Eseu teoretico-filosofic la Cartea Psalmilor

Dintre scrierile biblice vechitestamentare, Cartea Psalmilor sau, aşa cum s-a impus prin
terminologia greacă, Psaltirea, este în mod sigur cea mai populară. Ea a fost dintotdeauna o carte
a sufletului credincioşilor. Niciodată această lucrare n-a încetat să se afle în centrul preocupărilor
celor dornici de pocăinţă şi mîntuire, iar aceasta se datorează în primul rînd bogăţiei şi, în egală
măsură, frumuseţii cuprinsului ei.
Mai mulţi Sfinţi Părinţi, scriitori autorizaţi în cele sfinte, au evidenţiat însemnătatea şi
importanţa Psalmilor printre celelalte cărţi sfinte. De exemplu, Sfîntul Vasile cel Mare, în
Comentariul său la Psalmi scrie următoarele: „Într-adevăr, altceva ne învaţă Profeţii, altceva
Istoricii, altceva Legea, altceva Proverbele. Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce
este mai folositor din toate. Ea prooroceşte cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viaţă,
într-un singur cuvînt, este o adevărată comoară de învăţături bune, punînd la îndemîna fiecăruia,
după sîrguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos”.
Un alt Sfînt Părinte, Atanasie cel Mare, remarca despre Psaltire că „cuprinde în sine
zugrăvite toate simţămintele oricărui suflet omenesc, schimbările şi înnoirile lui, aşa încît dacă
cineva voieşte, poate să-şi ia şi să-şi însuşească zugrăvirea ce i se potriveşte”. La fel de elogios
vorbeşte despre Psaltire şi Sfîntul Ioan Hrisostom, cînd spune: „Toate Scripturile sunt sfinte, dar
Psalmii au ceva mai mult”. Iar Casiodor numeşte Psaltirea „fîntînă nestricată” ce izvorăşte veşnic
apa cea vie a mîntuirii.
Din textele Psalmilor pot fi extrase cele mai grăitoare exemple de artă poetică veche, cu
toate că ceea ce numim noi astăzi poetism este mult diferit de măiestria poetică veche ebraică.
Rima era inexistentă, iar ritmul, extrem de flexibil, imposibil de a fi reprodus prin simboluri
grafice, se transmitea pe cale orală. Principiul fundamental al compoziţiei poetice ebraice era
paralelismul stihurilor în două sau trei versuri succesive; ideea din primul vers fiind reluată de al
doilea care, după caz, o repetă, o neagă sau o îmbogăţeşte. Din păcate, nici greaca veche (limba
în care a fost scrisă Septuaginta), nici latina (Vulgata), nici chiar textul masoretic nu a putut
prelua şi transmite modul în care poezia ebraică veche se cere recitată sau cîntată, cu atît mai
mult limbile moderne rămîn neputincioase în faţa unei asemenea sarcini.
Chiar dacă titlul general al Cărţii Psalmilor este „Psaltirea profetului şi regelui David”,
ceea ce ar indica că întreaga operă are un singur autor, atît titlurile originale ale psalmilor cît şi
critica textuală obiectivă ne duce la concluzia că nu toţi psalmii aparţin lui David, dar nici nu pot
fi stabilite certitudini asupra paternităţii unuia sau altuia dintre psalmi. Au existat şi există în
continuare mai multe opinii în acest sens, însă cel mai important rămîne a fi faptul că psalmii, în
întregul lor, sunt străbătuţi de o tonalitate, una şi aceeaşi de la un capăt la altul: duhul davidic.
De-a lungul timpului s-au încercat mai multe clasificări sau împărţiri ale psalmilor după
conţinutul lor – acest lucru a reuşit mai mult sau mai puţin celor care au purces la asemenea
muncă. Sintetizînd aceste încercări şi ţinînd cont de ideea principală din fiecare psalm, putem
încerca o clasificare aproximativă. Astfel, se evidenţiază psalmii dogmatici sau de adorare. În
general, aceşti psalmi sunt adevărate imne închinate lui Dumnezeu, iar veşnicia Împărăţiei Lui
este prezentată într-o manieră poetică înaltă:
Împărăţia Ta este împărăţia tuturor veacurilor,
iar stăpînirea Ta din neam în neam. (144, 13)
Despre acelaşi lucru ni se spune şi în:
Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri,
care a trecut şi ca straja nopţii. (89, 4)
Măreţia divină este descrisă astfel:
De strălucirea feţei Lui norii au fugit,
glasul lui prin grindină şi cărbuni de foc. (17, 14)
Despre preştiinţa şi atotştiinţa dumnezeiască ni se vorbeşte în pasajele următoare:
Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat
şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut.
Că încă nu este cuvînt pe limba mea şi iată, Doamne,
Tu le-ai cunoscut pe toate, şi pe cele din urmă, şi pe cele de demult;
Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mîna Ta. (138, 3-5)
Desigur că despre Dumnezeu şi atributele Sale (providenţa, sfinţenia, dreptatea,
bunătatea, ş.a.) ni se vorbeşte şi în cuprinsul altor psalmi. În general, psalmii dogmatici sunt un
ecou fidel al revelaţiei din Pentateuh despre firea şi însuşirile lui Dumnezeu, realizînd o
prezentare mai concretă şi mai pătrunzătoare a acestora.
În psalmii cu cuprins moral, superioritatea Legii Domnului este prezentată astfel:
Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele;
mărturia Domnului este credincioasă, înţelepţeşte pruncii; (18, 8)
iar în lungul psalm 118 această temă este dezvoltată pe larg. Portretul omului drept în faţa
lui Dumnezeu îl găsim în antiteză cu cel al păcătosului şi hulitorului în nenumăraţi psalmi.
Diferenţa de conduită o găsim relatată în mai multe locuri, unul dintre ele fiind:
Cel ce n-a viclenit cu limba,
nici n-a făcut rău împotriva vecinului său
şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său.
 Defăimat să fie înaintea lui cel ce vicleneşte,
iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte; (14, 3-4)
Mulţi psalmi constituie adevărate rugăciuni înălţate lui Dumnezeu pentru binefacerile
revărsate cu îmbelşugare peste poporul Său. Binefacerile dumnezeieşti şi acţiunea proniatoare ce
se manifestă către om, în particular, sunt evidenţiate astfel:
Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. […]
Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele,
ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile. (22)
În alţi psalmi se aduce mulţumire pentru bogăţia roadelor pămîntului sau rugăciuni de
mulţumire pentru scăparea din necazuri şi strîmtorări, iar marea milostivire dumnezeiască este
lăudată în psalmul 102:
Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul
şi nu uita toate răsplătirile lui. (102, 2)
Un loc important în Cartea Psalmilor îl ocupă şi psalmii de pocăinţă. Dintre aceştia,
psalmul 50 este dovada cea mai grăitoare şi mai puternică de regret şi părere de rău pentru
faptele săvîrşite de către regele David. Psalmul 101 este rugăciunea evreilor duşi în robie în
Babilon, prin care cer de la Dumnezeu eliberare, iar în alt psalm, 129, scris după reîntoarcerea
din exil, ei îl roagă pe Dumnezeu să-i trateze cu milostivire, ci nu după păcatele săvîrşite.
Psalmii istorici sunt adevărate poeme ce vizează principalele etape ale istoriei lui Israel,
cu scopul de a se trage concluzii de ordin moral. Astfel, avem relatări despre evenimentele din
timpul eliberării evreilor din robia egipteană şi a rătăcirii prin pustiul Sinai, cu arătarea tuturor
dovezilor de fidelitate din partea lui Dumnezeu faţă de poporul său. Ne mai sunt povestite şi
momente din timpul exilului babilonian sau invaziei lui Nabucodonosor şi perioada de după
eliberare din captivitate.
Un loc aparte îl ocupă psalmii mesianici, din perspectivă creştin-teologică fiind cei mai
importanţi. Caracterul lor mesianic este mărturisit de însuşi Mîntuitorul Iisus Hristos sau de către
autorii biblici neotestamentari:
Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. (21, 20)
După cum vedem, tot despre acest lucru ni se relatează în Evanghelia de la Matei:
Iar după ce L-au răstignit, au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi,
ca să se împlinească ceea ce s-a zis de proorocul:
"Împărţit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi". (Mt. 27, 35)
Psalmii treptelor sunt o serie de psalmi ce poartă acest nume şi cel mai probabil aceştia
erau cîntaţi de pelerinii iudei atunci cînd se apropiau de Ierusalim, ţinta pelerinajului lor. Oraşul
sfînt este într-adevăr aşezat în munţii Iudeii, încît toţi cei ce se îndreptau spre el spuneau că „urcă
la Ierusalim”, de aici şi denumirea acestor psalmi, adică Cîntarea treptelor. Cuprinsul acestor
psalmi este adecvat scopului pentru care au fost alcătuiţi, astfel în unii psalmi se exprimă bucuria
sosirii în cetatea sfîntă, în alţii se amintesc binecuvîntările rezervate celor care îl slujesc pe
Domnul sau se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru scăparea de pericole în călătoria săvîrşită
la Ierusalim. Psalmul 132 exprimă bucuria fraţilor întru credinţă de a fi adunaţi împreună, într-o
manieră inegalabil de frumoasă şi profundă:
Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!
Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă,
pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui. (132, 1-2)
Teologia psalmilor este înaltă, sintetizînd în cadrul lor toate învăţăturile despre Dumnezeu
pe care le întîlnim în toate celelalte cărţi ale Vechiului Testament. Vedem cum întreaga creaţie
proclamă existenţa şi măreţia lui Dumnezeu, iar psalmistul sesizează mesajul pe care cerul şi
pămîntul îl transmit despre Creatorul lor:
Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor. (18, 1-4)
O altă temă importantă pe care o întîlnim în Psalmi este antropologia sau învăţătura
despre om, el fiind înfăţişat ca o creatură plină de demnitate, dar şi ca o fiinţă a cărei existenţă
este limitată. Omul are o menire aparte de a stăpîni şi conduce cu înţelepciune şi responsabilitate
întreaga creaţie către destinul ei final.

În concluzie, Cartea Psalmilor a fost şi rămîne a fi o carte de căpătîi pentru toţi cei ce
aleargă la Dumnezeu. Am putea umple sute de pagini cu comentarii şi texte despre psalmi şi
frumuseţea lor, însă aceste comentarii ale noastre nu sunt folositoare decît în măsura în care aduc
careva clarificări spre o mai bună înţelegere a psalmilor şi a profunzimii lor.
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfînta Scriptură, Bucureşti 2008;

2. Psaltirea proorocului şi împăratului David, Chişinău, 2011;
3. Anania, Bartolomeu Valeriu, Introducere în citirea Sfintei Scripturi, Cluj, 2005;
4. Gomboş, Stelian, Câteva referinţe despre Cartea Psalmilor în spiritualitatea
ortodoxă.