CUPRINS

Capitolul I. Introducere

1. Scurt istoric privind protecția europeană a drepturilor omului ...........................................2

2. Declarația Universală a Drepturilor Omului .......................................................................5

Capitolul II. Sistemul European de Protecție a Drepturilor Omului

1. Consiliul Europei – Istorie și însemnătate .........................................................................9

2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului .....................................................................11

Capitolul III. Mecanismul actual de protecție a drepturilor garantate prin CEDO

1. Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr.11...................................................15

2. Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr.14...................................................17

Capitolul IV. Concluzii ...............................................................................................................19

Bibliografie ..................................................................................................................................20

1
 Sistemul European de Protecție a Drepturilor Omului

Capitolul I. Introducere

1. Scurt istoric privind protecția europeană a drepturilor omului

În contextul actual al unei societăți civile aflate în proces de sistematizare, globalizarea

apare ca un proces complementar al societății moderne, care la confluența dintre civilizația
tehnologică și satisfacerea nevoilor de cultură, a dat naștere unor noi paradigme de gândire care
au edificat temelia unui nou cadru instituțional de ideologii, politici și legiferări.

Protecția europeană a drepturilor omului este o instituție juridică relativ tânără, ale cărei
norme juridice conturează o nouă ordine de drept și care se dezvoltă abia în a doua jumătate a
secolului al XIX – lea ca urmare a unor interese geopolitice ale marilor puteri vis a vis de
drepturile propriilor cetățeni aflați în străinătate.

La originea reglementărilor legislative existente astăzi în materia protecției europene a

drepturilor omului, dreptul natural trasează primele idei în raport cu concepția despre lume și
despre existență în genere, ca idealuri ale binelui uman. Astfel, dezvoltarea sistemului de
protecție a drepturilor omului, derivă dintr-o serie de credințe teologice, morale și etice ale vieții
politice, bazate pe constituția însăși a lucrurilor.

Expresia conștiinței drepturilor omului ce apare astăzi conturată la nivelul normelor de

drept internațional public, cunoaște o amplă dezbatere în privința fundamentelor sale juridice,
încă din antichitate. Prima școală care a căutat să evidențieze problemele spiritului uman, a fost
aceea a sofiștilor 1 care au marele merit de a fi atras atenția asupra problemelor de ordin
psihologic, social și moral ale individului și ale gândirii umane2. În Republica, Platon dezbate
ideea de bine uman care se află în spiritul uman și care permite cunoașterea de valori universale,
cunoaștere din care se naște conduita etică și o dată cu aceasta, prin securitatea juridică garantată
de stat, eficacitatea individului în societate.

1
secolul al IV-lea î.Hr.
2
A se vedea Giorgio del Vecchio, Lecții de filosofie juridică, Editura Europa Nova, traducere de J.C.Drăgan, p.50

2
 Pe axa timpului, în lumina viziunii creștine în care omul apare ca ființă concepută după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Anglia evului mediu introduce la 1215 documentul Magna
Carta Libertatum care instituie o serie de elemente ale unei protecții juridice ale persoanei
umane, mai exact dreptul la un proces echitabil și la o ordine juridică imparțială. Regimul politic
instaurat de Carol al II-lea și documentul promulgat de acesta la 1679 sub denumirea de Habeas
Corpus Act, aveau să ducă mai departe, în plan european, ideea garantării libertății de conștiință,
prin consacrarea unor drepturi precum libertatea individuală și siguranța persoanei, stabilind
normele de arestare și judecare a deținuților.

Secolul al XVII – lea marchează în plan istoric trecerea de la concepția aristotelică în

care statul este un întreg sieși suficient, iar individul cunoaște valoare doar prin subordonarea sa
statului, la o concepție contractualistă în temeiul căreia societatea, în acord cu binele general,
înflorește ca urmare a raporturilor dintre individ și stat, prin afirmarea drepturilor și libertăților
individuale. Doctrina contractului social elaborată de Jean Jacque Rousseau, reflectă voința
liberă a indivizilor de a ieși din starea lor naturală pentru a regăsi în stat securitatea juridică,
stabilitatea și posibilitatea unei vieți prospere.

Sfârșitul secolului al XVIII – lea și Declarația revoluției franceze privind drepturile

omului și ale cetățeanului, conturează ca prim principiu, egalitatea în fața legii a tuturor
persoanelor. Acest prim principiu stă la baza tuturor celorlalte drepturi și libertăți consacrate în
declarație, dintre care menționăm, dreptul la proprietate, dreptul la securitate, dreptul la
rezistență față de opresiune, dreptul la libertatea de gândire, de expresie și de manifestare.

Actul General al Conferinței de la Berlin din 1885 care prevede eliminarea sclaviei și a
comerțului cu sclavi și Convenția de la Geneva de la 1925 privind suprimarea sclaviei în toate
regiunile lumii, au constituit un alt domeniu al dezvoltării dreptului internațional al drepturilor
omului, în concordanță cu progresul societății în direcția recunoașterii depline a valorii umane.

Cu toate acestea, în evoluția sistemului legislativ pus în discuție, unitatea de idei și

primele încercări de internaționalizare a unor categorii de drepturi, se remarcă abia după cel de-al
Doilea Război Mondial, ca efect al atrocităților comise în război și al crimelor împotriva
umanității. Abuzurile comise de unele state la nivel intern împotriva drepturilor omului, înainte
și în timpul celui de-al doilea război mondial, au determinat o poziție comună a statelor în cadrul

3
societății internaționale, în sensul că protecția drepturilor omului nu mai poate fi lăsată exclusiv
în competență, cu caracter discreționar, a statelor, ci se impune și o cooperare internațională în
materie.

Perioada postbelică aduce, așadar, în atenție, o nouă teorie conform căreia protecția
drepturilor individului trece dincolo de barierele conceptuale ale cetățeniei și mai mult, ea se
poate realiza dincolo de sistemul interstatal. Plecând de la aceste ideologii, s-au creat noi
instrumente juridice de protecție a drepturilor individuale și noi instituții internaționale cu scopul
de a preveni și combate încălcările drepturilor omului de către state.

Calea spre constituirea unui sistem eficace de protecție internațională a drepturilor

omului și stabilirea obligației unei cooperări internaționale în domeniu, s-a manifestat în timp la
data de 10 decembrie 1948 prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, conform căreia
“Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu
rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității.”

Esența întregului mecanism de consacrare și garantare internațională a drepturilor omului

instituit de Declarația Universală a Drepturilor Omului și a tratatelor care au survenit ulterior,
constă în acceptarea de către state a faptului că suveranitatea lor devine astfel limitată de normele
juridice în materia drepturilor omului. În baza legăturii stabilite cu individul prin instituția
cetățeniei, statul are dreptul, cât și obligația să acționeze și să intervină pentru acordarea
protecției în străinătate cetățeanului propriu. Statul poate avea calitatea procesuală activă în
jurisdicții internaționale specializate împotriva altui stat, în cazul generării de prejudicii
cetățenilor care îi aparțin. În egală măsură, răspunde internațional pentru încălcarea unor drepturi
și libertăți fundamentale ale individului3.

Cu toate acestea, protecția individului care se realizează prin intermediul acestor sisteme,
este condiționată de accederea statelor la tratatele internaționale. Dacă statul ar decide să denunțe
un astfel de tratat referitor la drepturi acordate individului, acesta ar fi lipsit de orice calitate
juridică în fața unor asemenea instanțe ori organe internaționale4.

3
Titus Corlățean, Protecția Europeană și Internațională a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, București
2012, p.49
4
Bianca-Selejan Guțan, Protecția Europeană a Drepturilor Omului, Editura C.H.Beck, București 2006, p.5

4
 În prezent, protecția internațională a drepturilor omului este o instituție juridică evoluată,
dispunând de o largă paletă de surse, instituții și proceduri internaționale de consacrare și
garantare a drepturilor omului. Scopul principal al structurilor internaționale de protecție a
drepturilor omului nu este sancționarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică
restabilirea drepturilor încălcate și repararea prejudiciilor suferite de victimă.

2. Declarația Universală a Drepturilor Omului

O operă de gândire morală, Declarația Universală a Drepturilor Omului marchează

nașterea protecției internaționale a drepturilor omului și este considerată a fi sursa primordială,
cu vocație de universalitate, a normelor internaționale de protecție a drepturilor omului în epoca
modernă.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948, în

cadrul Sesiunii a III-a a Adunării Generale ONU, fiind considerată “idealul comun de atins de
către toate popoarele și toate națiunile5” în ceea ce privește drepturile omului.

Preambulul acestei pietre de temelie a sistemului de protecție a drepturilor omului este de

o însemnătate aparte. Sursele filosofice ale Declarației sunt evidențiate prin concepte precum
demnitate, uman și drept inalienabil. De asemenea, caracterul universal al drepturilor omului
apare sintetizat prin art. 1 din Preambulul Declarației prin care “recunoașterea demnității inerente
tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul
libertății, dreptății și păcii în lume6”. Așadar, fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate
fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică, origine națională sau socială,
avere sau orice alte împrejurări, întrucât toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul la egală
protecție, fără discrimări.

5
Nicolae Purda, Nicoleta Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București
2016, p.128
6
Titus Corlățean, Protecția Europeană și internațională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, București
2012, p. 14

5
 Așa cum precizează Preambulul Declarației, drepturile proclamate reprezintă un standard
comun de atins de către toate popoarele, astfel încât aceste drepturi să fie recunoscute și
respectate pretutindeni de către toate statele. De asemenea, tot Preambulul Declarației
fundamentează prin art.3 necesitatea ca “drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii
pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă ...”.

Scopul Declarației este de a furniza „un mod de înțelegere comun” asupra drepturilor și
libertăților fundamentale la care face referire Carta ONU și de a servi tuturor popoarelor și
națiunilor drept repere.

Protecția internațională a drepturilor omului consacră caracterul obiectiv al acestor

drepturi, în sensul în care sunt atașate ca principiu esențialmente calității de persoană umană și
nu sunt atribuite indivizilor printr-un statut juridic particular, care ar putea fi revocat.

Declarația este structurată pe 30 de articole, în cuprinsul cărora sunt enunțate vădit

drepturile omului. Astfel, documentul cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile
și politice ale omului (art. 3-21) și drepturile economice, sociale și culturale ale omului (art.22-
27).

Drepturile civile și politice sunt libertățile individuale clasice, care s-au născut în dreptul
intern, fiind consacrate prin declarațiile de drepturi ale revoluțiilor burgheze. Ulterior s-au extins
și în sfera dreptului internațional. La origine sunt considerate a fi libertăți negative, presupunând
o obligație de abținere din partea statului, constând în faptul de a nu le încălca, dar ulterior s-a
conturat și dimensiunea lor pozitivă, în sensul în care statul devine obligat să i-a măsuri și să
presteze servicii pentru a asigura respectarea acestor drepturi, inclusiv față de particulari7.

Drepturile civile și politice se împart în drepturi generale și drepturi particulare8. Din

categoria drepturilor generale fac parte drepturile primare considerate a fi intangibile, cum ar fi
dreptul la viață și drepturile condiționale 9 , ale căror reglementări pot cunoaște limitări prin
legislația națională în vederea asigurării securității, sănătății sau ordinii publice. Din sfera

7
Corneliu-Liviu Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura All Beck, București 2000, p.6
8
A se vedea Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, București 2007, p.70
9
Libertatea de exprimare, libertatea de gândire, de conștiință și religie, libertatea de circulație, libertatea de întrunire
și de asociere, dreptul la alegeri libere

6
drepturilor particulare, se remarcă drepturile justițiabililor prin dreptul la o justiție dreaptă și la
un proces echitabil și drepturile străinilor, prin interzicerea expulzării colective de străini și
asigurarea unor garanții procedurale în cazul expulzării acestora.

Spre deosebire de drepturile civile și politice, nașterea drepturilor economice, sociale și

culturale este legată de dezvoltarea capitalismului și asemeni celeilalte categorii de drepturi,
acestea s-au manifestat cu precădere pentru prima dată, tot în dreptul intern. La bază, originea
este de inspirație socialistă. Aceste drepturi presupun obligații pozitive din partea statului.

Din categoria drepturilor economice, sociale și culturale fac parte: dreptul persoanei la
asigurări sociale, dreptul la muncă și la protecția șomajului, dreptul la plata egală pentru munca
egală, dreptul la o retribuție echitabilă și satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educație,
drepturile culturale.

În viziunea unor autori, există și o a treia categorie de drepturi ale omului, drepturile de
solidaritate, precum dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la mediul
sănătos. Spre deosebire de celelalte două categorii de drepturi, acestea au apărut direct la nivel
internațional și sunt considerate a fi drepturi de inspirație tiermondistă, în sensul în care se
accentuează solidaritatea internațională în raport cu țările din lumea a treia. Cu toate acestea, cea
de-a treia categorie este adesea criticată 10 pe considerentele că aceste drepturi sunt vagi sub
aspectul conținutului, și nu este clar cine sunt titularii drepturilor, nici cine sunt titularii
obligațiilor corelative.

Art.29 din Declarație consacră caracterul relativ al drepturilor omului, în sensul în care
recunoaște statelor posibilitatea de a adopta legi care să limiteze exercițiul acestora, cu condiția
ca unicul scop al acestei limitări să fie „cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și
libertăților altora” satisfăcute după justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării
generale într-o societate democratică.

În raport cu natura juridică a Declarației, fiind emanația unei rezoluții, doctrina de

specialitate consideră că această hotărăre luată în urma unei dezbateri colective, ca orice

10
A se vedea Corneliu-Liviu Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura All Beck, București
2000, p.7

7
document de acest tip, are un caracter politic, de recomandare, dar nu are putere obligatorie. Cu
toate acestea, deși la origine Declarația nu avea forță coercitivă, în timp, grație impactului
semnificativ asupra întregului sistem internațional de protecție a drepturilor omului, a dobândit
un caracter cvasi-normativ, creator de obligații juridice pentru statele membre ale ONU11.

Procesul care a dus la transformarea Declarației Universale a Drepturilor Omului dintr-o

recomandare într-un document având caracter de normă, a fost influențat de necesitatea unor
standarde de autoritate privind protecția drepturilor omului, în contextul în care elaborarea și
adoptarea pactelor internaționale privind drepturile omului fusese încetinită de aproape 20 de ani.
Astfel, s-a ajuns la utilizarea Declarației în acest scop, chiar prin referiri la dreptul intern al
statelor. Mai mult, documentul a constituit o bază pentru acțiuni concrete ale diferitelor organe
ale ONU în vederea protecției drepturilor omului. Cu toate acestea, Declarația este în esență doar
pilonul care a susținut în timp elaborarea unor tratate internaționale care să constituie baza
dreptului internațional a drepturilor omului.

11
A se vedea Bianca-Selejan Guțan, Protecția Europeană a Drepturilor Omului, Editura C.H.Beck, București 2006,
p.8

8
 Capitolul II. Sistemul European de Protecție a Drepturilor Omului

1. Consiliul Europei – Istorie și însemnătate

Planul construcției Europene, elaborat de Jean Monnet, avea la bază o viziune federalist
funcțională, axată pe integritatea economică sectorială. În ciuda puterilor sale limitate, Consiliul
Europei, creat la 5 mai 1949 prin Tratatul de la Londra, și-a asumat rolul de a asigura respectarea
libertăților individuale și de promovare a valorilor democrației.

Consiliul Europei, cea mai veche organizație interguvernamentală și interparlamentară

europeană, este prin excelență instituția politică europeană în măsură să primească, pe picior de
egalitate și în cadrul unor structuri permanente, democrațiile Europei, a cărei prosperitate nu
depinde numai de cooperarea între state, ci presupune de asemenea o cooperare transfrontalieră
între colectivități locale și regionale, fără a se prejudicia constituția și integritatea teritorială a
fiecărui stat.

Într-o prelegere susținută la 11 septembrie 1952, Jean Monnet, părintele filosofiei

practice a Uniunii Europene, susținea că „viața instituțiilor este mai lungă decât cea a oamenilor
și instituțiile pot astfel, dacă sunt bine construite, să acumuleze și să transmită înțelepciunea
dobândită generațiilor succesive” 12 . Astfel, crearea Consiliul Europei reprezintă reflexia unui
ideal de pace, unitate, cooperare și înțelegere, ca efect al evenimentelor devastatoare care
caracterizează cel de-al Doilea Război Mondial.

Temelia acestei instituții se conturează pe axa timpului începând cu 7-11 Mai 1948 în
cadrul Congresului de la Haga organizat de Comitetul Internațional al Mișcărilor pentru Europa
Unită. Punctele cheie ale întâlnirii constau în discuții având ca obiect apărarea drepturilor
omului, promovarea democrației pluraliste și realizarea uniunii politice în Europa.

Un an mai târziu, idealul exprimat de Jean Monnet ia forma Tratatului de la Londra unde
10 țări: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și
Suedia semnează actul de înființare a Consiliului Europei, cu sediul la Strasbourg. Activitatea

12
Ștefan Munteanu, Integrarea Europeană. O perspectivă juridico-filosofică, Editura C.H.Beck, București 2006,
p.27

9
acestei instituții își deschide porțile la 8 august 1949, o dată cu aderarea a trei noi state: Grecia,
Turcia și Islanda.

Un eveniment demn de consemnat în istoria acestei instituții, îl constituie anul 1950, când
după cinci ani de la înfrângerea nazismului, aderă în cadrul Consiliului Europei, Republica
Federală Germană. Același an, marchează semnarea Convenției Europene pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, primul instrument juridic internațional care
garantează protecția drepturilor omului13.

În raport cu scopul Consiliului Europei, art. 1 din Statut stipulează că obiectivul acestuia
este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru realizarea idealurilor și principiilor
care constituie patrimoniul comun al Europei, în vederea facilitării progresului economic și
social. Organul competent să acționeze întru îndeplinirea acestui scop, conform art.15 și art.16
din Statut, îl constituie Comitetul Miniștrilor, alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai tuturor
statelor membre sau din reprezentanții permanenți la Strasbourg. Rolul acestuia constă în
examinarea măsurilor privitoare la realizarea scopului, inclusiv încheierea de convenții și
acorduri, și decide cu efect obligatoriu asupra oricărei probleme referitoare la organizarea și la
aranjamentele interne ale Consiliului Europei, cu excepția competențelor Adunării Parlamentare.

În multitudinea de convenții elaborate, principalul instrument de realizare al obiectivelor

îl reprezintă Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Textul acestui document aduce ca
noutate un mecanism original de protecție juridică a drepturilor și libertăților fundamentale. În
vederea promovării și asigurării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Consiliul
Europei acționează prin realizarea unor sisteme de control și protecție, identificarea noilor
amenințări la adresa drepturilor omului și a demnității umane, sensibilizarea publicului asupra
importanței drepturilor omului și promovarea educației și a formării profesionale în materia
drepturilor omului.

Principalele domenii în care se manifestă acțiunea Consiliului Europei de promovare a

drepturilor omului sunt; • protecția drepturilor civile și politice prin intermediul procedurii de
plângere individual: • protecția drepturilor sociale și economice prin intermediul sistemelor de
monitorizare a respectării angajamentelor asumate de statele membre; • protecția drepturilor

13
Biroul de Informare al Consiliului Europei la București. Manualul Consiliului Europei, București 2006, p.38

10
sociale și economice prin intermediul unui sistem de plângeri colective; • protecția persoanelor
private de libertate prin intermediul unui sistem de vizite efectuate de către Comitetul pentru
prevenirea torturii și a tratamentelor sau a pedepselor inumane sau degradante; • protecția
drepturilor minorităților naționale; • acțiunea între favoarea egalității dintre femei și bărbați; •
lupta împotriva rasismului, a xenofobiei, a antisemitismului și a intoleranței; • conlucrarea
strânsă cu mass – media în probleme legate de libertatea de expresie și drepturile omului; •
cooperarea cu organizații ale drepturilor omului și instituții pentru protecția drepturilor omului.

Principala condiție de accedere a unui stat în cadrul Consiliului Europei o constituie

afirmarea principiul supremației legii, în virtutea căruia, orice persoană aflată sub jurisdicția sa,
se poate bucura de drepturile omului și de libertățile fundamentale. Totodată, aderarea la
Consiliul Europei implică și angajamentul statului de a colabora în mod sincer și efectiv la
realizarea scopurilor acestuia. Încălcarea acestor obligații prevăzute de art.3 al Statutului poate
atrage aplicarea unor sancțiuni, conform art.8: suspendarea drepturilor de reprezentare, cererea
de retragere din Consiliul Europei sau încetarea calității de membru al Consiliului Europei prin
decizia Comitetului Miniștrilor.

Așadar, Consiliul Europei, ca și instituție, este astăzi principala organizație internațională

interguvernamentală care consacră, prin instrumentul Convenției Europene a Drepturilor
Omului, sistemul de asigurare, garantare și protecție a drepturilor și libertăților omului, prin
afirmarea principiului supremației legii.

2. Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un instrument având un caracter specific

în rândul organelor supranaționale, în sensul în care ea instaurează un regim obiectiv și
împrumută fizionomia sa atât din ordinea juridică internațională, cât și din cea constituțională
internă.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, elaborată în cadrul Consiliului Europei și

deschisă spre semnare la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953, având scopul
de a asigura garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în Declarația Universală a

11
Drepturilor Omului 14, dintre care menționăm: dreptul la viață, interzicerea torturii, interdicția
sclaviei și a stării de servitute, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la un proces echitabil.
Ulterior, în peste cei 60 de ani de activitate, Convenția a fost amendată prin 14 protocoale
adiționale prin care s-au recunoscut drepturi și libertăți care nu existau în varianta inițială și prin
care s-au instituit, de asemenea, și modificări procedurale.

Modelul inițial s-a bazat pe crearea unei instanțe independente de voința politică a
statelor, un sistem autoreferențial15, menit să instituie o ordine juridică pe care nici un alt sistem
regional nu l-a atins. Astfel, pentru a marca independența sistemului instituit, Convenția
stabilește trei sisteme de control: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului și Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei.

Pentru ca norma juridică consacrată de Convenție să fie aplicabilă în ordinea juridică

internă, este necesară îndeplinirea a două condiții cumulative 16 : introducerea unei norme
internaționale în ordinea juridică internă printr-o dispoziție specială și intenția exprimată de
părțile semnatare de a crea și respecta drepturi pentru particulari. De asemenea, în aplicarea
prevederilor Convenției se va ține cont de faptul că prevederile sale formează un tot unitar și o
normă nu poate fi interpretată în raport cu altă prevedere, sau distinct de regulile existente în
cadrul organizației.

Preambulul Convenției reafirmă protecția drepturilor esențiale înscrise în Declarația

Universală a Drepturilor Omului. Scopul Convenției este acela de a institui un mecanism
internațional de protecție prin care orice persoană fizică din statele membre, indiferent de
naționalitate, poate sesiza Comisia Europeană a Drepturilor Omului, dacă ea se consideră victima
unei încălcări a drepturilor și libertăților garantate de Convenție.

Caracterul obiectiv al Convenției se concretizează într-un instrument de protecție a

ființelor umane și are la bază solidaritatea comună, exprimată prin instituirea unei protecții
14
A se vedea Biroul de Informare al Consiliului Europei la București. Manualul Consiliului Europei, București
2006, p.136
15
Radu Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii și explicații, Editura C.H.Beck, București
2007, p.6
16
Titus Corlățean, Protecția Europeană și internațională a drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, București
2012, p. 21

12
colective a drepturilor omului, în sensul în care protejează drepturile fundamentale ale oricărui
individ contra activităților statelor contractante. În baza acestui caracter obiect, sarcina Curții a
fost să creeze un sistem jurisdicțional coerent și autonom de dreptul intern al părților
contractante.

Caracterul subsidiar al Convenției reiese din sarcina statelor membre de a aplica

Convenția și de a repara eventualele violări ale sale, în baza principiului pacta sunt servanda.
Astfel, acest sistem este singurul care permite oricărei persoane să se adreseze Curții și să obțină
repararea prejudiciului, introducând persoana fizică în subiectele de drept internațional.

Potrivit art.34 din Convenție, plângerile se pot introduce de orice persoană care se
pretinde victima unei violări din partea unui stat parte la Convenție. Prin victimă înțelegem
persoana lezată direct prin acțiunea sau omisiunea statului. Rezultă de aici că au calitate
procesuală pasivă doar statele semnatare ale Convenției, orice plângere îndreptată împotriva altei
persoane fiind inadmisibilă pentru incompetență rationae personae.

Pentru ca o persoană să se bucure de protecție în baza sistemului consacrat de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, se cere necesitatea ca reclamantul să fie victima unei violări
prevăzute de textul acesteia. Jurisprudența admite posibilitatea victimelor indirecte ale
Convenției de a introduce o plângere. Prin victimă indirectă se înțelege o persoană care are
legături directe cu cel vătămat în drept și care, din cauza violării dreptului prevăzut de
Convenție, este prejudiciat, prin ricoșeu. De asemenea au calitatea de victime indirecte succesorii
reclamantului care continuă acțiunea începută de acesta.

Calitatea de victimă a reclamantului poate să dispară pe durata procedurii, situație în care

Curtea va da o decizie de respingere a plângerii ca inadmisibilă. Ipoteza cea mai frecventă de
pierdere a calității de victimă apare atunci când, printr-un act administrativ ori judiciar intern,
statul recunoaște implicit ori explicit, existența unei violări a drepturilor protejate și acoperă
prejudiciul patrimonial ori nepatrimonial produs. Repararea prejudiciului nu implică în mod
necesar o compensație materială, ci poate să constea și în încetarea efectelor actului contrar
Convenției.

13
 Având în vedere efectele deciziilor Curții Europene, art. 46 din Convenție, statuează că
părțile contractante se obligă să se conformeze deciziilor Curții în litigiile în care au fost parte.
Forța obligatorie a deciziilor se raportează la executarea dispozitivului deciziei.

Cu referire la competența instanței de la Strasbourg, trebuie precizat că aceasta nu are

competența de a dispune anularea unor acte administrative, nu poate casa decizii judecătorești și
nu poate lipsi de eficiență normele juridice aplicabile sistemului de protecție a drepturilor
omului. Puterea Curții se limitează strict la acordarea, în baza art.41, a unor despăgubiri
materiale sau morale victimei violării Convenției. De asemenea, trebuie înțeles faptul că forța
executorie a unei decizii nu înseamnă posibilitatea de a recurge la executare silită, ci doar faptul
că hotărârea Curții este suficientă pentru a constitui baza plății sumelor în cauză, plata lor
rămânând la buna-voința a statului în cauză.

În prezent, eficacitatea sistemului instituit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului

este vizibilă în sensul în care impunerea obligațiilor pozitive a condus la o armonizare rapidă a
sistemelor de protecție națională, asigurând un standard minim de protecție a drepturilor
fundamentale. De asemenea, normele juridice ale Convenției stabilesc un cadru juridic mult mai
larg și detaliat față de cadrul juridic redat anterior prin Declarația Universală a Drepturilor
Omului.

14
 Capitolul III. Mecanismul actual de protecție a drepturilor garantate
prin CEDO

1. Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr.11

Marea inovație din spatele reformei mecanismului de protecție a drepturilor omului

consacrate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și instituită prin Protocolul nr.11,
constă în suprimarea sistemului cu trei organe cu competențe decizionale 17 în favoarea unui
sistem care stabilește un organ unic cu putere de decizie, în fapt Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.

Ideea unei reforme a sistemului de protecție a drepturilor omului a germinat în mințile

membrilor Comitetului Miniștrilor încă de la începutul anilor 1989, în contextul în care o dată cu
aderarea la Convenție de noi state, a crescut implicit și numărul de plângeri depuse la Comisia
Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în vederea simplificării sistemului de control, la 31
octombrie 1998 vechea Curte își încetează activitatea. La 1 noiembrie 1998 Protocolul nr.11
instituie Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului și exclude 18 din procesul decizional
Comitetul Miniștrilor, care însă își menține competența de a supraveghea hotărârile Curții
Europene a Drepturilor Omului.

Dacă din punct de vedere instituțional, principalul aspect al reformei operate de

Protocolul nr.11 la Convenție îl reprezintă fuzionarea Comisiei Europene a Drepturilor Omului și
a Curții Europene a Drepturilor Omului și crearea unei noi Curți Europene a Drepturilor Omului,
sub aspect procedural există mai multe modificări importante.

În primul rând, acceptarea de către state a unei curți unice a impus necesitatea ca Noua
Curte să aibă un mecanism pentru reexaminarea cauzelor excepționale, cu participarea
judecătorului național al statului interesat.

17
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Comitetul Miniștrilor
18
A se vedea Corneliu-Liviu Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura All Beck, București
2000, p.86

15
 În al doilea rând, în privința compunerii instanței, Convenția amendată de Protocolul
nr.11 impune obligativitatea ca numărul de judecători să fie egal cu cel al statelor contractante,
aceștia fiind aleși pe o perioadă de 6 ani, cu titlu individual.

Conform procedurii instituite de noul Protocol, fiecare stat sau orice persoană particulară
care se consideră victima violării Convenției, se poate adresa curții de la Strasbourg printr-o
cerere invocând violarea de către un stat contractant a unuia din drepturile garantate de
Convenție. Solicitanții pot depune în persoană cererile, dar se recomandă reprezentarea de către
un avocat. De menționat este faptul că Consiliul Europei a înființat un sistem de asistență juridică
pentru reclamanții cau nu au resurse suficiente.

Obiectul plângerilor individuale se referă la chestiuni cum ar fi dispariția și asasinate,

tortură și rele tratamente, privarea arbitrară, absența accesului la un tribunal, absența unui proces
echitabil într-un timp rezonabil, ascultarea telefoanelor, deportarea și extrădarea, discriminarea
homosexualilor, libertatea presei, drepturile părinților copiilor plasați în instituții, ingerențe
asupra dreptului la proprietate sau dezvoltarea partidelor politice.

Având în vedere regulamentul Noii Curți, aceasta este formată din patru secțiuni a căror
competență se manifestă pe o perioadă de trei ani, cu condiția ca aceste secțiuni să fie echilibrate
din punct de vedere geografic, cât și din punct de vedere al reprezentării pe sexe, ținând seama
de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante. Astfel, fiecare cerere individuală
este repartizată unei secțiuni al cărei președinte desemnează un raportor. După o examinare
preliminară a cererii, raportorul hotărăște dacă aceasta trebuie examinată de un comitet de trei
membri sau de o cameră. Față de reglementările precedente, dispare procedura parajudiciară de
filtrare a cererilor înainte de sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta fiind cea
care preia, de la fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, competențele de a statua asupra
admisibilității cererii și de a încerca rezolvarea pe cale amiabilă a cauzei.

În general, Camerele sunt de esență să judece cereri individuale nedeclarate inadmisibile

de comitetul celor trei membrii, precum și cereri statale. Ele se pronunță în privința
admisibilității, precum și asupra fondului cererilor, în general prin decizii separate, iar când este
cazul, prin decizii unice. Îndată ce Camera a hotărât să admită cererea, ea poate invita părțile să

16
supună probe suplimentare și observații scrise și să asiste la o audiere publică în ceea ce privește
fondul cauzei.

Camerele iau hotărâri publice și motivate, cu majoritate de voturi. Fiecare judecător care
ia parte la examinarea cazului are dreptul de a anexa hotărârii, fie opinia sa separată, fie o simplă
declarație de dezacord. Toate hotărârile Curții sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauză, dar
nu sunt definitive decât dacă părțile declară că nu au intenția de a face apel la Marea Cameră, sau
deși există intenția de a face apel, aceasta nu se concretizează în termenul de trei luni acordat
părților pentru exercitarea căii de atac.

Controlarea executării deciziilor Curții și constatarea încălcărilor survenite, revine

Comitetului Miniștrilor, care, față de reglementările anterioare rămâne doar cu atribuții
execuționale, legate de supravegherea executării hotărârilor Curții Europene a Drepturilor
Omului.

2. Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr.14

Din pricina fluxului crescând de cereri în atenția Curții Europene, dar și pentru a permite
aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la 12 mai 2004 o nouă
reformă prinde contur. Obiectivul Protocolului nr.14: întărirea eficacității Curții prin prevenirea
violărilor drepturilor omului la nivel național și ameliorarea recursurilor interne, optimizarea
eficacității de triere și de tratare a cererilor, ameliorarea și accentuarea executării hotărârilor
Curții.

Schimbările majore instituite prin Protocolul nr.14 vizează următoarele aspecte:

•creșterea duratei mandatului judecătorilor Curții de la 6 la 9 ani;

•instituirea interdicției reeligibilității judecătorilor;

•modificarea procedurii de numire a judecătorilor ad-hoc;

•instituirea formațiunii jurisdicționale a judecătorului unic, cu competența de a declara

inadmisibilă o cerere individuală sau de a radia de pe rol o astfel de cerere, atunci când o astfel

17
de decizie poate fi luată fără un examen suplimentar al cererii; decizia judecătorului unic va fi
unică;

•comitetele vor avea competența de a declara inadmisibilă sau de a radia de pe rol o cerere
individuală, cu vot unanim, dacă o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare
complementară;

•comitetele pot declara admisibilă și adopta o hotărâre pe fond atunci când chestiunea referitoare
la interpretarea sau aplicarea Convenției sau a Protocoalelor sale, care este la originea cauzei,
face obiectul unei jurisprudențe stabilite a Curții;

•competența Marii Camere de a se pronunța în probleme legate de punerea în executare a

hotărârilor Curții;

•introducerea unei noi cauze de inadmisibilitate a cererilor individuale în sensul în care

reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectul drepturilor
omului garantate de Convenție cere un examen pe fond al cauzei și cu condiția de a nu respinge
pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată în mod corespunzător de un tribunal
intern;

•instituirea posibilității Comisarului pentru Drepturile Omului de a prezenta observații scrise și

de a lua parte la audierile Camerelor și ale Marii Camere;

•instituirea competenței Comitetului Miniștrilor de a supraveghea executarea termenilor

reglementării amiabile a unei cauze;

•consolidarea competenței Comitetului Miniștrilor de a supraveghea executarea hotărârilor

Curții;

•introducerea prevederii exprese conform căreia “Uniunea Europeană poate adera la prezenta
Convenție”.

18
 Capitolul IV. Concluzii

În prezent, protecția internațională a drepturilor omului este o instituție juridică evoluată,

dispunând de o largă paletă de surse, instituții și proceduri internaționale de consacrare și
garantare a drepturilor omului.

Operă de gândire morală, Declarația Universală a Drepturilor Omului marchează nașterea

protecției internaționale a drepturilor omului și este considerată a fi sursa primordială, cu vocație
de universalitate, a normelor internaționale de protecție a drepturilor omului în epoca modernă.

Unitatea de idei, idealul de pace, cooperare și înțelegere exprimate prin Declarația

Europeană a Drepturilor Omului, au generat pe axa timpului edificarea celei mai vechi
organizații interguvernamentale și interparlamentare: Consiliul Europei.

În multitudinea de convenții și tratate elaborate de către Consiliul Europei, Convenția

Europeană a Drepturilor Omului reprezintă principalul instrument de realizare al idealurilor și
principiilor care constituie patrimoniul comun al Europei. Textul acestui document aduce ca
noutate un mecanism original de protecție juridică având scopul de a asigura garantarea colectivă
a unora din drepturile enumerate în Declarația Universală a Drepturilor Omului, printre care:
dreptul la viață, interzicerea torturii, interdicția sclaviei și a stării de servitute, dreptul la libertate
și siguranță, dreptul la un proces echitabil.

În cei peste 60 de ani de activitate, Convenția a fost amendată prin 14 protocoale

adiționale prin care s-au recunoscut drepturi și libertăți care nu existau în varianta inițială și prin
care s-au instituit și anumite modificări procedurale.

Dintre cele 14 protocoale adiționale la Convenție, din punct de vedere instituțional,

Protocolul nr.11 poartă meritul de a fi simplificat procedura sistemului de control prin crearea
unei noi Curți Europene a Drepturilor Omului.

Pe axa timpului, evoluția sistemului de protecție a drepturilor omului se continuă cu

Protocolul nr.14 ale cărui obiective constau în întărirea eficacității Curții prin prevenirea
violărilor drepturilor omului la nivel național și ameliorarea recursurilor interne, optimizarea
eficacității de triere și de tratare a cererilor, ameliorarea și accentuarea executării hotărârilor
Curții.

19
 Bibliografie

Doctrină juridică

1. Biroul de Informare al Consiliului Europei la București, Manualul Consiliului

Europei, București 2006
2. Radu Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii și explicații,
Editura C.H.Beck, București 2007
3. Titus Corlățean, Protecția Europeană și internațională a drepturilor Omului, Editura
Universul Juridic, București 2012
4. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București
2006
5. Bianca-Selejan Guțan, Protecția Europeană a Drepturilor Omului, Editura C.H.Beck,
București 2006
6. Ștefan Munteanu, Integrarea Europeană. O perspectivă juridico-filosofică, Editura
C.H.Beck, București 2006
7. Corneliu-Liviu Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura All
Beck, București 2000
8. Nicolae Purda, Nicoleta Diaconu, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura
Universul Juridic, București 2016
9. Giorgio del Vecchio, Lecții de filosofie juridică, Editura Europa Nova, traducere de
J.C.Drăgan
10. Marin Voicu, Introducere în Dreptul European, Editura Universul Juridic, București
2007

Documente on-line

1. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/declaratia-universala-a-
drepturilor-omului.php

20