Amprentarea – noţiuni introductive

Terminologie
Amprenta reprezintă replica negativă a unor structuri anatomice. Amprentarea este
ansamblul de metode şi tehnici prin care se obţine această replicare. În mod obişnuit amprentarea se
realizează cu ajutorul unor materiale în stare plastică – numite materiale de amprentă.
Gradul de deformabilitate iniţială a materialelor de amprentă este definit prin fluiditate sau
plasticitate. Din punct de vedere al fluidităţii, oferta comercială de materiale de amprentă este
foarte largă; sunt descrise astfel materiale de amprentă cu fluiditate foarte mare, mare, medie, redusă,
foarte redusă (chitoase). Fluiditatea materialelor de amprentă influenţează direct proporţional
capacitatea de redare a detaliilor dar este invers proporţională cu uşurinţa de manipulare
(manevrabilitatea) materialului de amprentă.
După un interval de timp de la preparare, materialele de amprentă îşi pierd starea plastică,
trec într-o formă stabilă şi păstrează astfel forma structurilor cu care s-au aflat în contact.
Mecanismele prin care se produce acest fenomen sunt diverse (polimerizare, gelificare, solidificare),
dependente de tipul chimic al materialului; cu toate acestea, în terminologia uzuală se foloseşte
termenul generic de priză a meterialelor de amprentă. Intervalul scurs de la începutul preparării
materialului de amprentă şi cel în care acesta atinge starea stabilă este numit timp de priză. În
practică, partea iniţială a timpului de priză este destinată operaţiilor de pregătire a amprentării
(amestec, depunerea materialului de amprentă în suport, plasarea materialului în contact cu
structurile amprentate); aceast interval este numit timp de lucru. În cea de-a doua parte a timpului
de priză materialul de amprentă trebuie menţinut în contact stabil cu structurile vizate de
amprentare; ne referim, în acest caz, la timpul de menţinere. În funcţie de materialul folosit, după
priză, amprenta va avea consistenţă rigidă sau elastică, definind astfel rigiditatea, respectiv
elasticitatea materialului; din acest punct de vedere, sunt descrise materiale de amprentă rigide (de
ex. ghipsul şi acrilatele), semirigide (de ex. masele termoplastice şi cerurile) şi elastice (de ex.
hidrocoloizii şi elastomerii de sinteză). În cadrul aceleiaşi clase de materiale există însă grade variabile
de consistenţă; de exemplu, polieterii sunt materiale mai rigide decât siliconii de condensare, deşi fac
parte din aceeaşi clasă, a materialelor elastice. Materialele de amprentă cel mai frecvent folosite în
zilele noastre pentru restaurările protetice conjucte fac parte din clasa materialelor elastice.
O condiţie esenţială a unei amprente corecte o reprezintă acurateţea sau exactitatea.
Exactitatea materialelor de amprentă este dependentă de doi parametri principali: fidelitatea –
capacitatea de reproducere a detaliilor morfologice – şi stabilitatea dimensională – capacitatea de
reproducere corectă a raporturilor dintre elementele morfologice.
În general, materialele de amprentă sunt aplicate cu ajutorul unui suport numit
portamprentă; portamprenta asigură nu numai rol de suport, uşurând astfel manipularea, ci
condiţionează de multe ori exactitatea amprentării. Există totuşi situaţii în care este permisă
amprentarea fără portamprentă; acestea sunt însă reduse la număr, şi vor fi precizate explicit în
paginile de mai jos.
În stomatologie amprentarea interesează de obicei dinţii cu procesele alveolare
corespunzătoare şi/sau crestele edentate. Există însă cazuri în care apare necesitatea amprentării
altor structuri anatomice cum ar fi buzele, nasul, pavilioanele auriculare, cavităţile orbitale, etc.;
aceste situaţii sunt legate adesea de protetica maxilo-facială şi fac obiectul unor prezentări specifice.
În cele ce urmează vom trata numai problemele legate de amprentare în protetica dentară conjunctă.
Întinderea amprentelor este variabilă, dependentă de necesităţile clinice şi de tehnica
adoptată:
•ι amprenta unitară, pentru un singur dinte – de obicei preparat pentru o
microproteză;
•ι amprenta sectorială, pentru un sector de arcadă (frontal sau lateral);
•ι amprenta de hemiarcadă;

1
 •ι amprenta globală (maxilară / mandibulară), pentru o arcadă întreagă;
Amprentele sectoriale, de hemiarcadă şi chiar cele globale pot cuprinde, în cazuri excepţionale, atât
dinţii maxilari cât şi cei mandibulari; vorbim, în aceste situaţii despre, amprente bimaxilare.
Amprentele bimaxilare înregistrează, înafara morfologiei dinţilor de la nivelul ambelor arcade, şi
relaţiile de ocluzie; din această cauză, amprentele bimaxilare mai sunt numite şi amprente în
ocluzie. După cum precizam însă, este vorba numai de situaţii limită, de compromis, la care
prevalează necesitatea scurtării timpului de lucru intraoral ori economia de materiale. Amprentele în
ocluzie interesează, în marea majoritate a cazurilor, numai sectoare de arcadă şi nu ar trebui utilizate
decât cel mult pentru realizarea unei microproteze izolate.
Un caz particular de amprente bimaxilare îl reprezintă înregistrările interocluzale; acestea cuprind
strict suprafeţele ocluzale (vârfurile cuspizilor) şi, uneori, marginile libere ale dinţilor frontali; ele sunt
folosite pentru poziţionarea relativă a celor două arcade, iar tehnica de realizare este descrisă într-un
capitol distinct.

Obiectivele generale ale amprentării

Rolul esenţial al amprentei îl reprezintă transferul informaţiilor morfologice privitoare la structurile
amprentate, materializat sub forma unei copii pozitive numită model (din ghips, răşini epoxi, metal
depus prin galvanoplastie, siliconi speciali, etc.). Modelul poate fi replica unor structuri anatomice
propriu-zise, dar poate fi şi copia unui alt model, caz în care vorbim despre model duplicat, iar
amprentarea poartă în aceste situaţii numele de duplicare. În cazul în care modelul este utilizat în
etape intermediare ale tratamentului protetic (diagnostic, elaborarea planului de tratament,
protezarea provizorie, etc.), amprentele corespunzătoare se numesc amprente preliminare. Dacă
modelul este utilizat pentru realizarea lucrării protetice finale vorbim despre amprentă finală.
Capitolul de faţă tratează detaliat tocmai acest ultim tip de amprente. Am arătat mai sus că
dezideratul fundamental al amprentării îl reprezintă exactitatea; astfel se asigură o condiţie
importantă pentru exactitatea modelului. Cu toate acestea, obţinerea unui model precis, este legată şi
de alte condiţii înafara exactităţii amprentei; intervin aici factori dependenţi de modul de păstrarea şi
manipulare a amprentei, tipul materialului de model, tehnica de obţinere a modelului, etc. Este
necesar ca în practică să se ţină cont de toate aceste elemente, pentru a putea obţine în final o lucrare
protetică adaptată corect.
Uneori, transferul informaţiilor morfologice cuprinse într-o amprentă NU se materializează sub
forma unui model; este cazul, de exemplu, al utilizării amprentelor drept conformator în vederea
confecţionării unor restaurări provizorii prin copiere. Similar, tehnicianul dentar poate utiliza o
amprentă pentru a obţine macheta din ceară a unor casete metalice. Aceste tehnici fac însă obiectul
unei tratări distincte.
În alte cazuri, rolul amprentării este acela de a transfera nu atât date morfologice, ci mai mult
informaţii de poziţie relativă a elementelor cuprinse de amprentă; vorbim, în aceste cazuri, despre
supraamprente sau amprente de poziţie. Deşi semantic, cei doi termeni au valori apropiate, ei nu
sunt în totalitate coincidenţi. Termenul de supraamprentă se referă numai la acele amprente de
poziţie realizate peste piese protetice intermediare. Un exemplu, în acest sens, îl constituie
supraamprenta elementelor de agregare la punţile realizate din elemente separate ori supraamprenta
capelor de transfer, după cum vom detalia ulterior. Un caz particular de amprente de poziţie îl
reprezintă înregistrările interocluzale.
Unele situaţii clinice fac necesar şi transferul, cu ajutorul amprentelor, nu numai al unor date
morfologice, statice, ci şi al unor informaţii dinamice – funcţionale. Vorbim, în consecinţă, despre
amprente funcţionale. Elementele ce asigură menţinerea, sprijinul şi stabilizarea la protezele totale
dar şi la o bună parte dintre protezele parţiale mobilizabile sunt legate de structuri anatomice
reziliente, supuse motilităţii limbii, obrajilor şi buzelor; din această cauză amprentele funcţionale sunt
mult mai frecvente în cazul tratamentului protetic adjunct decât în cazul protezării prin coroane şi
punţi. Cu toate acestea, şi protetica conjunctă beneficiază de unele tehnici funcţionale de
amprentare. Amprentele de tip FGP (Functionally Generated Path), tratate în cadrul capitolului
2
privitor la determinarea, înregistrarea şi transferul relaţiilor mandibulo-maxilare, sunt un exemplu de
amprente funcţionale. Un alt exemplu îl constituie determinările, cu ajutorul unor tehnici funcţionale
de amprentare, a zonei de echilibru muscular linguo-jugal sau linguo-labial, pentru a plasa corpurile
de punte în spaţiul neutrală.
În sfârşit, amprentele pot avea şi rolul de a orienta alte etape ale tratamentului protetic. Ne referim,
în aceste situaţii, la amprente de orientare sau de ghidaj. Un exemplu îl reprezintă utilizarea unei
amprente secţionate pentru a controla corectitudinea preparaţiei pentru microproteze.
Obiectivele amprentării finale pentru realizarea protezelor conjuncte
Amprentarea reprezintă, în cadrul tratamentului protetic conjunct, o etapă consumatoare de timp şi
resurse materiale, în care pot apărea numeroase erori ce au drept consecinţă, în unele cazuri, chiar
compromiterea rezultatului terapeutic final; aceasta este justificarea pentru spaţiile largi pe care le
acordă literatura de specialitate acestei teme precum şi pentru necesitatea studiului aprofundat al
problemelor legate de metodele, tehnicile şi materialele de amprentare.
Ideal, în etapa de amprentare, se transmit în laboratorul de tehnică dentară următoarele elemente:
1. Dinţii stâlpi:
a. Suprafeţele preparaţiilor;
b. Limita cervicală a preparaţiilor;
c. Zonele rămase nepreparate de la nivelul dinţilor stâlpi;
d. Forma parodonţiului marginal;
2. Suprafeţele crestelor edentate;
3. Suprafeţele dinţilor vecini ai viitoarelor restaurări protetice;
4. Suprafeţele dinţilor omologi ai viitoarelor restaurări;
5. Suprafeţele ocluzale ale dinţilor antagonişti corespunzători preparaţiilor şi breşelor edentate;
6. Relaţiile mandibulo-maxilare de ocluzie; înregistrările interocluzale fac obiectul unei tratări
distincte, însă din punct de vedere clinic ele sunt cuprinse de obicei în cadrul etapei de
amprentare.
Deşi vom acorda un spaţiu propriu, în cadrul acestei prezentări, etapei de control al calităţii
amprentelor, facem încă de aici două precizări:
•ι Pentru a realiza lucrări protetice corespunzătoare din punct de vedere calitativ, amprentarea
trebuie să cuprindă toate elementele prezentate mai sus. În acest sens, amprentele ce cuprind
arcadele dento-alveolare în întregime (amprente globale) sunt preferabile, chiar pentru
realizarea unor microproteze izolate.
•ι Zonele critice ale amprentelor, în care orice eroare compromite calitatea finală a restaurărilor
protetice sunt limita cervicală a preparaţiilor şi suprafeţele ocluzale ale dinţilor
anatagonişti. Eventualele lipsuri produse prin înglobarea bulelor de aer în aceste sectoare fac
obligatorie reluarea amprentelor
Calităţile unui material de amprentă ideal:
Materialele de amprentă trebuie sa îndeplinească o serie de condiţii impuse de tehnica de amprentare
utilizată, precum şi de particularităţile câmpului protetic. O parte din termenii ce apar aici au fost
definite anterior iar enumerarea care urmează încearcă să facă o sistematizare a acestor noţiuni.

Calităţi principale:
1. PLASTICITATEA sau FLUIDITATEA reprezintă capacitatea materialului de amprentă de
a fi deformat şi modelat sub acţiunea unei presiuni minime, cu înregistrarea tuturor detaliilor

3
 câmpului protetic, fără a deforma însă reliefurile acestuia. Plasticitatea reprezintă o măsură a
consistenţei materialelor de amprentă în momentul aplicării lor pe câmpul protetic.
2. FIDELITATEA reprezinta capacitatea materialelor de amprentă de a reproduce detaliile cele
mai fine ale câmpului protetic; ea este dependentă de câţiva factori:
- mărimea particulelor ce intră în compoziţia materialului de amprentă,
- consistenţa iniţială a materialului de amprentă (plasticitate)
- hidrofilia materialului de amprentă.
3. ELASTICITATEA. Materialele de amprentă trebuie să prezinte un grad de elasticitate care
să permită dezinserţia amprentei, în ciuda existenţei unor zone retentive la nivelul câmpului
protetic. Pentru a putea „depăşi” aceste zone, amprenta trebuie să se deformeze, după care
să „revină” la forma iniţială. Capacitatea amprentei de a suporta astfel de deformări elastice
este dependentă şi de alţi factori înafara elasticităţii intrinseci a materialului de amprentă:
- gradul de retentivitate al câmpului protetic,
- grosimea materialului de amprentă supus deformării
- timpul în care se face dezinserţia amprentei
- calitatea legăturii dintre materialul de amprentă şi portamprentă.
Practic, aceasta înseamnă că utilizarea unui material de amprentă cu proprietăţi elastice foarte
bune nu reprezintă garanţia absolută pentru absenţa deformărilor permanente în urma
dezinserţiei amprentei. Va trebui, în consecinţă acordată o atenţie corespunzătoare tuturor
factorilor ce contribuie la menţinerea în limite elastice a deformărilor:
- închiderea spaţiilor cu retentivitate mare (deretentivizare);
- asigurarea unei grosimi suficiente şi, pe cât posibil constante, a materialului de
amprentă;
- dezinserţia amprentei într-un timp cât mai scurt;
- asigurarea unui sistem eficient de adeziune a materialului de amprentă la
portamprentă

4. REZISTENŢA MECANICĂ. Materialele de amprentă trebuie să aibă o rezistenţă mecanică

suficient de mare pentru a nu se rupe în cursul dezinserţiei de pe câmpul protetic sau pe
parcursul etapelor ulterioare (transport, depozitare, turnarea modelului). Rezistenţa la rupere
a materialelor de amprentă este dependentă de elasticitate, în sensul că un material cu
proprietăţi elastice foarte bune suportă deformări importante fără să se rupă. Pe de altă parte
însă, este preferabil ca în situaţiile în care deformarea amprentei depăşeşte limita de
elasticitate, să se producă ruperea materialului de amprentă; fenomenul acesta poate fi evidenţiat
cu uşurinţă în etapa de control a amprentei, în timp ce o eventuală deformare ar rămâne
inaparentă.
5. STABILITATEA DIMENSIONALĂ. Materialele de amprentă trebuie să asigure păstrarea
fidelă a imaginii negative a câmpului protetic, din momentul dezinserţiei amprentei până
după priza finală a materialului din care se confecţionează modelul. Stabilitatea dimensională
absolută în condiţii normale de temperatură şi umiditate este numai un deziderat întrucât
toate materialele de amprentă suferă modificări volumetrice.
6. TIMPUL DE PRIZĂ. Materialele de amprentă ar trebui să satisfacă toate situaţiile clinice.
Varianta ideală ar fi aceea în care timpul de priză ar putea fi modificat de fiecare practician, în
funcţie de necesităţile tehnicii de amprentare utilizate şi de propria abilitate.
7. COMPATIBILITATEA CU MATERIALUL PENTRU MODEL. Nu vor putea fi obţinute
modele din amalgam sau din aliaje uşor fuzibile în amprente din hidrocoloizi. Deasemenea,
amprentele din hidrocoloizi nu permit obţinerea modelelor prin depunere galvanică. Fosfatul
trisodic din compoziţia unor alginate inhibă priza ghipsului de model.

Calităţi secundare:
Pe lângă condiţiile esenţiale enumerate mai sus, care asigură obţinerea unui model exact al
câmpului protetic, există o serie de condiţii secundare pe care ar trebui să le îndeplinească materialele
de amprentă.
4
1. MIROS şi GUST plăcute.
2. ABSENŢA COMPONENŢILOR IRITANŢI SAU TOXICI.
3. DURATĂ CAT MAI LUNGĂ DE DEPOZITARE.
4. Materialele de amprentă NU TREBUIE SĂ ELIBEREZE GAZE, atât pe parcursul prizei
proprii cât şi al prizei materialului de model.
5. UILIZARE FĂRĂ A NECESITA O APARATURĂ AFERENTĂ COMPLICATĂ SAU
COSTISITOARE.
6. ÎNDEPĂRTAREA UŞOARĂ DE PE SUPRAFEŢELE CU CARE INTRĂ ÎN CONTACT,
câmpul protetic, părţile moi, portamprente, materialul de model, etc.
7. CAPACITATEA AMPRENTEI DE A FI DEZINFECTATĂ, fără ca aceasta să-i afecteze
acurateţea.
8. CONCORDANŢĂ ÎNTRE COSTURI ŞI CALITATEA AMPRENTEI.
Este evident că nici un material de amprentă nu îndeplineşte toate condiţiile unui produs ideal.
Medicului stomatolog îi revine opţiunea de a utiliza materialul adecvat situaţiei clinice şi tehnicii de
lucru, opţiune care trebuie însă fundamentată pe cunoaşterea detaliată a performaţelor şi
neajunsurilor fiecărui material de amprentă.
Etapele amprentării finale pentru realizarea protezelor conjuncte
Didactic, dar şi clinic, etapele amprentării pot fi sistematizate astfel:
1. Alegerea materialelor de amprentă, a portamprentei şi a tehnicii de amprentare;
2. Pregătirea pacientului în vederea amprentării;
3. Amprentarea propriuzisă;
4. Controlul calitativ al amprentei
5. Dezinfecţia şi conservarea amprentei;
6. Pregătirea amprentei în vederea turnării modelului.