Corbul şi vulpea

de La Fontaine
Jupân corbul câştigase

Din negoţul ce-apucase

Un bun chilipir de caş,

Şi cu dânsu-n cioc se duse

P-un copac, unde se puse

Ca un om l-al său sălaş.

Vulpea, ca o jupâneasă,

O cam şterge de p-acasă,

Şi ieşise la primblare;

Iar bunul miros ce are

D-ici, de colo o-ndreptă

Sub copac, şi-n sus cătă:

„Jupâne corb, plecăciune!

O, Doamne, ce frumuseţe!

Ce pasăre, ce minune,

Ce drag de pene măreţe!

Dar n-are glas; ce păcat!”

Corbul, îngâmfat în sine,

Nicidecum nu-i veni bine

Ca vulpea să-l socotească

De mut sau să mi-l vorbească

Că e prost l-al său cântat.

Lungi gâtul, căscă ciocul

Şi-ncepu a croncăi.

Caşul căzând, vulpea-aci,

Cântăreţul păţi jocul.

„Jupân corb, precum se vede,

Minte numai îţi lipseşte;

Şi fă bine de mă crede

Şi-nvaţă, te foloseşte:

Că de mult, foarte de mult,

Din punga celor ce-ascult

Linguşitorii trăiesc.”
Ursul şi vulpea

de Grigore Alexandrescu
„Ce bine au să meargă trebile în pădure,

Pe împăratul tigru când îl vom răsturna

Şi noi vom guverna –

Zicea unei vulpi ursul – c-oricine o să jure

Că nu s-a pomenit

Un timp mai fericit.”

– „Şi-n ce o să stea oare

Binele acest mare?”

Îl întrebă.

„În toate,

Mai ales în dreptate:

Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,

Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;

Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca

Ş-apoi îi sugruma.”

– „Dar voi ce-o să le faceţi?”

– „Noi o să-i sugrumăm

Ş-apoi să-i judecăm.”

Cutare sau cutare,

Care se cred în stare

Lumea a guverna,

Daca din întâmplare

Ar face încercare,

Tot astfel ar urma.

Şoarecele şi pisica
de Grigore Alexandrescu
Un şoarece de neam, şi anume Raton,

Ce fusese crescut su’ pat la pension,

Şi care în sfârşit, după un nobil plan,

Petrecea retirat într-un vechi parmazan,

Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,

Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum că domnul Raton îndată s-a gătit

Se o ia la picior, nu e de îndoit.

Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,

Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,

Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?

Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

Binele şoricesc cât de mult îl doresc

Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!

Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,

Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;

Dar eu nu sânt cum crezi; căci chiar asupra lor

Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,

De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.”

La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,

Văzând că Dumnezeu de martur e luat,

Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni

Cu neamul şoricesc a se-mprieteni,

Îl duse pe la toţi, şi îl înfăţişă

Ca un prieten bun ce norocul le dă.

Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!

Căci şoarecii cred mult la fisionomii,

Ş-a acestui străin atâta de cinstit

Nu le înfăţişa nimic de bănuit.

Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,

După ce refuză şi limbi, şi caşcaval,

Zicând că e în post şi nu poate mânca,

Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.

Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!

Pe câţi gura punea,

Îndată îi jertfea;

Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.

Cotoiul cel smerit

E omul ipocrit.
Bivolul şi coţofana
de George Topârceanu
Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,

Se plimba o coţofană

Când în sus şi când în jos.

Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:

– Ah, ce mare dobitoc!

Nu-l credeam aşa de prost

Să ia-n spate pe oricine…

Ia stai, frate, că e rost

Să mă plimbe şi pe mine!

Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt,

Se piteşte la pământ

Şi de-odată – zdup! – îi sare

Bivolului în spinare…

Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.

Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,

Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi

Să-l răstoarne,

Să-l ia-n coarne

Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.

– Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?

Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport

Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni

Şi de alte spurcăciuni…

Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?

Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,

Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,

Să te port degeaba-n spate?…

Câinele şi căţelul
de Grigore Alexandrescu
„Cât îmi sânt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,

Care cred despre sine că preţuiesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntâmplare:

Şi eu poate sânt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.

Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,

Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.

Cât pentru mine unul, fieştecine ştie

C-o am de bucurie

Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,

Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”

Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare

Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.

Căţelu Samurache, ce şedea la o parte

Ca simplu privitor,

Auzind vorba lor,

Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte,

S-apropie îndată

Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:

„Gândirea voastră – zise – îmi pare minunată.

Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”

– „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mânie.

Noi, fraţii tăi, potaie!

O să-ţi dăm o bătaie

Care s-o pomeneşti.

Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,

Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”

– „Dar ziceaţi…” – Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevărat vorbeam,

Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,

Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

Acestea între noi adesea o vedem,

Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Vulpea şi barza
de La Fontaine
Jupân vulpoi s-a fudulit odată,

Poftind la masă pe cumătra barză.

N-a fost o cină prea îmbelşugată,

Că dumnealui făcea economie;

O zeamă lungă, cu puţină varză,

Iar ca s-o păcălească, i-a pus-o-n farfurie.

Zadarnic biata barză îşi încerca norocul,

Că n-ajungea să soarbă un singur strop, cu ciocul;

Pe când vulpoiul, ciorba, a supt-o la iuţeală.

Voind să răsplătească această păcăleală,

La rându-i doamna barză, aşa, cam dup-o lună,

Şi-a invitat vecinul la o gustare bună.

Pe scumpa lui amică, nu poate s-o refuze!

A spus, galant, vulpoiul, lingându-se pe buze.

Apoi, cu pasul legănat,

Spre casa berzei s-a-ndreptat,

Lăudându-i marea bunătate

Şi-aromitoarele bucate.

Venea mireasmă dulce de carne la frigare,

Tăiată-n bucăţele mărunte, o minune!

(Vulpoii nu duc lipsă de poftă de mâncare.)

Dar barza, dinadins,

Tocana-ntr-o garafă cu gâtul lung i-o pune.

Bucăţele de carne ea le scotea în cioc,

Vulpoiul însă, tufă! nu izbutea deloc.

Nici o firimitură cu botul lui n-a prins.

Şi s-a întors acasă flămând, bătu-l-ar vina,

Pleoştit şi nemâncat,

Cu coada-ntre picioare şi foarte ruşinat,

Ca un vulpoi pe care l-a păcălit găina.

Înşelătorii prea uşor

Sunt înşelaţi, la rândul lor.

Vulpea şi Veveriţa
de La Fontaine
Ori peste cine vezi c-a dat năpasta,

De nimeni să nu râzi pe lumea asta.

Chiar dacă n-ai păcate sau cusururi,

Au crezi că fericirea ta-i de-a pururi?

Esop ne dă şi el la fel povaţă,

Dar astăzi iau o pildă chiar din viaţă.

Făcea cumătra Vulpe, odată, mare haz

De-o Veveriţă mică, ajunsă la necaz,

Ce se juca-ntr-un paltin, cu toată voioşia,

Când din senin o prinse, în ramuri, vijelia.

– Cu coada ta stufoasă în van ţi-acoperi mutra

(Striga la ea de jos, din ierburi, cutra),

Că vântul te snopeşte cu cât te sui mai sus!

Nu-ţi mai aduci aminte, surato, ce ţi-am spus?

Umblai după înalturi cu trăsnetul vecine.

Vezi ce păţişi, neghioabo? Mai bine e de mine:

Dau fuga, la nevoie,-n vizuină.

Dar mai aştept puţin acum, vecină,

Ca să te văd zdrobită la tulpină!

Şi, dând târcoale-ncoace şi-ncolo după pui,

Mai gâtui destui.

Avea îndată vântul mânia să şi-o curme

Şi iar trona în slăvi seninul soare.

Un Vânător din preajmă, pornind la vânătoare,

Zări lângă bârlogul Cumetrei nişte urme.

„Aci erai? (îşi zise-n gândul lui).

Stai că te satur eu de pui:

Am să-ţi atârn, Cumătră, blana-n cui!”

Şi puse-ndată câinii bârlogul să i-l scurme.

Văzând-o pe Cumătra-nhăţată de grumaz,

Şi Veveriţa noastră putea să facă haz,

Dar se-nvăţase minte din propriul ei necaz.