Bulgaria (în bulgară България, bɤ̞ɫˈɡarijɐ) este o țară din Europa de Sud-Est.

Se
învecinează cu România la nord, Serbia și Macedonia la vest, Grecia și Turcia la sud,
iar la est are ieșire la Marea Neagră. Cu un teritoriu de 110.994 km², Bulgaria este a 14-
a țară ca mărime din Europa. Poziția sa a făcut din ea o răscruce istoric a diverselor
civilizații, devenind locul unde s-au găsit cele mai vechi artefacte și dovezi ale prelucrării
metalelor din lume.[1][2][3][4]
Culturile preistorice au început să se dezvolte în Bulgaria de astăzi în neolitic. Istoria sa
antică a fost marcată de prezența tracilor, și ulterior de a grecilor șiromanilor. Apariția
poporului și statului bulgar unificat datează de la Primul Imperiu Bulgar, care a dominat
mare parte din Balcani și a funcționat ca centru cultural al popoarelor slave în Evul
Mediu. După căderea celui de al Doilea Imperiu Bulgar în 1396, teritoriul său a căzut
sub dominație otomană timp de aproape 500 de ani.Războiul Ruso-Turc din 1877–1878
a avut ca rezultat apariția celui de al treilea stat bulgăresc, devenit independent în 1908.
Anii ce au urmat au fost marcați de conflicte cu vecinii, în contextul cărora Bulgaria s-a
aliat cu Germania în ambele războaie mondiale. În 1946, a devenit stat comunist cu
partid unic până în 1989, când Partidul Comunist Bulgar a permis alegeri libere. După
1990, Bulgaria a devenit o democrație și o economie de piață.
Populația de 7,36 de milioane este predominant urbană, fiind concentrată în reședințele
celor 28 de regiuni. Majoritatea activităților comerciale se concentrează în
capitala Sofia. Cele mai bine dezvoltate sectoare ale economiei sunt industria grea,
ingineria energetică, agricultura și turismul, toate bazându-se pe resurse disponibile
local.
Structura politică actuală datează de la adoptarea unei constituții democratice în 1991.
Devenită țară liberă,[5] Bulgaria este o republică parlamentară unitară, cu un grad înalt
de centralizare politică, administrativă și economică. Este membră aUniunii Europene,
a NATO și a Consiliului Europei, membru fondator al OSCE, și a făcut parte de trei ori
din Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite.

Preistoria și antichitatea[modificare | modificare sursă]

Cele mai vechi urme de picturi rupestre au fost descoperite în peștera Kozarnika și
datează de 1.400.000 de ani.[4] Culturile preistorice de pe teritoriul Bulgariei
cuprind cultura Hamangia din neolitic,[6] cultura Vinča[7] și cultura
Varna dineneolitic (mileniul al V-lea î.e.n.). Necropola de la Varna oferă informații
pentru înțelegerea ierarhiei sociale a celor mai vechi societăți de pe teritoriul Europei.[8]
Conform istoriografiei Bulgariei, redată și de Encyclopædia Britannica[9], doar trei
principale grupuri vechi au populat Bulgaria actuală :tracii (care conform acestei
istoriografii nu au fost decât slab și marginal elenizați și romanizați, în ciuda relatărilor
cronicarilor Theofilact din Simocatta, în Istoriile sale, sau Teofan
Mărturisitorul în Cronografia sa și a studiilor istoricilor Constantin Jirecek, Thede Kahl
sauJernej Kopitar), apoi slavii sudici și însfârșit Proto-bulgarii. Tracii trăiau împărțiți în
diferite triburi până când regele Teres le-a unit pe mare parte din ele în regatul Odris pe
la 500 î.e.n.[10][11] Ei au fost în cele din urmă cuceriți de Alexandru cel Mare în secolul al
IV-lea î.e.n. și apoi de Imperiul Roman în 46 e.n. Cele mai răsăritene triburi de slavi
sudici s-au stabilit treptat în Imperiul Roman de Răsărit, pe teritoriul Bulgariei moderne,
în secolul al VI-lea, asimilându-i pe traci și pe slavi. În cele din urmă, elita bulgarilor din
Asia Centrală i-a inclus pe aceștia într-un nou stat care s-a format după sosirea hanului
Asparuh în Balcani[12].

Primul stat Bulgar[modificare | modificare sursă]

Hanul Krum sărbătoreşte împreună cu nobilii săi după bătălia de la Pliska. Slujitorul său
(dreapta) îi aduce vin în craniul lui Nicefor I.

Asparuh, fiul hanului Vechii Bulgarii Mari, Kubrat, a migrat împreună cu mai multe triburi
bulgare către cursul inferior al fluviilor Dunărea, Nistru și Nipru. După 670, el și-a extins
regatul către peninsula Balcanică, trecând Dunărea cu o hoardă de 50.000 de
oameni[13] și a cucerit Moesia și Scythia Minor (Dobrogea) de la Imperiul
Bizantin.[14] Limba sud-slavă locală a fost adoptată treptat și de bulgarii turanici
cuceritori, care și-au păstrat dominația asupra majorității slave. Un tratat de pace
semnat cu Bizanțul în 681 și stabilirea unei capitale permanente la Pliska, pe malul
sudic al Dunării, a marcat începutul Primului Imperiu Bulgar.[15]
Hanii care s-au succedat au întărit statul bulgar de-a lungul secolelor al VII-lea și al IX-
lea—Tervel a făcut din Bulgaria o mare putere militară, învingând o armată arabă de
26.000 de oameni în al doilea asediu arab al Constantinopolelui.[16] Krum a dublat
teritoriul țării, l-a ucis pe împăratul bizantin Nicefor I la bătălia de la Pliska,[17] și a
introdus primul cod de legi scrise. Apoi, în 864, Boris I a abolit tengriismul, trecând la
creștinism.[18] și a introdusalfabetul chirilic. Simeon cel Mare a domnit 34 de ani,
începând cu 893, și în timpul său Bulgaria a atins expansiunea maximă, într-o perioadă
de maximă înflorire a culturii bulgare.[19]
Războaiele cu croații, maghiarii, pecenegii și sârbii, precum și
răspândirea bogomilismului au slăbit Bulgaria după moartea lui Simeon.[18][20] Două
invazii consecutive, una ruteană și alta bizantină au avut ca rezultat cucerirea
capitalei Preslav de către armata bizantină în 971.[21] Sub conducerea lui Samuil,
Bulgaria și-a revenit întrucâtva după aceste atacuri și a reușit să cucerească Serbia și
Albania,[22]dar această revenire a luat sfârșit după ce împăratul bizantin Vasile al II-lea a
învins armata bulgară la Kliuci în 1014. Samuil a murit la scurt timp după bătălie,[23] iar
în 1018 bizantinii au pus capăt Primului Imperiu Bulgar.[24]

Al Doilea Imperiu Bulgar[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Țaratul vlaho-bulgar.

Al Doilea Imperiu Bulgar, al ţarului Ioan Asan al II-lea

După cucerirea Bulgariei, Vasile al II-lea a prevenit revoltele și nemulțumirea păstrând

la conducere nobilimea locală și recunoscând autocefalia arhiepiscopiei
Ohridului.[25] După moarteaa sa, politica internă bizantină s-au schimbat, creșterea
dărilor și taxelor provocând, după sursele epocii (Ana Comnena și Ioan Skylitzes),
răscoalele bulgare împotriva Imperiului Bizantin (1040-1041). În 1185, nobilii
din dinastia Asăneștilor, Ioan Asan I și Petru al IV-leaau organizat o a doua mare
răscoală care a avut ca rezultat înființarea celui de al Doilea Imperiu Bulgar, fondat de
Ioan și Petru Asan, cu capitala la Tărnovo.[26]
Caloian, al treilea țar Asan, și-a extins teritoriul până la Belgrad și Ohrid. El a recunoscut
supremația spirituală a Papei și a primit coroană regală de la un legat papal.[12] Imperiul
a atins maximul în timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218–1241), când comerțul și cultura
au înflorit.[12] Puternica influență politică și religioasă a orașului Tărnovo a făcut ca el să
fie supranumit „A Treia Romă”, într-o vreme când Constantinopolul era în declin.[27]

Forța militară și economică a țării a intrat în declin după sfârșitul dinastiei Asăneștilor în
1257, confruntându-se cu conflicte interne, atacuri bizantine și maghiare constante și
cudominația mongolă.[12][28] Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, diviziunile între boieri și
răspândirea bogomilismului determinase împărțirea imperiului în trei țarate—Vidin,
Tărnovo și Țara Cărvunei—și mai multe voievodate semiindependente care se luptau
între ele, sau cu bizantinii, maghiarii, sârbii, venețienii și genovezii. Până la sfârșitul
secolului al XIV-lea, turcii otomani începuseră să cucerească Bulgaria și ocupaseră
majoritatea orașelor și cetăților de la sud de munții Balcani.[12]
Stăpânirea otomană[modificare | modificare sursă]
Tărnovo a căzut în mâinile otomanilor după un asediu de trei luni în 1393. După bătălia
de la Nicopole și căderea Țaratului Vidinului după alți trei ani, otomanii au cucerit toate
teritoriile bulgărești de la sud de Dunăre.[29] Sub dominație otomană, bulgarii erau
considerațiclasă inferioară și erau supuși unor biruri grele; cultura bulgară a fost
suprimată și clerul educat a fugit în alte țări.[30] Boierimea a fost eliminată, țărănimea
înrobită pe moșiile stăpânilor otomani,[29] iar populația și-a pierdut conștiința
națională.[31]

Apărarea pasului Şipka a fost crucială pentru eliberarea Bulgariei. În etapa finală a
bătăliei, forțele bulgărești, cu muniția epuizată, au aruncat cu pietre și cu trupurile
camarazilor lor căzuți pentru a respinge atacurile otomane.[32]

De-a lungul celor aproape cinci secole de dominație otomană, bulgarii au încercat să-și
reînființeze statul organizând mai multe răscoale, cele mai cunoscute fiind Prima (1598)
și a Doua Răscoală de la Tărnovo (1686), precum și răscoala lui Kărpoș (1689).[29] În
secolul al XVIII-lea, Epoca Iluminismului din Europa Occidentală a influențat apariția
unei mișcări de renaștere națională a Bulgariei.[29] Ea a restaurat conștiința națională și
a devenit factor-cheie în lupta de eliberare antiotomană, având ca rezultat Revolta din
Aprilie 1876. Până la 30.000 de bulgari au murit în luptele prilejuite de suprimarea
revoltei de către otomani. Masacrele au determinat Marile Puteri să intre în
acțiune.[33] Ele s-au întrunit la Conferința de la Constantinopol din 1876, dar hotărârile
lor au fost respinse sau ignorate de către Imperiul Otoman. Aceasta a permis Imperiului
Rus să caute o rezolvare prin forță, fără să riște confruntarea cu celelalte Mari Puteri,
așa cum se întâmplase în Războiul Crimeei.[33] În 1877, Rusia a declarat
război Imperiului Otoman și l-a învins. La lupte au participat șivoluntari bulgari. Tratatul
de la San Stefano a fost impus otomanilor de către ruși la 3 martie 1878, și prin el se
înființa un principat autonom bulgar pe teritorii întinse, ale celui de al Doilea Imperiu
Bulgar.[34][35]

Celelalte Mari Puteri au respins însă imediat tratatul de teama ca o țară atât de mare în
Balcani să nu le amenințe interesele. Tratatul de la Berlin a adus înființarea unui stat
autonom mult mai mic, cuprinzând Moesia și regiunea Sofiei, lăsând mari populații
bulgărești în afara granițelor noului stat.[34][36] Aceasta a jucat un rol semnificativ în
formarea abordării militariste a politicii externe a Bulgariei în prima jumătate a secolului
al XX-lea.[37] Principatul Bulgariei a câștigat un război cu Serbia și a incorporat teritoriul
otoman al Rumeliei Orientale în 1885, proclamându-se stat independent la 22
septembrie 1908.[38]

Bulgaria independentă modernă[modificare | modificare sursă]

Soldaţi bulgari tăind sârma ghimpată aAntantei și pregătindu-se de înaintare, în Primul

Război Mondial

În anii de după independență, Bulgaria s-a militarizat accentuat și a fost denumită

adesea „Prusia din Balcani”.[39][40] Între 1912 și 1918, Bulgaria s-a implicat în trei
conflicte consecutive—două războaie balcanice și Primul Război Mondial. După o
dezastruoasă înfrângere în al Doilea Război Balcanic, Bulgaria s-a găsit din nou în
tabăra învinsă ca urmare a alianței sale cu Puterile Centrale în Primul Război Mondial.
În pofida faptului că peste un sfert din populație a luptat în armata sa de 1.200.000 de
oameni[41][42] și a obținut câteva victorii importante la Doiran și Monastir, țara a capitulat
în 1918. Războiul a dus la semnificative pierderi teritoriale, un total de 412.000 de morți,
și un val de peste 253.000[43]de refugiați care au pus presiune suplimentare pe
economia națională deja ruinată.[44]
Frământările politice rezultate în urma acestor pierderi au dus la o dictatură regală
autoritară a țarului Boris al III-lea (1918–1943). Bulgaria a intrat în al Doilea Război
Mondial în 1941 ca membră a Axei dar a refuzat să participe la Operațiunea
Barbarossa, salvându-și populația evreiască de deportarea în lagărele de concentrare
naziste.[45] Moartea subită a lui Boris al III-lea în vara lui 1943 a adus noi agitații politice
pe măsură ce războiul se întorcea împotriva Germaniei și gherilele comuniste au
căpătat avânt.[46] După mai multe greve și revolte, în septembrie 1944 Frontul pentru
Patrie, dominat de comuniști, a preluat puterea, punând capăt alianței cu Germania și
ducând țara de partea Aliaților până la sfârșitul războiului.[47]

Jeliu Jelev, primul președinte al Bulgariei ales democratic[48] împreună cu George H. W.

Bush (dreapta) în 1990

Lovitura de stat din 9 septembrie 1944 a dus la abolirea monarhiei, dar abia în 1946 s-a
instaurat dictatura partidului unic comunist, proclamându-se republica populară.[49] A
devenit o parte a sferei sovietice de influență sub conducerea lui Gheorghi
Dimitrov (1946–1949), care a pus bazele unui stat stalinist industrializat forțat. Până la
jumătatea anilor 1950, standardele de viață au crescut semnificativ, și represiunea
politică s-a redus.[50][51]Economia planificată după model sovietic a suferit câteva
reforme restrânse care au apropiat-o puțin de economia de piață sub Todor
Jivkov (1954–1989).[52] Fiica sa, Liudmila, a promovat peste hotare arta și cultura
bulgară.[53] Într-o încercare de a șterge identitateaminorității turcești, a fost lansată în
1984 o campanie de asimilare. Ca urmare, 300.000 de turci din Bulgaria au emigrat în
Turcia.[54][55]
În contextul prăbușirii blocului comunist, la 10 noiembrie 1989, Partidul Comunist Bulgar
a renunțat la monopolul politic, Jivkov a demisionat, iar Bulgaria a intrat în tranziția către
o democrație parlamentară.[56] Primele alegeri libere din iunie 1990 au fost câștigate
dePartidul Socialist Bulgar (BSP, noul nume al Partidului Comunist).[57] O nouă
constituție ce aducea un regim democratic parlamentar, cu un președinte slab și un
prim ministru responsabil în fața parlamentului a fost adoptată în iulie 1991. Noul sistem
nu a îmbunătățit imediat standardele de viață și economia—calitatea vieții și
performanțele economice au rămas chiar inferioare celor din comunism, chiar și o
vreme după anul 2000.[58] Un pachet de reforme drastice promovat în 1997 a readus
creșterea economică, dar nivelul de trai a crescut mai lent.[59] După 2001 situația
economică, politică și geopolitică s-a îmbunătățit semnificativ,[60] și Bulgaria a atins
nivele mai înalte ale Indicelui Dezvoltării Umane.[61] A devenit membră a NATO în 2004
și a Uniunii Europene în 2007.[62][63]