nici aşa, nici altminteri

„Depresiile“ divine

Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr. 816, 10-16 octombrie 2019

Ca toate întîlnirile proaste, întîlnirea cu depresia poate avea surprinzătoare

beneficii. A înțelege asta e, deja, un început de „depresurizare“… În cazul meu,
cîteva pasaje biblice au funcționat, în chip neașteptat, ca „agent“ detoxifiant, ca
prilej de transfer al dezordinii proprii înspre o „dezordine“ transcendentă,
semnificativă, edificatoare, liberă de limitele omenescului privat. Mi-am amintit de
o vorbă a lui Leszek Kolakowski apropo de fericire. Cînd luăm cunoștință de
drama interioară a lui Dumnezeu dinaintea „căderii“ creației Sale, de nevoia Lui de
a-și sacrifica Fiul, pentru a „repara“ ce se mai poate repara, cînd înțelegem, așadar,
că Dumnezeu însuși poate fi nefericit, cum mai putem avea pretenția ca noi, simple
creaturi, să fim fericiți? Ei bine, gîndul acesta se poate aplica și în cazul depresiei.
Există, cum o să arăt, la nivel suprem, o experiență de natură „cosmică“ a
depresiei. Nu e de mirare, deci, că depresia se regăsește și în viața noastră. Dacă
Dumnezeu poate cunoaște depresia, cum de putem pretinde ca, la nivelul nostru, să
fim scutiți de o asemenea experiență? Comuniunea întru depresie e, în fond, un
chip posibil al comuniunii. Un chip preferabil rupturii de comunicare, preferabil
disimetriei dintre pămînt și cer, preferabil unei fracturi radicale între imediat și
transcendență. Sînt depresiv, deci am o șansă neașteptată de a mă apropia (altfel)
de Instanța Supremă…

Dar care sînt textele sacre la care mă refer cînd vorbesc de „depresia“ divină? Le
știm cu toții, chiar dacă n-am reflectat, poate, îndeajuns asupra lor. Iată: creația
lumii nu era de prea multă vreme încheiată, cînd Creatorul devine „melancolic“:
Geneza, 6, 6: „I-a părut rău și s a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt“;
Idem, 6, 7: „Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-
am făcut! De la om pînă la dobitoc şi de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, tot voi
pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut“. Sau 6, 12: „Şi a căutat Domnul
Dumnezeu spre pămînt şi iată era stricat…“ Nu e uimitor? Dumnezeu Cel
Atoateștiutor, Cel Atotputernic decide, în deplina Sa libertate, să facă lumea. După
fiecare etapă a facerii, constată că totul „e bine“, e reușit. Dar, la sfîrșit, își
contemplă isprava ca pe o nereușită! „Îi pare rău“ că a încercat! Ca un pictor care,
contemplîndu-și pînza abia uscată, și ar spune: „Nu mi-a ieșit!“ Iar Dumnezeu
Tatăl nu e nemulțumit doar de omul păcătos (alcătuit totuși „după chipul și
asemănarea Sa“), ci și de restul („produs“ în zilele 5 și 6 ale Facerii): „toate
făpturile“: păsările, animalele, fiarele, tîrîtoarele etc. (Cf. Geneza, 7, 4, 20-23).
Rezultatul: după „facere“, urmează „desfacerea“: Potopul. Nu scapă decît Noe,
familia sa și perechile de viețuitoare păstrate pentru prăsilă, în ideea unui eventual
reînceput. Urmează un pasaj încă și mai tulburător: chiar și animalele
supraviețuitoare au o soartă ciudată. Unele dintre ele, „cele curate“ (!), sînt jertfite
prin foc Domnului întru îmblînzirea Lui (Geneza, 8, 20). Iar Domnul, simțind
„mireasmă bună“ (Idem, 8, 21), decide să facă un legămînt al împăcării (Idem, 8,
21, 9, 11, 15). Nu va mai fi „blestem“ asupra pămîntului, nu va mai fi „pustiire“,
nu va mai fi „pierzare a toată făptura“. Una peste alta, Dumnezeu pare să regrete
radicalitatea pedepsei și se angajează, dinaintea supraviețuitorilor, să nu mai
reacționeze distructiv față de relele (iertate) propriei Sale creații. În definitiv, pînă
și omul – spune textul – s-a dovedit înclinat spre rău „din tinerețile“ lui, adică din
cauza vîrstei lui necoapte! Așadar Creatorul a trecut, într-un interval scurt de timp,
prin toate stările: satisfacție („toate erau bune“), dezamăgire, reacție devastatoare,
regret, iertare. Cu acest model în față, avem poate și noi o anumită acoperire să
facem experiența ofensivei încrezătoare, urmată de tristețea nereușitei, de furia
destructurării (de sine și de lume), de amendarea furiei, de căință, de reconciliere și
iertare. Acesta este, cred, scenariul „normal“ al crizei depresive. Nu putem arde
etapele, nu putem evita alternanța euforiei cu întunecarea, a speranței cu
disperarea. Dar finalul trebuie să fie unul al împăcării, al căderii la învoială cu
pierderea și regăsirea de sine, cu relele și îndreptățirile lumii din jur.

Lucrurile se reiau însă, în mod straniu, în Noul Testament. Dumnezeu Tatăl și Fiul
Său („Eli, Eli, Lama Sabactani!“) au din nou motive de exasperare. Pămîntul
mustește de păcătoși. Neascultarea, preacurvia, sodomia, înșelătoria, uciderea și
atîtea alte derapaje toxice cer măsuri extreme. „Legămîntul“ străvechi a fost călcat.
Pedeapsa se impune din nou, ca o corecție legitimă, ca o „soluție“ purificatoare.
Dar la utilizarea Potopului, a unei devastatoare revărsări de ape, s-a renunțat încă
din capitolele Genezei. Prinde contur, prin urmare, o altă variantă: focul.
Răzvrătiții, nevolnicii, cei incapabili de evlavie, de iubirea aproapelui, de
mărinimie, de pocăință, vor arde veșnic pe rugul Iadului. „…Acolo va fi plîngerea
și scrîșnirea dinților“ – ne asigură Sf. Apostol Pavel (8, 18). Dincolo de analiza „de
specialitate“ a problemei, rămîne totuși de asumat dimensiunea „năpraznică“ a
condamnării supreme. O ființă finită prin definiție (cu toate neputințele și
derapajele ei) e „educată“ nemilos printr-o tortură infinită. Dar cine știe? Poate că,
la Judecata din Urmă, Dumnezeu va regreta, ca și după Potop, asprimea actului
Său de Justiție. Poate va urma un nou legămînt. Dar oricum, în tristețe și
nemulțumire, în mî-nie și căință, în iertare și în perspectiva mereu vie a unui nou
început, Dumnezeu ne însoțește, ne împărtășește mereu trăirile și tatonările,
speranța și incertitudinea. Restul e birocrație teologică, apologetică
funcționărească, instalare comodă în postura oficiantului care are în buzunar
maldăre întregi de „locuri rezervate“ în Rai…