membre superioare şi
inferioare). Proporţiile se păstrează constant toată viaţa, chiar în condiţiile creşterii
(adolescenţă) şi descreşterii (bătrâneţe), şi deci sunt individua-

29Ibidem.
30Procedura Codicii criminale. Iaşi, 1850.
31Ionescu L. Op. cit., p. 19-20.
32Stancu E. Tratat de criminalistică, p. 31; Alecu Gh. Criminalistică. Constanţa, 2008, p. 14.

-46-
 r, le. Bertillon a ajuns la concluzia că luându-se în consideraţie numai 11 măsurători
;ă şansa de a le regăsi la o altă persoană ar fi de 1 la 4.191.304. Multe ţări europene au
adoptat acest sistem de identificare, inclusiv România. în 1888 Bertillon l-a
n,
perfecţionat, prin introducerea metodei „portretului-vorbit”, care combină - pe o
ul
singură fişă - caracteristicile capului, fotografiat din faţă şi din profil, cu măsurătorile
'e,
corporale şi cu alte particularităţi (de exemplu, cicatrice şi tatuaje) 33.
ie
Apariţia primelor fotografii la cercetarea cazurilor penale a fost atestată în anul
îi-
1879 în România. Astfel a fost pus începutul fotografiei judiciare, iar prin anul 1904
Ştefan Minovici a început fotografierea cadavrelor în scopul identificării lor.
de în 1884 în România se înfiinţează Cazierul central alfabetic, Divizia de cerce tări şi
>e- urmăriri a poliţiei capitalei, iar în 1992 - Serviciul de identificare antropo- metrică la
lu- Palatul Justiţiei din Bucureşti34.
>n- în anul 1895 în România, pe lângă Palatul Justiţiei din Bucureşti, s-a creat serviciul
ţia identificării judiciare, care, conform fişelor antropometrice în faţă şi în profil, precum
şi a amprentelor existente pe cele patru degete de la mâna dreaptă, putea stabili
lin complicitatea persoanei suspectate de comiterea unei acţiuni criminale concrete.
cu în anul 1914, după cercetările ştiinţifice respective, cu participarea activă şi
în nemijlocită a profesorilor Mina Minovici, Andrei lonescu şi a medicului-legist Sava
T-O Valentin, metoda antropometrică a fost înlocuită cu cea dactiloscopică de identificare.
ţie; După cum se ştie, ca ştiinţă de sine stătătoare, criminalistica a apărut la sfârşitul
tală sec. XIX. Pe atunci puţini cunoşteau ce prezintă această ştiinţă. însă ea şi-a dovedit
dreptul la existenţă şi de acum mai bine de 100 de ani se impune ca ştiinţă teoretico-
unşi aplicativă care contribuie la depistarea, descoperirea, cercetarea şi prevenirea
o infracţiunilor.
Apariţia criminalisticii ca ştiinţă, după cum se ştie, se datorează renumitului
afic profesor şi judecător de instrucţie, austriacului Hans Gross, care în anul 1893 a editat
ape
Manualul judecătorului de instrucţie, apoi, ulterior, a reeditat această lucrare în 1898
sub denumirea Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii 35.
'aris Meritul lui A. Bertillon, ca practician, constă în aceea că el a fondat anumite
:a şi compartimente ale tehnicii criminalistice (fotografia judiciar-operativă, antropo-
iintă metria, portretul vorbit), iar contribuţia principală îi aparţine lui H. Gross - el a creat
sistemul ştiinţific de cunoştinţe criminalistice. Dacă primul a fost eminent
9

nbre
ir în
dua-

33lonescu L. Op. cit., p. 19.

14 .
34Ibidem, p. 21.
35Stancu E. Tratat de criminalistică, p. 15.
-47-
 Trezesc un intt
practician şi avea înclinaţia spre latura practică, apoi al doilea s-a dovedit a fi un bun criminalisticii în (
teoretician, capabil să generalizeze practica criminalistică avansată şi să o expună într- man Jurgen Thon
un sistem armonios de cunoştinţe39. Căile de dezvolta
Criminalistica apare şi se dezvoltă ca o ştiinţă complexă, care permanent studiază tificării criminală
activitatea criminală şi activitatea organelor care luptă cu fenomenul dat şi în baza judiciare şi balisti
rezultatelor obţinute elaborează mijloace, metode şi procedee legale de combatere a în cea de-a doi
criminalităţii. în acest scop, criminalistica utilizează activ şi adaptează mijloace şi Criminalistica as
metode din alte ştiinţe, cum ar fi fizica, chimia, biologia, psihologia, psihiatria etc. ţia principală asa
Apariţia noii ştiinţe, pe bună dreptate, menţionează renumitul criminalist E. Stancu, Prin exemplifica»
a fost favorizată de progresul realizat în toate domeniile cunoaşterii umane, îndeosebi rării concrete a a
de revoluţia tehnico-ştiinţifică, aflată la primii săi paşi la sfârşitul secolului al XlX-lea rurilor, examinări
de ambalare, păşi în
şi începutul secolului XX. Fireşte, această necesitate obiectivă s-a impus şi într-un
moment în care mijloacele de luptă ale justiţiei penale împotriva criminalităţii
cartea Urs J.
Thorwald expu tor
deveniseră insuficiente faţă de creşterea numărului infractorilor, mereu mai versaţi, ei
ştiinţe în crini
înşişi folosind metode şi mijloace perfecţionate de operare 40.
demonstrează mi
Apariţia, constituirea şi dezvoltarea criminalisticii ţine, în primul rând, de ne-
bil acordat luciăl
cesitatea asigurării activităţii organelor de urmărire penală şi judecătoreşti, şi în al
infracţiuni. Nu s
doilea rând, de activitatea organelor speciale (operative) de investigaţie care realizează
condiţionate, pe <
funcţiile de combatere a criminalităţii.
pertizei judiciare în
Meritul lui H. Gross este de a fi cules, sistematizat şi sintetizat pentru prima oară
anul 1984 < cere a
într-un tot întreg nu numai propria experienţă, ci şi gândurile multor savanţi din diferite
cărţii lui J.
ţări ale lumii, care făceau acelaşi lucru pe căi diferite. O contribuţie valoroasă în
nalisticii şi consl
dezvoltarea criminalisticii au adus şi alţi savanţi care au stat la izvoarele ei: Alphonse
dactiloscopiei, no
Bertillon (Franţa), Francis Galton, Henry Faulds, William Herschel (Anglia), Rudolf
Reiss şi Robert Heindl (Germania), Johan Purkinje (Cehoslovacia), Ioan Vucetici §2.C
(Argentina), E. Burinski, V. Lebedev, N. Makaren- ko (Federaţia Rusă), Mina, Nicolae, în perioada al
Ştefan Minovici (România) şi mulţi alţii. Criminalistica -
A. Bertillon, spre exemplu, a propus pentru prima oară sistemul ştiinţific de se efectuau oara
înregistrare a infractorilor (antropometria), bazat pe măsurarea unor anumite părţi metodice. Toată
invariabile ale corpului uman (a. 1883), a elaborat metodica specială de fotografiere a chiar şi de către
infractorilor conform regulilor de fotografiere identificaţionale (semnalmente) şi a se pregăteau, în ]
aplicat o metodică nouă de descriere a persoanei infractorului în scopul identificării Criminalistica
(prototipul actualului „portret vorbit”). Tot el, pentru prima oară în ţările europene, a odată cu înfiinţa
pus începutul utilizării dactiloscopiei în dezvăluirea infracţiunilor (Paris, anul anul 1959.
1902). Activitatea a
39
Gheorghiţă M. Criminalistica. Partea I. Introducere în criminalistică. Chişinău, 1995, p. 5. anchetatorii din <
40
Stancu E. Op. cit., p. 15.
* RSSM - Rqa

-48-
 idit a fi un
ată şi să o
Trezesc un interes viu şi prezintă o valoare incontestabilă în studierea istoriei
lanent stu-
criminalisticii în Occident cărţile ştiinţifico-publicistice ale scriitorului vest-ger- man
enul dat şi ; Jurgen Thorwald. Astfel, în prima sa operă O sută de ani ai criminalisticii. Căile de
legale de iv dezvoltare a criminalisticii (1974), J. Thorwald a expus istoria identificării
şi adap- gia, criminalistice, etapele de dezvoltare a medicinei judiciare, toxicologiei judiciare şi
psiho- balisticii judiciare.
în cea de-a doua carte a sa din această serie, tradusă în limba rusă şi intitulată
:riminalist
Criminalistica astăzi. Dezvoltarea serologiei judiciare (1980), a concentrat atenţia
cunoaşterii
principală asupra problemelor de istorie a dezvoltării cercetărilor sângelui. Prin
i la sfârşitul
exemplificarea acţiunilor penale concrete, s-a demonstrat importanţa cooperării
itate obiec-
concrete a criminaliştilor şi medicilor-legişti în problemele cercetării omorurilor,
iţiei penale examinării meticuloase a locului acestor infracţiuni, respectării regulilor de ambalare,
mărului păstrare şi cercetare a probelor materiale etc.
in- în cartea Urme în praf. Dezvoltarea chimiei şi biologiei judiciare (1982) J.
;rfecţionate Thorwald expune aspectele utilizării realizărilor fizicii, chimiei, biologiei şi altor
ştiinţe în criminalistică, în special, pe baza exemplelor din practica judiciară,
rând, de ne-
demonstrează munca migăloasă a experţilor-criminalişti, ajutorul lor considerabil
toreşti, şi în
acordat lucrătorilor de anchetă în dezvăluirea celor mai diverse şi periculoase
»tigaţie care
infracţiuni. Nu se face abstracţie chiar şi de erorile şi lacunele anchetatorilor,
condiţionate, pe de o parte, de subaprecierea şi necunoaşterea posibilităţilor expertizei
►entru prima
judiciare, pe de altă parte, de supraaprecierea unor metode de cercetare.
altor savanţi )
în anul 1984 editura „Progress” (Moscova) propune cititorilor o nouă traducere a
contribuţie au
cărţii lui J. Thorwald 100 de ani ai criminalisticii, intitulată Secolul criminalisticii şi
stat la iz- lds,
constituită din patru compartimente independente, consacrate istoriei dactiloscopiei,
William ian
medicinei judiciare, toxicologiei judiciare şi balisticii judiciare.
Purkinje N.
Makaren- § 2. Criminalistica în RSSM41 şi Republica Moldova
nulţi alţii.
în perioada aflării RSSM în componenţa Uniunii Sovietice (anii 1940-1991)
1 ştiinţific de
Criminalistica - în calitate de ştiinţă în acest teritoriu, în fond, nu exista. Aici nu se
inor anumite
efectuau oarecare cercetări criminalistice, nu se elaborau lucrări ştiinţifice sau
>ecială de fo-
metodice. Toată activitatea ştiinţifică în acea perioadă se efectua la Moscova, chiar şi
ţionale (sem- de către unii reprezentanţi din Moldova sovietică. Tot în afara republicii se pregăteau,
fractorului în în principiu, şi cadrele de criminalişti.
pentru prima a Criminalistica - ca obiect de studiu în Moldova sovietică, a fost introdusă odată cu
dezvăluirea înfiinţarea Facultăţii de Drept la Universitatea de Stat din Chişinău în anul 1959.
Activitatea criminalistică în perioada indicată în RSSM era efectuată de către
inău, 1995, p. 5. anchetatorii din cadrul Procuraturii, Ministerului Afacerilor Interne şi Comitetu-
41
RSSM - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

-49-
 pertize Ju< şi
Regulai
specializai
lui Securităţii de Stat. Asigurarea tehnico-criminalistică la efectuarea unor acţiuni Ca sare
procesuale din cadrul cercetării infracţiunilor şi acordarea sprijinului tehnico-cri- 1) efec
minalistic serviciilor operative era pusă în sarcina specialiştilor-criminalişti din form legis
organele nominalizate. Tot ei efectuau examinarea probelor materiale şi elaborau judiciară;
concluzii ale specialiştilor sau efectuau unele expertize criminalistice simple. Ex- 2) gen«
pertizele complexe pentru organele de urmărire penală şi instanţele de judecată se tehnico-şt
realizau de către instituţiile de expertiză jidiciară din Odesa, Kiev, Harkov (Ucraina) judiciare f
sau erau adresate Institutului Unional de Cercetări Ştiinţifice şi Expertiză Judiciară din 3) insti
Moscova. 4)aco« şi
Doar la 28 iunie 1962, prin Ordonanţa de Guvern nr. 535-p, în componenţa constată lor
Universităţii de Stat din Chişinău (actualmente, USM) a fost creat Laboratorul tehnici
Criminalistic de Cercetări Ştiinţifice în domeniul Expertizei Judiciare. Conform 5) studi
Regulamentului acestui Laborator, aprobat prin Ordonanţa Consiliului de Miniştri nr.49 colaborau
din 2 februarie 1963, el este o instituţie specializată în domeniul expertizei judiciare şi scopul pa
efectuează cercetările corpurilor delicte, din însărcinările organelor de anchetă, O altă i
procurorilor şi instanţelor de judecată, pe baze ştiinţifice, utilizând datele ştiinţei nico-Crini de
criminalistice şi ale altor ştiinţe. Poliţie;
Din însărcinările organelor de anchetă, procurorilor şi instanţelor de judecată din specializa rea
alte republici sovietice, în Laborator puteau fi efectuate doar expertize repetate. expert
La 1 ianuarie 1966 în componenţa Laboratorului nominalizat activau 10 experţi ştiinţifice,
judiciari, dintre care 6 experţi-criminalişti şi 4 experţi autotehnici. apoi şi la j nu
Odată cu crearea Ministerului de Justiţie al RSSM, în anul 1971, Laboratorul sunt po
Criminalistic de Cercetări Ştiinţifice în domeniul Expertizei Judiciare a fost scos din Cu cen
subordinea Universităţii şi transferat în componenţa Ministerului nominalizat. Ulterior ce, sunt pi ve
a fost schimbată şi denumirea acestuia în Laboratorul Criminalistic Central de ale Fac
Cercetări Ştiinţifice în domeniul Expertizei Judiciare. La cele două secţii: de expertize acestor ad in
criminalistice şi autotehnice, structura Laboratorului se dezvoltă, la început prin domeni in
crearea secţiei de expertize contabile, apoi expertize tehnice inginereşti, fizico-chimice anul 19
etc. mână: Cri
După proclamarea independenţei Republicii Moldova, în baza unei Hotărâri de este elabo lor
Guvern, Laboratorul Criminalistic Central de Cercetări Ştiinţifice în domeniul oonf.t VOLH:
Expertizei Judiciare este transformat în Institutul Republican de Expertiză Judiciară şi Eh editată hie
Criminalistică de pe lângă Ministerul Justiţiei. Ca Institut unitatea dată avea dubla
subordine: pe linie practică, în scopul asigurării organelor de urmărire penală şi
judecătoreşti - cu expertizele necesare pe cauzele penale, civile şi contravenţionale -
Ministerului Justiţiei, iar pe linie ştiinţifică - Academiei de Ştiinţe. Dat fiind faptul că
Institutul nu putea fi acreditat ştiinţific (din lipsa specialiştilor cu grade ştiinţifice), prin Hotărârea de Guvern
nr.1052 din 12 septembrie 2006, el este reorganizat, prin transformare, în Centrul Naţional de Ex

-50-
 icţiuni
co-cri- pertize Judiciare (CNEJ) de pe lângă Ministerul Justiţiei. Totodată, a fost aprobat şi
sti din Regulamentul Centrului prin care s-a stabilit că acesta este o instituţie de stat
9

aborau specializată în sfera efectuării expertizelor judiciare.

ile. Ex- Ca sarcini principale ale Centrului, prin Regulament, au fost determinate:
îdecată 1) efectuarea expertizelor judiciare şi constatărilor tehnico-ştiinţifice conform
Harko legislaţiei procesuale şi altor acte normative ce reglementează expertiza judiciară;
v 2) generalizarea şi analiza practicii de efectuare a expertizelor şi constatărilor
Exper- tehnico-ştiinţifice, elaborarea şi realizarea măsurilor de perfecţionare a expertizei
judiciare şi altor genuri de cercetări;
xtnenţa 3) instruirea şi reciclarea experţilor judiciari ai Centrului;
oratorul 4) acordarea ajutorului metodic filialelor Centrului la efectuarea expertizelor
Conform
şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, coordonarea activităţii acestora şi asigurarea lor
Miniştri
tehnico-materială;
tpertizei
5) studierea realizărilor ştiinţifice ale altor ţări în domeniul expertizei
rganelor
judiciare, colaborarea cu alte instituţii de profil, organizaţii ştiinţifice şi de învăţământ,
atilizând
în scopul perfecţionării practicii de expertiză şi extinderii posibilităţilor acesteia.
ecată din O altă instituţie specializată în domeniul ştiinţelor forensic este Direcţia Teh- nico-
»etate, Criminalistică şi de Expertiză Judiciară (DTCEJ) a Inspectoratului General de Poliţie al
tivau 10 MAI. Aceste două instituţii, DTCEJ şi CNEJ, ca de altfel şi altele cu specializarea
ci. respectivă, sunt preocupate doar de activităţile practice - efectuarea expertizelor
boratorul judiciare, şi nu de cercetările criminalistice, elaborarea lucrărilor ştiinţifice, care ar
fost scos contribui la dezvoltarea ştiinţei criminalistice în primul rând, apoi şi la perfecţionarea
nominali- practicii în acest domeniu, în al doilea rând. în faţa lor nu sunt puse aceste sarcini şi ei
minalistic nu dispun de cadrele respective.
cele două Cu cercetările în domeniul criminalisticii, după destrămarea Uniunii Sovietice, sunt
ui se dez- preocupaţi oamenii de ştiinţă şi cadrele didactice de la catedrele respective ale
ze tehnice Facultăţilor de Drept ale USM, ULIM, Academiei de Poliţie. Ca rezultat al acestor
activităţi ştiinţifice şi metodice, în RM au fost elaborate mai multe lucrări în domeniul
:i criminalisticii. Printre cele mai valoroase menţionăm următoarele: în anul 1995 la
Hotărâri : în Chişinău a apărut primul manual de criminalistică în limba română: Criminalistica.
dome- ; Partea I (autor: conf.univ. dr. M.Gheorghiţă), în anul 1996 este elaborat un alt manual
Expertiză ut de criminalistică, vol.I - Tehnica criminalistică (autor: conf.univ. dr. S.Doraş), în anul
unitatea îelor 1999 a văzut lumina tiparului Criminalistica, vol.II: Elemente de tactică (autor:
de ur- nale, conf.univ. dr. S.Doraş). în acelaşi an a fost editată lucrarea Urmele infracţiunii (autor:
civile conf.univ. dr.Gh.Golubenco). Acelaşi autor în anul 2008 a elaborat studiul monografic
Academiei c Criminalistica: obiect, sistem, istorie. Cunoscutul criminalist S. Doraş în anul 2011 a
(din lipsa din elaborat manualul inte-
12 sep- onal
de Ex-

- 51 -
grai - Criminalistica, iar în 2015 M.Gheorghiţă a elaborat Tratatul de metodică
criminalistică. Prin aceste şi alte elaborări de specialitate, participări şi prezentări de
referate la conferinţe, simpozioane naţionale şi internaţionale cu privire la Cri-
minalistică, publicaţii ştiinţifice în reviste de specialitate, în modul corespunzător
modest se contribuie la dezvoltarea acestei ştiinţe clasice, pe care nu o putem numi
autohtonă.

§ 3. Dezvoltarea şcolii româneşti de criminalistică şi a învăţământului

criminalistic în România
Conform unei axiome, progresele realizate pe plan mondial în domeniul cri-
minalisticii au pătruns în România destul de timid şi uneori inconstant în cea de-a doua
jumătate a secolului al XlX-lea. Anumite rezultate ce au fost obţinute totuşi pe această
cale în România la acea vreme se datorează pasiunii şi notorietăţii ştiinţifice ale unor
savanţi români progresişti şi ale altor personalităţi, cum a fost cazul domnitorului
Nicolae Şuţu, care în anul 1847 a tipărit la Iaşi lucrarea intitulată Regulile ce urmează
a se păzi în privegherea şi cercetarea vinovaţilor. în această lucrare autorul descrie şi
unele reguli de tactică şi metodică criminalistică42.
Evidenţierea contribuţiei aduse de unele personalităţi române la dezvoltarea
criminalisticii este în prezent cu atât mai necesară, cu cât lucrările de specialitate ale
acestora au fost foarte puţin popularizate, ceea ce a creat mult timp o falsă impresie că
dezvoltarea şcolii româneşti de criminalistică s-ar datora nu specialiştilor autohtoni, ci
altora de peste hotare43. în realitate, unele contribuţii româneşti din acele timpuri se
situau la nivelul celor din unele ţări avansate sau constituiau chiar exemple de
pionierat în domeniul criminalisticii.
După cum a fost menţionat, fotografia judiciară a fost implementată în România în
anul 1879. Ceva mai târziu, în anul 1904, dr. Nicolae Minovici scrie un articol
consacrat fotografiei judiciare, iar dr. Ştefan Minovici abordează problema
fotografierii cadavrelor pentru stabilirea identităţii acestora.
în 1893 la Craiova este publicat Manualul ofiţerului de poliţie judiciară întocmit de
judecătorul de la tribunalul Romanaţi Alexiu Ion Nicolae, în care se tratează reguli
precise cu privire la deplasarea la faţa locului, ridicarea corpurilor delicte şi
reconstituirea. Totodată, autorul insistă asupra spiritului de observaţie de care trebuie
să dea dovadă poliţistul, în orice situaţie s-ar afla.
în aceeaşi perioadă la Bucureşti a fost înfiinţat Serviciul de identificare judiciară,
care folosea fişe antropometrice, cu fotografii faţă şi profil, precum şi cu am-
42
Olaru I. Dezvoltarea şcolii româneşti de criminalistică / Şcoala românească de criminalistică.
Bucureşti, 1975, p. 23.
43
Dobrogeanu E. Poliţia ştiinţifică în bibliografia română. Focşani, 1940, p. 13.

-52-
 •todică
zentări
laCri-
prentele primelor patru degete de la mâna dreaptă. Cum sistemul antropometric s-a
înzător
dovedit a fi destul de greoi şi imprecis, au fost căutate alte mijloace tehnico- ştiinţifice
putem
de identificare, ajungându-se în scurt timp la dactiloscopie. Profesorul dr. Mina
Minovici, în baza unor experimente efectuate timp de cincisprezece ani, obţine în anul
1909 primele rezultate în identificarea infractorilor pe baza urmelor digitale36.
ntului în anul 1914 în România este efectuată prima expertiză dactiloscopică de către
expertul N.Episcopescu, şeful Serviciului de identitate şi fotografie din Poliţia
iul cri- în capitalei, cadru proaspăt specializat la Paris şi Roma 37.
cea O contribuţie substanţială la clasificarea decadactilară a amprentelor digitale ale
bţinute infractorilor condamnaţi a avut-o şi dr. Andrei Ionescu, care a obţinut rezultate
lotorie- , superioare anilor precedenţi în identificarea dactiloscopică, adaptând în România
cum a metoda lui Juan Vucetich. în anul 1911 el înfiinţează un cazier de identificare
ucrarea dactiloscopică pe lângă Parchetul Tribunalului Ilfov, care apoi înlocuieşte fostul
vaţilor. serviciu antropometric al prof. N.Minovici38.
rimina- Pe parcursul câtorva decenii, până la 1945, au apărut în domeniul dactilosco- piei
lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, cum sunt Dactiloscopia în serviciul justiţiei; O
/oltarea pagină din trecutul dactiloscopiei şi Manual de dactiloscopie, toate scrise de dr.
Calitate Valentin Sava.
lisă im- Concomitent cu investigaţiile din domeniul dactiloscopiei, s-a intensificat cer-
cialişti- cetarea ştiinţifică şi în alte domenii ale criminalisticii, în special în direcţia examinării
mâneşti tehnice a documentelor şi a identificării persoanei după scris. Pe baza acestor
istituiau cercetări, în anul 1900, dr. Ştefan Minovici a tipărit lucrarea Falsurile în documente şi
fotografia în serviciul justiţiei. Acelaşi autor a publicat în anul 1915, în Buletinul
i Româ- Academiei Române, invenţia „Aparat general macro- şi micro- fotografic pentru
ie un ar- identificarea grafică şi a falsului în înscrisuri”.
roblema Criminalistul M. Moldoveanu scrie în 1910 lucrarea Tratatul de grafologie şi
expertiză în falsuri de Acte, Bancnote, Testamente, Chitanţe, Poliţe, Timbre, Mărci,
tdiciară i
Monete, Ştampile, Efigii etc., iar Traian Ulic publică în 1914, printre altele, lucrarea
care se
Expertiza grafică, precum şi alte cercetări proprii domeniului tehnicii criminalistice 39.
«purilor
După Primul Război Mondial s-a extins sfera preocupărilor teoretico-aplica- tive
»servaţie
ale diferiţilor criminalişti, printre care un merit deosebit îi revine lui Henri Stahl,
profesor la Şcoala superioară de arhivistică şi paleografie. Acesta publică în perioada
e judici- respectivă diverse lucrări, printre care Grafologia şi expertizele în
li cu am-
rriminalis-

36Alecu Gh. Op. cit., p. 16.

37Câijan L. Tratat de criminalistică. Bucureşti, 2005, p. 48.
38Ibidem, p. 47.
39Alecu Gh. Op. cit., p. 16.
-53-
scrieri-, Falsuri, fraude şl raze ultraviolete; Expertiza grafică; Tratat de grafologie şi
expertiza în falsuri şi altele. La Cluj, prof. Mihail Kembach scrie în anul 1928 lucrarea
Expertiza grafică ştiinţifică şi experţii caligrafi. Iar în domeniul traseologiei sunt de
remarcat preocupările criminalistului Grigore Sevescu, care efectuează experimentări
privind reconstituirea documentelor distruse, mulajele urmelor plantare, ilustrarea
expertizelor cu schiţe şi planuri.
Ca o consecinţă a extinderii posibilităţilor de identificare şi a creşterii numărului
infracţiunilor, de o atenţie tot mai mare se bucură tactica cercetării la faţa locului.
Astfel, în anul 1929, criminaliştii Victor Petrescu şi Dumitru Panaitescu au elaborat
instrucţiuni practice pentru cercetări la faţa locului a crimelor, spargerilor etc.
Activitatea criminalistică românească a început să fie răspândită şi peste hotare, îndeosebi
în Franţa, prin publicarea unor lucrări cuprinzând metode şi tehnici criminalistice care s-au
bucurat de aprecierea specialiştilor străini pentru originalitatea şi eficienţa lor practică.
Acestea au apărut în revistele „Poliţia modernă”, „Poliţia română”, „Revista de drept penal şi
ştiinţă penitenciară”, „Revista de 1 medicină legală” şi altele. I
O activitate susţinută în domeniul criminalisticii a desfăşurat, începând cu I anul 1931, dr.
Constantin Ţurai, aria preocupărilor sale fiind îndeosebi dactilo- * scopia; el publică în anul
1937 lucrarea Elemente de poliţie tehnică, apoi prezintă ;
o fundamentare ştiinţifică a întregii activităţi a organelor judiciare din România. | Tot el în
anul 1932 a efectuat prima expertiză balistică în România. Din acest an, la locul crimelor şi
spargerilor se deplasa împreună cu organele de cercetare judiciară şi un cadru de la biroul de
identificare48.
Un moment important l-a constituit anul 1948, când criminalistica, drept urmare a
reformei învăţământului, devine obiect de studiu la facultăţile de drept din România.
Şcoala românească de criminalistică s-a dezvoltat şi ca urmare a asigurării bazei
materiale necesare, concretizată în dotarea cu aparatură şi mijloace de activitate a
Serviciului tehnico-ştiinţific din Direcţia generală a miliţiei, a secţiilor tehnico-
ştiinţifice regionale şi laboratoarelor de criminalistică de la facultăţile de drept.
Introducerea unor metode modeme de analiză fizico-chimică a urmelor şi obiectelor
ridicate de la locul infracţiunii a constituit, la rândul său, un evident progres în
dezvoltarea criminalisticii ca ştiinţă şi ramură de drept.
Un pas important de ordin organizatoric şi o dovadă concludentă a sprijinului
aplicării criminalisticii în activitatea curentă a justiţiei l-a constituit înfiinţarea
Institutului de Criminalistică din cadrul Procuraturii Generale (1956), cu cabinete
criminalistice teritoriale, precum şi a Laboratorului central de expertize
48
Cârjan L. Op. cit., p. 61.

-54-
 rfo-
.nul criminalistice de pe lângă Ministerul Justiţiei (1959), cu cele două laboratoare
aiul interjudeţene - Bucureşti şi Cluj.
:are în 1968 a fost inaugurat Institutul de Criminalistică din Inspectoratul general al
jele miliţiei (poliţiei), ca urmare a reorganizării fostului Serviciu tehnico-şti- inţific.
Principalele sale domenii de activitate au fost orientate în următoarele direcţii:
mă- acordarea asistenţei de specialitate prin participare la efectuarea cercetării la faţa
faţa locului în cazuri deosebite, efectuarea de expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice cu
;scu grad mare de dificultate, identificarea infractorilor, a persoanelor cu identitate
par- necunoscută şi a cadavrelor, cercetarea ştiinţifică aplicativă, elaborarea lucrărilor de
tehnică, tactică şi metodică criminalistică necesare pregătirii cadrelor de miliţie şi
lota- efectuării controlului, sprijinului şi îndrumării birourilor criminalistice judeţene.
rnici Activitatea Institutului de criminalistică a fost orientată la introducerea în practică a
^na- noilor metode de cercetare criminalistică, îndeosebi a microurmelor, la diversitatea
nă”, metodelor de examinare prin folosirea realizărilor de ultimă oră din domeniul
a de microscopiei electronice, a calculatoarelor, gazcromatografiei, foneticii, antropologiei,
balisticii şi a capcanelor criminalistice. De asemenea, se studiază problema codificării
d im- presiunilor şi urmelor papilare, precum şi a scrisului pentru a utiliza calculatorul şi
cu în aceste domenii.
;tilo- Printr-o colaborare cu alţi specialişti români au fost obţinute rezultate interesante în
zintă folosirea radiaţiilor „X”, gama şi beta, a cromatografiei şi spectrofoto- metriei. O
ânia. contribuţie originală la dezvoltarea criminalisticii prezintă şi metoda de reconstituire a
acest fizionomiei persoanei după craniu, realizată de cunoscutul om de ştiinţă român dr.
etare Rişcuţia Cantemir şi folosită cu rezultate bune atât în cadrul institutului, cât şi pe plan
mondial49.
pt ur-
în 1951 la Facultatea de Drept din Bucureşti conf.univ. dr.Camil Suciu a elaborat şi
drept
multiplicat, prin dactilografiere, primul curs de Criminalistică, ţinut în învăţământul
urării le superior juridic, care delimita exact obiectul şi metoda acestei ştiinţe, problemele şi
acriilor relaţiile ei cu ştiinţele juridice, cele ale naturii şi cu activitatea practică a organelor de
ile de urmărire penală. Primul manual de criminalistică în România, de asemenea, este
îlor şi elaborat de conf.univ. dr. Camil Suciu în 1963, iar cel de-al doilea, cuprinzând o tratare
/ident mai amplă a problemelor şi metodelor criminalistice, apare în 1972 sub semnătura
aceluiaşi autor.
rijinu- Ulterior, o contribuţie deosebită a adus la dezvoltarea ştiinţei şi obiectului de studiu
înfiin- Criminalistica prof.univ. dr. E. Stancu. Manualele şi tratatele de Criminalistică ale
6), cu acestui renumit om de ştiinţă servesc ca surse de cunoştinţe criminalistice la toate
jertize Facultăţile de Drept din ţară şi din apropiata vecinătate. Nu se poate trece cu vederea şi
contribuţia în Criminalistică făcută de prof. univ.
49
AlecuGh. Op. cit., p. 18.

-55-
dr. V.Bercheşan, prof.univ. dr.L.Ionescu, conf.univ. dr. D.Voinea, conf. univ. dr. N. tare, dq
Văduva, conf. univ. dr. Gh.Alecu, conf. univ. dr. Gh.Păşescu şi alţii. glonţul î
Un rol deosebit în promovarea cunoştinţelor de criminalistică şi dezvoltarea acestei de asen
ştiinţe pe anumite direcţii îi revine şi Asociaţiei Criminaliştilor din România (ACR), de cerc«
fondată în baza Hotărârii de Guvern. Datorită Secretarului General al acestei Asociaţii,
loaceka
tajuluiţ
prof. V.Lăpăduşi, ACR, sistematic, de unu-două ori pe an organizează şi petrece
Cutţ
conferinţe, simpozioane naţionale şi internaţionale pe cele mai diverse şi stringente
deocaxn
probleme criminalistice. La aceste întruniri de specialitate ale criminaliştilor, în afară
seşte ŞM
de participările cu referate a reprezentanţelor din mai multe ţări, sunt organizate şi
expoziţii de tehnică criminalistică performantă, precum şi literatură de specialitate,
cu num]
editată în ultima perioadă de timp. teze lea
Ridicarea criminalisticii pe o treaptă superioară în România a fost impusă de
fracţiuni
perfecţionarea activităţii unor laboratoare criminalistice, inclusiv reorganizarea lor. în
confrMq
acest context, este de menţionat şi activitatea Institutului Naţional de Criminalistică al COCnfMţ
Inspectoratului General de Poliţie (IGPR). Prin dotarea, specializarea cadrelor şi de orie»
caracterul ştiinţific aplicativ al activităţii sale, precum şi prin legăturile pe care le francez
cultivă cu alte organe ale Ministerului de Interne şi cu celelalte organe judiciare, !
inclusiv prin elaborarea de lucrări în domeniile tehnicii, tacticii şi metodicii
criminalistice, această instituţie aduce o contribuţie de seamă la prevenirea, cercetarea
şi descoperirea infracţiunilor, valorificând pe un plan superior experienţa şi tradiţia
şcolii româneşti de criminalistică.
în prezent Institutul Naţional de Criminalistică al IGPR posedă cele mai modeme
tehnologii de depistare, ridicare şi examinare a urmelor infracţiunilor şi infractorilor,
precum şi a obiectelor materiale de probă, având la dispoziţie aparatură nouă, unele
echipamente de ultima generaţie, asistate de calculatoare şi soft-uri performante.

§ 4. Criminalistica în ţările occidentale

De remarcat că, existând mai bine de 100 de ani, criminalistica în statele oc-
cidentale s-a transformat într-o disciplină ştiinţifică dezvoltată de factură poliţienească,
care exercită o influenţă considerabilă asupra activităţii de combatere a criminalităţii.
Creşterea criminalităţii, inclusiv a celei organizate, profesionale şi transnaţionale, Ca fi
perfecţionarea continuă a mijloacelor şi metodelor de săvârşire a infracţiunilor
determină statele occidentale să aloce tot mai multe mijloace pentru întreţinerea Odei por
poliţiei, perfecţionarea metodelor şi tacticii ei de lucru, pentru înzestrarea ei cu tehnică lefii
performantă.
Succese remarcabile înscriu criminaliştii străini în domeniul elaborării procedeelor
* The 5
înregistrării penale, fotografiei şi înregistrării video operative şi de cerce Ghe =
rp. Cn-fli

-56-
 1 univ. dr.

:zvol tarea
tare, depistării şi ridicării urmelor, identificării armelor după tuburile de cartuş, glonţul
lin Româ-
împuşcat, amprentei genetice, odorologiei etc. Paşi enormi s-au realizat, de asemenea,
ii General
la instalarea sistemelor de semnalizare, automatizarea proceselor de cercetare şi
ori pe an expertiză, în organizarea deplasării la faţa locului, utilizarea mijloacelor modeme de
ile pe cele telecomunicaţii (radioului, telefoniei, televiziunii şi apara- tajului special).
2 speciali- Cu toate acestea, un neajuns al criminalisticii occidentale constă în faptul că ea
înţelor din deocamdată nu are o teorie ştiinţifică integral dezvoltată. Despre aceasta mărturiseşte
■formantă, şi criminalistul american praf. P. Kurk: „în domeniul criminalisticii se atestă un
neajuns serios - lipsa teoriei şi a principiilor fundamentale, ceea ce contrastează cu
impusă de
numerosul sortiment de procedee tehnice” 40. Caracterul nedefinitivat al multor teze
rganizarea îal
teoretice ale tacticii criminalistice şi metodicii de cercetare a unor tipuri de infracţiuni
de Cri- a condus la aceea că majoritatea juriştilor din Occident împărtăşesc opinia conform
»pecializa- căreia criminalistica nu e o ştiinţă independentă, ci, în cel mai bun caz, un
prin legă- u compartiment al criminologiei. Alţii consideră criminalistica o disciplină tehnică de
celelalte cii, orientare poliţienească, cu caracter pur practic. Astfel, în opinia criminalistului francez
tacticii imă la Ş. Sanie, criminalistica nu-şi are metoda şi obiectul său de studiu, ea recurge la
pre- in metodele şi datele altor ştiinţe. Criminalistul american L.Bradford nu vede
superior criminalistica altfel decât reprezentând unele compartimente ale practicii chimiei
analitice, fizicii aplicate, microscopiei, biochimiei, fotografiei etc. în majoritatea lor,
le mai mo- reprezentanţii criminalişti occidentali o consideră ca o ştiinţă de profil nejuridic şi se
ţiunilor şi străduie să o izoleze de normele juridice, respingând metodele ştiinţifice de cunoaştere,
oziţie apa- descoperire şi cercetare a infracţiunilor, proprii criminalisticii 41.
ulatoare şi Fondatorul criminalisticii clasice, recunoscută practic în toată lumea, H.Gross scria
la timpul său: „Urmele infracţiunii, găsite şi utilizate, desenele tehnice exercitate cu
acurateţe, chiar fiind destul de simple, un oarecare preparat microscopic,
corespondenţa descifrată, fotografiile, tatuajul, reconstituirea scrisorii carbonizate,
vreo măsură exactă şi esenţa altor mii de aceste realităţi nu-s altceva decât martori
statele incoruptibili, neacceptând dezminţiri, în acelaşi timp acceptând verificarea
oc- :tură permanentă, martori, în privinţa cărora se exclude posibilitatea erorii, tratarea
poliţi- unilaterală, rea-voinţa.
ombatere a Cu fiecare succes al criminalisticii scade importanţa mărturiilor şi, concomitent,
fesionale şi creşte importanţa probelor reale, adică materiale” 42.
săvârşire a Orientarea criminalisticii occidentale spre „martorii taciţi” ori spre metodele pur
tehnice de depistare şi utilizare a probelor continuă să fie caracteristică şi în prezent,
ijloace pen-
procedeelor tactice de cercetare acordându-li-se foarte puţină atenţie.
tcru, pentru
nării proce-
şi de cerce

40The Jurnal or Criminal Law. Criminology and Police Science, 1963, no. 2.
41Gheorghiţă M. Op. cit., p. 39.
42Гросс Г. Руководство для следователей как система криминалистики. Перев. с нем. Санкт-
Петербург, 1908, с. 12-13.
 în aceste ţări, predomină accepţiunea criminalisticii ca a unei tehnici poliţieneşti, a
unei arte a descoperirii şi cercetării infracţiunii, utilizând succesele ştiinţelor reale şi
tehnice. Totodată, criminaliştii străini nu acordă importanţa necesară elaborării
metodologiei, analizei obiectului şi naturii acestei ştiinţe. Ca urmare, statutul
criminalisticii în sistemul altor ştiinţe, inclusiv al celor juridice, nu este bine determinat
şi unanim recunoscut. Diferenţele se evidenţiază chiar şi în denumire: în Germania, de
rând cu termenul „criminalistică”, se utilizează termenii „criminalistica natural-
ştiinţifică” (Naturwissenschaftliche Kriminalistik) şi „ştiinţa poliţienească”
(Polizeiwissenchaft Kriminalistik); în SUA şi Anglia aceasta e „ştiinţa judiciară”
(forensic Science) sau „laboratorul poliţienesc” {Police laboratory). Denumirile
diferite ale criminalisticii coincid cu diversitatea perceperii obiectului acesteia 43.
Criminalistica s-a dezvoltat în diferite ţări sub influenţa sistemelor juridice
tradiţionale, în primul rând în domeniul procesului penal şi mai cu seamă în orga-
nizarea activităţii organelor poliţiei. Ca rezultat, în momentul actual s-au format câteva
şcoli esenţial-diferenţiate cu modele proprii ale criminalisticii, principalele dintre
acestea fiind - austro-germană, romană şi anglo-saxonă. Le uneşte pe acestea, pe lângă
generalitatea scopului, doar caracterul pragmatic, care în esenţa sa diferenţia modelul
criminalisticii sovietice de cele enumerate mai sus.
Modelul austro-german de criminalistică, format în baza lucrărilor lui H. Gross,
după conţinutul său este compus din compartimentele: „Tehnica criminalistică” şi
„Tactica criminalistică”. Unii autori atribuie celei din urmă şi organizarea lucrului
poliţiei legată de combaterea criminalităţii. Metoda de investigare în calitate de
compartiment de sine stătător a acestui model criminalistic până în prezent nu a fost
analizată ca atare, lipseşte o unică şi concretă concepţie a criminalisticii, cât şi
delimitarea ei de studiile tehnico-ştiinţifice şi de ştiinţele juridico-penale.
Reprezentanţii şcolii criminalistice romane (Italia, Franţa, Belgia) utilizează
termenii de poliţie „ştiinţifică” şi „tehnică”. Diferenţa dintre acestea se observă în
funcţie de specializarea tehnico-criminalistică a angajaţilor poliţiei şi a specificului
atribuţiilor acestora. Poliţia tehnică este orientată spre depistarea, fixarea şi ridicarea
urmelor infracţiunilor, poliţia ştiinţifică - spre cercetarea acestora. Cu toate acestea,
unii autori atribuie domeniului „poliţei ştiinţifice” nu doar criminalistica, dar şi
medicina legală, toxicologia legală, psihologia legală.
în elaborarea acestui model al criminalisticii un rol deosebit au avut reprezentanţii
şcolii criminalisticii franceze A. Bertillon (1853-1914), E. Locar (1877 -1966). La fel
nu se evidenţiază în calitatea de ramuri separate ale criminalisticii întrebările ce ţin de
tactică şi de metodica cercetării infracţiunilor.

43Криминалистика: Учебник для студентов вузов. Под ред. А.Ф. Волынского, В.П. Лаврова. 2-
е изд.,перераб. и доп. Москва: ЮНИТИ-ДАНА: Закон и право, 2013, с. 133.
 nici
ese-
anţa
.Ca
Modelul anglo-saxon al criminalistica s-a dezvoltat în condiţii determinate de
lice,
specificul procesului penal englez, care nu cunoaşte un organ specializat în procesul de
;hiar
urmărire penală (cercetare preliminară). Conform acestui model, cercetarea se
ează
desfăşoară în mare parte de către poliţie, care colectează probele şi le transmite la
alis-
evaluare judecătorului poliţienesc (de instrucţie) sau judecătorului de drept comun. în
An-
aceste condiţii, tehnica poliţienească de colectare a probelor materiale capătă o
lesc”
însemnătate deosebită. în Anglia, criminalistica de la bun început era legată de
tatea
medicina legală şi toxicologie, din atare cauză şi până în prezent aceasta se determină
idice ca un sector al ştiinţei despre utilizarea în procedurile legale a metodelor ştiinţelor
orga- reale şi tehnice.
)rmat Modelul american al criminalistica se formează mai târziu decât cele europene
icipa- şi s-a dezvoltat, în mare parte, sub influenţa modelului englez. Conservativă după
?te esenţa sa, legislaţia procesual-penală şi o largă repartizare a filozofiei pragmatismului,
pe la începutul sec. XX, au determinat un rol destul de modest al criminalistica în calitate
:senţa de sector tehnico-real al ştiinţei poliţieneşti, fiind formată dintr-o conglomeraţie a
legislaţiei penale, procesual-penale, a recomandărilor criminalistica şi a regulilor de
jfross, comportament al poliţiei. Evident, o astfel de imagine a criminalistica, practic,
ică” şi îngustează conţinutul acesteia doar până la nivelul criminalistica tehnice.
icmlui Iată, spre exemplu, cum califică metodele ştiinţifice ale criminalisticii savantul
ate de it american F. Inbay, profesor la Universitatea Nord-Vest SUA: „Noi nu ne putem
nu a , impune să credem, prin înşelăciune, că metodele ştiinţifice vor descoperi majoritatea
cât şi infracţiunilor. Publicul în general, precum şi unii judecători consideră că atunci când în
stradelă se comite un viol sau se săvârşeşte un atac, totul de ce avem nevoie e să
) recurgem la «metodele ştiinţifice» pentru a găsi dovezi de vinovăţie şi a demasca
utili- infractorul. Toate acestea-s poveşti. Există foarte puţine cazuri când se pot obţine
stea se rezultate în asemenea mod... Mai întâi trebuie să găsiţi suspectatul şi, de obicei, la faţa
liţiei şi locului nu găseşti niciun fel de probe. Atunci poliţia recurge la informatori. După
istarea, aceasta poliţia găseşte persoana suspectată şi începe a o interoga, stăruind să obţină
a aces- mărturii de la ea”44.
îu doar Atare aserţiune, precum şi opiniile criminaliştilor occidentali confirmă orientarea
ă. eforturilor, în mod prioritar, spre elaborarea mijloacelor tehnice de înarmare a poliţiei,
u avut . înzestrarea ei cu cele mai noi realizări ale electronicii, ciberneticii, telecomunicaţiilor
Locar etc. Totuşi trebuie să recunoaştem că în această direcţie crimi- naliştii de peste hotare
rimina- au înregistrat succese remarcabile şi o serie de mijloace şi metode tehnico-
UHCKO criminalistice, elaborate de ei, merită nu numai atenţie, dar şi răspândire, pe măsura
rO, posibilităţilor, şi în ţara noastră.
3, c. 133.

44U.S. News and world Report, march, 22, 1965, p. 40.

 în a
a corn
numan
Criminaliştii din ţările respective, spre exemplu, au creat şi aplică cu succes în când h
practica organelor de poliţie cel mai larg asortiment de mijloace tehnico-ştiinţifi- ce ordina
pentru lucru cu diferite tipuri de urme la faţa locului, laboratoare criminalistice crgand
specializate, destinate deplasării la locul infracţiunii, au inventat diverse dispozitive de
prelucrare, mijloace de fixare a situaţiei la locul de comitere a infracţiunii şi a
diferitelor urme, metode-expres de cercetare a materialelor şi substanţelor, mijloace secoW
tehnice de fixare şi ridicare a probelor materiale etc. Ei au elaborat, de asemenea, până pe vsţ
în detalii procedee tactice de examinare la faţa locului, de reţinere a persoanelor mijloai
suspectate, de efectuare a percheziţiilor şi interogatoriilor. In condiţiile recidive de
criminalitate, poliţia din statele dezvoltate utilizează sistemele ramificate de evidenţă Acs
criminalistică, pe baza tehnicii electronice de calcul. O atenţie deosebită este acordată pooâ i
şi computerizării generale a organelor poliţiei, inclusiv a tuturor formelor de
identificare (dactiloscopice, fonoscopice, odorologice, genetice etc.), dezvoltării
sistemelor de comunicare, protejate de diferitele forme de bruiaj şi interceptare de către
infractori, la fel, reutilării tehnologice a sectorului de transport al poliţiei - terestre,
acvatice şi celei aeriene.
Pentru o eficienţă mai mare a lucrului la faţa locului, sunt create grupele mobile de
criminalişti, care se specializează pe realizarea cercetărilor locului infracţiunii după
categoria acestora (omor, incendiu, explozie, accident rutier etc.), prin ce se asigură o
eficienţă sporită a activităţii criminalistice. Aceste grupe sunt dotate şi cu truse cu
mijloace tehnico-criminalistice speciale, destinate pentru cercetarea anumitor tipuri de
infracţiuni.
Orientarea organelor de urmărire penală, din majoritatea statelor lumii, asupra
descoperirii infracţiunilor pe baza „urmelor proaspete”, determină un nivel înalt de
dezvoltare a metodelor de colectare, cercetare şi utilizare a probelor. în acest scop,
poliţia utilizează pe larg tehnica computerizată, care permite stocarea, păstrarea IR
informaţiei şi oferirea acesteia la prima solicitare în regim on-line. în baza tehnicii de
calcul electronic, se asigură funcţionarea bazelor de date criminalistice. Cam
La dispoziţia poliţiei în statele occidentale sunt puse şi televiziunea, electronica, băezaei
utilaje cu laser şi chiar sateliţii artificiali ai Pământului. Toate acestea sunt apreciate de ssaror
marea majoritate a populaţiei ca utilaje de asigurare a securităţii lor.
în Occident nu există instituţii ştiinţifice specializate exclusiv în domeniul -Ea
criminalisticii. Toate acestea combină activitatea ştiinţifică cu cea practică, ceea ce este
foarte important, deoarece ştiinţa efectiv se completează de practică, iar întrebările
practice se rezolvă la cel mai înalt nivel ştiinţific. Analiza practicii criminalistice
străine ne confirmă faptul că nu există anumite descoperiri sau metode de cercetare deosebite sau necunoscute
pentru ştiinţa criminalistică autohtonă.

-60-
;s în § 5. Istoria colaborării internaţionale a criminaliştilor
iţifi- în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, odată cu dezvoltarea industriei şi a
itice comerţului, în ţările Europei creşte şirul de mărfuri şi volumele lor, creşte şi numărul
ozi- persoanelor care încearcă a le transporta ilegal dintr-o ţară în alta, încălcând legislaţia
unii existentă. Concomitent, aceiaşi infractori comit şi acţiuni contra ordinii publice şi de
dor, stat. Astfel de circumstanţe vitale au impus reprezentanţii organelor de luptă cu
criminalitatea din diferite ţări să-şi unească eforturile.
>rat,
Necesitatea cooperării între poliţia diferitelor state în vederea prevenirii şi
,
reprimării criminalităţii internaţionale s-a făcut simţită încă până la începutul secolului
de )
trecut. Infractorii comiteau încălcări de lege într-un stat şi se refugiau pe teritoriul
rii- :
altuia, pentru a scăpa de răspundere penală. Dezvoltarea rapidă a mijloacelor de
ază :
transport din acele timpuri a favorizat circulaţia internaţională a criminalilor.
de Această situaţie reclama măsuri organizatorice pe plan internaţional, care să poată
dor riposta acţiunilor ilicite ce deveneau tot mai periculoase. Personalităţile marcante ale
ice, timpului din domeniul protecţiei sociale (criminologi, penalişti, psihologi, criminalişti
de specializaţi în problemele de poliţie) au trecut la acţiuni concrete de selectare a unor
no- forme de cooperare în scopul prevenirii şi reprimării criminalităţii internaţionale.
ule Cooperarea internaţională dintre autorităţile de poliţie din diferite state privind
mii ; urmărirea şi arestarea autorilor infracţiunilor de drept comun pentru a-i prezenta în faţa
se 3 justiţiei îşi are începuturile la Congresul din 1901, care a avut loc la Montevideo. Apoi
şi acţiuni similare în această direcţie au fost întrepinse la Congresul internaţional al
rea poliţiei judiciare, desfăşurat la Monaco în aprilie 1914. La acest congres a participat şi
o delegaţie a poliţiei din România. Principalele probleme dezbătute vizau posibilitatea
pra de cooperare internaţională în vederea urmăririi, reţinerii şi documentării activităţii
de criminale a infractorilor internaţionali. Cu această ocazie, au apărut şi noţiunile de
op, „infracţiune internaţională”45, „infractor internaţional”46, noţiuni neacceptate pe deplin
rea în doctrinele juridice, dar folosite în uzul curent de Interpol vizavi de o anumită
icii categorie de fapte sau persoane ce alcătuiesc obiectul activităţii desfăşurate de această
organizaţie.
ro- Congresul de la Monaco, în cadrul celor patru secţiuni de lucru, a abordat probleme
mt importante ale cooperării internaţionale poliţieneşti, printre care stabilirea tuturor
iţii posibilităţilor, metodelor şi mijloacelor necesare pentru arestarea crimi-

iul
:ea
iar
cii
au
tu-
45Este considerată „infracţiune internaţională” o faptă penală, care prin natura ei afectează interesele
mai multor state, fie în raport cu circumstanţele în care s-a comis, fie în funcţie de conduita autorilor sau
complicilor. -61 -
 Sistema
neral IXT1
nalilor internaţionali, stabilirea unor metode internaţionale de furnizare a informaţiilor permanent
şi centralizare a acestora, crearea unui birou internaţional de identificare judiciară, informaţia
stabilirea unui sistem rapid de transmitere a informaţiilor (mijloace tehnice, coduri şi ESTERPOI
sisteme de lucru), crearea unui cazier central internaţional şi stabilirea formelor de După a
reglementare juridică pentru asigurarea extrădării infractorilor între statele interesate. mentaţad
Astfel, toate problemele principale dezbătute la Congresul de la Monaco au fost îmbogăţiţi
îndreptate spre documentarea activităţii criminale desfăşurată de infractorii mtemaţioa
internaţionali. mentaiie q
Astăzi, linia de conduită în cooperarea poliţienească internaţională are la bază nalt. cu mi
aceleaşi principii, bineînţeles, evoluate şi dezvoltate în noile condiţii. permite efi
Următorul Congres al poliţiei judiciare, care s-a desfăşurat la Viena în anul 1923, a prin analof
creat Comisia Internaţională de Poliţie Criminală. caracteristi
După crearea în 1923 a Comisiei nominalizate, s-a întreprins o intensă activitate Secretai
organizatorică de aplicare în viaţă a ideilor de cooperare internaţională, cele 17 ţări generală cave
participante, printre care şi România, luând măsuri practice de creare a evidenţelor lepră! seamă»
criminale internaţionale. Comisia a început să joace un rol activ în prevenirea şi fiii copudepc
combaterea criminalităţii, devenind treptat un centru puternic de coordonare a 1.000 de
acţiunilor internaţionale şi de asigurare a cooperării. 4
Participarea specialiştilor români la activitatea de pregătire şi de creare a Comisiei
Internaţionale de Poliţie Criminală a fost efectuată, atât la Congresul de la Monaco, cât
şi la cel de la Viena (care de fapt trebuia să aibă loc în 1916 la Bucureşti, dar a fost
amânat din cauza conjuncturii create în Primul Război Mondial), în 1938 a avut loc la
Bucureşti cel de-al XlV-lea Congres al Comisiei.
Până în preajma celui de-al II-lea Război Mondial sfera de acţiune a acestui
organism lua amploare, s-au pus bazele unei documentări bine organizate şi destul de
bogate. Declanşarea războiului a întrerupt însă activitatea Comisiei Internaţionale,
Germania nazistă urmărind subordonarea acesteia intereselor ei politice. Ea şi-a reluat dor de apt
activitatea în 1946, cu Congresul de la Bruxelles, care a hotărât ca sediul Comisiei să
fie la Paris. în 1956 Comisia îşi reorganizează structura, fiind elaborat şi un statut nou. coaţm doct ş
Cu această ocazie, s-a schimbat denumirea în „Organizaţia Internaţională de Poliţie dosare d
Criminală” - INTERPOL, fiind în timp recunoscută de ONU ca organizaţie cmBămpa
nonguvemamentală cu statut B57. Docmoc îâar
Imediat după reluarea activităţii problema principală a fost refacerea evidenţelor şi şifişia
arhivelor criminale care au suportat pierderi de pe urma războiului. infractori ş
57
După caracterul juridic, organizaţiile internaţionale membre se împart în următoarele categorii: a) POL-uluLr tn
guvernamentale (sau interstatale) - membri pot fi numai state suverane care participă la lucrări prin cadra
reprezentanţi împuterniciţi; b) neguvemamentale - membri nu sunt statele, ci diverse organizaţii, asociaţii Iccpâedea
sau persoane particulare din diferite ţări; c) mixte - în componenţa acestora pot intra atât state, cât şi
asociaţii sau persoane particulare. (Mic dicţionar diplomatic român. Bucureşti: Editura politică, 1967, p. 232).

-62-

46„Infractor internaţional” este considerat acela, care săvârşeşte infracţiuni fie pe teritoriul mai multor
state succesiv, fie pe teritoriul unui singur stat, dar cu consecinţe şi asupra altora.
 nfor-
icare Sistematizată pe baze ştiinţifice, documentarea criminală a Secretariatului general
oace INTERPOL a ajuns în zilele noastre să fie foarte vastă, îmbogăţindu-se în permanenţă,
lai şi graţie cooperării internaţionale a sistemului de legături şi transmiteri informaţionale
acto- între birourile centrale naţionale (BCN) şi Secretariatul general INTERPOL. La
Con- moment peste 190 de ţări sunt membre ale INTERPOL-ului.
inale După ce Secretariatul general INTERPOL şi-a stabilit sediul în Franţa, docu-
mentaţia distrusă în timpul celui de-al Il-lea Război Mondial a fost reconstituită,
bază
îmbogăţită şi adaptată la noile exigenţe ale prevenirii şi reprimării criminalităţii
internaţionale. De atunci ea a crescut considerabil, purtând denumirea de „docu-
anul
mentaţie criminală” şi cuprinde gruparea pe categorii a infractorilor internaţionali, cu
maximum de informaţii, semnalmente ample despre ei. Această grupare permite
civi- efectuarea procedeelor complementare de selecţie (comparaţii, verificări prin analogie),
cele identificarea delincvenţilor şi evidenţierea modurilor de operare caracteristice.
are a Secretariatul general al INTERPOL-ului a divizat întreaga documentaţie în generală
iv în şi specializată. Documentaţia generală întruneşte toate materialele pe care le primeşte
ic de INTERPOL-ul zilnic (scrisori, telegrame, mesaje-telex, dări de seamă, fişe de
semnalare, fişe dactiloscopice, fotografii, rapoarte de expertiză, copii de pe
L Code
corespondenţa schimbată între BCN-uri etc.). în medie aici vin peste 1.000 de
la
asemenea materiale. înainte de a fi tratate, selectate pe grupe specializate, ele constituie
iucu-
obiectul verificărilor în „fişierul de apropiere”. în acest prim fişier se află un număr
lial).
important de fişe despre infractori şi cauze cu o dublă clasificare alfabetică.
în cadrul documentaţiei generale se înscrie şi „fişierul specializat” care cuprinde un
aces-
număr mare de fişe, fiecare cu câte 125 de rubrici conţinând date de informare. Acest
izate
fişier permite stabilirea identităţii infractorilor care folosesc frecvent acte false,
îisiei
determinarea prin comparaţie a elementelor asemănătoare între cazuri similare sau între
or ei
un individ cu un anumit mod de operare şi similitudinea modurilor de operare
are a
constatate între infracţiuni comise în locuri diferite ori de acelaşi infractor. Fişele din
truc-
aceste evidenţe fac legătura cu dosarele individuale, care conţin documentarea
nirea
criminală împotriva unui individ ca infractor internaţional şi dosare de afaceri (cauze),
timp
ce cuprind documentarea colectată pentru fiecare cauză în parte sau pentru cauze cu
ţelor mai mulţi infractori.
Documentarea specializată cuprinde: fişierul dactiloscopic, fişierul monodac- tilar
şi fişierul fotografic. Toate aceste evidenţe sunt clasate strict pe categorii de infractori
Dârele
specializaţi, fiind repartizate unor grupuri de funcţionari ai INTER- POL-ului, care le
ticipă : prelucrează şi furnizează date la cererea părţilor interesate.
le, ci în cadrul cooperării internaţionale, INTERPOL-ul a editat repertorii cu colecţiile de
rnenţa
referinţă pe diferite specialităţi, cum ar fi: arme, stupefiante, maşini de
matic

-63-
scris, metode şi tehnici de lucru, filme documentare didactice care conţin un bogat
material de comparaţie pentru efectuarea cercetărilor criminalistice necesare
identificării infractorilor internaţionali şi dovedirii activităţii lor delincvente.
în afară de documentaţia prezentată, fiecare BCN dispune de o documentaţie
proprie şi, în acelaşi timp, are acces şi la aceea a poliţiei din care face parte. Pe baza
acestor documentaţii, la cererea statelor interesate, se face urmărirea infractorilor, care
poate fi generală (prin Secretariatul general INTERPOL) sau limitată (între anumite
BCN-uri). Urmărirea se face prin difuzarea internaţională în vederea arestării şi
extrădării infractorilor, semnalării pentru supraveghere a elementelor potenţial
periculoase, identificării unor persoane sau cadavre necunoscute. De asemenea, se dau
în urmărire obiecte de artă şi istorice, documente pierdute şi alte obiecte de valoare. în
cadrul cooperării prezintă interes evidenţele existente la Secretariatul general
INTERPOL. Acestea pot fi utilizate de fiecare birou naţional INTERPOL.
în afară de INTERPOL, la 7 februarie 1992, prin Tratatul de la Maastricht privind
Uniunea Europeană, a fost înfiinţată organizaţia EUROPOL cu sediul la Haga, în
Olanda. EUROPOL-ul a început să-şi desfăşoare activitatea pe 3 ianuarie 1994 sub
deviza de Unitatea Droguri, acţiunile sale fiind limitate doar la lupta împotriva
drogurilor. însă treptat, în sarcina EUROPOL-ului s-au adăugat şi alte domenii de
contracarare a activităţii criminale. Mandatul EUROPOL-ului s-a extins pentru a
cuprinde toate formele grave de criminalitate internaţională.
EUROPOL-ul sprijină activităţile de aplicare a legii desfăşurate de statele membre,
îndreptate în special împotriva: traficului ilegal de droguri; reţelelor ilegale de
imigraţie; terorismului; falsificării banilor, monedei euro şi a altor mijloace de plată;
traficului de fiinţe umane, inclusiv pornografia infantilă; spălării banilor; traficului
ilegal cu vehicule.
începând cu luna septembrie 1994, Republica Moldova a devenit membră
INTERPOL, ceea ce poate spori contribuţia ei în lupta împotriva infracţiunilor pe scară
mondială.
Organele noastre de poliţie, ale procuraturii şi justiţiei au din ce în ce mai multe
probleme de ordin judiciar cu unele persoane, cetăţeni ai ţării sau străini, care au
săvârşit infracţiuni pe teritoriul RM, apoi se ascund în alte state. Pentru elucidarea
activităţii infracţionale a unor astfel de persoane, există toate posibilităţile ca prin
Biroul Naţional - INTERPOL să se obţină datele necesare în vederea anunţării
infractorilor în căutare internaţională şi documentării activităţii lor ilicite, pe baza
principiului reciprocităţii în cooperarea poliţienească internaţională.

-64-