Sunteți pe pagina 1din 181

Când Meredith şi Nina erau mici, mama lor le spunea un basm ciudat, ce nu părea să se termine niciodată. Acum, când ele sunt hotărâte să-i afle sfârşitul, basmul pare din ce în ce mai puţin basm. Să ascundă el oare cumplitul secret al tristeţii care n-a părăsit-o niciodată pe mama?

1972

Pe malurile râului Columbia, în anotimpul acesta îngheţat când fiece suflare se vede în aer, livada numită Belye Nochi era tăcută. Merii în hibernare se întindeau cât vedeai cu ochii, cu rădăcinile solide înfipte adânc în pământul rece. Pe măsură ce temperaturile scădeau şi mântul şi cerul se goleau de culoare, peisajul albit provoca un fel de orbire de iarnă; zilele deveneau toate la fel. Totul îngheţa şi devenea fragil. Nicăieri nu erau frigul şi liniştea mai vizibile decât în casa lui Meredith Whitson. La vârsta de doisprezece ani, descoperise deja locurile goale care se căscau între oameni. îşi dorea ca familia ei să fie ca acelea pe care le vedea la televizor, unde totul era perfect şi toată lumea se înţelegea. Nimeni, nici chiar iubitul ei tată, nu înţelegea cum se simţea ea între aceşti patru pereţi. Dar în seara următoare totul avea să se schimbe. cuse un plan genial. Scrisese o piesă după unul din basmele mamei

sale, şi avea s-o prezinte la petrecerea de Crăciun.

- De ce nu pot eu să fiu vedeta? miorlăi Nina.

întreba cel puţin a zecea oară de când Meredith terminase scenariul. Meredith se întoarse în scaun şi privi în jos la sora ei de nouă ani,

care stătea pe podeaua camerei lor şi desena un castel verde ca menta pe un cearceaf vechi. Meredith îşi muşcă buza. Castelul era greşit.

Era prea strălucitor, prea dezordonat. Va trebui refăcut. Cu scenariul în mână, îngenun- che alături de sora ei.

- Am vorbit despre asta, Nina.

- Dar de ce nu pot eu să fiu ţărăncuţa care se mărită cu prinţul?

-Jeff joacă rolul prinţului, şi are treisprezece ani. Ai fi caraghioasă lângă el. în plus, rolul tău e important, Neens. Fără sora mai mică,

prinţul şi ţărăncuţa nu s-ar fi întâlnit niciodată.

- rog.

Nina se lăsă pe călcâie. Cu părul ei scurt şi ciufulit, cu ochii verzi şi pielea albă, arăta ca un spiriduş perfect.

- La anul pot să fiu eu ţărăncuţa?

Meredith îşi îmbrăţişa sora cea slăbuţă.

- Sigur că da.

îi plăcea ideea de a crea o tradiţie de familie. Toţi prietenii ei aveau

tradiţii, dar nu şi familia Whitson. Nu existau rude care să-i viziteze de sărbători, nici curcan de Ziua Recunoştinţei sau şuncă de Paşte, nici rugăciuni spuse în cor. Nici măcar nu ştiau câţi ani are mama lor. Era din cauză că Mama e rusoaică şi e singură în ţară, spunea Tata. Cât despre Mama, ea nu spunea nimic despre ea însăşi. Un ciocănit la uşă o surprinse pe Meredith. Ridică privirea exact când intrară în casăjeff Cooper şi tatăl ei. -Jeff, spuse ea, cu vocea doar puţin alterată. Roşi când îşi dădu seama cât de evident e efectul lui Jeff asupra ei. Erau cei mai buni prieteni încă din clasa a patra, dar în ultima vreme se simţea altfel când era în preajma lui.

- Ai venit tocmai la timp pentru repetiţie.

El îi aruncă unul din zâmbetele lui cuceritoare.

- Numai nu le spune lui Joey şi băieţilor. Ar râde de mine până la sfârşitul zilelor.

- Despre repetiţie, spuse tatăl ei, ridicând scenariul.

Tocmai venise acasă de la muncă. Părul negru şi ondulat îi ajungea până la gulerul costumului lejer, şi mustaţa stufoasă nu te lăsa să ghiceşti dacă zâmbeşte sau nu.

- Asta e piesa pe care o jucaţi?

Meredith se ridică încet în picioare.

- Crezi că ei o să-i placă?

Nina se ridică şi ea. Feţişoara ei în formă de inimă avea o expresie solemnă.

- O să-i placă?

Toţi trei se priviră pe deasupra castelului verde-mentă. Adevărul pe care şi-l spuneau, numai din priviri, era că Ania Whitson era o femeie rece; orice căldură ar fi existat în sufletul ei, era îndreptată

numai către soţul ei. Mult prea puţină ajungea la fiicele sale. Când

erau mai mici, Tata încercase să se prefacă, să le distragă atenţia ca un magician, hipnotizându-le cu strălucirea afecţiunii sale, dar, ca la orice iluzie, până la urmă adevărul se vedea din spatele ei.

- Nu ştiu, Meredoodle, spuse Tata, băgând mâna în buzunar după ţigări. Poveştile mamei tale

- Ne place când ni le povesteşte, spuse Meredith.

- E singura dată când vorbeşte cu noi, adăugă Nina.

Tata îşi aprinse ţigara. Ochii lui căprui se îngustară în spatele cerculeţu- lui de fum cenuşiu. -Mda, expiră el fumul. Numai că Meredith înţelese; nici unul dintre ei nu ştia cu adevărat ce o poate scoate pe Mama din sărite. Dar dacă exista ceva ce Mama iubea, era acest basm.

-

Nu durează decât zece minute, Tată. Tuturor o să le placă.

El

ezită, aproape ca şi când ar fi vrut să-i spună că e o greşeală, dar

Meredith ştia că o iubeşte prea mult ca să-i spună nu.

- Bine, spuse el.

Meredith simţi un val de mândrie. Avea să meargă. Măcar o dată, avea să fie centrul atenţiei mamei sale. Piesa avea să demonstreze

cum ascultase fiecare cuvânt preţios din cele pe care i le spusese Mama, chiar şi puţinele care se rosteau încet, în întuneric, la ora poveştilor.

In următoarea oră, Meredith îşi îndrumă actorii la repetiţie, deşi

numai Jeff avea nevoie de ajutor. Ea şi Nina auziseră basmul de zeci de ori. Şi ce poveste! Meredith adăugase câte ceva ici şi colo, cum ar

fi o fântână fermecată şi o oglindă magică. Dar, chiar şi fără adăugiri,

era la fel de bună ca un film. Când repetiţia se termină, Meredith facu un afiş: O SINGURĂ REPREZENTAŢIE: O PIESĂ MAGNIFICĂ DE SĂRBĂTORI.

Retuşa decorai pictat. Când acesta fu gata, cusu paiete pe costumul de balet pe care-l transformase în rochie de prinţesă. Când se făcu ora de culcare, era atât de încântată, că nu reuşi să adoarmă decât cu greu.

A doua zi păru să treacă greu, dar, într-un târziu, la ora 6, oaspeţii

începură să sosească. Nu erau foarte mulţi, numai bărbaţii şi femeile

care lucrau în livadă şi familiile lor, câţiva vecini şi singura rudă a Tatei, sora lui, Dora. Meredith stătea pe treapta cea mai de sus, întrebându-se când să facă mişcarea. Tocmai când se pregătea să se ridice, o auzi pe Nina în bucătărie, lovind cu o lingură într-o cratiţă şi strigând:

- Spectacol!

Nimeni nu se pricepea să-i fure momentul mai bine ca Nina. Se auziră, râsete şi oaspeţii porniră spre camera de zi, unde castelul cel verde atârna pe un ecran de film aşezat în faţa şemineului imens. La dreapta lui era un pom de Crăciun uriaş. în faţa cearceafului cu castelul era „scena“ lor: un podeţ de lemn aşezat pe parchet şi un felinar făcut din carton şi o lanternă. Nina şi Jeff erau deja îmbrăcaţi în costume. Meredith micşoră lumina şi aprinse felinarul cel fals, apoi se strecură în spatele cearceafului şi începu povestirea:

- Numele ei e Vera, şi e o biată fată de ţăran, un nimeni.

Trăieşte pe un tărâm fermecat, Regatul Zăpezii, dar preaiubita ei

lume e pe moarte. Auzi un sunet, ca şi când cineva ar fi tras aer în piept. Se aplecă şi privi pe după cearceaf. Toată lumea zâmbea şi dădea aprobator din cap. Meredith continuă:

- Asupra tărâmului s-a pogorât răul; se rostogoleşte pe străzile

pietruite în trăsuri negre, trimise de un cavaler întunecat şi rău, care

vrea să distrugă totul. Publicul aplaudă entuziast. Cineva fluieră. Meredith îşi făcu intrarea, atentă să nu se împiedice în fustele lungi şi multe. Privi adunarea şi o văzu pe mama ei în fundul încăperii, cu faţa frumoasă ascunsă în spatele fumului de ţigară. Pentru prima oară, se uita direct la ea. In sfârşit.

- E atât de rece iarna asta, spuse Meredith cu voce tare, plimbându-se prin faţa falsului castel.

îşi lovi palmele înmănuşate una de cealaltă. La acest sunet îşi facu apariţia Nina. îmbrăcată într-o cămaşă de noapte zdrenţuită şi cu o basma pe cap, îşi frângea mâinile.

- E din cauza Cavalerului Negru? ţipă ea de-a binelea, făcând

publicul să râdă. Farmecele lui rele fac să fie atât de frig?

- Nu. Mă îngheaţă pierderea tatălui nostru. Sunt atât de

îngrijorată! Când se va întoarce oare? Meredith îşi lipi palma de frunte.

- Trăsurile negre sunt peste tot. Cavalerul Negru capătă din ce

în ce mai multă putere. Oamenii se transformă în fum în faţa ochilor

noştri

 

-

Uită-te, spuse Nina, arătând către un desen lipit pe şemineu. E

o

ca- leaşcă

albă cu auriu. Prinţul

Jeff ieşi din spatele bradului. în sacou şi jeanşi, cu coroana ieftină

peste părul blond, era atât de frumos încât, pentru un moment, Meredith nu putu să respire. Şi Jeff îi zâmbea ca şi când ar fi fost o prinţesă adevărată. întinse spre ea doi trandafiri de mătase.

- Am doi trandafiri pentru voi.

Meredith îi atinse mâna, dar, înainte să-şi poată spune replica, se auzi

o trosnitură şi un un ţipăt înăbuşit.

Mama ei se ridică din mijlocul mulţimii, palidă la faţă, cu ochii

albaştri arzând. Din palmă îi curgea sânge. Spărsese paharul de cocktail.

- Ajunge, spuse ea scurt. Nu e deloc amuzant.

Oaspeţii părură să îngheţe; în cameră se facu linişte. Tata îşi croi

drum către ea şi încercă să o îmbrăţişeze.

- îmi pare rău.

Meredith nu ştia ce greşise.

- N-ar fi trebuit să vă spun niciodată basmele alea ridicole,

spuse Mama, accentul ei rusesc subliniindu-i furia. Am uitat cât de romantice şi de proaste sunt fetele.

Meredith era atât de umilită, că nu se putea mişca.

îl văzu pe Tata ducând-o pe Mama în bucătărie, unde probabil că-i

ştergea mâna de sânge. Oaspeţii plecară ca de pe Titanic, grăbindu-se spre bărcile de salvare de afară.

Numai Jeff se uita la ea. Mila din ochii lui îi facu rău. Porni către ea, cu cei doi trandafiri încă în mână.

- Meredith

Ea trecu pe lângă el şi fugi afară. La capătul holului se opri, cu ochii arzând de lacrimi. Ca din depărtare, auzea vocea tatălui ei, care se străduia să-şi calmeze soţia furioasă.

- Ce ai făcut? întrebă Nina încet, apropiindu-se.

- Cine ştie? îşi şterse Meredith lacrimile. E aşa o nemernică.

- Ăsta e un cuvânt urât. Trebuie să ne cerem iertare? Meredith o luă de mână.

- N-o să-i pese, crede-mă.

- Atunci ce facem?

Meredith ştia ce se va întâmpla: Tata avea s-o calmeze pe Mama, şi apoi va veni în camera lor şi le va face să râdă şi le va spune că Mama le iubeşte cu adevărat. Şi când va termina, Meredith îşi va dori sincer să-l creadă. Din nou.

- Ştiu ce o să fac eu.

în bucătărie o vedea pe Mama, suplă în rochia ei neagră de catifea, cu

rul alb-alb.

-

N-o să mai ascult niciodată vreunul din basmele ei tâmpite.

t

2000

Deci aşa era să ai patruzeci de ani? Serios? în decursul ultimului an, Meredith trecuse de la „domnişoară11 la „doamnă“. Pur şi simplu, fără nici un fel de tranziţie. Mai grav, pielea ei începuse să-şi piardă elasticitatea. Gâtul i se îngroşase. încă nu încărunţise; părul ei castaniu, tuns până la umăr, era încă bogat şi lucios. Dar ochii o trădau. Arăta obosită. Şi nu numai la ora 6 dimineaţa. întoarse spatele oglinzii din baie şi îşi scoase tricoul vechi, îmbrăcân- du-se cu un trening. îşi strânse părul într-o coadă şi intră în dormitor, unde sforăitul uşor al soţului ei o făcu să-şi dorească să se bage la loc în pat. Pe vremuri chiar aşa ar fi făcut - s-ar fi cuibărit lângă el. Ieşi din cameră şi pomi de-a lungul holului, trecând pe lângă camerele copiilor. Nu că ar mai fi fost copii. Jillian avea nouăsprezece ani, era în anul doi la UCLA şi visa să devină doctor, iar Maddy avea optsprezece ani şi era în primul an la Vanderbilt. Fără ele, casa părea mai goală decât se aşteptase.

Continuă să se mişte. în ultima vreme, părea cea mai bună metodă de a aborda lucrurile. La parter, în hol, câinii săriră pe ea, lătrând şi dând din cozi.

- Luke, Leia, nu săriţi, îi certă ea pe cei doi husky,

scărpinându-i între urechi în timp ce-i ducea spre ieşire. Când deschise uşa, aerul rece o izbi ca o palmă în obraz. Ninsese din nou şi, deşi era destul de întuneric în dimineaţa aceea de decembrie, reuşea să vadă strălucirea palidă, de perlă, a câmpului şi a drumului. Până când porniră, se făcuse 6:10 şi cerul era de un cenuşiu-violet. Exact la timp. La început, Meredith alergă uşor, obişnuindu-se cu frigul. Aşa cum cea în fiecare zi de lucru, alergă pe drumul pietruit către casa rinţilor ei, până la vechiul drum care se oprea la un kilometru şi jumătate mai sus, pe deal. De acolo, urmă bucla care ducea la terenul de golf, şi înapoi. Exact şase kilometri. Era o rutină la care renunţa rar; de fapt, nu avea de ales. Totul la ea era de dimensiuni mari. Numai exerciţiile fizice şi dieta o puteau stra în formă. Era înaltă, cu umeri laţi şi şolduri generoase. Chiar şi gura ei, care semăna cu ajuliei Roberts, şi ochii căprui uriaşi păreau puţin cam mari pentru faţa ei ovală. Când intră din nou pe drumul din faţa casei, soarele colora munţii în roz. în dreapta şi-n stânga ei, mii de meri golaşi şi subţiratici se vedeau din zăpadă. Se opri în faţa propriei uşi exact în momentul

când valea se umplea de lumina aurie a soarelui. Hrăni câinii şi se grăbi să urce la etaj. Intră în baie exact cândjeff ieşea. înfăşurat în prosop, cu părul blond cu fire argintii încă ud, Jeff se întoarse într-o parte ca să-i facă loc să treacă, iar ea facu la fel. Nici unul nu spuse nimic. Până la 7:30 era îmbrăcată de muncă, în jeanşi negri şi o bluză verde. Un strop de dermatograf, mascara, ruj şi era gata de plecare. La parter îl găsi pe Jeff la masa din bucătărie, citind New York Times. Câinii dormeau la picioarele lui. Se duse la cafetieră şi-şi turnă o cană.

- Mai vrei cafea?

- Nu, spuse el fără să ridice privirea.

Meredith îşi adăugă lapte în cafea. îi veni în minte că nu mai vorbeau decât despre muncă sau copii vremea din urmă. încercă să-şi amintească de ultima oară când făcuseră dragoste, şi nu reuşi. Dar,

când oamenii sunt căsătoriţi de atâta timp, trebuie să mai existe şi perioade de linişte. Cu toate acestea, o întristă să-şi amintească cât de pasionali fuseseră cândva. Se căsătoriseră devreme şi ea îl urmase la colegiu, în Seattle. Fusese fericită în apartamentul lor mic şi înghesuit din cartierul U. Apoi, când erau în ultimul an, rămăsese însărcinată. La început fusese îngrozită. Se temea să nu fie ca mama ei, se temea că maternitatea nu putea fi un lucru bun. Dar nimic n-ar fi putut fi mai departe de adevăr. Şi poate că tinereţea o ajutase. Dumnezeu ştie că Mama nu mai era demult tânără când le născuse. Jeff clătină din cap. Era un gest mărunt, dar ea îl observă.

- Ce s-a întâmplat? spuse ea.

- Te-am întrebat ceva.

- Nu te-am auzit. întreabă-mă din nou.

- Nu are importanţă.

- Bine. Vii acasă pentru cină, la 7?

- Sigur, spuse el, dând pagina.

Meredith ajunse la birou la ora 8. Ca de obicei, pra prima, şi traversă spaţiul împărţit în cubicule al etajului depozitului, aprinzând luminile. Trecu prin faţa biroului tatălui ei, oprindu-se numai ca să se

uite la plachetele de pe uşă. De treisprezece ori fusese votat „Cultivatorul Anului". Nu conta că era semipensionat de un deceniu; continua să reprezinte livada Belye Nochi. Planurile lui de depozitare la rece revoluţionaseră pieţele de fructe ale lumii. Avusese şi ea un rol în dezvoltarea companiei, fară îndoială. Sub conducerea ei, depozitul frigorific fusese extins şi mare parte din afacerile lor reprezentau stocarea fructelor altor producători. Transformase o tarabă care vindea mere la marginea drumului într-un magazin care vindea sute de obiecte de artizanat şi specialităţi culinare. în următoarele trei ore, Meredith se adânci în muncă. Recitea cel mai recent raport despre recoltă când sună interfonul.

- Meredith? Tatăl tău pe linia unu.

- Mulţumesc, Daisy.

Ridică receptorul.

-

Bună, Tată.

-

Mama şi cu mine ne întrebam dacă nu vrei să vii la prânz la

noi.

-

Bine. Dar trebuie să fiu înapoi la ora 1.

-

Excelent, spuse el.

Meredith îi auzi zâmbetul din voce. închise şi se întoarse la treabă. în ultima vreme, cu scăderea cererii şi creşterea uriaşă a preţurilor de transport, îşi petrecea deseori zilele rezolvând o urgenţă după alta, şi ziua aceea nu făcea excepţie. Până la prânz căpătase o durere de cap. Cu toate acestea, le zâmbi angajaţilor când părăsi biroul, în mai puţin de zece minute, opri

maşina în faţa garajului părinţilor ei. înconjurată de plopi, pe o pantă blândă, casa părea coborâtă dintr-un basm rusesc, cu veranda ei pe două etaje şi complicatele ornamente trafora- te. Acoperişul din aramă bătută părea tem pe vreme noroasă, dar într-o zi însorită sclipea ca aurul. Casa era atât de celebră, încât mulţi turişti se opreau s-o fotografieze. Tipic pentru Mama să construiască ceva atât de absurd de nelalocul u. O dacea rusească, o casă de vară, în vestul statului Washington. Până şi numele livezii era absurd. Belye Nochi. Nopţile aici erau negre ca smoala. Nopţi albe, ce să spun. Dar, indiferent ce dorea Ania Whitson, soţul ei îi dăruia. Meredith ciocăni şi intră. Bucătăria era goală; pe aragaz fierbea o oală cu supă. In camera de zi, lumina se revărsa prin ferestrele peretelui de nord, rotunjit şi înalt cât două etaje. Podelele de lemn sclipeau cernite. Sofalele antice, tapiţate cu materiale preţioase, erau adunate în jurul şemineului uriaş din piatră. Deasupra lui atârna un tablou în ulei, reprezentând o troică rusească - o trăsură romantică, trasă de cai gemeni, traversând o câmpie înzăpezită. Doctor Jivago de la un capăt la altul. în stânga acestui tablou erau zeci de tablouri cu biserici ruseşti, iar sub ele „colţul sfânt“ al mamei ei, unde pe o masă se îngrămădeau icoane antice şi o unică lumânare ardea tot anul.

îl

găsi pe tatăl ei în fundul camerei, lângă bradul de Crăciun, întins pe

o

canapea şi citind. Părul - ce-i mai rămăsese din el la optzeci şi cinci

de ani - era zbârlit în moţuri albe. Prea mulţii ani petrecuţi în soare îi

zbârciseră pielea, şi avea o faţă de baset care nu păcălea pe nimeni. Toată lumea-l iubea pe Evan Whitson. La intrarea ei i se lumină faţa. Se ridică şi-i strânse tare mâna.

- Mama ta o să se bucure să te vadă.

Meredith zâmbi. Acelaşi joc pe care-l jucau de ani de zile.

- Grozav. E sus?

- N-am putut s-o scot din grădină în dimineaţa asta. Meredith nu se miră.

-

O aduc eu.

îl

lăsă pe tatăl ei şi trecu prin bucătărie spre sufragerie. Prin uşile

verandei se vedea terenul vast, acoperit de zăpadă, cu hectare de meri desfrunziţi în depărtare. Mai aproape, sub ramurile grele de ţurţuri

ale unei magnolii de cincizeci de ani, era o grădină dreptunghiulară, înconjurată de un gard din fier foijat. Poarta ei ornamentată sclipea de gheaţă. Şi acolo era Mama: la optzeci şi ceva de ani, înfăşurată în pături, ezată pe banca neagră din aşa-numita ei grădină de iarnă. Stătea nemişcată, cu mâinile strânse în poală. în copilărie, pe Meredith o speria singurătatea aceea a mamei ei, dar în ultima vreme o irita. O femeie de vârsta ei nu avea de ce să stea

singură, în frig. Pretindea că e din cauza vederii ei distruse - nu vedea decât în alb şi negru - dar ăsta nu i se păruse lui Meredith niciodată un motiv de a privi în gol. Deschise uşa şi ieşi în zăpada până la glezne.

- N-ar trebui să stai aici, Mamă. O să faci pneumonie.

- E nevoie de mai mult decât frig ca să fac eu pneumonie. Era genul de comentariu ridicol pe care-l facea mereu.

- Nu am decât o oră, aşa că ar fi bine să intri.

Vocea lui Meredith sună aspru, şi tresări. Oare de ce mama ei scotea la iveală tot ce era mai rău în ea?

- Ştiai că m-a invitat la masa de prânz?

- Sigur că da, spuse Mama, dar Meredith auzi minciuna din

voce. Mama se ridică de pe bancă. Faţa îi era remarcabil de netedă, cu pielea

perfectă şi aproape translucidă. Avea genul de structură osoasă pe care alte femei o invidiau. Dar ochii erau cei care-i defineau frumuseţea. Adânci, tiviţi cu gene dese, aveau o nuanţă unică de albastru stropit cu auriu. Meredith o apucă de cot.

- Ar trebui să porţi mănuşi pe frigul

- Nu vreau să-mi fie cald, mulţumesc. Este 14 decembrie. Mama îşi trase braţul. Urcară treptele spre casă.

- Bine.

Meredith îşi privi mama cum se duce la aragaz să amestece în supă. Meredith aşeză masa şi, pentru câteva momente preţioase, în

încăpere se auzi zgomot, cel puţin o aproximare a unei relaţii.

- Fetele mele.

Tata intră în bucătărie. Părea palid şi umerii lui, cândva laţi, se chirciseră. Puse câte o mână pe umărul fiecăreia.

- îmi place când suntem împreună la prânz.

- Şi mie, spuse Mama cu vocea ei cu accent puternic.

- Şi mie, spuse Meredith.

- Bun. Bun.

Tata dădu din cap şi le conduse la masă. Mama aduse un platou cu felii de pâine integrală unse cu brânză feta,

fierbinţi. Puse câte una pe fiecare farfurie, apoi aduse castroanele de supă.

- Azi-dimineaţă m-am plimbat prin livadă, spuse Tata.

Meredith încuviinţă din cap.

- nuiesc că ai observat partea din spate a parcelei A?

- Mda. Dealul ăla ne-a făcut greutăţi.

- Ed şi Amanda se ocupă de el. Nu-ţi face griji pentru recoltă.

- Nu-mi făceam, ca să-ţi spun drept. Mă gândeam la altceva.

Meredith îşi sorbi supa, perişoare de miel făcute în casă, în zeamă de şofran, cu tăiţei cu ou.

- a ?

- Vreau să plantez viţă-de-vie pe lotul ăla. Meredith lăsă lingura din mână.

- Struguri?

- Golden Delicious nu mai e soiul nostru cel mai bun.

Tata ridică mâna.

- Ştiu, ştiu. Am construit compania asta pe Golden Delicious,

dar avem nevoie de mere care să reziste mai bine la transport, şi

avem nevoie să ne diversificăm. Am putea să facem Eiswein şi să recoltăm târziu, în cel mai rău caz.

- Pe vremurile astea? Pieţele asiatice devin problematice.

Profitul nostru a scăzut cu 12% anul trecut. Abia dacă ne descurcăm.

- în afaceri nu te descurci. Ori inovezi, ori mori.

- Nu putem pur şi simplu să tăiem pomii ăia şi să plantăm

altceva. Ne-ar costa prea mult, şi profitul ar fi peste zece ani.

- Ar trebui să-l asculţi pe tatăl tău, spuse Mama.

- O, Mamă, te rog. Când te-ai uitat ultima oară la un bilanţ contabil? Meredith se ridică.

- Trebuie să mă întorc la muncă.

îşi duse castronul la chiuvetă şi-l spălă. Apoi puse restul de supă într- un container de plastic, îl puse în frigiderul îngrozitor de plin şi spălă oala.

- A fost delicios, Mamă. Mulţumesc.

îşi luă un rămas-bun grăbit şi-şi puse haina pe ea. Era deja pe verandă, respirând aerul aspru şi îngheţat, când tatăl ei ieşi după ea.

Nu putu să nu zâmbească. îi plăcea că n-o putea lăsa să plece supărată.

-

Sunt în regulă, Tată.

-

Ştii cum e ea în decembrie. Iernile sunt grele pentru ea.

O

cuprinse în braţe şi o ţinu strâns. De-a lungul anilor, fusese

întotdeauna la fel: Meredith se certa cu Mama, iar Tata repara

lucrurile. Tata nu înţelesese niciodată cât de mult ar fi contat dacă măcar o dată i-ar fi luat partea lui Meredith.

- Voi două trebuie să vă străduiţi mai tare.

- a o să fac, spuse ea, completând mica şaradă aşa cum facea mereu. Te iubesc, Tată.

îl sărută pe obraz.

- Şi eu te iubesc, Meredoodle, zâmbi el. Şi gândeşte-te la

struguri. Poate că reuşesc să devin viticultor înainte să mor. Lui Meredith nu-i plăceau asemenea glume.

- Foarte amuzant.

în timp ce pornea maşina, îi văzu pe părinţii ei prin fereastra camerei

de zi. Tata o cuprinse în braţe pe Mama şi o sărută. începură să danseze opintit, deşi probabil că nu cânta nici un fel de muzică. Dar Tata spunea că poartă mereu în inimă cântece de dragoste. Meredith părăsi scena atât de intimă, dar tot restul zilei de lucru, de-a lungul nesfârşitelor şedinţe de lucru, îşi aminti cât de îndrăgostiţi reau părinţii ei. La 6:37 se uită la ceas. întârziase. Din nou. După ce-şi organiză hârtiile în teancuri ordonate, plecă. Ningea. Vizibilitatea era redusă. Meredith încetini şi conduse cu atenţie, pe partea dreaptă a drumului. Acasă, trânti uşa în urma ei şi se repezi în bucătărie. îşi puse poşeta pe dulap. -Jeff?

- Sunt aici.

Se duse în living, după sunetul vocii lui. Era la bar, îşi turna de băut.

- îmi pare rău că am întârziat. Zăpada

- Mda, spuse el.

Amândoi ştiau că plecase târziu de la birou.

- Vrei ceva de băut?

- Sigur. Vin alb.

Se uită la el, şi-şi dădu seama că nici măcar nu mai ştia ce simte. Era la fel de frumos ca întotdeauna, cu părul blond care abia începea să

încărunţească, cu ochi albastru-oţel care păreau să zâmbească tot timpul. Nu facea nici un fel de exerciţii fizice, dar trupul lui părea să nu îmbătrânească. Era îmbrăcat în jeanşi Levi’s şi un tricou cu Pearl Jam. îi întinse paharul cu vin.

- Cum a fost la serviciu?

- Tata vrea să planteze viţă-de-vie, iar Mama era în grădina de iarnă. O să facă o pneumonie.

- Mama ta e mai rece ca orice câmp înzăpezit.

- Asta poţi s-o mai spui o dată.

Se rezemă de perete. Brusc, ziua agitată o ajunse din urmă, şi închise ochii.

- Azi am scris un capitol. E scurt. Numai vreo şapte pagini, dar cred că e bun. Ţi-am făcut o copie. Mere?

Ea deschise ochii şi-l văzu privind-o. Intre ochi avea o încruntătură, ceea ce o facu să se întrebe dacă-i spusese ceva important. încercă să- şi amintească.

- îmi pare rău. O zi lungă.

- în ultima vreme ai multe din astea.

- Ştii cum e iama.

- Şi primăvara. Şi vara.

Iată răspunsul pe care-l căuta. Chiar şi numai cu un an în urmă, l-ar fi

întrebat ce se întâmplă cu ei. I-ar fi spus cât de pierdută se simte în runţişurile vieţii ei, cât de dor îi e de fete. Dar acum acest fel de intimitate părea imposibil. Distanţa părea să se întindă între ei, precum cerneala dintr-o călimară răsturnată.

- Mda, probabil.

- duc la birou, spuse el brusc.

- Acum?

- De ce nu?

Meredith nici măcar nu era sigură că e o întrebare.

- Nu e nici un motiv.

- Mda, spuse el sărutând-o pe obraz. Aşa ziceam şi eu.

Le trebuiseră două săptămâni de umblat prin junglă ca să găsească cadavrul. Muştele le atrăseseră atenţia, împreună cu mirosul morţii. Nina se trase înapoi. Pentru o lungă şi cumplită clipă, văzu totul:

muştele bâzâind; viermii care aproape că albiseră scheletul însângerat; liniştea junglei africane, care însemna că animalele de pradă şi necrofagii erau pe aproape, umărindu-i. Apoi începu să compartimenteze scena, să o vadă ca un fotograf, nu ca o fiinţă umană. Alese aparatul de fotografiat şi se concentră asupra trupului însângerat al gorilei. Clic.

Păşi de jur împrejur, focalizând şi fotografiind. Schimbă aparatele, ajus- tă obiectivele, verifică lumina. Se opri să-şi dea cu Vicks pe la nas, apoi se lăsă pe vine, mai aproape. Clic. Clic. Existau locuri pe lume unde mâna unei gorile era scrumieră, în biblioteca unui nenorocit de bogătaş. Clic. în ora care urmă, Nina încadră şi fotografie. Când soarele apuse în cele din urmă, începură lungul şi fierbintele drum înapoi prin junglă. Coborârea era tăcută şi solemnă. Pentru Nina, cel mai greu era imediat după. Era greu să uite ce văzuse. De multe ori, imaginile se întorceau în chip de coşmaruri şi o trezeau din somn. La poalele muntelui, grupul ajunse la mica tabără care le servea drept oraş în această parte a Rwandei. Urcând înjeep, făcură drumul de câteva ore până la centrul de conservare, unde mai puseră alte întrebări şi mai cu alte fotografii.

- Doamna Nina?

Era în picioare lângă uşă şi îşi curăţa lentilele, când îl auzi pe ghid ros- tindu-i numele.

- Bună ziua, domnule Dimonsu.

- îmi pare rău că vă deranjez, dar am uitat să vă transmitem un mesaj important de la doamna Silvye. A spus să o sunaţi.

- Mulţumesc.

Nina scoase din geantă voluminosul telefon prin satelit şi cără tot echipamentul într-o poiană din tabără. Când semnalul i se păru

suficient de puternic, formă numărul.

- Bună, Silvye, spuse ea când editoarea ei răspunse. I-am prins

pe braconieri. Demenţi nenorociţi. Lasă-mă zece zile şi-ţi trimit fotografiile.

- Ai şase zile. Ne gândim la copertă.

Coperta. Cuvântul ei preferat. Există femei cărora le plac diamantele;

ei îi plăcea coperta revistei Time. Sau National Geographic.

- S-a făcut. După care mă întâlnesc cu Danny în Namibia.

- Norocoaso. Dar să fii gata să te întorci la muncă vinerea

viitoare, spuse Silvye. îţi promit să nu te sun decât dacă izbucneşte

un alt război. Câteva zile mai târziu, Nina era în Namibia, într-un Land Rover închiriat, cu Danny la volan.

Era ora 7 dimineaţa şi deja soarele de decembrie era strălucitor şi fierbinte. Până la prânz, temperatura avea să urce până la patruzeci şi cinci de grade. Drumul - dacă putea fi numit aşa - era un râu de nisip care-i hâţâ- na dintr-o parte într-alta. Nina privea peisajul dezolant şi pâijolit. Pe măsură ce orele îi afundau din ce în ce mai adânc în adevărata sălbăticie a Africii de Sud, observa din ce în ce mai multe cirezi de animale flămânde în albiile uscate ale râurilor, murind de-a-n picioarelea în aşteptarea ploii.

- ti sigură că vrei să găseşti Himba? întrebă Danny,

aruncându-i un zâmbet. Praful de pe faţă îi facea ochii albaştri şi dinţii albi să pară uluitor de strălucitori. Praful îi pudra cămaşa şi părul negru, lung până la umeri.

- N-am mai avut o săptămână numai pentru noi de luni de zile.

Ea ridică aparatul de fotografiat. Studiindu-l prin lentilă, îl văzu cu claritatea cu care s-ar fi uitat la un străin: un irlandez frumos, de vreo patruzeci de ani, cu pomeţii pronunţaţi şi un nas spart de mai multe ori. Bătăi în cârciumi, când era tânăr, spunea el mereu. între ochi i se vedeau ridurile de încruntare. Era îngrijorat că urmase indicaţii greşite pe drum, dar n-ar fi recunoscut niciodată. Era corespondent de război, obişnuit să urmărească o poveste până-n iad şi înapoi. Chiar dacă nu era povestea lui.

Ea făcu poza.

- i rămân datoare.

- a e, scumpo, şi poţi să fii sigură că o să te pun să plăteşti.

Nina se lăsă pe spate în scaun şi încercă să riu închidă ochii, dar era epuizată. Două săptămâni pe urmele braconierilor, după alte patru ptămâni în care privise cum oamenii se ucideau între ei în Angola. Şi, cu toate acestea, nu exista altceva pe lume pe care să prefere să-l facă. Ştiuse asta cu şaisprezece ani în urmă când, la douăzeci şi unu de ani, cu un aparat de fotografiat în mână şi cu o diplomă în jurnalism, plecase să-şi caute destinul. La început, acceptase orice însărcinare care necesita un fotograf, dar în 1985 o cunoscuse pe Silvye Porter,

redactor la Time. Până să-şi dea seama ce se întâmplă cu ea, Nina se trezise în drum spre Ethiopia. Ceea ce văzuse acolo schimbase totul. Aproape imediat, fotografiile ei începuseră să spună poveşti. In 1987, când Gangele se revărsase, lăsând fără adăpost douăzeci şi cinci de milioane de oameni, o fotografie de-a Ninei, cu o femeie cufundată până la gât în apa mocirloasă, purtându-şi copilul pe cap, apăruse pe coperta revistei Time. Cu doi ani în urmă ştigase Premiul Pulitzer pentru fotografiile epurărilor etnice din Kosovo.

- Uite. Acolo, spuse Danny, arătând cu degetul.

La început, nu văzuse decât cerul roşu-portocaliu, plin de praf. Treptat, siluetele de pe culme se materializaseră în oameni care priveau în jos, la Land Roverul murdar şi la ocupanţii lui încă şi mai murdari.

- Ei sunt? întrebă el.

Nina ridică din umeri.

- Ei tre’ să fie.

El încuviinţă din cap şi parcurse restul distanţei, parcă maşina la cotul albiei uscate a râului şi coborî. Tribul Himba rămase în teptare, privindu-i. Danny înaintă încet. Nina îl urmă. Şeful tribului se apropie şi, în swa- hili stricat, cei trei negociară fotografii în schimbul apei. Pentru nişte oameni care mergeau pe jos kilometri pentru un strop de apă, era un dar copleşitor, şi brusc tribul îi luă pe sus şi-i duse în sat,

unde îi hrăniră cu porridge şi lapte acru. Mai târziu, când noaptea era albastră de lună, îi conduseră la o colibă de pământ, unde se întinseră unul lângă altul pe un covor de iarbă şi frunze. Nina se întoarse pe o parte ca să se uite la Danny. în lumina slabă, faţa lui părea tânără, deşi avea ochi bătrâni, ca şi ea. Văzuseră prea multe lucruri cumplite. Dar asta îi apropiase. Se întâlniseră în Congo, în timpul primului război. De atunci încolo, fuseseră împreună în toată lumea - în Sudan, Zimbabwe, Afghanistan, Congo, Nepal, Bosnia. Deveniseră amândoi specialişti în Africa. Amândoi aveau apartamente la Londra, care adunau mesaje şi praf. De multe ori treceau luni fără să se vadă.

- Luna viitoare împlinesc patruzeci de ani, spuse Danny încet.

Ninei îi plăcea accentul lui. Cea mai simplă propoziţie suna tensionat.

- Nu-ţi face griji, fete de douăzeci şi cinci de ani încă leşină

când te văd. E chestia aia a ta, cu am-fost-într-un-grup-rock.

- Era un grup punk-rock, iubito.

Ea se strânse mai aproape de el, sărutându-1. Danny o trase la piept.

-

Cum se face că putem să vorbim despre orice, numai despre

noi nu?

-

Cine vorbea despre noi?

-

Am spus că am aproape patruzeci de ani.

- Şi eu ar trebui să consider asta drept o deschidere pentru conversaţie?

- Şi dacă mi-e dor de tine când eşti plecată?

- Ştii cine sunt, Danny. Ţi-am spus de la bun început.

- Asta a fost acum mai mult de patru ani. Totul pe lume se schimbă, în afară de tine, să înţeleg.

- Exact.

Ea se îndepărtă imperceptibil. Braţele lui o reţinură.

- Nu ţi-am cerut nimic, şopti el.

Ba da, îşi spuse ea. Numai că nu-ţi dai seama încă. Nina se lăsă pe vine pe coama dealului de deasupra satului improvizat. Era 6 dimineaţa. La picioarele ei se mişca o femeie Himba, cu un vas greu pe cap şi un copil într-un şal la pieptul descoperit. Nina o apropie cu teleobiectivul. Fără să ştie că Nina o urmăreşte, femeia de opri pe malul râului şi privi la nisipul uscat, unde ar fi trebuit să curgă apa. Expresia ei deveni disperată când îşi atinse copilul din braţe. Era o expresie de frică pură - înţelegerea faptului că nu avea idee cum să-şi hrănească copilul. Nu se găsea apă nicăieri. Nina prinse acest lucru pe film şi continuă să facă fotografii până când femeia se îndepărtă. Făcuse sute de fotografii în dimineaţa aceea, dar ştia că nici una nu era mai reuşită decât cea cu femeia de pe malul râului secat. Cândva, portretele ei aveau să arate lumii cât de puternice sunt femeile.

Scoase filmul din aparat, îl puse la adăpost şi pomf înapoi spre sat. Danny se apropie de ea.

- Hei. Eşti gata de plecare?

Ea se lipi de el, mulţumită de fotografiile pe care le făcuse.

- Da, cred că am ce-mi trebuia.

- Asta înseamnă că putem merge să stăm la piscină o ptămână?

- Nu-mi doresc nimic altceva.

Nina îşi împacheta echipamentul, în timp ce Danny vorbea cu trânul satului şi-i plătea pentru fotografii. Nina îşi instală telefonul prin satelit, po- ziţionându-l până când găsi semnal. a cum se aşteptase, birourile revistei erau închise, aşa că-i lăsă editoarei ei un mesaj şi promise să sune de la Cabana Chobe River

din Zambia. Apoi ea şi Danny urcară din nou în Land Roverul rtănit, porniră prin peisajul selenar din Kaokoveld şi urcară într-un avion care zbura spre sud. Până la căderea nopţii erau la Cabana Chobe River, pe terasa lor privată, privind apusul soarelui şi turma de elefanţi de pe malul opus. în bikini, Nina se întinse pe şezlong şi închise ochii. Noaptea mirosea

a apă stătută şi a mâl copt de soare. Pentru prima oară de săptămâni, rul ei negru, tuns scurt, era curat. Lux pur.

îl auzi pe Danny traversând camera spre verandă. Făcea o pauză

aproape imperceptibilă înaintea fiecărui pas, protejându-şi piciorul

drept, unde încasase un glonţ în Angola.

- Poftim.

Puse două pahare pe masa de tec din faţa ei. Ea ridică faţa să-i mulţumească, şi observă mai multe lucruri

deodată: nu-i adusese gin-tonicul pe care-l ceruse. în locul lui, pusese pe masă un pahar de tequila. Uitase sarea şi, cel mai grav, nu zâmbea. Nina se ridică în capul oaselor.

- Ce s-a întâmplat?

- Poate ar fi bine să bei ceva întâi.

Când un irlandez îţi spune că e mai bine să bei ceva întâi, urmează

veşti proaste. îi întinse un plic galben.

- Telegramă.

- Ai citit-o?

- Sigur că nu. Dar nu pot fi veşti bune, nu?

Jurnaliştii şi fotojurnaliştii din toată lumea ştiu cum e cu telegramele. a îţi trimite familia veştile proaste, chiar şi în epoca sateliţilor şi a

inteme- tului. Când Nina văzu că venea de la Silvye, primul ei gând

fu „Slavă Ce- rului“. Dar uşurarea dispăru pe măsură ce citea.

TATĂL TĂU A FĂCUT UN ATAC DE CORD. MEREDITH SPUNE CĂ NU ARATĂ BINE. SILVYE. Se uită la Danny.

- E tata

-Imposibil, iubito, spuse el blând. Zborul de laJohannesburg e la 6. Rezerv două bilete.

- Două?

- Da. Vreau să fiu alături de tine, Nina. E chiar aşa de rău?

Niciodată nu i se păruse normal să se bazeze pe altcineva pentru ajutor.

Nu ştia ce să spună. Aşa că făcu ceea ce facea întotdeauna în asemenea momente: întinse mâna şi-i desfăcu nasturii pantalonilor.

- Du-mă în pat, Daniel Flynn. Ajută-mă să trec de noaptea asta.

Nesfârşită era cuvântul care-i venise în minte pentru a descrie teptarea, dar asta o făcu pe Meredith să se gândească la sfârşit, care o făcu să se gândească la moarte, ceea ce dădu frâu liber tuturor emoţiilor pe care încerca să le stăpânească. Nu mergea ceea ce făcea de obicei, să stea permanent ocupată. Se îngropă în informaţii despre

asigurări, cercetă atacurile de cord, găsi cel mai bun cardiolog din ţară. In clipa când privirea îi părăsea ecranul, durerea revenea în forţă. Se uită la peştii multicolori din acvariul din sala de aşteptare. Din

când în când, câte unul îi capta atenţia şi, pentru o nanosecundă, uita tatăl ei putea fi pe moarte.

Trebuie să plec imediat

II

simţi pe Jeff apropiindu-se din spate.

-

Mere, spuse el încet, punându-i mâinile pe umeri. Lasă-mă să

te

ţin în braţe.

Ea clătină din cap. De ce nu înţelegea? Se simţea atât de afurisit de

fragilă că abia se putea mişca. Soţul ei oftă şi-i dădu drumul.

- Ai dat de sora ta?

- Am lăsat mesaje peste tot unde am putut. O ştii pe Nina. O să vină când o să vină. Se uită la ceas.

-

De ce dracu’ le ia aşa de mult doctorilor? II sun pe şeful de

secţie.

Jeff spuse ceva ce ea nu auzi, pentru că uşa sălii de aşteptare se deschise şi apăru doctorul Watanabe.

- Cum se simte? întrebă mama ei cu o voce care traversă

întreaga încăpere. Numai accentul pronunţat arăta cât e de supărată. Doctorul Watanabe spuse:

- Nu e bine. A avut încă un atac de cord când îl duceam în sala de operaţii. E foarte slăbit.

- Ce pot să fac pentru el? întrebă Meredith.

Compasiunea din ochii doctorului era îngrozitoare.

- Nimic. Inima lui e prea distrusă. Acum nu putem decât să

teptăm

-l vedeţi, unul câte unul.

O luă pe Mama de braţ şi o conduse.

Concentrează-te asupra detaliilor, îşi spuse Meredith. Găseşte o metodă de a rezolva asta. Amintirile se adunau la periferia memoriei ei. îşi văzu tatăl în tribune, la spectacolele de gimnastică ale liceului ei, aclamând cu un

entuziasm jenant, apoi la nunta ei, plângând Iară să se ascundă în timp ce o conducea la altar. Doar cu o săptămână în urmă spusese „Hai să mergem să bem câte o bere, Meredoodle, numai noi doi, cum ceam pe vremuri."

Şi ea îl refuzase, îi spusese că o să meargă în curând. Chiar fusese atât de important să lase hainele la curăţat?

- Cred că ar trebui să le sun pe fete, spuse Jeff. Să le spun să vină acasă. Meredith îl urî pentru că spusese asta. Deja se lăsase bătut.

şi să sperăm că supravieţuieşte nopţii. Puteţi să vă duceţi

-

Mere?

O

prinse de talie.

-Te iubesc.

îl lăsă să o ţină cât suportă de mult, apoi se desprinse. Fără să spună

nimic, pomi pe urmele mamei ei, simţindu-se complet, periculos de singură. a de la salonul tatălui ei era închisă, dar printr-un gemuleţ se vedea interiorul.

cea într-un pat cu cadru de metal, înconjurat de tuburi şi perfuzii şi maşinării. Lângă el, pe un scaun din plastic, mama. Chiar şi acum rea ciudat, aproape sfidător de senină. Meredith rămase la uşă, ştergându-şi lacrimile. Doctorul spusese câte

o persoană pe rând, dar în cele din urmă intră şi ea.

- Cum e?

Mama oftă adânc, se ridică şi ieşi din încăpere. Meredith atinse mâna tatălui său.

- Hei, tati, şopti ea. E Meredoodle a ta. Te iubesc. Vorbeşte cu

mine, tati. Singurul răspuns fu vântul de iarnă lovind în geam, în vreme ce pada flutura şi dansa sub lumina felinarului de afară. Nina îşi lăsă maşina închiriată în parcarea întunecată a spitalului şi fugi înăuntru, rugându-se să nu fi ajuns prea târziu. In sala de aşteptare de la etajul trei o găsi pe sora ei, aşezată ca o santinelă alături de un acvariu absurd, cu peşti tropicali. Nina se opri din alergare.

- Mere? spuse ea, încet.

Meredith se întoarse către ea. Chiar şi din celălalt capăt al lungii săli

de aşteptare, Nina văzu cât de obosită era. Părul castaniu era răvăşit, ochii căprui păreau prea mari pentru faţa lipsită de culoare.

- Ai venit, spuse ea luând-o pe Nina în braţe. Nina făcu un pas înapoi.

- Cum se simte?

- A avut un al doilea atac de cord, masiv. La început voiau să-l

opereze

rezistă până luni. Dar nici de prima noapte n-au crezut că o să

treacă.

dar acum spun că n-ar supravieţui. Dr. Watanabe nu crede

Nina închise ochii. Slavă Domnului că ajunsese acasă la timp ca să-l vadă. Dar cum putea să-l piardă? El era ancora ei, Steaua ei Polară, singura persoană care o aştepta întotdeauna acasă. Deschise ochii.

- Ea cum se simte?

Meredith făcu un pas lateral. Şi iat-o, aşezată pe un scaun ieftin.

Chiar şi de acolo, Nina vedea cât de înspăimântător de calmă e mama ei. Nu se ridicase să-i ureze bun venit acasă, nici măcar nu se uitase

la ea. Privea drept înainte şi, ca de obicei, tricota.

- Cum se simte? întrebă Nina din nou.

Meredith ridică din umeri şi Nina înţelese ce voia să spună. Mama era străină, indescifrabilă pentru ele, cu toate că - Dumnezeu ştie - încercaseră. Nina dădu din cap către sora sa, apoi o lăsă şi traversă încăperea.

Ajunsă lângă Mama, se lăsă în genunchi. Brusc, îşi dori să i se spună că dragostea lor avea să-l vindece, chiar dacă ştia că e o minciună.

- Mamă, spuse ea, am venit cât am putut de repede.

- Bine.

Auzi fisura minusculă din vocea mamei sale şi îndrăzni să-i atingă mâna subţire şi palidă.r

- E un om puternic, cu voinţă de a trăi.

Mama ei coborî încet privirea către ea. Nina fu şocată de cât de trână şi obosită părea, şi în acelaşi timp cât de puternică. Dar mama lor fusese întotdeauna o femeie contradictorie. Era prea

îngrijorată ca să le lase să iasă din curte, dar când erau în casă abia dacă le băga în seamă; pretindea că Dumnezeu nu există, chiar în timp ce-şi decora colţul sfânt.