1.
Raportul juridic civil Pentru a ne afla în prezenta unui raport
Raportul juridic civil este o relaţie social
patrimonială sau nepatrimonială
reglementată de normele de drept civil.
Caracterele raportului juridic civil
a) Raportul juridic civil este un
raport social
Prin caracterul social al raportului juridic
civil se întelege ca este un raport juridic
care se stabileste între oameni, aceasta în
sensul ca normele juridice civile
reglementeaza relatiile dintre oameni
priviti individual ca persoane fizice sau
organizati în colective ca persoane
juridice.
b) Raportul juridic civil are
caracter volitional
Caracterul volitional al raportului juridic
civil implica doua aspecte: primul ca iau
nastere pe baza unei norme juridice care
exprima vointa si autoritatea de a elabora
norme juridice ale puterii legislative, iar
cel de-al doilea ca, de regula, aceste
raporturi juridice iau nastere pe baza
manifestarii de vointa a subiectelor sale
sau a cel putin unuia dintre ele, în cazul
actelor juridice unilaterale.
c) Raportul juridic civil are la baza
pozitia de egalitate a subiectelor sale
Pozitia de egalitate a subiectelor constituie
un caracter specific raporturilor juridice de
drept civil, pe când în celelalte raporturi,
cum ar fi: raportul de drept administrativ
sau drept financiar, unul dintre subiecte se
afla într-o pozitie de subordonare fata de
celalalt subiect.
Retinem deci ca pozitia de egalitate a
subiectelor raporturilor juridice civile se
releva prin aceea ca sunt subordonate unul
fata de celalalt si ca aceste raporturi iau
nastere, se modifica sau se sting prin
vointa lor libera si în mod egal
manifestata.
Structura raportului juridic civil
Raportul juridic civil are ca elemente
constitutive: partile, continutul si obiectul.
- Partile sau subiectele raportului juridic
civil sunt persoanele fizice sau juridice în
calitate de titular de drepturi subiective
civile si obligatii civile.
- Continutul raportului juridic este alcatuit
din totalitatea drepturilor subiective si a
obligatiilor civile pe care le au partile.
- Obiectul raportului juridic civil consta în
actiunile sau inactiunile la care sunt
îndrituite partile sau pe care acestea sunt
tinute sa le respecte.
- minorii între 14 si 18 ani, care sunt
juridic civil trebuie întrunite cumulativ
aceste elemente.
Elementele raportului juridic civil:
-Subiectele-sunt persoanele fizice şi
persoanele juridic titular de drepturi şi
obligaţii civile.
-Conţinutul-reprezintă totalitatea
drepturilor subiective şi a obligaţiilor
civile pe care le au părţile.
-Obiectul-constă în acţiunile ori
inacţiunile spre care sunt îndreptate
părţile.
Partile raportului juridic civil
3.2.1. Definitia subiectelor de drept civil
Prin notiunea de subiecte ale raportului
juridic civil urmeaza sa înteleaga
persoanele fizice sau juridice care au
calitatea de a fi titulare de drepturi si
obligatii civile care constituie continutul
acestor raporturi.
Ţinând seama de prevederile Decretului
nr. 31 / 1954 vom defini persoana fizica si
persoana juridica astfel:
Persoana fizica este subiectul individual
de drept, omul privit ca titular de drepturi
subiective civile si obligatii civile.
Persoana juridica este subiectul colectiv
de drept, entitatea care, îndeplinind
conditiile prevazute de lege, este titulara
de drepturi si obligatii.
Persoana care dobândeste drepturile civile
subiective ce intra în continutul raportului
juridic civil poarta denumirea de subiect
activ, iar persoana careia îi revin
obligatiile civile corelative, poarta
denumirea de subiect pasiv.
3.2.2. Categoriile subiectelor de drept civil
Exista doua mari categorii de subiecte de
drept civil:
- Subiecte individuale - în aceasta
categorie intra persoanele fizice;
- Subiecte colective - în aceasta categorie
intra persoanele juridice.
Aceste doua mari categorii se subclasifica
dupa cum urmeaza:
Din categoria persoanelor fizice fac parte:
- minorii sub 14 ani, care sunt persoane
fizice lipsite de capacitatea de exercitiu;
1
persoane fizice cu capacitate de exercitiu
restrânsa;
- majorii (persoane fizice cu vârsta peste
18 ani), care au capacitate de exercitiu;
Dupa criteriul cetateniei, întâlnim
urmatoarele categorii de persoane fizice:
- persoane fizice care au cetatenie
româna;
- persoane fizice care au cetatenie straina.
În aceasta categorie sunt incluse si
persoanele care nu au cetatenie (apatrizii),
precum si persoanele care au dubla
cetatenie, dintre care nici una nu este
româna;
Din categoria persoanelor juridice fac
parte:
- persoane juridice particulare sau
private;
- persoane juridice cooperatiste sau
obstesti;
- persoane juridice mixte;
- persoane juridice de stat.
Dupa criteriul nationalitatii, deosebim:
- persoane juridice care au nationalitate
româna;
- persoane juridice care au nationalitate
straina.
3.2.3. Determinarea, pluralitatea si
schimbarea subiectelor raportului juridic
civil
A. Determinarea subiectelor
raportului juridic civil
Determinarea subiectelor raportului
juridic civil presupune cunoasterea
partilor raportului respectiv.
Aceasta determinare se
realizeaza în mod diferit, dupa cum este
vorba despre raporturi care au în
continutul lo 10310x2323k r drepturi
absolute si raporturi care contin drepturi
relative[3].
În cazul raporturilor civile care au în
continutul lo 10310x2323k r drepturi
absolute, este cunoscut sau determinat
numai subiectul activ, care este însusi
titularul dreptului subiectiv activ, care este
însusi titularul dreptului subiectiv civil,
subiectul pasiv fiind nedeterminat, alcatuit
din toate celelalte subiecte de drept.
În cazul raporturilor civile care au în
continutul lo 10310x2323k r drepturi
relative, este determinat atât subiectul
activ (creditorul) cât si subiectul pasiv
(debitorul).
B. Pluralitatea subiectelor
raportului juridic civil
De cele mai multe ori, raportul juridic civil
se stabileste între o persoana ca subiect
activ si o alta persoana ca subiect pasiv.
Exista însa si situatii în care raportul
juridic civil este stabilit între mai multe
persoane, fie în calitate de subiecte active,
fie în calitate de subiecte pasive.
În cazul raporturilor juridice civile
nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind
determinat, este constituit din pluralitatea
celorlalte subiecte de drept civil, cu
exceptia subiectului activ. Pluralitatea
activa este mai rara, întâlnindu-se totusi în
raporturile patrimoniale ce decurg din
creatia intelectuala, prezentându-se sub
forma coautoratului[4].
În cazul raporturilor juridice civile
nepatrimoniale se va tine seama de
continutul acestora: drepturi reale sau
drepturi de creanta.
În cazul drepturilor reale având în continut
dreptul de proprietate, subiectul pasiv este
nedeterminat, fiind alcatuit din pluralitatea
celorlalte subiecte de drept civil, cu
exceptia titularului dreptului de
proprietate.
Subiectul activ este determinat, putând fi
o persoana, daca este vorba despre
proprietatea exclusiva sau mai multe
persoane, daca este vorba de proprietatea
comuna.
Proprietatea comuna îmbraca urmatoarele
forme:
- coproprietatea este proprietatea pe cote -
parti care are ca obiect un bun individual
determinat. Fiecare coproprietar îsi
cunoaste cota ideala din dreptul de
proprietate, dar nu are o parte determinata
din bunul privit în materialitatea lui;
- indiviziunea este proprietatea pe cote -
parti care are ca obiect o universalitate
juridica. Astfel, fiecare coindivizar îsi
cunoaste cota parte ideala si abstracta din
dreptul de proprietate, dar nu are un
anumit bun sau anumite bunuri pe care sa
le detina în exclusivitate.
Între coproprietar si indiviziune se face
deosebirea tinând seama de obiectul
dreptului de proprietate: coproprietatea
priveste un bun individual, în timp ce
indiviziunea presupune o universalitate
juridica.
- devalmasia este acea forma a proprietatii
comune, caracterizata prin faptul ca partea
fiecarui proprietar comun nu este
determinata, bunul apartinând
proprietarilor comuni fara cote - parti.
Aceasta forma de proprietate este
specifica sotilor.
În toate cele trei cazuri, proprietatea
comuna înceteaza prin împartire sau
partaj, cu exceptia cazurilor de proprietate
comuna pe cote - parti, fortata si perpetua,
care se mentine independent de vointa
copartasilor.
În cazul raporturilor juridice civile
obligationale ( de creanta), pluralitatea
poate fi:
- activa, când exista mai multi creditori;
- pasiva, când exista mai multi debitori;
- mixta, când exista mai multi creditori
si mai multi debitori;
În cazul de pluralitate în domeniul
raporturilor obligationale, regula o
reprezinta divizibilitatea, obligatiile civil
fiind conjuncte.
Obligatia conjuncta este aceea care leaga
mai multi creditori sau mai multi debitori,
respectiv subiecte active sau pasive, între
care, dupa caz, creanta sau datoria este
divizibila.
Astfel:
- în caz de pluralitate activa, fiecare dintre
creditori nu poate pretinde de la debitor
decât partea sa;
- în caz de pluralitate pasiva, fiecare dintre
codebitori nu este tinut decât pentru partea
sa din datoria comuna.
Exemplu: Plata reparatiei acoperisului
unei cladiri cu mai multe apartamente se
face în mod egal de fiecare locatar
(proprietar).
Exceptia de la aceasta regula o reprezinta
solidaritatea.
Obligatia solidara activa este aceea în care
fiecare creditor poate cere debitorului
întreaga datorie. Solidaritatea activa poate
lua nastere printr-un act juridic (ex. un
testament, o conventie).
Obligatia solidara pasiva este aceea în care
fiecare debitor este tinut sa plateasca
întreaga datorie creditorului. Solidaritatea
pasiva ia nastere, de regula, prin savârsirea
unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii.
Desi între obligatia solidara si obligatia
indivizibila exista asemanari, acestea nu
trebuie confundate, principalele deosebiri
fiind urmatoarele[5]:
- în ceea ce priveste izvorul lor, numai
conventia poate fi izvor atât pentru
solidaritate, cât si pentru indivizibilitate,
2
existând si izvoare proprii, si anume: legea
pentru solidaritate, respectiv natura
obiectului obligatiei pentru
indivizibilitate;
- sub aspectul întinderii, solidaritatea
functioneaza numai fata de cei între care s-
a nascut, pe când indivizibilitatea se
transmite si succesorilor;
- în cazul indivizibilitatii pasive, debitorul
chemat în judecata poate sa solicite
introducerea în cauza a celorlalti debitori,
pentru a fi obligati împreuna la executarea
prestatiei datorate, în vreme ce, în cazul
solidaritatii pasive, debitorul chemat în
judecata poate sa solicite introducerea în
cauza a celorlalti codebitori solidari,
numai pentru a se întoarce împotriva lor,
pentru partea datorata de fiecare dintre ei.
C. Schimbarea subiectelor
raportului juridic civil
În aceasta analiza este necesara distinctia
între raporturile patrimoniale si raporturile
nepatrimoniale.
În cazul raporturilor nepatrimoniale,
subiectul activ este titularul unui drept
netransmisibil, iar subiectul pasiv este
nedeterminat, iar în cazul raporturilor
patrimoniale trebuie distins între
raporturile reale si raporturile
obligationale (de creanta).
În cazul raporturilor patrimoniale care au
în continutul lo 10310x2323k r un drept de
creanta, poate fi schimbat atât subiectul
activ, cât si subiectul pasiv (debitorul).
În ceea ce priveste raporturile juridice
patrimoniale care au în continutul lor un
drept real, poate fi schimbat numai
subiectul activ, nu si subiectul pasiv,
deoarece acesta din urma nu este
determinat.
Schimbarea subiectului activ se poate
realiza prin: cesiunea de creanta,
subrogatia personala, novatia prin
schimbarea de creditor, iar schimbarea
subiectului pasiv se poate face prin:
stipulatie pentru altul, novatie prin
schimbare de debitor, delegatie proprie.
3.2.4. Capacitatea civila
Capacitatea civila reprezinta calitatea de a
fi subiect de drept în raporturile juridice
civile.
Capacitatea civila reuneste în continutul ei
doua elemente: capacitatea de folosinta si
capacitatea de exercitiu.
Capacitatea de folosinta reprezinta acel
aspect al capacitatii civile care consta în
aptitudinea generala si abstracta a unei
persoane de a dobândi drepturi subiective
si de a-si asuma obligatii în cadrul unor
raporturi juridice concrete.
A. Capacitatea civila a
persoanei fizice
a) Capacitatea de folosinta a persoanei
fizice
În limbaj juridic, este considerata
persoana fizica orice individ uman, luat
izolat, în calitatea sa de subiect de drept.
Orice persoana fizica, în calitatea sa de
subiect de drept, se bucura de capacitatea
de folosinta si capacitatea de exercitiu, în
conditiile prevazute de lege.
Capacitatea de folosinta a persoanei fizice
este aptitudinea generala si abstracta de a
dobândi drepturi subiective si de a-si
asuma obligatii civile.
Retinem în completarea acestei definitii si
dispozitiile cuprinse în art. 6 din Decretul
nr. 31 / 1954, potrivit carora, nici o
persoana nu poate fi lipsita de capacitatea
de folosinta si ca persoana fizica nu poate
renunta nici total, nici partial la
capacitatea sa de folosinta.
Capacitatea civila a persoanelor fizice
începe în momentul nasterii ei. De la
aceasta regula se face si o exceptie
reglementata de art. 7 din Decretul nr. 31 /
1954, care dispune ca drepturile copilului
sunt recunoscute de la conceptia lui, cu
conditia de a se naste viu. Aceasta
conceptie este exprimata în adagiul infans
conceptus pro nato habetur, quotios de
commodis ejus agitur (copilul conceput se
socoteste nascut atunci când este vorba
despre drepturile sale). Este ceea ce
numim capacitatea de folosinta anticipata
a persoanei fizice.
Capacitatea de folosinta a persoanelor
fizice înceteaza odata cu moartea acestora,
aceasta pe motiv ca moartea persoanelor
fizice face sa înceteze capacitatea lor de a
mai fi considerate subiecte de drept (art. 7
din Decretul nr. 31 / 1954).
În ceea ce priveste data mortii, sunt de
retinut doua situatii:
- în cazul mortii fizic constatata, data
mortii este cea trecuta în actul de deces;
- în cazul mortii declarata judecatoreste,
data mortii este aceea pe care a stabilit-o
instanta de judecata prin hotarârea ramasa
definitiva.
b) Capacitatea de exercitiu a persoanei
fizice
Având în vedere ca participarea proprie la
raporturile juridice civile implica
dobândirea unei maturitati în gândire si ca Lipsa capacitatii de exercitiu are la baza
aceasta este conditionata potrivit legii de prezumtia absoluta ca anumite categorii de
împlinirea unei anumite vârste, persoane fizice nu dispun de maturitatea
capacitatea de exercitiu a persoanei fizice psihica necesara pentru a participa singure
este aptitudinea persoanei fizice de a-si si nici chiar asistate, la raporturile juridice
exercita drepturile si de a-si asuma civile.
obligatiile prin savârsirea de acte juridice
proprii, conform art. 3 alin. 5 din Decretul
Sunt lipsite total de capacitatea de
nr. 31 / 1954.
exercitiu urmatoarele categorii de
persoane fizice:
Capacitatea de exercitiu nu poate fi
recunoscuta decât acelor persoane care au
- persoanele care nu au împlinit vârsta de
vointa, precum si experienta necesara
14 ani;
pentru a-i da seama de semnificatia si
- persoanele care indiferent de vârsta,
consecintele actelor juridice pe care le
suferind de alienatie sau debilitate mintala
încheie.
au fost puse sub interdictie prin
hotarâre judecatoreasca.
Criteriul avut în vedere de legiuitor este
vârsta. Drept urmare, în functie de vârsta,
B . Capacitatea civila a persoanei
persoanele juridice se împart în :
juridice
- persoane cu capacitate deplina de
Ca si în cazul persoanelor fizice,
exercitiu;
capacitatea civila a persoanelor juridice
trebuie analizata tinând seama de cele
Capacitatea deplina de exercitiu se doua elemente ale sale: capacitatea de
dobândeste la vârsta majoratului, respectiv exercitiu si capacitatea de folosinta.
18 ani.
a. Capacitatea de folosinta a persoanei
În mod exceptional, femeia care se juridice
casatoreste înainte de aceasta vârsta
dobândeste capacitatea deplina de
Capacitatea de folosinta a persoanei
exercitiu din momentul încheierii
juridice este acea parte a capacitatii civile
casatoriei.
care consta în aptitudinea generala de a
avea drepturi si obligatii.
Capacitatea deplina de exercitiu dureaza,
în principiu, tot timpul vietii; cât timp
Astfel, persoanele juridice pot fi împartite
persoana juridica se bucura de capacitatea
în doua categorii, dupa cum sunt sau nu
de exercitiu deplina, ea poate încheia acte
supuse înregistrarii: Art. 33 din Decretul
juridice civile prin manifestarea propriei
nr. 31 / 1954 prevede: "Persoanele juridice
vointe, fara a avea nevoie sa fie asistata
care sunt supuse înregistrarii au
sau reprezentata sau sa obtina
capacitatea de a avea drepturi si obligatii
încuviintarea prealabila din partea unui
de la data înregistrarii lor."
ocrotitor.
Capacitatea de folosinta a persoanei
- persoane cu capacitate de exercitiu
juridice se sfârseste odata cu desfiintarea
restrânsa;
(încetarea) acesteia, prin unul din
urmatoarele moduri:
Este recunoscuta persoana care se afla
între vârsta de 14-18 ani.
- reorganizarea sub forma comasarii
(absorbtie sau fuziune) sau sub forma
Aceasta capacitate de exercitiu restrânsa divizarii totale: - dizolvare;
este o capacitate intermediara, fiind
cuprinsa între cele doua extreme
- transformare.
(capacitate deplina si lipsa totala de
capacitate).
Putem vorbi despre capacitate de folosinta
anticipata si în ceea ce priveste persoana
Persoanele cu capacitate de exercitiu
juridica. Art. 33 alin. 3 prevede: "Cu toate
restrânsa nu pot încheia sub nici o forma,
acestea, chiar înainte de data înregistrarii
nici chiar cu încuviintarea prealabila
sau de data actului de recunoastere ori de
ocrotitorilor legali, acte de donatie sau de
data îndeplinirii celorlalte cerinte ce ar fi
garantare a obligatiilor altuia. Anumite
prevazute, persoana juridica are
acte juridice pot fi încheiate de persoanele
capacitatea chiar de la data actului de
cu capacitate restrânsa de exercitiu si fara
înfiintare cât priveste drepturile constituite
încuviintarea prealabila a parintilor sau a
în favoarea ei."
tutorelui (ex. încheierea unui contract de
munca, depunerea unei sume de bani).
b. Capacitatea de exercitiu a persoanei
juridice
- persoane lipsite de capacitate de
exercitiu;
3
Capacitatea de exercitiu a persoanei
juridice este acea parte a capacitatii civile
care consta în aptitudinea de a-si exercita
drepturile civile si dea-si îndeplini
obligatiile civile, prin încheierea de acte
juridice de catre organele sale de
conducere.
În conformitate cu prevederile art. 35 alin.
1 si 2 din Decretul nr. 31 / 1954, persoana
juridica îsi exercita drepturile si-si
îndeplineste obligatiile civile prin
organele sale de conducere care încheie
acte juridice în numele acesteia.
Începutul capacitatii de exercitiu a
persoanei juridice este dat de momentul
înfiintarii acesteia, însa realizarea efectiva
a capacitatii de exercitiu astfel dobândita
este conditionata, în practica, de
desemnarea organelor sale de conducere.
Sfârsitul capacitatii de exercitiu a
persoanei juridice corespunde cu încetarea
capacitatii sale de folosinta[6].
Obiectul raportului juridic civil
3.4.1. Definitia obiectului raportului
juridic civil
Prin OBIECT AL RAPORTULUI
JURIDIC CIVIL urmeaza sa întelegem
actiunile pe care subiectul activ le poate
pretinde, iar subiectul pasiv este obligat sa
le îndeplineasca în legatura cu bunurile si
valorile sociale la care se refera drepturile
si obligatiile lor.
Având în vedere ca bunurile formeaza
categoria cea mai reprezentativa la care se
refera conduita subiectelor în cadrul
raporturilor juridice civile se impune o
cercetare amanuntita a lor.
3.4.2. Bunurile
3.4.2.1. Definitia bunurilor
Prin bunuri urmeaza sa întelegem
toate bunurile care sunt utile omului în
viata social juridica si care sunt totodata
susceptibile de apropiere sub forma unor
drepturi patrimoniale pe care sa le poata
exercita în cadrul unor raporturi juridice
civile.
3.4.2.2. Sensurile notiunii de bun
Lato sensu, prin "bun" se înteleg atât
lucrurile cât si drepturile existente asupra
lor. Spre exemplu, potrivit art. 475 din
Codul Civil se prevede ca oricine poate
dispune liber de bunurile ce sunt ale lui.
Stricto sensu, prin "bun" se înteleg numai
lucrurile, animalele etc., asupra carora pot
exista drepturi si obligatii patrimoniale.
Astfel, potrivit art. 479 din Codul Civil,
poate avea cineva asupra bunurilor sau un
drept de proprietate sau un drept de
folosinta sau numai servitute.
3.4.2.3. Corelatia dintre bunuri si
patrimoniu
Este de mentionat faptul mai întâi ca orice
persoana are un patrimoniu.
Pornind de la aceasta premisa absoluta,
patrimoniul poate fi definit ca fiind
totalitatea drepturilor si obligatiilor care
au valoare economica, care apartin la un
moment dat unei persoane fizice sau
juridice.
Este de retinut ca ori de câte ori se face
vorbire despre un drept sau obligatie
patrimoniala cu caracter real, aceasta se
refera pe de o parte la patrimoniul acelor
subiecte de drept ca universalitate, iar pe
de alta parte, la bunurile concrete asupra
carora acel drept se exercita sau acea
obligatie urmeaza sa se îndeplineasca.
Asadar, între bun si patrimoniu, exista
corelatia de tipul: parte - întreg.
3.4.2.4. Clasificarea bunurilor
A. Importanta clasificarii
bunurilor
Clasificarea bunurilor reprezinta
importanta deoarece ea determina pe de o
parte asemanarile si deosebirile dintre
anumite categorii de bunuri, iar pe de alta
parte, regimul juridic pentru fiecare
categorie în parte.
B. Criterii de clasificare si categorii
de bunuri în functie de aceste criterii
1. În functie de natura lor, bunurile se
împart în bunuri mobile (miscatoare) si
bunuri imobile (nemiscatoare);
2. În functie de regimul circulatiei
juridice, putem vorbi despre bunuri aflate
în circuitul civil si bunuri scoase din
circuitul civil;
3. Dupa modul cum sunt determinate,
avem bunuri individual determinate si
bunuri determinate generic;
4. Dupa cum pot fi sau nu, înlocuite,
unele cu altele în executarea unei obligatii
civile, avem bunuri fungibile si bunuri
nefungibile;
5. Dupa cum folosirea lor implica sau nu
consumarea substantei sau înstrainarea
lor, distingem între: bunuri consumptibile
si bunuri neconsumptibile;
6. Dupa cum sunt sau nu producatoare de
fructe, avem: bunuri frugifere si bunuri
nefrugifere;
7. Dupa cum pot fi sau nu împartite fara
sa-si schimbe destinatia lor, bunurile pot fi
divizibile si indivizibile;
4
8. În functie de corelatia dintre ele,
distingem între bunuri principale si bunuri
accesorii;
9. Dupa modul de percepere, avem
bunuri corporale si bunuri incorporale;
10.Dupa cum sunt sau nu supuse urmaririi
si executarii silite pentru plata datoriilor,
avem bunuri sesizabile si bunuri
insesizabile.
1. Bunuri mobile si bunuri
imobile
Bunurile mobile sunt acele bunuri care au
o asezare fixa si stabila, fiind susceptibile
de a fi stramutate sau transportate dintr-un
loc într-altul (ex. animalele, fructele
desprinse de pomi, mobilele etc.).
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au
o asezare fixa si stabila, în sensul ca nu se
pot misca dintr-un loc în altul.
Potrivit reglementarile cuprinse în Codul
Civil, bunurile sunt de trei feluri:
- mobile prin natura lor, în sensul ca se
pot deplasa dintr-un loc într-altul fie prin
forta lor proprie (ex. animalele), fie cu
ajutorul unei forte straine, cum sunt
lucrurile neînsufletite, conform art. 473
din Codul Civil;
- mobile prin determinarea legii -
precizate de art. 474 din Codul Civil, prin
care sunt redate toate drepturile reale
asupra lucrurilor mobile, drepturile de
creanta, precum si toate actiunile care au
ca obiect apararea pe cale judiciara a
drepturilor reale imobiliare;
- mobile prin anticipatie - în sensul ca,
desi prin natura lor, anumite bunuri sunt
considerate a fi imobile. Prin conventia
partilor, avându-se în vedere situatia de
viitor, se considera a fi mobile (ex.
recoltele si fructele înainte de strângerea
lor).
Bunurile imobile se considera a fi tot de
trei feluri, în conformitate cu
reglementarile din Codul Civil:
- imobile prin natura lor, în sensul ca prin
existenta propriu-zisa, sau în modul
artificial sunt încorporate solului si au
menirea ca prin fixitatea lor sa poata fi
folosite (ex. "fondurile de pamânt si
cladirile" - art. 462 Cod Civil; "morile de
vânt sau de apa asezate pe stâlpi"- art. 464
Cod Civil; "recoltele care înca se tin de
radacini si fructele de pe arbori, neculese
înca"- art. 465 alin. 1 Cod Civil.
- imobile prin destinatie - în sensul ca desi
sunt mobile prin natura lor, prin destinatia
care le este data, anumite lucruri se
considera a fi imobile (ex. tractoarele,
masinile si animalele pentru munca
câmpului - art. 468 din Codul Civil;
obiectele destinate ornamentelor fixate în
zid - art. 469 din Codul Civil).
- imobile prin obiectul la care se aplica - în
sensul ca se au în vedere drepturile reale
imobiliare si actiunile care au ca obiect
apararea pe cale juridica a drepturilor reale
imobiliare - art. 471 din Codul Civil.
2. Bunuri aflate în circuitul
civil si bunuri scoase din circuitul civil
Bunurile aflate în circuitul civil sunt
bunuri care pot face obiectul actelor
juridice.
Aceasta categorie de bunuri se subîmparte
în:
- bunuri care pot circula liber,
neîngradit;
- bunuri care pot fi dobândite, detinute
sau înstrainate cu respectarea anumitor
conditii prevazute de lege (ex. regimul
juridic al armelor si munitiilor, materiale
explozibile etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt
acele bunuri care nu pot face obiectul
actului juridic civil, acestea fiind
inalienabile (ex. teritoriul României).
3. Bunuri individual
determinate (res certa) si bunuri
determinate generic (res genera)
Bunurile individual determinate sunt acele
bunuri care potrivit naturii lor sau vointei
exprimate în actul juridic, se
individualizeaza prin însusiri proprii,
specifice (ex. o casa individualizata prin
locul de situare - localitate, strada, numar).
Bunurile determinate generic sunt acele
bunuri individualizate prin însusirile
speciei sau categoriei din care fac parte.
Aceasta individualizare se poate realiza
prin cântarire, masurare, numarare (ex.
alimente, bani).
4. Bunuri fungibile si
bunuri nefungibile
Bunurile fungibile sunt acele bunuri care
în executarea unei obligatii, gasindu-se
într-un raport de echivalenta, se pot
schimba între ele (ex. banii, titlurile de
valoare sau alte bunuri generice).
Este de retinut ca stabilirea raportului de
echivalenta poate avea loc prin cântarire,
numarare sau masurare.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri
care având individualitate proprie
determinata pe baza unor trasaturi
specifice nu se pot înlocui unele cu altele
pentru a elibera pe debitor de executarea
obligatiei ce-i revine (ex. un tablou facut
de un anumit pictor, o carte cu dedicatie
etc.).
5. Bunuri consumptibile si
bunuri neconsumptibile
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri
care se consuma la prima lor întrebuintare
(ex. alimente, lemne, combustibil).
Bunurile neconsumptibile sunt cele care
pot fi întrebuintate în mod continuu fara ca
prin aceasta sa se consume materialmente
substanta sau sa fie implicata înstrainarea
lor (ex. terenuri, cladiri etc.).
6. Bunuri frugifere
bunuri nefrugifere
Bunurile frugifere sunt acele bunuri care
în mod periodic si fara sa-si consume
substanta dau nastere la alte bunuri numite
fructe.
Potrivit art. 483 din Codul Civil,
distingem trei categorii de fructe, dupa
cum urmeaza:
- fructe naturale: sunt acelea care se
produc fara interventia omului (ex. mere
padurete, pasuni necultivabile etc.);
- fructe industriale: sunt acelea care se
produc ca urmare a activitatii omului (ex.
culturi agricole, orz, vita de vie etc.);
- fructele civile: acestea reprezinta
echivalentul în bani a folosirii anumitor
bunuri (ex. chiriile, dobânzile etc.);
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri
care nu au însusirea de a da nastere
periodic unor produse, fara a li se consuma
substanta.
Este necesara o diferentiere a fructelor de
productie, aceasta în sensul ca productele
sunt foloasele trase dintr-un bun,
consumându-se substanta sa (ex. piatra
dintr-o cariera)
7. Bunuri divizibile
bunuri indivizibile
Bunurile divizibile sunt acele bunuri care
pot fi împartite, fara ca prin aceasta sa li se
schimbe destinatia economica (ex. stofa).
Bunurile indivizibile sunt acele bunuri
care nu pot fi împartite fara sa-si schimbe
destinatia lor economica (ex.
autoturisme).
Daca bunul indivizibil formeaza obiectul
unei obligatii cu mai multe subiecte, se
creeaza o indivizibilitate naturala, astfel,
fiecare debitor este tinut sa execute
întreaga prestatie.
5
8. Bunuri principale si
bunuri accesorii
Bunurile principale sunt bunurile care au o
existenta de sine statatoare si respectiv o
destinatie si un regim juridic propriu.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care
sunt legate prin destinatia lor de alte
bunuri si ca atare, nu pot fi folosite decât
împreuna (ex. cureaua pentru ceas).
9. Bunuri corporale si
bunuri incorporabile
Bunurile corporale sunt acelea care au
existenta materiala perceptibila simturilor
umane.
si
Bunurile incorporabile reprezinta valoarea
economica ideala cu existenta abstracta,
fiind cu ochii mintii (ex. drepturile
patrimoniale).
Se disting urmatoarele categorii de bunuri
incorporabile[11]:
- drepturile real, altele decât dreptul de
proprietate;
- proprietatile incorporabile. În aceasta
categorie sunt incluse bunuri a caror
existenta depinde de activitatea si de
puterea creatoare a omului, fie dintr-o
activitate în curs (ex. fondul de comert),
fie dintr-o activitate trecuta si
materializata în creatii spirituale (ex.
dreptul de autor si alte drepturi conexe);
- titlurile de valoare, fiind incluse în
aceasta categorie valorile mobiliare (ex.
actiuni, obligatiuni), precum si efectele de
comert (cambia, biletul la ordin si cecul);
- drepturile de creanta.
10. Bunuri sesizabile si bunuri
insesizabile
Bunurile sesizabile sunt acelea ce pot
forma obiectul executarii silite a
debitorului, conform art. 409 din Codul de
procedura civila.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri
care nu pot fi urmarite pentru plata unei
si
datorii.
Potrivit prevederilor din Codul familiei,
bunurile mai pot fi împartite în: bunuri
comune si bunuri proprii ale sotilor.
Astfel, potrivit art. 30 din Codul familiei,
sunt bunuri comune acele bunuri
dobândite în timpul casatoriei de oricare
dintre soti cu exceptia cazurilor prevazute
de art. 31 din acelasi cod. Potrivit acestui
din urma articol, se constituie cu titlu de
bunuri proprii urmatoarele: bunuri
dobândite înainte de încheierea casatoriei,
bunuri dobândite în timpul casatoriei prin
mostenire, legat sau donatie, afara de
cazul în care dispunatorul a prevazut ca ele
vor fi comune; bunurile de uz personal si
cele destinate exercitarii profesiei unuia
dintre soti, bunurile dobândite cu titlu de
premiu sau recompensa; manuscrisele
stiintifice sau literare, schitele si proiectele
de inventii si inovatii; indemnizatia de
asigurare sau despagubirea pentru
pagubele pricinuite persoanei; valoarea
care reprezinta si înlocuieste un bun
propriu sau bunul în care a trecut aceasta
valoare.
2. Actul juridic civil
2.1. Condiţiile actului juridic civil
Conditiile actului juridic civil
Art 1179 Cod civil enumera , sub
denumirea de “ conditii esentiale pentru
validitatea contractului “, componentele
structurale ale oricarui act juridic, aratand
ca acestea constau in:
 Capacitatea de a contracta
 Consimtamantul partilor
 Un obiect determinat si illicit
 O cauza licita si morala
Aceste componente sau elemente sunt
necesare pentru ca actul juridic civil sa fie
valabil si, pe cale de consecinta, sa
produca efecte juridice
CLASIFICAREA CONDITIILOR
ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. In functie de aspectul la care se
refera distingem: conditii de fond si
conditii de forma
a) Conditii de fond- cele prevazuta de
art 117 Cod civil , respectiv
:consimtamantul , capacitatea , obiectul si
cauza
b) Conditii de forma – cele care
privesc : manifestarea de vointa atunci
cand acesta este ceruta ad validitatem ,
concretizarea manifestarii de vointa in
anumite elemente de probatiune ;
indepliniria anumitor formalitati cerute de
lege pentru a face actul juridic civil
opozabil tertilor.
2. In functie de obligativitatea sau
neobligitivitatea lor , conditiile actului
juridiv civil pot fi:
a) Conditii esentiale – sunt acela
conditii , care nu sunt indeplinite , fac ca
actul juridic sa nu fie valabil incheiat,
respective , cele prevazute de art 1179 in
Codul civil-capacitatea, consimtamantul ,
obiectul si cauza. La acestea se mai adauga
: forma ceruta ad solemnitatem , an cazul
actelor solemne , autorizatia
administrative prealabila pt incheierea
anumitor acte juridice
b) conditii neesentiale (intamplatoare
acele conditii care pot fi prezente ori pot
lipsa, fara sa puna in discutie valabilitatea
actului
3. In functie de sanctiunes
nerespectarii lor distingem
a) Conditii de validitate- sunt acele
conditii a caror nerespectare sanctioneaza
cu nulitatea actului juridic civil
b) Conditii de eficacitate – sunt acele
conditii a caror nerespectare nu a atrage
nulitatea actului juridic, ci alte sanctiuni ,
ca , de ex inopozabilitatea fata de terti
Capacitatea de a incheia actul juridic civil
Este conditia de fond si esentiale care
consta in aptitudinea subiectului de drept
cicil de a deveni titular de drepturi si
obligatii civile, prin incheiere de acte de
drept civil.
Constituie o capacitate de folosinta a
persoanei – indiferent ca este fizica sau
juridica-si apare ca o premise a capacitatii
de exercitiu a acesteia , cealalta premise
fiind discernamantul juridic.
Cine nu are capacitatea de a incheia un act
juridic civil?
Potrivit art. 43 din Codul civil nu are
capacitatea de a incheia acte juridice:
 Minorul care nu a implinit varsta de
14 ani;
 Interzisul judecatoresc.
Cu privire la persoana juridica, regula
capacitatii acesteia de a face acte juridice
isi gaseste temeiul in art. 205 Cod civil ;
potrivit careia persoanele juridice care
sunt supuse inregistratrii au capacitatea de
a avea drepturi si obligatii de la data
inregistrarii lor , iar celelalte persoane
juridice de la data autoritatii constituirii
lor.
Capacitatea civila nu trebuie confundata
cu discarnamantul , deoarece
Capacitatea este o stare de drept
Discernamantul este o stare de fapt a
carui existenta poate fi dovedita
Lipsa discernamantului poate fi
dovedita chiar la persoane majore
Consimtamantul
Consimtamantul este una din conditiile de
fond ale actului jur civil si consta in
manifestarea hotararii de a incheia actul
juridic civil
Sub aspect terminologic consimtamantul
are dou sensuri
6
 Consimtamantul in sens retrains
adica manifestarea unilateral de vointa la
incheierea actului juridic civil , in cazul
actelor unilaterale , vointa unilateral este
vointa manifestare de autor, pe cand in
cazul actelor bilateral , multilateral avem
de-a face cu vointa fiacarei dintre parti
 Consimtamantul in sens larg ,
adica acordul de vointa al partilor in actele
bilateral sau multilateral
Conditiile de valabilitatea a
consimtamantului
Pentru a fi valabil si a produce efecte
juridice consimtamantul trebuie sa
indeplinineasca , cumulative , urmatoarele
conditii:
 Sa provina de la o persoana cu
discernamant
 Sa fie exprimat cu intentia de a
produce efecte juridice
 Sa fie exteriorizat
 Sa nu fie alterat de vreun viciu de
consimtamant
Consimtamantul s a provina de la o
persoana cu discernamant autorul
manifestarii de vointa trebuie sa poate
aprecia si sa aiba puterea de a discerne cu
privire la consecintele juridice ale
manifestarii sale de vointa
Persoanele fizice cu capacitate deplina de
exercitiu sunt prezumate ca au
discernamantul necesar pentru a incheia
acte juridice civile. Cazurile in care legea
prezuma anumite persoane ca lipsita de
dicernamant sunt conuscute sub
denumirea incapacitati legale( ex minorul
sub 14 ani si cel putin sub interdictie
judecatoreasca sunt considerati ca nu-si
pot reprezenta cu exactitate consecintele
juridice ale actelor juridice pe care ar urma
sa le incheie. Minorul intre 14 si 18 ani
este considerat a avea discernamant juridic
in curs de formare). Exista si situatii in
care persoanele cu deplina capacitatea de
exercitiu se pot gasi , temporar, in situatii
in care le lipseste discernamant necesar
(ex. Cazuri de betie, hipnoza,
somnambulism , manie puternica) ,
acestea se numesc incapacitate naturale.
Consimtamantul trebuie sa fie dat cu
intentia de a produce efecte juridice(“
consimtamantul trebuie sa fie emis in stare
de angajament juridic”).
Se considera ca lipseste intentia de a
produce efecte juridice in urmatoarele
situatii:
 Cand manifestarea de vointa a fost
facuta in gluma
 Cand manifestarea de vointa a fost
facuta din prietenia sau pura complezenta
 Cand manifestarea de vointa a fost
facuta cu o rezerva mintala , cunoscuta de
destinatarul acesteia
 Cand manifestarea de vointa a fost In functie de natura realitatii in care a secundar, care este dolul ce
facuta sub o conditie pur potestativa din intervenit eroarea, se disting: cade asupra unor
partea celui care se obliga-art. 1403 Codul Eroare de fapt – care este imprejurari nedeterminate
falsa reprezentare a unei pentru incheierea actului
civil –potestativ asp. Depinde de una
situatii faptice la incheierea juridic, neatragand
dintre partile contractante actului juridic (care priveste nevalabilitatea actului (se
 cand manifestarea de vointa este obiectul actului, valoarea, poate cere, insa, o reducere
foarte vaga cocontractantul); a prestatiei, daca e cazul).
Eroare de drept – care este
Consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat falsa reprezentare a Dolul, ca viciu de
. pentru a putea produce efecte juridice existentei ori continutului consimtamant, este alcatuit
civile , vointa trebuie exteriorizat vointa unei norme de drept civil. din doua elemente :
-un element obiectiv,
interna next nu produce efecte juridice ,
material, constand in
aceste nu In functie de consecintele pe care le utilizarea de
trebuie sa fie alterat prin uicii de produce, eroarea poate fi de trei feluri: mijloace viclene
consimtamantul legea civila care ca Eroarea obstacol este forma cea mai (masinatiuni, siretenii,
formare a vointei sa fie libera , grava a erorii care impiedica formarea manopere dolosive) pentru a
neinfluantat , nealtenata actului; in acest caz falsa reprezentare a induce in eroare.
realitatii poate sa fie asupra naturii actului -un element subiectiv,
care se incheie (de exemplu: o parte crede intentional, constand in
ca incheie un contract de renta viagera iar intentia
2.2.Viciile de consimţământ cealalta parte considera ca este vorba de a induce in eroare o
despre un contract de inchiriere), fie persoana, pentru a o
asupra identitatii obiectului din cauza (de determina sa incheie un act
VICIILE DE exemplu: una dintre parti crede ca juridic civil.
CONSIMTAMANT inchiriaza un spatiu comercial iar cealalta
parte are in vedere un teren viran-) Pentru a fi viciu de
Prin consimtamant se intelege Eroarea viciu de consimtamant consimtamant, dolul trebuie
exteriorizarea hotararii de a incheia un este falsa reprezentare ce cade fie asupra sa indeplineasca, cumulativ,
act juridic civil. calitatilor substantiale ale obiectului conditiile :
Pentru a fi valabil, consimtamantul actului juridic – error in substantiam, fie -sa fie determinat pentru
trebuie sa indeplineasca urmatoarele asupra persoanei cocontractante – error in incheierea actului juridic
cerinte: personam; -sa provina de la cealalta
-sa fie exprimat in cunostiinta de cauza, Eroarea-indiferenta parte.
adica sa provina de la o presoana cu este falsa reprezentare a
discernamant unor Fiind un fapt juridic, dolul
-sa fie serios sau, mai larg, sa fie exprimat imprejurari mai putin poate fi probat prin orice
cu intentia de a produce efecte juridice importante la incheierea mijloc
-sa fie liber, adica sa nu fie alterat de vreun actului juridic civil si care de proba, inclusiv martori
viciu de consimtamnt nu afecteaza insasi sau prezumtii simple.
Potrivit Noului Cod Civil, consimtamntul valabilitatea actului.
este viciat atunci cand: este dat din eroare, 3.VIOLENTA
este surprins prin dol, este smuls prin 2.DOLUL SAU
violenta sau obtinut prin leziune deci VICLENIA Violenta este acel viciu de
sunt considerate vicii de consimtamant care consta in
consimtamant:eroarea,dolul Dolul, numit si viclenie, amenintarea unei persoane
(viclenia), violenta si este acel viciu de cu un rau care ii produce o
leziunea. consimtamant temere ce o determina sa
care consta in inducerea in incheie un act juridic, pe
1.EROAREA eroare a unei persoane, prin care altfel nu l-ar fi
mijloace viclene sau incheiat.
Eroarea este falsa dolosive, pentru a determina
reprezentare a realitatii la sa incheie un act juridic. In Dupa natura raului cu care
incheierea unui act juridic civil. esenta, deci, dolul este o se ameninta, se distinge:
Ea este alcatuita dintr-un singur eroare provocata (nu
element: falsa reprezentare a realitatii in spontana, ca eroarea Violenta fizica – vis –
mintea persoanei. Fiind de natura propriu-zisa). existenta atunci cand
psihologica, eroarea a fost intotdeauna amenintarea cu raul priveste
destul de greu de probat. Dupa consecintele pe integritatea fizica ori
Pentru a fi viciu de consimtamant, care le are, ori nu, asupra bunurile persoanei
eroarea trebuie sa indeplineasca, valabilitatii actului juridic, Violenta morala – metus
cumulativ, urmatoarele conditii: se distinge : – existenta atunci cand
a) elementul asupra caruia exista amenintarea cu raul se
reprezentarea falsa a realitatii sa fi fost Dolul principal (dolus refera la onoarea, cinstea ori
hotarator in incheierea actului, adica daca dans causam contractui), sentimentele persoanei.
realitatea ar fi fost cunoscuta actul nu s-ar care
fi incheiat; este dolul ce cade asupra Dupa caracterul
b) in situatia actelor bilaterale, partea unor elemente importante, amenintarii, se deosebeste
care nu este in eroare trebuie sa fi stiut ca determinate la incheierea intre :
elementul asupra caruia cade falsa actului juridic si care atrage
reprezentare a realitatii a fost un element anularea actului. Amenintarea legitima
hotarator pentru incheierea actului Dolul incident (dolus (justa) cu un rau, care nu
Asa cum se poate observa din continutul incidens), numit si este
art. 1207-1211 Cod civil,Eroarea poate fi incidental ori viciu de consimtamant (spre
de mai multe feluri: exemplu, creditorul il

7
ameninta pe debitor cu - intervine atunci când sunt
darea sa in judecata in cazul Structura leziunii difera in încălcate normele juridice care
in care nu-si indeplineste functie de conceptia care sta reglementează condiţiile de validitate a
indatorirea pe care o are) la baza reglementarii ei. actului juridic;
Amenintarea
nelegitima(injusta) cu un In conceptia subiectiva - constă în lipsirea actului juridic de
rau; numai leziunea presupune doua efectele ce contravin normelor juridice
aceasta are semnificatia elemente : unul obiectiv, edictate pentru încheierea valabilă a
juridica a viciului de constand in disproportia de acestuia, deci nu priveşte, întotdeauna,
consimtamant, atragand valoare intre contraprestatii
actul juridic în întregul lui;
anulabilitatea actului si
incheiat sub imperiul unei unul subiectiv,
- actul juridic este lipsit numai de
temeri insuflata de o constand in profitarea de
acele efecte care contravin scopului
asemenea amenintare. stare de nevoie in care se
gaseste cealalta parte. urmărit de dispoziţia legală încălcată;
Ca si dolul, violenta – viciu
- momentul în raport cu care se
de consimtamant este In conceptia obiectiva,
alcatuita din doua elemente leziunea are un singur apreciază conformitatea actului juridic cu
: element : paguba egala cu legea este acela al încheierii actului
-un element obiectiv, disproportia de valoare intre juridic;
exterior, care consta in contraprestatii.
amenintarea cu un rau; Funcţiile nulităţii:
un element subiectiv, Pentru anularea actului
constand in insuflarea unei juridic civil pentru leziune a) Funcţia preventivă constă în
temeri persoanei este necesar sa fie intrunite efectul inhibitoriu pe care îl exercită
amenintata; ceea ce urmatoarele conditii : asupra subiectelor de drept civil, tentate să
altereaza consimtamantul, -leziunea sa fie o încheie actul juridic civil cu nerespectarea
in cazul violentei, este consecinta directa a actului condiţiilor sale de validitate.
tocmai aceasta temere respectiv;
insuflata victimei violentei. -leziunea sa existe in b) Funcţia sancţionatorie intre în
raport cu momentul acţiune atunci când funcţia preventivă nu
Pentru a fi viciu de incheierii şi-a dovedit eficienţa, constând în
consimtamant, violenta actului juridic; înlăturarea efectelor contrarii normelor
trebuie sa intruneasca, -disproportia de valoare juridice edictate pentru încheierea valabilă
cumulativ, urmatoarele intre contraprestatii trebuie a actului juridic civil.
doua conditii : sa
- sa fie determinanta fie vadita. c) Funcţia de mijloc de garanţie a
pentru incheierea actului principiului legalităţii în domeniul
juridic
actelor juridice civile asigură prin
civil 3. Nulitatea actului juridic civil
realizarea funcţiei preventive şi a celei
-sa fie injusta
(nelegitima, ilicita). 3.1. Noţiune sancţionatorii respectarea normelor
juridice civile care reglementează
4.LEZIUNEA 3.2. Cauzele de nulitate şi regimul lor condiţiile de valabilitate a actului juridic
juridic civil.

Conform art. 1221 din Noul Cod Civil,
exista leziune atunci cand una dintre parti,
profitand fie de (a) starea de nevoie, (b)
lipsa de cunostinte sau (c) lipsa de
experienta a celeilalte parti, stipuleaza in
favoarea sa o prestatie de o valoare
considerabil mai mare, la data incheierii
contractului, decat valoarea propriei
prestatii.
Leziunea poate fi și o pagubă materială
pe care o suferă o parte contractantă.
Partea prejudiciată poate cere, în condițiile
legii, anularea actului pentru leziune .
Existenta leziunii se apreciaza si in
functie de natura si scopul contractului.
Victima leziunii are doua posibilitati.
Aceasta poate cere, in primul rand,
anularea contractului, daca leziunea
depaseste jumatate din valoarea pe care o
avea, la momentul incheierii contractului,
prestatia promisa sau executata de partea
lezata si daca disproportia persista pana la
data cererii de anulare.
In al doilea rand, aceasta poate cere
reducerea obligatiilor sale cu valoarea
daunelor la care ar fi indreptatita.
3.3. Efectele nulităţii
Nulitatea actului juridic civil
Noţiuni generale
1.Definiţia nulităţii
Nulitatea este sancţiunea de drept civil
care lipseşte actul juridic civil de efectele
contrarii normelor juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă. În alte cuvinte,
nulitatea este sancţiunea ce intervine în
cazul în care, la încheierea actului juridic
civil, nu se respectă dispoziţiile legale
referitoare la condiţiile de validitate a
actului juridic.
Din această definiţie, pot fi desprinse
trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
- este o sancţiune de drept civil;
- priveşte numai actele juridice, nu
şi faptele juridice stricto sensu;
2. Concepţia despre nulitate
Într-un trecut mai îndepărtat, se considera
că un act juridic lovit de nulitate nu poate
produce nici un efect, deci, în principiu,
nulitatea era totală şi iremediabilă.
Mai târziu, ţinându-se cont de faptul că
nulitatea, ca sancţiune a actului juridic
civil, nu reprezintă altceva decât mijlocul
juridic prin care se restabileşte legalitatea
încălcată la încheierea actului juridic civil,
a fost formulată concepţia
proporţionalizării efectelor nulităţii în
raport cu finalitatea legii, spunându-se că
trebuie înlăturate numai acele efecte care
contravin scopului edictării dispoziţiei
legale încălcate, menţinându-se însă
celelalte efecte ale actului juridic
respectiv. În cadrul acestei concepţii, se
afimă că nulitatea este, în principiu,
parţială şi remediabilă.

8
3. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de
drept civil
1. Nulitatea şi rezoluţiunea
Rezoluţiunea este acea sancţiune ce
constă, în desfiinţarea retroactivă a unui
contract sinalagmatic cu executare uno
ictu, în cazul neexecutării culpabile a
obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune
sunt următoarele:
- ambele sunt cauze care atrag
ineficacitatea actului juridic civil;
- atât rezoluţiunea, cât şi, în
principiu, nulitatea produc efecte
retroactive;
- ambele presupun, în principiu, o
hotărâre a organului de jurisdicţie.
Principalele deosebiri dintre cele două
sancţiuni de drept civil sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic
încheiat cu nerespectarea unei condiţii de
validitate, pe când rezoluţiunea presupune
un act juridic valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui act
juridic civil, în vreme ce rezoluţiunea
intervine numai în cazul contractelor
sinalagmatice cu executare uno ictu;
- cazul de nulitate exită în
momentul încheierii actului juridic şi
constă în nerespectarea unei dispoziţii
legale referitoare la încheierea valabilă a
actului, însă cauza rezoluţiunii apare
ulterior momentului încheierii şi constă în
neexecutarea culpabilă a obligaţiei de
către una din părţi;
- rezoluţiunea şi nulitatea relativă
sunt supuse unor regului diferite în
privinţa începutului prescripţiei
extinctive, iar nulitatea absolută nu este
supusă prescripţiei extinctive.
2. Nulitatea şi rezilierea
Rezilierea este sancţiunea de drept civil
ce intervine în cazul neexecutării culpabile
a unui contract sinalagmatic cu executare
succesivă şi constă în încetarea efectelor
contractului respectiv numai pentru viitor.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune
prin aceea că intervine în cazul
contractelor sinalagmatice care se execută
prin prestaţii succesive şi că operează
numai pentru viitor. În consecinţă,
comparaţia dintre nulitate şi rezoluţiune
prezintă numeroase puncte comune cu
aceea dintre nulitate şi reziliere.
Efectele nulităţii se produc în principiu
retroactiv, iar rezilierea operează numai
pentru viitor, totuşi, în cazul actelor
juridice cu executare succesivă, nici
nulitatea nu produce efecte pentru trecut.
3.Nulitatea şi revocarea
Revocarea, ca sancţiune de drept civil,
constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii
gratificatului sau neexecutării culpabile a
sarcinii.
Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin
aceea că şi ea reprezintă o cauză de
ineficacitate a actului juridic civil.
Însă, între cele două sancţiuni civile există
importante deosebiri, anume:
- revocarea presupune un act juridic
valabil încheiat, pe când nulitatea
presupune un act juridic încheiat cu
nerespectarea unei condiţii de validitate;
- nulitatea este aplicabilă oricărui
act juridic, în timp ce revocarea se aplică,
în principiu, liberalităţilor;
- cauza nulităţii este contemporană
momentului încheierii actului juridic, pe
când revocarea presupune cauze ulterioare
încheierii actului juridic;
- prescripţia extinctivă este supusă
unor regului diferite.
4.Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este acea cauză de
ineficacitate ce constă în lipsirea actului
juridic civil valabil încheiat de orice efecte
datorită intervenirii unei împrejurări
ulterioare încheierii sale şi care este
independentă de voinţa autorului actului
juridic.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea se
caracterizează prin următoarele trăsături:
- presupune un act juridic valabil
încheiat;
- produce efecte numai pentru
viitor;
- presupune o cauză ulterioară
încheierii actului juridic;
- împrejurarea care determină
caducitatea este, întotdeauna, străină de
voinţa autorului actului juridic.
9
5. Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea care
intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe
de publicitate faţă de terţi, prevăzute de
lege pentru anumite acte juridice.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi
inopozabilitate sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic
nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea
presupune un act juridic încheiat cu
respectarea dispoziţiilor legale referitoare
la condiţiile sale de validitate;
- în caz de nulitate, efectele privesc
atât părţile actului juridic, cât şi terţii, însă,
în caz de inopozabilitate, efectele actului
juridic se produc faţă de părţi, dar
drepturile şi obligaţiile născute din actul
respectiv nu pot fi opuse terţilor;
- cauzele de nulitate există în
momentul încheierii actului juridic, pe
când, inopozabilitatea presupune, de
regulă, neîndeplinirea unor formalităţi
ulterioare închierii actului juridic;
- nulitatea relativă poate fi acoperită
prin confirmare, în timp ce
inopozabilitatea poate fi înlăturată, în
materie de reprezentare, prin ratificare.
6.Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea este sancţiunea civilă
aplicabilă în cazul actelor juridice
încheiate cu nesocotirea unor interdicţii
stabilite de lege pentru ocrotirea unor
persoane sau pentru restabilirea
echilibrului contraprestaţiilor într-un
contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ.
În consecinţă, deosebim, pe de o parte,
reducţiunea liberalităţilor excesive, adică
a legatelor şi donaţiilor făcute de cel ce
lasă moştenirea şi care încalcă rezerva
succesorală, iar, pe de altă parte,
reducţiunea unei prestaţii pentru leziune.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi
reducţiune vizează următoarele aspecte:
- nulitatea este aplicabilă tuturor
actelor juridice, pe când reducţiunea se
aplică fie liberalităţilor excesive, fie
contractelor cu titlu oneros şi comutative.
- nulitatea implică un act nevalabil
încheiat, pe când, în cazul reducţiunii
liberalităţilor excesive şi al aplicării teoriei
impreviziunii, actele juridice au fost
făcute în mod valabil, dar, ulterior,
intervine ineficacitatea totală sau parţială,
datorită încălcării rezervei succesorale sau
datorită apariţiei unor împrejurări, neavute
în vedere de părţi în momentul încheierii
actului juridic, care duc la ruperea
echilibrului contractual;
- cauza nulităţii constă în
nerespectarea unei dispoziţii legale
referitoare la încheierea valabilă a actului
juridic, iar reducţiunea este determinată
fie de încălcarea rezervei succesorale, fie
de existenţa, de data aceasta în chiar
momentul încheierii actului juridic, a unei
disproporţii vădite între contraprestaţii.
4. Clasificarea nulităţilor actului juridic
civil
1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
În funcţie de natura interesului ocrotit
deosebim nulitatea absolută şi nulitatea
relativă.
Nulitatea absolută este aceea care
sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme juridice
ce ocroteşte un interes general, obştesc
(deci a unei norme juridice imperative de
ordine publică, desigur, care instituie o
condiţie de validitate pentru încheierea
actului juridic).
Nulitatea relativă este aceea care
sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic civil, a unei norme juridice
care ocroteşte un interes particular,
individual (deci a unei norme juridice
imperative de ordine privată, care instituie
o condiţie de validitate pentru încheierea
actului juridic).
Desigur că, dacă legiuitorul precizează în
mod expres că, în situaţia respectivă, este
vorba de o nulitate absolută, sau după caz,
de o nulitate relativă, nu mai este necesară
stabilirea felului nulităţii în raport de
natura interesului ocrotit, iar aceasta chiar
şi atunci când s-ar ajunge la o altă soluţie
decât cea la care s-a oprit legiuitorul.
2.Nulitatea parţială şi nulitatea totală
Această clasificare se face după criteriul
întinderii efectelor nulităţii.
Nulitatea parţială este acea nulitate care
desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte
menţinându-se întrucât nu contravin legii.
Nulitatea totală este acea nulitate care
desfiinţează actul juridic civil în
întregime.
Trebuie totuşi reţinut că nulitatea parţială
presupune, cu necesitate, un act juridic cu
un conţinut complex, în sensul că actul
juridic are mai multe clauze şi deci mai
multe efecte, deoarece numai într-o
asemenea situaţie s-ar putea pune
problema desfiinţării unor efecte şi a
menţinerii altor efecte. De altfel, se poate
constata că în practica judiciară cazurile de
nulitate parţială nu sunt foarte numeroase.
Următoarele situaţii nu reprezintă nulitate
parţială, trebuind deci să nu fie confundate
cu aceasta:
- situaţia în care, dintre mai multe
acte juridice, aflate în strânsă legătură, se
anulează în întregime numai unul;
- ipoteaza în care, deşi nevalabilă ca
un anumit act juridic, manifestarea de
voinţă produce efecte ca alt act juridic, în
baza conversiunii;
- cazul în care actul juridic lovit de
nulitate relativă este validat prin
confirmare;
- ipoteza când actul juridic încheiat
este lovit de nulitate absolută, însă ulterior
este îndeplinită cerinţa legală nerespectată
în momentul încheierii lui;
- situaţia când forma ad
probationem nu a fost respectată, dar
operaţiunea juridică este valabilă;
Atragem atenţia că nu trebuie confundată
clasificarea nulităţii parţiale şi nulităţii
totale cu clasificarea în nulităţi absolute şi
nulităţi relative.
3.Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală
În funcţie de modul de consacrare
legislativă, distinge nulitatea expresă şi
nulitatea virtuală.
Prin nulitate expresă se desemnează acea
nulitate care este prevăzută, ca atare, într-
o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi
fac parte din această categorie.
Prin nulitate virtuală se desemnează acea
nulitate care nu este expres prevăzută de
lege, dar care rezultă neîndoielnic din
modul în care este reglementată o anumită
condiţie de validitate a actului juridic civil.
4.Nulităţi de fond şi nulităţi de formă
După felul condiţiei de validitate încălcate
la încheierea actului juridic civil, nulităţile
sunt de fond sau de formă.
10
Nulitatea de fond este acea nulitate care
intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii
unei condiţii de fond a actului juridic civil
(consimţămând, capacitate, obiect, cauză).
Nulitatea de formă este acea nulitate care
intervine în cazul nerespectării formei
cerute ad validitatem.
5.Nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare
Unii autori mai împart nulităţile, în raport
de modul de valorificare, în nulităţi
judiciare şi nulităţi amiabile.
Nulitatea amiabilă apare în situaţia în
care părţile se înţeleg cu privire la
nulitatea actului juridic încheiat de ele şi
lipsesc de efecte actul respectiv prin
voinţa lor, fără a se mai adresa organului
de jurisdicţie competent.
Nulitatea judiciară apare în situaţia în
care părţile nu se înţeleg în acest sens ori
în care ar fi vorba de un act juridic căruia
nu i se poate pune capăt prin-un act
simetric celui prin care a luat naştere, deci
nesusceptibil de o nulitate amiabilă,
precum: recunoaşterea de filiaţie,
căsătoria, adopţia etc., fiind astfel necesar
ca nulitatea actului juridic să fie declarată
de organul de jurisdicţie competent.
Cauzele de nulitate
După cum rezultă din chiar definiţia
nulităţii actului juridic civil, această
sancţiune de drept civil are drept cauză
generică nerespectarea la încheierea
actului juridic civil a dispoziţiilor legale
care reglementează condiţiile sale de
valabilitate.
Într-o exprimare globală, se poate spune
că sunt cauze de nulitate a actului juridic
civil următoarele:
- încălcarea dispoziţiilor legale
privind capacitatea de a încheia actul
juridic civil;
- lipsa ori nevalabilitatea
consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului
juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului
juridic civil;
- nerespectarea formei cerute ad
validitatem;
- nesocotirea limitelor autonomiei
de voinţă;
 - nerespectarea dreptului de
preemţiune;
- fraudarea legii.
Cauzele de nulitate absolută
Următoarele cauze atrag nulitatea absolută
a actului juridic civil:
- încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la capacitatea civilă a
persoanelor, însă numai dacă este vorba:
de nerespectarea unei incapacităţi speciale
de folosinţă a persoanei fizice, instituite
pentru ocrotirea unui interes obştesc; de
lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice; de nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice;
- lipsa totală a constimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului
juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului
juridic civil, dar numai atunci când:
lipseşte cauza datorită absenţei scopului
imediat; cauza este ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei cerute ad
validitatem;
- nerespectare dreptului de
preemţiune în cazul prevăzut de art. 52 din
Codul silvic;
- încălcarea ordinii publice;
- fraudarea legii.
Cauzele de nulitate relativă
Următoarele cauze atrag nulitatea relativă
a actului juridic civil:
- nerespectarea reglulilor
referitoare la capacitatea civilă a
persoanei, însă numai atunci când: actul
juridic este încheiat de persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu, actul juridic de
administrare s-a încheiat fără
încuviinţarea ocrotitorului legal şi este
lezionar pentru minorul de 14 şi 18 ani,
actul juridic de dispoziţie s-a încheiat fără
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal sau a autorităţii tutelare, actul juridic
s-a încheiat pentru persoana juridică în
lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite,
actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea
unei incapacităţi speciale de folosinţă,
instituite pentru protecţia unor interese
individuale;
- lipsa de discernământ în
momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţământ (eroare
gravă, dolul, violenţa şi leziunea);
- nerespectarea dreptului de
preemţiune în cazul prevăzut de art. 14
alin (a) din Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor şi în cazul
prevăzut art. 15 alin. (2) şi art. 30 alin. (3)
dn Legea nr. 16/1996 a Arhivelor
naţionale.
Regimul juridic al nulităţii
1.Regimul juridic al nulităţii absolute
În cazul nulităţii absolute, regimul juridic
al acesteia se concretizează în următoarele
reguli:
a) nulitatea absolută poate fi
invocată de oricine are interes, de instanţă
din oficiu, de procuror, precum şi de alte
organe prevăzute de lege;
b) nulitatea absolută poate fi
invocată oricând, pe cale de acţiune sau de
excepţie, acţiunea în declararea nulităţii
absolute fiind imprescriptibilă;
c) în principiu, nulitatea absolută nu
poate fi acoperită prin confirmare.
1.a) Nulitatea absolută poate fi invocată
de oricine are interes, de instanţă, de
procuror sau de alte organe prevăzute de
lege.
Nulitatea absolută este menită să
ocrotească interese obşteşti, aşa încât
trebuie să se dea posibilitatea unui cerc
mai larg de persoane sau organe să invoce
o asemenea nulitate a unui act juridic civil.
Atunci când spunem că instanţa poate să
invoce din oficiu nulitatea absolută a unui
act juridic, avem în vedere ipoteza în care
una din părţi declanşează un litigiu civil
având ca obiect executarea unui act
juridic, iar instanţa, constatând că actul
juridic ce constituie fundamentul
pretenţiei supuse judecăţii este lovit de
nulitate absolută, va respinge cererea de
chemare în judecată ca nefondată, fără
însă a pronunţa şi nulitatea actului juridic
respectiv.
Având în vedere condiţiile exercitării
acţiunii civile, rezultă că nulitatea absolută
nu poate fi invocată de o persoană complet
străină de actul juridic respectiv, întrucât o
astfel de persoană nu ar justifica un interes
propriu, care să fie în legătură cu cauza
11
nulităţii absolute a actului juridic
respectiv. Persoana care invocă nulitatea
absolută a unui act juridic trebuie să
urmărească obţinerea unui folos propriu
din anularea actului respectiv.
1.b) Nulitatea absolută este
imprescriptibilă
Indiferent că se valorifică pe cale de
acţiune sau pe cale de excepţie, nulitatea
absolută poate fi solicitată oricând.
De la regula potrivit căreia nulitatea
absolută este imprescriptibilă extinctiv
există totuşi o excepţie privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, potrivit căruia, „prin
derogare de la dreptul comun, indiferent
de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se
prescrie în termen de un an de la data
intrării în vigoare a prezentei legi”.
1.c) Nulitatea absolută, în principiu, nu
poate fi acoperită prin confirmare
Confirmarea expresă ori tacită a nulităţii
absolute fiind, în principiu, inadmisibilă,
rezultă că un eventual act de confirmare ar
fi şi el lovit de nulitate absolută.
Există însă şi unele excepţii:
- confirmarea, ratificarea sau
executarea voluntară a unei donaţii nulă
absolut pentru lipsa formei cerute de lege,
de către moştenitori sau de către cei care
reprezintă drepturile donatorului, după
moartea acestuia, acoperă această nulitate;
- căsătoria încheiată împotriva
dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu
va fi declarată nulă dacă între timp acela
dintre soţi care nu avea vârsta cerută
pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia
a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată;
În cazul unei refaceri a actului juridic,
primul act rămâne lovit de nulitate
absolută, iar actul refăcut este un nou act
juridic, care îşi va produce efectele de la
data încheierii sale, iar nu de la data când
a fost întocmit primul act.
Validarea actului juridic nul absolut, prin
îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale
nerespectate în momentul încheierii lui, dă
posibilitatea actului juridic să îşi producă
efectele de la data îndeplinirii condiţiei de
validitate iniţial nerespectată.
2.Regimul juridic al nulităţii relative
În cazul nulităţii relative, regimul juridic
al acesteia se concretizează în următoarele
regului:
a) nulitatea relativă poate fi
invocată, în principiu, numai de persoana
ocrotită şi al cărei interes a fost nesocotit
la încheierea actului juridic;
b) nulitatea relativă trebuie
invocată, pe cale de acţiune sau pe cale de
excepţiune, în termenul de prescripţie
extinctivă, acţiunea în declararea nulităţii
relative fiind prescriptibilă;
c) nulitatea relativă poate fi
confirmată, expres sau tacit, de partea
interesată.
2.a) Nulitatea relativă poate fi invocată, în
principiu, numai de persoana interesată.
Nulitatea relativă este menită să
ocrotească un interes individual.
Nulitatea relativă poate fi invocată:
- de cel al cărui interes a fost
nesocotit la încheierea actului juridic;
- de reprezentantul legal al celui
lipsit de capacitate de exerciţiu, care de
altfel este cel care încheie actul juridic
pentru incapabil;
- de succesorii părţii ocrotite prin
norma juridică încălcată la încheierea
actului juridic;
- de creditorii chirografari ai părţii
ocrotite;
- autoritatea tutelară poate invoca
nulitatea relativă a actului juridic încheiat
de sau pentru incapabil;
- de ocrotitorul legal.
2.b) Nulitatea relativă este prescriptibilă
Nulitatea relativă, fiind instituită pentru
ocrotirea unor interese individuale,
urmează să cedeze în faţa intereselor
generale pe care le asigură instituţia
prescripţiei extinctive. Interesul general,
deşi are prioritate faţă de interesul
individual, nu îl nesocoteşte pe acesta din
urmă, întrucât cel care apreciază că prin
încălcarea dispoziţiilor legale la
încheierea actului juridic i-au fost aduse
atingeri propriilor interese nu este lipsit de
posibilitatea de a cere desfiinţarea actului
juridic lovit de nulitate relativă, desigur
înăuntrul termenului de prescripţie
extinctivă.
2.c) Nulitatea relativă poate fi acoperită
prin confirmare expresă ori tacită
Este firesc ca persoana interesată să poată
renunţa în mod valabil la dreptul de a
invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că
acest fapt este conform intereselor sale.
Renunţarea la un asemenea drept are ca
efect acoperirea nulităţii relative şi se
realizează prin confirmare.
Aşadar, confirmarea este acel act juridic
unilateral prin care se renunţă la dreptul de
a invoca nulitatea relativă. Ea poate fi
expresă sau tacită.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare
expresă trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
- să provină de la cel îndreptăţit să
invoce nulitatea relativă şi să fie făcut în
deplină cunoştinţă de cauză;
- viciul care afecta actul juridic lovit
de nulitate relativă să fi încetat în
momentul confirmării;
- să cuprindă obicetul, cauza şi
natura obligaţiei şi să facă menţiune de
motivul acţiunii în nulitate relativă;
- din cuprinsul actului să se
desprindă intenţia de a acoperi nulitatea.
Confirmarea tacită rezultă din fapte care
nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de
acoperire a nulităţii relative.
Confirmarea, indiferent că este expresă ori
tacită, are ca efect validarea actului juridic
lovit de nulitate relativă, iar acest efect se
produce retroactiv, adică de la data când a
fost încheiat actul juridic confirmat.
3.Comparaţie de regim juridic între
nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Deosebirile de regim juridic între nulitatea
absolută şi nulitatea relativă pot fi
exprimate, sintetic, în felul următor:
- dacă nulitatea absolută poate fi
invocată de oricine are interes, de instanţă
din oficiu sau de alte organe prevăzute de
lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în
principiu, numai de cel al cărui interes a
fost nesocotit la încheierea actului juridic;
- nulitatea absolută este
imprescriptibilă, în schimb, nulitatea
relativă este supusă prescripţiei extinctive;
- dacă nulitatea absolută nu poate fi,
în principiu, acoperită prin confirmare,
nulitatea relativă poate fi confirmată,
expres sau tacit.
Efectele nulităţii
12
1.Definiţia efectelor nulităţii
Prin efectele nulităţii actului juridic civil
înţelegem consecinţele juridice ale
aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările
datorate desfiinţării în întregime sau în
parte a unui act juridic civil care a fost
încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la condiţiile sale de validitate.
Generic, efectul nulităţii constă în
desfiinţarea raportului juridic civil născut
din actul juridic civil lovit de această
sancţiune şi, prin aceasta, restabilirea
legalităţii.
După executarea actului juridic civil lovit
de nulitate, distingem următoarele ipoteze:
- dacă actul juridic nu a fost
executat până în momentul în care este
anulat, aplicarea sancţiunii nulităţii
înseamnă că acel act nu mai poate fi
executat nici după acest moment, deci
partea sau părţile actului juridic se află în
situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic
respectiv;
- dacă actul juridic a fost executat,
în tot sau în parte, până în momentul
declarării nulităţii, aplicarea nulităţii
înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului
juridic, precum şi restituirea, reciprocă
sau, după caz, unilaterală, a prestaţiilor
efectuate în temeiul acelui act;
- dacă actul juridic a fost executat,
iar, până în momentul declarării nulităţii,
una din părţile acestuia a încheiat un act
juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-
a transmis dreptul născut din actul nul, fie
s-a constituit ori s-a transmis un drept în
strâsă legătură cu dreptul născut din actul
nul, aplicarea sancţiunii nulităţii
presupune desfiinţarea retroactivă a
actului juridic executat, restituirea
prestaţiilor efectuate în baza acestui act,
precum şi desfiinţarea actului juridic
subsecvent.
2. Enumerarea principiilor efectelor
nulităţii
Ipotezele menţionate mai sus permit
evidenţierea celor trei principii ale
efectelor nulităţii:
- retroactivitatea efectelor nulităţii;
- repunerea în situaţia anterioară;
- anularea atât a actului juridic
iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent
3. Principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii
Prin principiul retroactivităţii efectelor
nulităţii înţelegem regula potrivit căreia
nulitatea produce efecte nu numai pentru
viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele
nulităţii se produc din chiar momentul
încheierii actului juridic civil.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
actului juridic civil decurge din principiul
legalităţii, în sensul că restabilirea
legalităţii, încălcată la încheierea actului
juridic civil, impune înlăturarea efectelor
produse în temeiul actului respectiv.
Excepţii
- păstrarea de către posesorul de
bună-credinţă a fructelor culese în
intervalul de timp cât a durat buna sa
credinţă, caz în care neretroactivitatea
efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea
protecţiei posesorului de bună-credinţă,
deci pe principiul ocrotirii bunei-credinţe.
- cazul căsătoriei putative, în sensul
că efectul retroactiv al declarării nulităţii
căsătoriei este înlăturat faţă de soţul ce a
fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei, care păstrează statutul de soţ
dintr-o căsătorie valabilă pe perioada
cuprinsă între momentul încheierii
căsătoriei şi cel în care hotărârea
judecătorească de anulare a căsătoriei
devine definitivă;
- cazul copiilor dintr-o căsătorie
anulată, în sensul că anularea căsătoriei nu
produce nici un efect faţă de copiii din
această căsătorie nu numai pentru trecut,
dar nici măcar pentru viitor;
- modificarea numelui de familie
numai pentru viitor, în cazul anulării
recunoaşterii de filiaţie, precum şi în cazul
anulării căsătoriei;
- cazul declarării nulităţii unei
societăţi comerciale înmatriculate în
registrul comerţului.
4.Principiul restabilirii situaţiei anterioare
(restitutio in integrum)
Principiul restabilirii situaţiei
anterioare este acea regulă de drept
potrivit căreia tot ce s-a executat în baza
unui act juridic anulat trebuie restituit,
astfel încât părţile raportului juridic să
ajungă în situaţia în care acel act juridic nu
s-ar fi încheiat.
Acţiunea prin care care se solicită
restituirea unor prestaţii efectuate în
executarea actului juridic anulat trebuie
fundamentată pe îmbogăţirea fără justă
cauză. Totuşi, atunci când este vorba de un
contract sinalagmatic, iar ambele părţi şi-
au executat obligaţiile înainte de anularea
acestuia, nu ar mai fi îndeplinite condiţiile
materiale ale intentării acţiunii întemeiate
pe îmbogăţirea fără justă cauză, într-o
asemenea ipoteză, restituirea prestaţiilor
executate urmează a fi fundamentată pe
plata nedatorată, întrucât obligaţia
fiecăreia dintre părţile contractului
sinalagmatic apare ca şi când nu a existat
vreodată.
Sub aspect procedural, cel interesat poate
să aleagă una din următoarele două căi
procedurale: să solicite, în acelaşi timp,
atât declararea nulităţii, cât şi restabilirea
situaţiei anterioare sau să solitice mai întâi
anularea actului juridic, iar, dacă instanţa
va dispune defiinţarea acestuia, să
declanşeze un al doilea proces, având ca
obiect restituirea prestaţiilor efectuate în
baza actului juridic anulat.
Excepţii
- menţinerea, până la data anulării,
a efectelor produse de un contract cu
executare succesivă, adică imposibilitatea
obiectivă de restabilire a situaţiei
anterioare;
- cazul celui lipsit de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, care este ţinut să restituie
prestaţiile primite numai dacă a profitat,
integral sau parţial, de avantajele
patrimoniale prilejuite de acel act juridic;
- cazul aplicării principiului nemo
auditul propriam turpitudinem allegans
(nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze
de propria incorectitudine sau imoralitate
pentru a obţine protecţia judiciară a unui
drept) la actele juridic cu obicet imoral sau
cauză imorală;
- cazul în care se încheie, cu
încălcarea unei condiţii de validitate, un
act juridic prin care se transferă
proprietatea unor materiale de construcţie
care sunt încorporate în terenul
proprietatea cumpărătorului, iar numai
după aceasta se anulează actul juridic;
- cazul când dobânditorul dintr-un
act juridic prin care s-a transmis dreptul de
proprietate sau un alt drept real principal,
lovit de nulitate, ar putea invoca
uzucapiunea;
- cazul în care a intervenit
prescripţia extinctivă a acţiunii în
restituirea prestaţiilor executate în temeiul
actului juridic lovit de nulitate.
5.Principiul anulării actului subsecvent ca
urmare a anulării actului iniţial (resoluto
iure dantis, resolvitur ius accipientis)
13
Desemnăm prin acest principiu regula de
drept potrivit căreia anularea actului
juridic iniţial atrage şi anularea actului
juridic subsecvent, datorită legpturii lor
juridice.
În practică, aplicarea acestui principiu se
concretizează în două situaţii specifice,
anume:
- în cazul „actelor autorizate”, anularea
autorizaţiei administrative conduce la
anularea şi a actului juridic civil care se
întemeia pe acea autorizaţie;
- în cazul a două acte juridice, din care
unul este principal, iar celălalt accesoriu,
anularea actului principal atrage şi
anularea actului accesoriu, în temeiul
principiului accesorium sequitur
principale.
Excepţii
Aceste excepţii se întemeiază fie pe
principiul ocrotirii bunei-credinţe a
subdobânditorului unui bun cu titlu
oneros, fie pe necesitatea asigurării
securităţii şi stabilităţii circuitului civil.
- cazul actelor de conservare sau de
administrare a bunului, menţinerea
acestora fiind justificată de interesul
economic ori social sau de ocrotirea
bunei-credinţe;
- cazul în care proprietarul unui bun
mobil îl înstrăinează, după care
dobânditorul din acest act juridic
înstrăinează acel bun mobil uni terţ de
bună-credinţă, iar ulterior primul act
juridic este anulat, astfel va fi menţinut
actul juridic încheiat cu terţul de bună-
credinţă;
- cazul în care deşi cel care a fost
declarat mort pe cale judecătorească poate
cere, după anularea hotărârii declarative
de moarte, înapoierea bunurilor sale,
totuşi, dobânditorul cu titlu oneros nu este
obligat să le înapoieze, decât dacă se va
dovedi că la data dobândirii ştia că
persoana declarată moartă este în viaţă;
- cazul celui care, întemeindu-se pe
înscrierea din cartea funciară, a dobândit
un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi
printr-un act juridic cu titlu oneros, însă
numai după trecerea unui termen de 3 ani
de la data la care a fost înregistrată cererea
sa de înscriere a dreptului real imobiliar
respectiv în cartea funciară. Acţiunea în
rectificare va produce efectele faţă de
terţele persoane care şi-au înscris vreun
drept real, dobândit cu bună-credinţă şi
prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-
se pe cuprinsul cărţii funciare;
- cazul subdobânditorului de bună-
credinţă şi cu titlu gratuit al unui drept real
imobiliar, însă numai dacă au trecut 10 ani
de la data la care s-a înregistrat cererea lui
de înscriere a respectivului drept în cartea
funciară;
6.Reguli de drept care înlătură principiul
quod nullum est nullum producit efectum
Regulile de drept care, în concurs cu
principiul quod nullum est nullum
producit efectum, îl înlătură sunt
următoarele:
- principiul conversiunii actului
juridic;
- regula error communis facit ius;
- principiul răspunderii civile
delictuale.
Principiul conversiunii actului juridic
Prin conversiunea actului juridic se
înţelege considerarea manifestării de
voinţă în sensul în care reprezintă un act
juridic valabil, iar nu numai în sensul în
care reprezintă un act juridic lovit de
nulitate. În cazul conversiunii,
manifestarea de voinţă este calificată ca
echivalentă unui anumit act juridic, chiar
dacă nu este valabilă ca alt act juridic.
Pentru a opera conversiunea actului
juridic, trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
- să existe un element de diferenţă între
actul juridic nul şi actul juridic ce urmează
a fi considerat valabil;
- actul juridic pentru care a fost emisă
manifestarea de voinţă să fie anulat efectiv
şi total;
- actul juridic ce urmează a fi socotit
valabil să îndeplinească toate condiţiile de
validitate, iar acestea să se regăsească în
chiar actul juridic desfiinţat;
- manifestarea de voinţă a părţii sau, după
caz, a părţilor să fie favorabilă
conversiunii, adică din această
manifestare de voinţă să nu rezulte
inadmisibilitatea conversiunii.
Nu este vorba de conversiune în
următoarele cazuri:
- actul juridic nu este încă desfiinţat,
bucurându-se de prezumpţia de validitate;
- unele clauze sunt anulate, iar altele
menţinute;
- actul juridic apare ca nul datorită
denumirii greşite date de părţi;
- dintre două acte juridice încheiate de
aceleaşi părţi, se desfiinţează numai unul;
- refacerea actului juridic;
- validarea actului juridic prin
confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară
a cerinţei legale nerespectate la încheierea
lui;
- novaţia.
Principalele aplicaţii ale conversiunii
actului juridic sunt următoarele:
- cazul manifestării de voinţă, care
este nulă ca vânzare-cumpărare, dar
valorează antecontract de vânzare-
cumpărare;
- cazul actului de înstrăinare lovit
de nulitate, însă valabil ca act de revocare
a legatului ce avea ca obiect bunul la care
se referea şi actul de înstrăinarea
desfiinţat;
- cazul actului de înstrăinare a unui
bun succesoral de către moştenitor, nul ca
atare, însă valabil ca acte de acceptare a
succesiunii.
Regula error cummunis facit ius
Această regulă, denumită de unii autori şi
„principiul validităţii aparenţei în drept”,
înlătură nulitatea unui act juridic încheiat
într-o situaţie de eroare comună, obşteacă.
Principiul răspunderii civile delictuale
Partea vinovată de cauza de nulitate
solicită anularea actului juridic civil, deşi
cealaltă parte contractantă ar urma să
sufere un prejudiciu tocmai datorită
anulării actului respectiv, prejudiciu care
va trebui să fie reparat de cel culpabil.
În legislaţia noastră, înlăturarea nulităţii ca
urmare a principiului răspunderii civile
delictuale priveşte cazul minorului. În
măsura în care minorul ar săvârşi un delict
civil cu ocazia încheierii actului juridic,
atunci el nu va putea cere anularea actului
respectiv, deoarece cealaltă parte ar fi
prejudiciată; cel care a săvârşit fapta ilicită
trebuie să îl despăgubească pe cel care a
fost prejudiciat de acea faptă, prejudiciul
respectiv urmând să provină tocmai din
anularea actului juridic în cauză, aşa încât
cea mai potrivită formă de reparare a
prejudiciului este menţinerea actului
juridic ca valabil. Practic, în baza
principiului executării în natură a
obligaţiilor şi al principiului reparării în
natură şi integrale a pagubelor, actul lovit
de nulitate va fi menţinut, întrucât
reprezintă cea mai bună reparare a
prejudiciului ce s-ar putea produce
cocontractantului prin fapta ilicită a
minorului.
14
4. Prescripţia extinctivă în reglementarea
noului Cod civil
4.1. Noţiunea şi efectul prescripţiei
extinctive
Prin notiunea de „prescriptie extinctiva”
se intelege institutia de drept civil ce
poarta aceasta denumire, care grupeaza
totalitatea normelor ce se refera la
stingerea dreptului la actiune, dar si insasi
stingerea dreptului la actiune in sens
material.
Normele juridice in materia prescriptiei
extinctive, asa cum rezulta din prevederile
Decretului nr. 167/1958 sunt de ordine
publica. Instanta judecatoreasca este
obligata sa cerceteze, din oficiu, daca
cererea formulata de parte a fost introdusa
in termenul de prescriptie, iar partile nu au
posibilitatea sa modifice, prin vointa lor,
cadrul legal ce reglementeaza materia
prescriptiei extinctive.
De lege ferenda s-a propus 141j98b in
doctrina juridica revenirea la sistemul
Codului civil, care permite partilor sa
invoce sau nu prescriptia sau sa prevada
conditii diferite de cele reglementate de
norma juridica in care sa opereze
prescriptia extinctiva.
Din punct de vedere al naturii juridice,
prescriptia extinctiva este o sanctiune de
drept civil si reprezinta stingerea dreptului
la actiune in sens material atunci cand el
nu a fost exercitat in termenul prevazut de
lege.
Prescriptia extinctiva transforma dreptului
subiectiv civil si obligatia corelativa din
perfecte (aparate printr-o actiune in
justitie) in imperfecte sau naturale (aparate
numai pe cale de exceptie. Asadar,
prescriptia extinctiva este un mod de
transformare a continutului raportului
juridic civil.
Prin prescriptia extinctiva se stinge dreptul
la actiune in sens material, iar nu insusi
dreptul subiectiv civil. Dreptul la actiune
in sens material reprezinta posibilitatea
recunoscuta de lege titularului dreptului
subiectiv civil de a obtine realizarea
dreptului sau si executarea obligatiei
corelative prin recurgerea inclusiv la forta
coercitiva a statului.
Dreptul la actiune in sens material se
deosebeste de dreptul la actiune in sens
procesual, care nu este supus prescriptiei.
Oricine se poate adresa oricand cu o
actiune depusa la instanta judecatoreasca.
4.2. Cursul prescripţiei extinctive
4.2.1. Începutul prescripţiei extinctive
4.2.2. Suspendarea prescripţiei extinctive
4.2.3. Întreruperea prescripţiei extinctive
 4.2.4. Repunerea în termenul de
prescripţie
4.2.5. Calculul prescripţiei extinctive
CURSUL PRESCRIPTIEI
EXTINCTIVE
INCEPUTUL PRESCRIPTIEI
EXTINCTIVE
Prescriptia incepe sa curga de la data cand
titularul dreptului la actiune a cunoscut
sau a trebuit sa cunoasca nasterea lui.
In cazul obligatiei de a da si a face,
prescriptia curge de la data la care
prescriptia devine exigibila.
Prescriptia dreptului la actiune in
restituirea prestatiilor, incepe sa curga de
la data ramanerii definitive a hotararii prin
care s-a desfiintat actul.
In cazul prestatiilor succesive, prescriptia
curge de la data cand fiecare prestatie
devine exigibila.
In materia repararii pagubei cauzate prin
forta ilicita, prescriptia incepe sa curga de
la data cand pagubitul a cunoscut sau
trebuia sa cunoasca pe cel ce raspunde de
ea.
In materia asigurarilor, prescriptia incepe
sa curga la expirarea termenului de plata a
primei de asigurari.
In materia nulitatii actului juridic,
prescriptia incepe sa curga in caz de
violenta, din ziua cand s-a produs
amenintarea; in cazul dolului, din ziua
cand a fost descoperit si in caz de eroare,
cand cel indreptatit a cunoscut cauza
erorii.
In materia raspunderii pentru vicii,
prescriptia incepe sa curga de la implinirea
unui an de la data predarii ori receptiei
bunurilor; in cazul constructiilor, de la
implinirea a 3 ani de la data predarii si
receptiei constructiei, iar in cazul
lucrarilor curente, prescriptia curge in
termen de 3 luni sau 1 luna.
SUSPENDAREA
PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE
In cazul cand apar situatii care impiedica
pe titular sa actioneze, legiuitorul a
reglementat suspendarea cursului
prescriptiei.
Suspendarea este acea modificare a
cursului prescriptiei, care consta in oprirea
de drept a curgerii termenului de
prescriptie pe timpul cat dureaza anumite
situatii prevazute de lege, care il pun pe
titularul dreptului la actiune in
imposibilitatea de a actiona.
CARACTERELE SUSPENDARII
1. suspendarea este cauzata de imprejurari
ce il impiedica pe titular sa actioneze
pentru valorificarea dreptului sau.
2. Cauzele de suspendare sunt mentionate
expres de lege.
3. Cauzele de suspendare sunt limitativ
prevazute de lege.
CAZURI GENERALE
DE SUSPENDARE A PRESCRIPTIEI
Art. 2532 C.C. prescriptia nu incepe sa
curga sau se suspenda in urmatoarele
situatii:
a. Intre soti, cat timp dureaza casatoria
si nu sunt separati in fapt
b. Intre parinti, tutori, curatori si cei
lipsiti de capacitate de exercititu, cat timp
dureaza ocrotirea si socotelile nu au fost
date si aprobate.
c. Intre orice persoana care
administreaza bunurile altuia si cei a caror
bunuri sunt administrare, cat timp
administratia nu a incetat si socotelile nu
au fost date si aprobate.
d. In cazul celui lipsit de capacitate sau
cu capacitate restransa, cat timp nu are
reprezentant legal sau ocrotitor legal.
e. Cand cel indreptatit la actiune trebuie
sa foloseasca o anumita procedura, cat
timp nu a cunoscut rezultatele acestei
proceduri, insa nu mai mult de 3 luni de la
inregistrarea cererii.
f. Cand titularul dreptului sau cel ce l-
a incalcat face parte din fortele armate ale
Romaniei, cat timp se afla in stare de
mobilizare sau de razboi.
g. Cand cel impotriva caruia curge
prescriptia este impiedicat de un caz de
forta majora sa faca acte de intrerupere, cat
timp nu a incetat aceasta impiedicare.
Forta majora temporara, constituie caz de
suspendare, numai daca survine in
ultimele 6 luni de expirare a termenului de
prescriptie.
h. In alte cazuri prevazute de lege.
In materia succesorala, prescriptia nu
curge impotriva creditorului defunctului
in privinta creantei pe care o are asupra
mostenirii, cat timp aceasta nu a fost
acceptata de succesibil.
Prescriptia nu curge contra mostenitorilor
defunctului, cat timp acestia nu au
acceptat mostenirea.
EFECTELE
SUSPENDARII PRESCRIPTIEI
1. Suspendarea prescriptiei poate fi
invocata numai de partea care a fost
impiedicata sa faca act de intrerupere.
2. cand cauza de intrerupere a incetat,
prescriptia isi reia cursul, socotindu-se si
timpul scurs inainte de aparitia cauzei de
suspendare.
15
Totusi, prescriptia nu se va implini inainte
de expirarea unui termen de 6 luni sau mai
scurt.
INTRERUPEREA
PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE
Consta in modificarea cursului prescriptiei
in sensul inlaturarii prescriptiei scurse,
inainte de aparitia unei cauze intreruptive
si inceperea unei alte prescriptii.
Dupa intrerupere, incepe sa curga o noua
prescriptie, timpul scurs anterior cauze de
intrerupere nefiind cuprins in termenul de
prescriptie.
Art. 2537 C.C. Prescriptia se intrerupe in
urmatoarele situatii:
a. Printr-un act voluntar de executare
sau prin recunoasterea dreptului a carui
actiune se prescrie, facuta de cel in folosul
caruia curge prescriptia. Recunoasterea
trebuie sa fie completa, neindoielnica si
expresa sau tacita.
b. Prin introducerea unei cereri de
chemare in judecata sau arbitrare; prin
inscrierea creantei la masa credala; prin
depunerea cererii de interventie in cazul
urmaririi silite, promovate de alti
creditori; Prin invocarea dreptului a carui
actiune se prescrie.
c. Prin constituirea ca parte civila pe
parcursul urmaririi penale, sau in fata
instantei de judecata, pana la citirea
actului de sesizare. Prin orice act prin care
cel in folosul caruia curge prescriptia este
pus in intarziere.
d. In alte cazuri prevazute de lege.
EFECTELE
INTRERUPERII PRESCRIPTIEI
Art. 2540 C.C. Intreruperea prescriptiei
sterge prescriptia inceputa inainte de a se
ivi cauza de intrerupere, iar dupa
intrerupere incepe sa curga o noua
prescriptie.
Efectul intreruperii prescriptiei profita
celui de la care emana actul de intrerupere
si acest act nu poate fi opus decat celui
impotriva caruia a fost indreptat actul de
intrerupere.
REPUNEREA IN
TERMENUL DE PRESCRIPTIE
Este beneficiul acordat de lege titularului
dreptului la actiune, care, din motive
temeinice, nu a putut formula actiune in
justitie inauntrul termenului de prescriptie,
astfel ca, organele judecatoresti sunt
indreptatite sa solutioneze in fond cererea
de chemare in judecata, desi a fost
introdusa dupa implinirea termenului de
prescriptie.
Art. 2552 C.C. Cel care, din motive
temeinice nu si-a exercitat in termen
dreptul la actiune supus prescriptiei, poate
cere organelor judecatoresti competente,
repunerea in termen si judecarea cauzei.
Repunerea in termen nu poate fi dispusa
decat daca partea si-a exercitat dreptul la
actiune inainte de implinirea unui termen
de 3 zile, socotit din ziua in care a
cunoscut sau trebuia sa cunoasca incetarea
motivelor care au justificat depasirea
termenului de prescriptie.
O serie de dispozitii legale folosesc
repunerea in termenul de prescriptie.
Astfel:
· Legea 18/1991 – Legea fondului
funciar, art. 13 alin 2, “mostenitorii care
nu-si pot dovedi aceasta calitate, intrucat
terenul nu s-a gasit in circuitul civil, sunt
socotiti repusi de drept in termenul de
acceptare. Ei sunt socotiti ca au acceptat
mostenirea prin cererea pe care o fac
comisiei de reimproprietarire”.
Legea 112/1995 – art. 5 alin. 4,
· Decretul nr. 31/1954, capacitatea civilă
“mostenitorii sunt socotiti de drept
acceptantii succesiunilor, de la data
punerii cererii prevazuta de lege”.
Termenele judiciare de repunere in
termen, opereaza prin hotarare
judecatoreasca, dupa aprecierea motivelor
pentru care termenul de prescriptie a fost
depasit.
IMPLINIREA/CALCULUL
PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE
NOTIUNE SI REGULI DE CALCUL
Prin implinirea termenul prescriptiei,
intelegem cunoasterea momentului in care
expira termenul de prescriptie.
Art. 2551 C.C., dispune urmatoarele
reguli:
a. Termenele stabilite pe saptamani,
luni, ani, se implinesc in ziua
corespunzatoare din ultima saptamana ori
luna, sau din ultimul an.
b. Termenul stabilit pe zile nu ia in
calcul prima si ultima zi a termenului, care
se va implini la ora 24 a ultimei zile.
c. Termenele stabilite pe ore, nu iau in
calcul prima si ultima ora a termenului.
PROROGRAREA TERMENULUI
Daca ultima zi a termenului este o zi
nelucratoare, termenul se considera
implinit la sfarsitul primei zile lucratoare
care ii urmeaza. Art. 2554 C.C.
PREZUMTIA DE
EFECTUARE IN TERMEN A
ACTELOR
Actele de orice fel, se considera facute in
termen, daca inscrisurile care le constata
au fost predate oficiului postal sau
telegrafic, cel mai tarziu in ultima zi a
termenului cand inceteaza in mod obisnuit
activitatea acestui oficiu.
TERMENELE DE DECADERE
Decaderea este o sanctiune de drept civil,
care consta in stingerea dreptului civil,
neexercitat in termenul de decadere.
Decaderea stinge insusi dreptul subiectiv.
INSTITUIREA
TERMENELOR DE DECADERE
Art. 2545 C.C. Prin lege sau prin vointa
partilor, se pot stabili termene de decadere
pentru exercitarea unui drept sau
savarsirea unui act unilateral.
Neexercitarea dreptului subiectiv in
termenul stabilit, atrage pierderea lui sau
impiedica savarsirea lui.
Este lovita de nulitate absoluta clauza prin
care se stabileste un termen de decadere ce
ar face dificila exercitarea dreptului sau
savarsirea actului de partea interesata.
Daca din lege nu rezulta ca este in mod
neindoielnic un termen de decadere,
atunci sunt aplicabile regulile de la
prescriptie.
REGIMUL
TERMENULUI DE DECADERE
Art. 2548 C.C:
a. Termenele de decadere nu sunt
supuse suspendarii si intreruperii.
b. Forta majora impiedica curgerea
termenului de decadere. Daca termenul de
decadere a inceput sa curga, el se
suspenda, insa este socotit ca implinit
dupa 5 zile de la data cand suspendarea a
incetat.
c. Atunci cand realizarea dreptului
presupune exercitarea unei actiuni in
justitie, termenul de decadere este
intrerupt pe data cand cererea de chemare
in judecata, sau cererea arbitrala, ori
punerea in intarziere sunt aplicabile
regulile privitoare la intreruperea
prescriptiei.
RENUNTAREA LA
BENEFICIUL TERMENULUI DE
DECADERE
Cand termenul de decadere a fost stabilit
prin contract sau dispozitie legala care
ocroteste un interes privat, cel in folosul
caruia a fost instituit poate sa renunte dupa
implinirea termenului, la beneficiul
decaderii.
Daca renuntarea intervine inainte de
implinirea termenului, sunt aplicabile
regulile privitoare la intreruperea
prescriptiei prin recunoasterea drepturilor.
Partile nu pot renunta la termenele de
decadere de ordine publica, si nici nu le
pot modifica, micsora sau mari.
16
Decaderera poate fi opusa de partea
interesata.
Organele de justitie sunt obligate sa aplice
din oficiu termenele de decadere.
5. Capacitatea civilă a persoanei fizice
5.1. Prezentare generală
5.2. Capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice. Drepturile personalităţii
5.3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice
Capacitatea civilă a persoanei fizice
În conformitate cu prevederile art. 5 din
este formată din capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice este definită de art. 5 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954, ca fiind aptitudinea
unei persoane de a avea drepturi şi
obligaţii. Ea este o noţiune generală şi
abstractă, legată indisolubil de existenţa
fiinţei umane, constituind o calitate a
tuturor persoanelor. Ca şi capacitatea
civilă, capacitatea de folosinţă nu poate fi
ridicată unei persoane, deoarece aceasta ar
însemna pierderea calităţii de subiect de
drept.
Capacitatea civilă şi capacitatea de
folosinţă au următoarele caractere
juridice:
- legalitatea - legea reglementează
începutul, conţinutul şi încetarea
capacităţii de folosinţă;
- universalitatea - este recunoscută
tuturor persoanelor;
- egalitatea - persoanele fizice au o
capacitate egală de folosinţă;
- generalitatea - presupune aptitudinea
persoanei fizice de a avea toate drepturile
şi toate obligaţiile civile;
- inalienabilitatea - se referă la
imposibilitatea persoanei fizice de a
renunţa la aptitudinea sa de a avea drepturi
şi obligaţii, indiferent dacă această
renunţare ar fi totală sau parţială. Orice
renunţare în tot sau în parte la capacitatea
de folosinţă este lipsită de efecte juridice.
- intangibilitatea - priveşte
imposibilitatea îngrădirii persoanei în
capacitatea de folosinţă, în afara cazurilor
şi condiţiilor prevăzute de lege.
Limitele capacităţii de folosinţă sunt
stabilite de art. 7 din Decretul nr. 31/1954,
potrivit căruia, capacitatea de folosinţă
începe de la naşterea persoanei şi
încetează o dată cu moartea acesteia.
De la regula dobândirii capacităţii de
folosinţă din momentul naşterii, există
excepţia potrivit căreia, drepturile
copilului sunt recunoscute de la
concepţie, însă numai dacă el se naşte
viu. Prin această excepţie este reiterat în
legislaţia actuală adagiul infans conceptus
pro nato habetur quoties de ejus
commodis agitur (copilul conceput este
considerat născut întotdeauna când
aceasta va fi în interesul lui).
Astfel, copilul conceput, dar nenăscut,
este chemat la moştenirea tatălui său, dacă
acesta a încetat din viaţă înaintea naşterii
copilului.
Copilul conceput poate dobândi
capacitate de folosinţă anticipată numai
dacă sunt întrunite în mod cumulativ
următoarele două condiţii:
- copilul să se nască viu;
- să fie vorba de drepturi, nu şi de
obligaţii.
În ceea ce priveşte prima condiţie, de a se
naşte viu, este suficient ca acel copil să fi
respirat doar o singură dată şi apoi să fi
decedat, ca să se aprecieze că s-a născut
viu. Acest fapt poate fi în mod simplu
dovedit prin existenţa aerului în plămânii
copilului. Spre deosebire de legislaţia
noastră, alte legislaţii (franceză, italiană,
spaniolă, germană) impun nu doar ca acel
copil să se nască viu, ci să fie şi viabil.
Neviabilitatea poate fi cauzată de
prematuritate, malformaţii congenitale
incompatibile cu viaţa, contractarea
intrauterină a unor afecţiuni grave.
Din punctul de vedere al conţinutului,
capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice cuprinde aptitudinea de a avea
toate drepturile şi toate obligaţiile
civile. Aceste drepturi şi obligaţii nu pot fi
enumerate de lege, având în vedere faptul
că ele sunt foarte numeroase şi foarte
diverse.
Aşa cum prevede art. 7 din Decretul
nr.31/1954, capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice încetează în momentul
decesului sau în momentul rămânerii
definitive a hotărârii de declarare
judecătorească a morţii (în situaţia în
care moartea biologică a persoanei nu
poate fi constatată). Efectul hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte este
identic cu cel al decesului constatat în mod
obişnuit.
Capacitatea civilă de exerciţiu a
persoanei fizice este aptitudinea
acesteia de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi asuma obligaţiile, personal şi
singur, încheind acte juridice civile,
potrivit art. 5 alin. 3 din Decretul nr.
31/1954.
În momentul în care încheie un act juridic
civil, persoana fizică trebuie să-şi
manifeste voinţa în mod conştient, să aibă
reprezentarea actului pe care îl încheie şi a
consecinţelor lui juridice. Această
conştientizare a acţiunilor omeneşti
producătoare de efecte juridice şi a
consecinţelor lor poartă denumirea de
discernământ. El este variabil de la un
individ la altul, în funcţie de vârstă, sex,
educaţie şi grad de cultură. Aşadar,
discernământul nu se înscrie în anumite
tipare prestabilite, ci este propriu fiecărui
individ în parte.
Având în vedere experienţa suficientă,
gradul de maturitate a indivizilor normali,
legea a stabilit sub forma unei prezumţii,
că toate persoanele care au ajuns la o
anumită vârstă au discernământ. Existenţa
unei anumite vârste constituie un criteriu
obiectiv în aprecierea existenţei
discernământului, dar această prezumţie
poate fi infirmată de date subiective, care
pot stabili contrariul.
Capacitatea deplină de exerciţiu se
dobândeşte în momentul în care
persoana fizică devine majoră (art. 8 din
Decretul nr. 31/1954). În sistemul nostru
de drept persoana devine majoră la
împlinirea vârstei de 18 ani, pornindu-se
de la prezumţia că la această vârstă
discernământul este complet format.
În mod excepţional, femeile care se
căsătoresc pot dobândi anticipat
capacitate deplină de exerciţiu, de la 16
ani şi chiar de la 15 ani (cu anumite
încuviinţări speciale).
Potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954,
sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani, alienaţii şi debilii mintali (interzişii
judecătoreşti), categorii de persoane care
sunt lipsite de discernământ. Deoarece
aceste persoane au capacitate de folosinţă,
dar nu îşi pot exercita drepturile şi nu îşi
pot asuma obligaţiile, actele juridice
civile sunt încheiate în numele lor de
reprezentanţii lor legali (părinţi, tutori
sau curatori).
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18
ani au capacitate de exerciţiu restrânsă.
Se apreciază că aceşti minori au
discernământ, dar nu au experienţă
juridică, motiv pentru care ar putea fi
prejudiciaţi în momentul încheierii
anumitor acte juridice civile. Ei pot
participa personal la încheierea actelor
juridice, însă nu le pot încheia decât cu
încuviiţarea prealabilă a ocrotitorului
legal (părinte, tutore sau curator),
experienţa acestuia întregind-o pe cea a
minorului. De asemenea, aceşti minori
sunt asistaţi în faţa instanţei de judecată de
către ocrotitorii lor legali.
Minorii cu capacitate restrânsă de
exerciţiu au însă posibilitatea de a încheia,
fără încuviinţarea ocrotitorilor lor legali, o
17
serie de acte cu caracter personal: -
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani
poate încheia un contract de muncă şi
poate dispune de rezultatele muncii sale; -
de la aceeaşi vârstă, minorul poate dispune
prin testament de 1/2 din bunurile de care
ar putea dispune dacă ar fi major; - mama
minoră poate introduce o acţiune în
stabilirea paternităţii unui copil născut în
afara căsătoriei; - tatăl minor poate face o
recunoaştere de paternitate.
În cazul unor anumite acte juridice cu
caracter special, ocrotitorul legal nu îl
poate reprezenta pe minor şi nici nu-i
poate încuviinţa actele, legea cerând
manifestarea de voinţă expresă a
minorului, chiar în lipsa capacităţii de
exerciţiu a acestuia. Astfel, minorul în
vârstă de 10 ani trebuie să-şi dea
consimţământul la încheierea adopţiei şi la
desfacerea acesteia; în ipoteza unui divorţ
al părinţilor, minorul de 10 ani trebuie să
fie întrebat căruia dintre părinţi doreşte să-
i fie încredinţat; la împlinirea vârstei de 14
ani, minorul poate solicita instanţei de
judecată acordarea unei pensii de
întreţinere de către părintele căruia nu i-a
fost încredinţat.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
prezintă următoarele caractere juridice:
legalitate, generalitate, egalitate,
inalienabilitate şi intangibilitate.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice este diferit, după cum
este vorba de o capacitate deplină de
exerciţiu sau de o capacitate restrânsă
de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice încetează în următoarele situaţii:
- deces sau declarare judecătorească a
morţii (moment în care încetează şi
capacitatea de folosinţă);
- punerea sub interdicţie judecătorească;
- anularea căsătoriei încheiate înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani.
6. Persoana juridică
6.1. Elementele constitutive ale persoanei
juridice
Avand ca punct de plecare dispozitiile
legale cuprinse in art.26 lit. e din Decretul
nr.31/1954, literatura de specialitate este
unanima in a considera ca elementele
constitutive general valabile pentru
existenta unei persoane juridice sunt:
- organizarea de sine statatoare;
- un patrimoniu propriu;
- un scop propriu in acord cu
interesul public (general).
Organizarea de sine statatoare a
persoanei juridice desemneaza acel
element constitutiv ce consta in alcatuirea
ca un tot unitar sau structurarea pe
activitati, precum si precizarea
persoanelor care vor reprezenta persoana
juridica in raport cu tertii. Cu alte cuvinte,
organizarea proprie priveste doua aspecte:
organizarea interna, structurarea pe
compartimente (cercetare, productie,
comert) si desemnarea organelor de
conducere si a persoanelor care reprezinta
persoana juridica.
Importanta acestui element constitutiv
este dedusa din faptul ca persoana juridica
participa la raporturile juridice civile ca un
ansamblu unitar.
Patrimoniul propriu este acel
element constitutiv al persoanei juridice
care consta in totalitatea drepturilor si
obligatiilor cu continut economic, avand
ca titular persoana juridica. Similar
persoanei fizice, patrimoniul persoanei
juridice cuprinde o latura activa, formata
din drepturi patrimoniale (reale si de
creanta) si o latura pasiva alcatuita din
obligatii patrimoniale (contractuale si
extracontractuale). Patrimoniul trebuie sa
fie distinct de patrimoniul persoanelor
fizice ce alcatuiesc persoana juridica,
precum si fata de patrimoniul altor
persoane fizice sau juridice, ceea ce ii
permite sa-si asume o raspundere proprie,
autonoma.
Importanta juridica a patrimoniului
priveste urmatoarele aspecte:
a) exista entitati care au organizare
proprie si scop propriu, dar nu au calitatea
de persoana juridica lipsindu-le
patrimoniul propriu (spre exemplu
sucursalele, nu insa si filialele care
intrunesc cele trei elemente constitutive);
b) patrimoniul propriu sta la baza
raspunderii;
c) patrimoniul permite persoanei
juridice sa participe la viata publica in
nume propriu (proprio nomine)
d) patrimoniul propriu explica
dispozitia art. 37 din Decretul nr. 31/1954
conform careia persoana juridica
supraordonata nu raspunde pentru
obligatiile persoanei juridice subordonate
si nici invers.
Scopul persoanei juridice are doua
sensuri:
- in sens larg, se intelege scopul
formulat in acte normative care se exprima
generic, aratandu-se domeniul si obiectul
de activitate (spre exemplu, fundatia este
destinata realizarii unui scop ideal);
- in sens restrans, se intelege scopul
concret urmarit de fiecare persoana
juridica, scop inscris in actul de infiintare.
Scopul trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii: sa fie in acord cu
interesul public, sa fie determinat, sa fie
legal (in acord cu legea).
Scopul stabileste limitele capacitatii de
folosinta a persoanei juridice, capacitate
ce e guvernata de principiul specialitatii.
7. Modalităţile juridice ale dreptului de
proprietate
7.1. Proprietatea comună pe cote-părţi
obişnuită sau temporară
7.2. Proprietatea comună în devălmăşie
I) Proprietatea comuna pe cote parti
obisnuita sau temporara
De regula, proprietatea comuna pe cote
parti are un caracter temporar, ea
nascandu-se ca o consecinta a mostenirii
cand in urma defunctului raman mai multi
succesori.
Doua principii caracterizeaza proprietatea
comuna pe cote parti obisnuita, si anume:
a) copartasul nu are un drept exclusiv
asupra unei parti determinate din bun in
materialitatea sa;
b) fiecare copartas are un drept exclusiv
numai asupra unei cote parti ideale din
drept.
La randul sau, fiecare dintre aceste
principii genereaza drepturile care revin
fiecarui copartas si anume:
Din primul principiu enuntat, rezulta
consecinta ca nici unul dintre copartasi nu
poate infaptui acte cu privire la bun in
intregul sau fara acordul celorlalti.
Aceasta consecinta poarta numele
de regula unanimitatii.
Aceasta regula se refera la urmatoarele
acte:
18
-Actele materiale care privesc folosinta
bunului, sunt permise copartasilor, cu
conditia de a nu schimba destinatia
bunului. Cat priveste fructele, acestea se
cuvin coproprietarilor proprotional cu cota
fiecaruia.
-in matria actelor juridice, trebuie facuta
distinctia intre actele de dispozitiune si
cele de administrare. Nici unul dintre
copartasi nu poate face fara acordul
celorlalti acte de dispozitie, cu privire la
intregul bun.
Daca totusi a fost facut un asemenea act,
valabilitatea lui depinde de rezultatul
impartelii: daca bunul sau partea materiala
vor intra in patrimoniul dispunatorului,
actul de dispozitie va fi retroactiv
valabil. in caz contrar, tot retroactiv,
acesta va fi desfiintat.
Desi regula unanimitatii urmareste
si actele de administrare a bunului, in
practica juridica s-a admis punctul de
vedere ca actele de conservare a bunului
pot fi facute de un singur copartas, fara a
fi necesar acordului celorlalti.
Din cel de al doilea principiu, decurge
consecinta ca fiecare copartas poate sa
dispuna liber si neingradit de cota sa ideala
de drept. Aceasta nu schimba natura
juridica a bunului, intrucat opereaza doar
o subrogatie personala, referitoare la
inlocuirea unui copartas cu un altul.
Situatia s-ar schimba doar in ipoteza in
care instrainarea s-ar face tot
catre un coproprietar, care in felul acesta
ar dobndi proprietatea exclusiva si
integrala asupra bunului.
incetarea coproprietatii temporare are loc
de regula prin imparteala, cunoscuta sub
denumirea de partaj. in felul acesta se
pune capat starii de coproprietate ori de
indiviziune, in sensul ca bunul sau
bunurile stapanite in comun pe cote parti
sunt impartite intre
copartasi, fiecare dintre ei devenind
proprietarul unui bun dintre cele ce
formau obiectul coproprietatii, in cazul in
care bunul poate fi impartit in natura.
in caz contrar, bunul se atribuie in
intregime unuia dintre copartajanti cu
obligarea sa la plata catre ceilalti a
echivalentului valoric al cotei lor.
Daca nici unul nu doreste sa preia bunul,
acesta va fi vandut la licitatie, achivalentul
valoric fiind impartit potrivit cotelor lor,
copartasilor.
Articolul 728 Cod civil stabileste regula ca
dreptul de a cere incetarea indiviziunii este
imprescriptibil. Regulile referitoarela
indiviziune sunt aplicabile insa si in
materia coproprietatii.
in aceeasi masura este aplicabila si
dispozitia din art. 728 Cod civil, potrivit
careia nimeni nu poate fi silit a ramane in
diviziune.
in fine, incetarea copropritatii poate avea
loc si in situatia cand unul dintre copartasi
devine titular al tuturor celorlalte parti,
prin succesiune, cumparare, donatie etc.
Dreptul de proprietate comuna in
devalmasie
Notiuni generale
Dreptul de proprietate in devalmasie
constituie a doua ipostaza in care se
infatiseaza dreptul de proprietate comuna.
Caracteristic proprietatii devalmase, spre
desebire de proprietatea comuna pe cote
parti, este faptul ca la devalmasie titularii
nu au precizata o cota parte din drept,
aceasta apartinandu-le tuturor, impreuna
si nefractionat.
Legislatia noastra nu cuprinde o
reglementare generala a dreptului de
proprietate comuna in devalmasie.
Notiunea, caracterele si regimul juridic al
devalmasiei, au fost totusi configurate in
baza dispozitiunilor cuprinse in Codul
familiei cu privire la comunitata de bunuri
a sotilor, precum si cu importanta
contributie a literaturii de specialitate97.
Singurul caz de proprietate devalmasa
cunoscut in dreptul romanesc actual, il
constituie comunitatea de bunuri a sotilor,
numita si "devalmasie matrimoniala".
Izvorul acestei devalmasii il constituie
faptul dobandirii de catre oricare dintre
soti a unui bun in timpul casatoriei.
Cu privire la administrarea, folosinta si
dispozitia asupra acestor bunuri, ele se
2. 2. in ambele cazuri,
proprietatea comuna inceteaza prin
realizeaza de soti de comun acord. Cu imparteala dupareguli identice.
toate acestea, legea instituie prezumtia 3. 3. in ambele situatii,
drepturile coproprietarilor se intind asupra
mandatului reciproc al sotilor in ceea ce intregului bun sau a tuturor
bunurilor cealcatuiesc obiectul dreptului
de propriette comuna.
priveste administrarea, folosinta si
b) Deosebiri
dispozitia cu privire la bunurile comune.
Articolul 35 alineat 2 din Codul Familiei 1) La proprietatea comuna pe cote parti,
precizeaza ca "Oricare dintre soti,
fiecare coproprietar cunoaste cota sa parte
exercitand singur aceste drepturi, este
abstracta din drept, spre deosebire de
socotit ca are si consimamantul celuilalt
proprietatea devalmasa, in cazul careia
sot. Cu toate acestea, nici unul dintre soti cotele nu sunt cunoscute si se stabilesc
nu poate
doar cu prilejul partajului.
instraina si nici nu poate greva un teren
2) Fiecare coproprietar poate dispune in
sau o constructie ce face parte din
cazul proprietatii comune pe cote parti de
bunurile comune, daca nu are
cota sa ideala de drept, spre deosebire de
consimtamantul expres al celuilalt sot".
codevalmasi care nu o pot face, intrucat nu
cunosc intindera dreptului lor.
incetarea devalmasiei, este legata de
incetarea imprejurarilor care i-au dat
3) Proprietatea comuna pe cote parti poate
nastere.
exista indiferent de calitatile juridice ale
coproprietarilor.
in consecinta, incetarea sau desfacerea
casatoriei are drept efect, printre altele si
Proprietatea comuna in devalmasie are un
incetarea devalmasiei matrimoniale.
caracter "intuitu personae", ea neputand
lua nastere decat intre soti.
Modalitatea de incetare o constituie
imparteala, care se poate face prin invoiala
4) Proprietatea comuna pe cote parti poate
sau pe cale judecatoreasca. avea ca izvor contractul, legea,
succesiunea, uzucapiunea etc., spre
imparteala judecatoreasca, numita si deosebire de devalmasie al carui unic
partaj, presupune mai intai stabilirea izvor il constituie relatiile de casatorie.
masei bunurilor comune apoi stabilirea
cotei de contributie a celor doi soti la
dobandirea bunurilor. in aceasta faza
procesuala, devalmasia se transmforma 5) Actele de dispozitie sunt supuse in
practic intr-o coproprietate pe cote
parti. in fine, dupa evaluarea si lotizarea
lor, bunurile sunt impartite in cazul proprietatii comune pe cote parti
materialitatea lor98.
principiului unanimitatii, pe cata vreme in
Comparatie intre proprietatea comuna pe
cote parti si proprietatea comuna in
cazul devalmasiei opereaza prezumtia
devalmasie
mandatului casnic.
a) Asemanari
1. 1. Ambele sunt modalitati ale
dreptului de proprietate, implicand cel
8. Apărarea dreptului de proprietate
putin doi titulari concomitent si un bun
unic sau o masa de bunuri. 8.1. Acţiunea în revendicare
8.1.1. Definiţie, caractere juridice,
exercitare
19
8.1.2. Acţiunea în revendicare imobiliară
8.1.3. Efectele acţiunii în revendicare
Actiunii in revendicare nu i s-a consacrat
o dispozitie speciala in Codul civil. Atunci
cand trateaza prescriptia, art.1909 alin.2
Cod civil dispune ca, 'Cel ce a pierdut sau
cel caruia i s-a furat un lucru poate sa-l
revendice, in curs de trei ani'; art.1910 Cod
civil, se refera tot la revendicarea
bunurilor mobile; la randul sau, art.1730
Cod civil prevede ca, atunci cand vanzarea
s-a facut fara termen, 'Vanzatorul poate
chiar sa revendice obiectele vandute'.
Referitor la revendicarea bunurilor
imobile, Codul civil nu contine nici o
dispozitie, desi actiunea in revendicare
imobiliara este extrem de complexa si
importanta, dand nastere unei practici
judiciare foarte bogata.
Vom defini actiunea in revendicare ca
fiind acea actiune civila reala prin care
proprietarul care a pierdut posesia bunului
sau solicita restituirea acestuia de la
posesorul neproprietar. In acest sens,
jurisprudenta a decis ca actiunea in
revendicare este 'actiunea prin care
proprietarul neposesor reclama bunul de la
posesorul neproprietar'. Actiunea in
revendicare se distinge de actiunea
posesorie, desi indirect, contribuie si la
redobandirea posesiei bunului.
Actiunea in revendicare se distinge si de
actiunile contractuale care urmaresc
inapoierea bunului incredintat unei
persoane. In cazul acestor actiuni,
restituirea bunului nu se intemeiaza pe
dreptul de proprietate, ci pe obligatia
izvorata din contract, adica pe un drept de
creanta, motiv pentru care asemenea
actiuni sunt personale si nu reale.
Uneori, in practica, se confunda actiunea
in revendicare cu actiunea in granituire,
mai ales cand cererea de determinare prin
semne exterioare a limitelor intre
proprietati vecine este insotita si de
cererea de restituire a unei portiuni de
teren, ocupata prin mutarea hotarului
despartitor. Trebuie avut in vedere ca
actiunea de granituire, care este tot o
actiune petitorie, urmareste doar
delimitarea proprietatilor limitrofe. Cand
prin actiunea in granituire se cere insa o
parte determinata din terenul limitrof, pe
care vecinul ar detine-o fara drept,
granituirea implica si o revendicare, iar
reclamantul trebuie sa-si dovedeasca
dreptul.
Caracterele juridice ale actiunii in
revendicare
Actiunea in revendicare este o actiune
reala, deoarece poate fi promovata
impotriva oricarei persoane care incalca
dreptul de proprietate. Caracterul real al
dreptului de proprietate se transmite si
actiunii in revendicare prin care este aparat
dreptul.
Actiunea in revendicare are un caracter
petitoriu, deoarece pune in discutie insasi
existenta dreptului de proprietate. Aceasta
deosebeste actiunea in revendicare de
actiunea posesorie sau actiunea care se
intemeiaza pe un drept de creanta.
Actiunea in revendicare este in principiu
imprescriptibila din punct de vedere
extinctiv. Dreptul de proprietate nu se
pierde prin neuz, asa incat el va putea fi
aparat intotdeauna prin actiunea in
revendicare. In acest sens, art.21 din
Decretul nr. 167/1958 prevede ca
'Dispozitiile decretului de fata nu se aplica
dreptului la actiunea privitor la drepturile
de proprietate, uzufruct, uz, abitatie,
servitute si superficie'. Atunci cand insa un
bun imobil este dobandit prin uzucapiune,
sau un alt bun mobil a fost dobandit prin
posesia de buna-credinta, dreptul de
proprietate al proprietarului initial s-a stins
si el nu va mai putea avea castig de cauza
intr-o actiune de revendicare.
9. Efectele contractului
9.1. Obligativitatea contractului în
raporturile dintre părţile contractante
Obligativitatea contractului în raporturile
dintre părtile contractante.
Reguli: ► contractul este obligatoriu între
părti. Potrivit art. 969 Cod civil:
„convenTiile legal făcute au putere de lege
între părTile contractante”. Conform art.
1270 alin. (1) NCC: „Contractul valabil
încheiat are putere de lege între părTile
contractante”.
Concluzii: - obligativitatea contractului
legal încheiat de la care părTile nu se pot
sustrage;
- obligativitatea priveşte în primul rând
părTile contractante, ceea ce este cunoscut
sub principiul relativităTii contractului.
►trebuie să existe o simetrie între modul
de încheiere a contractului şi modul de
modificare, desfacere ori desfiinTare a
acestuia;
Potrivit art. 969 alin. 2 Cod civil:
„ConvenTiile se pot revoca, prin
consimTământul mutual sau din cauze
autorizate de lege”.
Conform art. 1270 alin. (1) NCC:
„Contractul se modifică sau încetează
numai prin acordul părTilor ori din cauze
autorizate de lege”.
20
Concluzie: numai prin consimTământul
părTilor se poate modifica sau desfiinTa
contractul.
ExcepTiile trebuie să fie prevăzute în
mod expres de lege sau în contract.
Cauze autorizate de lege:
A) denuntarea unilaterală. Conform art.
1277 NCC, „Contractul încheiat pe durată
nedeterminată poate fi denuntat unilateral
de oricare dintre părti cu respectarea unui
termen rezonabil de preaviz. Orice clauză
contrară sau stipularea unei prestatii în
schimbul denuntării contractului se
consideră nescrisă”.
Cazuri: în contractul de închiriere fără
termen – art. 1436 alin. 2 Cod civil; în
contractul de mandat, mandantul poate
revoca mandatul - art. 2030 alin. (1) lit. A)
NCC, după cum mandatarul poate renunta
mandatul încredintat - art. 2030 alin. (1)
lit. B) NCC; în contractul de depozit,
deponentul poate să solicite oricând
restituirea bunului depozitat, chiar
înăuntrul termenului convenit - art. 2115
alin. (1) NCC;
B) forta majoră, definită potrivit art. 1351
alin. (2) NCC, drept „...orice eveniment
extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil”. Poate determina fie o
suspendare a efectelor contractului, fie
desfiintarea acestuia atunci când are efect
distructiv.
C) decesul debitorului în cazul
contractului intuitu personae.
D) prelungirea sau prorogarea legală a
unui contract (exemplu: în cazul
contractului de închiriere a locuintelor, s-
au adoptat legi prin care s-a prelungit
termenul de închiriere).
9.2. Principiul relativităţii efectelor
contractului şi opozabilitatea faţă de terţi a
contractului
Semnificaţia principiului relativităţii
efectelor, instituit de art. 1270 alin. 1 Noul
Cod Civil, este aceea că puterea
obligatorie, efectele contractului, privesc
numai părţile contractante. Astfel,
contractul (rod al voinţelor părţilor) nu
poate să profite şi nici să lezeze interesele
altor persoane.
Faţă de terţi, contractul încheiat apare
numai ca un fapt juridic care trebuie
respectat, adică le este opozabil. în
consecinţă, dacă una din părţile
contractante, prin neexecutarea
obligaţiilor, produce o pagubă celeilalte,
ea va răspunde în temeiul răspunderii
civile contractuale, spre deosebire de terţii
care nesocotesc drepturile izvorâte dintr-
un contract şi care vor răspunde în temeiul
răspunderii civile delictuale (art. 1349 şi
urm. C. civ).
 9.3. Excepţiile de la principiul relativităţii
efectelor contractului
EXCEPłIILE DE LA PRINCIPIUL
RELATIVITĂłII CONTRACTULUI
Se pune întrebarea dacă principiul
relativităTii efectelor contractului
cunoaşte excepTii. Răspunsul este diferit
după cum este vorba despre dobândirea de
drepturi ori despre dobândirea de
obligaTii din contractul încheiat între alte
persoane.
Astfel, în privinTa dobândirii de obligaTii
de către un terT faTă de contract,
răspunsul este categoric negativ. Nimeni
nu devine obligat fără a-şi fi manifestat
voinTa în acest sens. Promisiunea faptei
altuia nu este decât o aparentă excepTie de
la principiul relativităTii efectelor
contractului. În cazul promisiunii faptei
altuia, singurul obligat este promitentul,
căruia îi revine o obligaTie de rezultat,
terTul neavând cum să devină obligat.
Prevederile Noului Cod civil confirmă
această opinie exprimată în mod constant
în literatura de specialitate. Astfel,
conform art. 1283 alin. (1) NCC, „Cel care
se angajează la a determina un terT să
încheie sau să ratifice un act este Tinut să
repare prejudiciul cauzat dacă terTul
refuză să se oblige sau, atunci când s-a
obligat şi ca fideiusor, dacă terTul nu
execută prestaTia promisă”. Prevederile
alineatului (3) al aceluiaşi articol sunt în
sensul că „IntenTia promitentului de a se
angaja personal nu se prezumă, ci trebuie
să reiasă neîndoielnic din contract sau din
împrejurările în care acesta a fost
încheiat”. Precizarea este binevenită,
pentru că are rolul de a distinge
promisiunea faptei altuia de cazurile în
care un debitor înTelege să-şi asume doar
o obligaTie de diligenTă.
1) Contractul în folosul
Tertul beneficiar care a acceptat
stipulaTia, poate cere executarea
prestatiei, însă, nu va putea cere
rezoluTiunea contractului, întrucât
caracterul sinalagmatic se manifestă
numai între stipulant şi promitent.
Fiind chemat în judecată, promitentul
poate invoca faTă de terTul beneficiar
toate excepTiile pe care le-ar fi putut
opune stipulantului. Potrivit dispoziTiilor
art. 1288 NCC, „Promitentul poate opune
beneficiarului numai apărările întemeiate
pe contractul care cuprinde stipulaTia”.
3 – raporturile dintre stipulant şi tertul
beneficiar. Între aceste persoane,
contractul în folosul unei terte persoane nu
creează prin el însuşi raporturi specifice.
Prin intermediul stipulatiei pentru altul,
între aceste părti se pot rezolva alte
raporturi, de exemplu: se pot efectua
liberalităti, se pot executa alte obligatii.
Revocarea stipulatiei. Un element de
noutate adus de Noul Cod civil este
constituit de reglementarea revocării
stipulatiei. Astfel, conform art. 1287 alin.
(1) NCC, „Stipulantul este singurul
îndreptătit să revoce stipulatia, creditorii
sau moştenitorii săi neputând să o facă.
Stipulantul nu poate însă revoca stipulatia
fără acordul promitentului dacă acesta din
urmă are interesul să o execute”.
Conform frazei I din art. 1286 alin. (2)
NCC, „StipulaTia poate fi revocată cât
timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns
la stipulant sau la promitent”.
Revocarea stipulatiei nu înseamnă
liberarea promitentului de obligatie, ci în
loc să aibă drept creditor pe beneficiarul
initial, va căpăta un alt creditor, după cum
arată dispozitiile 1287 alin. (1) NCC:
„Revocarea stipulatiei produce efecte din
momentul în care ajunge la promitent.
Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar,
revocarea profită stipulantului sau
moştenitorilor acestuia, fără a agrava însă
sarcina promitentului”.
Aceasta înseamnă că de efectele revocării
stipulatiei vor profita, după caz, fie un
beneficiar desemnat în subsidiar, fie
stipulantul ori moştenitorii acestuia.
2) Invocarea contractului de către un tert
în cadrul unei actiuni directe.
Se recunoaşte de către lege dreptul unei
persoane străină de contract de a actiona
direct împotriva unei părti, invocând
contractul fată de care terta persoană
rămâne străină. Prin recunoaşterea actiunii
directe bazată pe contractul fată de care
tertii rămân totuşi străini, se evită
concursul celorlalti creditori ai debitorului
direct.
Exemple:
- art. 1488 Cod civil – din materia
antreprizei, unde muncitorii angajati
pentru efectuarea unei lucrări pot reclama
plata direct de la beneficiarul lucrării, până
la concurenta sumei cu care acesta este
dator faTă de antreprenor. Art. 1856 NCC:
„În măsura în care nu au fost plătite de
antreprenor, persoanele care, în baza unui
contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o
activitate pentru prestarea serviciilor sau
executarea lucrării contractate au actiune
directă împotriva beneficiarului, până la
concurenta sumei pe care acesta din urmă
o datorează antreprenorului la momentul
introducerii actiunii”;
- art. 1542 Cod civil – în materia
contractului de mandat, potrivit căruia
mandantul poate să intenteze direct
actiunea contra submandatarului.
Conform dispozitiilor art. 2023 alin. (6)
21
NCC: „În toate cazurile, mandantul are
actiune directă împotriva persoanei pe
care mandatarul şi-a substituit-o”.
9.4. Excepţie faţă de opozabilitatea faţă
de terţi a contractului. Simulaţia
Prin exceptie de la opozabilitatea fată de
terti, se întelege că o tertă persoană este
îndreptătită să nu Tină seama de situatiile
juridice, care au fost create prin anumite
contracte.
Prin simulatie se întelege procedeul prin
care aceleaşi părti încheie două contracte,
unul aparent denumit contract simulat,
prin care se crează o anumită aparentă
juridică ce nu corespunde realitătii, şi altul
secret, denumit contraînscris, care
corespunde vointei reale a părtilor şi prin
care se anihilează în tot sau în parte
aparenta juridică creată prin actul public,
simulat.
Conform art. 1293 NCC, „dispozitiile
referitoare la simulatie se aplică în mod
corespunzător şi actelor juridice
unilaterale destinate unei persoane
determinate, care au fost simulate prin
acordul dintre autorul actului şi
destinatarul său”.
Pentru existenta simulatiei, actul secret
trebuie încheiat concomitent sau eventual
înainte de încheierea contractului aparent.
Formele simulatiei:
1 – contractul aparent este fictiv – adică nu
există în realitate. De exemplu, un debitor
pentru a scoate de sub urmărire un bun,
încheie o vânzare aparentă. În realitate,
vânzarea nu are loc.
2 - contractul deghizat – adică sunt
ascunse anumite elemente ale acestuia.
Deghizarea poate fi:
A) totală – atunci când se ascunde
adevărata natură juridică a actului. De
exemplu, în realitate se încheie o donatie
pe care o deghizează sub forma
vânzăriicumpărării; sau
B) partială – când se ascund anumite
elemente mai putin semnificative. De
exemplu, pretul vânzării este 100 milioane
lei, iar în act se trece suma de 30 milioane
lei.
Efectele simulatiei: ► inopozabilitatea. În
cazul simulatiei, fată de terta persoană nu
poate fi opusă situatia juridică ce este
creată prin contractul secret.
Astfel:
- între părtile simulatiei şi succesorii
universali ai acestora. Potrivit art. 1175
cod civil, ”actul secret care modifică un
act public nu poate avea putere decât între
părTile
contractante şi succesorii universali ai
acestora” - art. 1289 alin. (1) NCC:
„Contractul secret produce efecte numai
între părti şi, dacă din natura contractului
ori din stipulatia părtilor nu rezultă
contrariul, între succesorii lor universali
sau cu titlu universal”;
- fată de terti, produce efecte contractul
public, deşi nu corespunde realitătii.
Teza a doua a art. 1175 Cod civil arată că
„un asemenea act nu poate avea nici un
efect în contra altor persoane”. TerTii care
au cunoscut existenTa contractului secret
la momentul naşterii interesului lor, legat
de acel contract, vor suporta efectele
acestuia.
Tertii pot invoca împotriva părtilor
contractul secret.
Conform art. 1290 alin. (1) NCC,
„Contractul secret nu poate fi invocat de
părti, de către succesorii lor universali, cu
titlu universal sau cu titlu particular şi nici
de către creditorii înstrăinătorului aparent
împotriva tertilor care, întemeindu-se cu
bună-credintă pe contractul public, au
dobândit drepturi de la achizitorul
aparent” iar potrivit alineatului
(2) al aceluiaşi articol, „tertii pot invoca
împotriva părtilor existenta contractului
secret, atunci când acesta le vatămă
drepturile”. Apoi, dispozitiile art. 1291
alin. (1) arată: „existenta contractului
secret nu poate fi opusă de părti
creditorilor dobânditorului aparent care,
cu bună-credintă, au notat începerea
urmăririi silite în cartea funciară sau au
obtinut sechestru asupra bunurilor care au
făcut obiectul simulatiei”;
- în caz de conflict între terti. Au câştig de
cauză tertii care cu bună-credintă, se
sprijină pe actul aparent. Conform art.
1291 alin. (2) NCC, „Dacă există un
conflict între creditorii înstrăinătorului
aparent şi creditorii dobânditorului
aparent, sunt preferati cei dintâi, în cazul
în care creanta lor este anterioară
contractului secret”.
Tertii în materia simulatiei sunt, potrivit
art. 1175 Cod civil: succesorii cu titlu
particular şi creditorii chirografari.
Succesorii universali şi cei cu titlu
universal ai părtilor, ale căror interese s-au
urmărit a fi fraudate prin simulatie, devin
terti.
În cazul tertilor fată de simulatie, ei pot
face dovada actului secret prin orice
mijloc de probă. Conform art. 1292 teza I
din Noul Cod civil, „Dovada simulatiei
poate fi făcută de terti sau de creditori cu
orice mijloc de probă”.
Părtile din contract, pentru a proba
simulatia, trebuie să respecte regula din
art. 1191 cod civil. Conform tezei a ii-a a
articolului 1292 al noului cod civil,
„părtile pot dovedi şi ele simulatia cu orice
mijloc de probă, atunci când pretind că
aceasta are caracter ilicit”. Înseamnă că
textul va avea aplicare pentru acele cazuri
în care scopul declarării simulatiei va fi nu
de a da eficientă unui act secret, ci pentru
a constata ori a declara nulitatea actului
secret.
Simulatia poate fi înlăturată pe calea
actiunii în declararea simulatiei efectul
admiterii actiunii în simulatie constă în
înlăturarea efectelor contractului aparent,
dându-se eficientă contractul secret, cu
conditia ca acesta să fie valid.
Art. 1289 alin. (2) ncc prevede:
„...contractul secret nu produce efecte nici
între părti dacă nu îndeplineşte conditiile
de fond cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă”. De aici se poate deduce că în
unele cazuri, scopul declarării simulatiei
este ca scotând la iveală contractul real, să
i se aplice sanctiunea nulitătii.
9.5. Efectele specifice ale contractului
simalagmatic
Efectele specifice a contractelor
sinalagmatice
Contractele sinalagmatice au caracter
reciproc, adică obligaţiile revin ambelor
părţi, fiecare avînd calitatea de debitor şi
creditor. Aceste obligaţii sunt legate între
ele şi nu pot fi concepute una fără alta.
Acest principiu, produce următoarele
efecte juridice în cazul în care una din părţi
nu-şi execută prestaţia:
§ Obligaţiile reciproce trebuie executate
simultan, excepţie sunt contractele care
pot fi executate altfel. În aceste condiţii
oricare din părţile contractului dat poate
refuza executarea prestaţiilor dacă cealaltă
parte nu-şi onorează propriile obligaţii.
§ Dacă o parte vinovată nu-şi execută
obligaţiile, cealaltă parte cere
rezoluţiunea[1] contractului.
§ Dacă una din părţi nu poate să-şi exercite
prestaţiile contractuale din cauza unor
evenimente ce nu ţin de ea, atunci cealaltă
parte este liberată de prestaţiile sale.
3.1 Excepţia de neexecutarea a § Dacă în contract a fost stipulată o
contractului
Excepţie de neexecutare – mijloace
juridice de apărare care se află la
dispoziţia uneia dintre părţile contractului
sinalagmatic, atunci cînd una dintre părţi îi
pretinde ca acesta să-şi execute obligaţiile
ce-i revin, însă el singur nu-şi execută
propriile obligaţii.
În situaţia contractelor sinalagmatice, dacă
una dintre părţi refuză executarea
obligaţiilor sale, atunci cealaltă parte
poate să refuze. Exemplu: vînzătorul
poate să refuze predarea bunului pînă
cînd cumpărătorul nu plăteşte.
22
Condiţiile excepţiei
§ Obligaţiile reciproce a părţilor să iasă
din acelaşi contract. Pe lîngă calitatea de
debitor şi creditor ale raporturilor diferite,
mai este necesară şi intervenirea unei părţi
pentru înaintarea excepţiei pe motiv că
cealaltă parte nu-şi onorează obligaţiile
din alt contract. Exemplu: împrumutul
fără a da bani.
§ Să existe o neexecutare a obligaţiilor din
partea uneia dintre părţi, fie că este parţială
sau totală.
§ Neexecutarea să nu facă trimitere la
situaţia care l-a împiedicat pe debitor să-şi
onoreze obligaţiile. Exemplu: vreau
căldură însă nu am achitat pentru ea.[2]
§ Raportul obligaţional să presupună
executarea simultană a prestaţiilor.
Exemplu: vinderea bunului şi achitarea
simultană a plăţii.
3.2 Rezoluţiunea contractului
Reprezintă desfiinţare unui contract
sinalagmatic cu executare imediată la
cererea unei părţi pe motiv că cealaltă
parte culpabil nu a executat obligaţiile
asumate. Desfiinţarea acestuia are loc atît
pentru trecut cît şi pentru viitor, iar în
cazul unui contract sinalagmatic cu
executare succesivă va produce efecte
numai pentru viitor şi se numeşte reziliere.
Rezoluţiunea poate fi prevăzută direct în
contract prin înţelegerea părţilor, stabilită
la momentul încheierii contractului,
aceasta putînd fi stabilită şi la cerere.
3.3 Efectele rezoluţiunii
Acestea se produc faţă de părţile
contractante cît şi faţă de terţi. În cazul
exercitării dreptului de rezoluţiune,
contractul încetează şi părţile sunt
eliberate de obligaţia de a presta
obligaţiile, trebuind să restituie prestaţiile
executate şi veniturile realizate.
Debitorul plăteşte în bani în locul
restituirii prestaţiilor în natură dacă:
§ Restituirea în natură nu este posibilă;
§ Bunul a fost consumat, înstrăinat, grevat,
prelucrat sau transformat, deteriorat sau
destituit;
contraprestaţie, aceasta i-a locul
compensării în bani.
Pentru a putea înainta declaraţia privind
rezoluţiunea, dacă părţile nu au stabilit un
contract în termen, cel care cere
rezoluţiunea, poate stabili un termen
rezonabil pentru aceasta. Dacă nici după
acest termen debitorul nu-şi onorează
obligaţiile sau somaţia a rămas fără efect,
partea îndreptăţită poate rezilia contractul.
3.4 Riscul contractului
Problema dată apare în cazul în care
obligaţiile nu pot fi executate din cauza
unor cauze fortuite de care părţile nu
poartă răspundere. În principiu, o obligaţie
se stinge datorită imposibilităţii executării
ei pentru care debitorul nu poartă
răspundere. În cazul contractelor
sinalagmatice, debitorul obligaţiei
imposibile de executat, nu poate pretinde
executarea obligaţiei de către creditor, iar
dacă creditorul a executat această
obligaţie, el trebuie să restituie tot ce a
primit. Dacă debitorul a executat parţial
obligaţia care ulterior a devenit
imposibilă, creditorul va fi ţinut să execute
obligaţia pînă cînd nu va obţine un profit
mai mare decît cel prevăzut.
În contractele unilaterale, riscul este
suportat de debitorul obligaţiei care este
imposibil de executat aici problema este
rezolvată relativ uşor. Exemplu: dacă
bunul aflat în depozit a pierit în mod
fortuit, depozitarul este liberat de obligaţia
de restituire.
10. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii
10.1. Gestiunea intereselor altei persoane
10.2. Plata lucrului nedatorat
10.3. Îmbogăţirea fără justă cauză
Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii
1. Gestiunea intereselor altei persoane.
2. Plata lucrului nedatorat.
3.Îmbogăţirea fară justă cauză.
1. Gestiunea intereselor altei persoane
(gestiunea de afaceri)
Definiţie.
Gestiunea de afaceri este faptul juridic
licit care constă
în aceea că o persoană numită gerant,
fără a fi primit o împutenicire, încheie
din proprie iniţiativă, aceste juridice
sau săvârşeşte actele materiale
necesare sau utile, iar în favoarea sau
interesul altei persoane, numită great.
Condiţiile gestiunii de afaceri:
a) să existe o gerare a intereselor altuia.
Acte juridice: plata unei datorii, actul
pentru efectuarea unor reparaţii,
chemarea unui medic, inscripţia unei
ipoteci, încheierea unui contract de
asigurare.În principiu, actele nu pot
depăşi sfera actelor de conservare
şi administrare. Se pot încheia acte de
dispoziţie asimilate actelor de
administrare,de exemplu, în cazul
mărfurilor perisabile. Fapte materiale:
descărcarea unor mărfuri, stingerea
unui incendiu,repararea unei conducte,
asistenţa medicală
în caz de accident , salvarea unui
animal.
b) actele şi faptele gerantului să
fie utile geratului. Trebuie să aibă
caracter patrimonial şi să
fie evitat pierderea unei valori
patrimoniale ori să
fi sporit valoarea unui bun.Utilitatea
gestiunii se apreciază
la momentul realizării sale.
c) actele de gestiune să fie săvârşite din
iniţiativa gerantului, în absenţa unui
mandate şi fără
ştirea geratului. Dacă există opoziţia
geratului, continuarea intervenţiei
gerantului în afacerile patrimoniale ale
geratului echivalează
cu o imixtiune ilegală
.d) actele şi faptele de gestiune să fie
făcute cu intenţia de a gera interesele
altuia
Nu este necesar ca actele şi faptele să
fie făcute în mod exclusiv în favoarea
geratului. Trebuie să existe intenţia de
a-l obliga pe gerat la restituirea
cheltuielilor făcute.
e) gerantul să aibă capacitatea de a
contracta, având în vedere că este pus
în situaţia încheierii unor acte juridice,
pe de-o parte,şi prin faptele material
săvârşite şi-ar putea agrava starea
patrimonială. Nu interesează
capacitatea geratului.
Efectele gestiunii de afaceri.
A. Raporturile dintre gerant şi gerat –
gestiunea intereselor altei persoane, de
şi faptul juridic este consecinţa
activităţii unei singure persoane
(gerantul) generează obligaţii
reciproce.
1. Obligaţiile gerantului:
a) obligaţia de a se îngriji de afacerile
altuia cu diligenţa unui bun proprietar
– art. 989 Cod civil.
Excepţie: art. 990 Cod civil – răspunde
numai pentru dol dacă fără intervenţia
sa, afacerea geratului s-ar fi putut
compromite;
b) obligaţia de a duce la bun sfârşit
afacerea începută sau de a o continua
până când geratul va fi în măsură şi va
avea mijloacele necesare să
se ocupe personal de interesele sale –
art. 987 Cod civil.Art. 998 Cod civil –
în cazul decesului geratului –
continuarea gestiunii până când
moştenitorii geratului vor putea lua
direcţiunea afacerii.
c) obligaţia de a da socoteală geratului
şi a-i preda tot ceea ce a primit în
temeiul gestiunii.
2. Obligaţiile geratului:
de a da gerantului toate cheltuielile
necesare şi utile pe care le-a făcut în
timpul gestiunii – art. 991 Cod civil.Nu
este obligat să-l remunereze pe gerant
pentru serviciile făcute, cu excepţia
cazului în care au fost efectuate în
virtutea profesiunii.
B. Raporturile dintre great şi terţi.
Dacă gestiunea a fost ratificată sau
este utilă, geratul este îndatorat să
execute toate obligaţiile contractate de
gerant, în numele geratului ori în nume
propriu, în interesul gestiunii, în
măsura in care nu au fost încă
executate.
C. Raporturile dintre gerant şi terţi:
a) dacă le-a adus la cunoştiinţă că
acţionează numai în contul geratului
şi gestiunea a fost ratificată sau este utilă
,nu are nici o obligaţie
23
.b) dacă s-a angajat personal, nu are nici o
obligaţie în mod direct şi nemijlocit de
toate obligaţiile asumate.
Plata nedatorată
Plata constă în executarea în natură a unei
obligaţii care are ca obiect o prestaţie
pozitivă. Orice plată presupune existenţa
unei datorii (art. 1092 Codcivil), iar ceea
ce s-a plătit fără a fi datorat trebuie
restituit.
Definiţie.
Plata nedatorată este faptul juridic licit
care constă î nexecutarea de către o
persoană, din eroare, a unei prestaţii la
care nu era obligată şi fără intenţia de a
plăti pentru altul.Creditorul este cel care a
plătit din eroare – solvens – art. 993 Cod
civil. Debitorul – accipiens – art. 992 Cod
civil – primeşte plata din eroare sau cu
ştiinţă
Condiţiile plăţii nedatorate:
a) existenţa unei plăţi – remiterea unei
sume de bani sau a unui bun. În literatura
se susţine că nu poate avea ca obiect
prestaţii de a face.
Considerăm greşită această soluţie.
Restrângerea plăţii nedatorate numai la
cazurile în care prestaţia are ca obiect
sume de bani ori bunuri are ca efect
extinderea artificial a domeniului de
aplicare a îmbogăţirii fără justă cauză
.Trebuie să existe intenţia solvensului de a
stinge o datorie.
b) datoria a cărei stingere s-a urmărit prin
plată să nu existe. Nu interesează dacă
datoria nu a existat niciodată sau a existat,
dar fusese stinsă
prin plată sau prin alt mod de stingere a
obligaţiilor. inexistenţa obligaţiei poate fi
şi relativă, cum este în situaţia în care
debitorul plăteşte din eroare unei alte
persoane decât creditorul său, ori în
situaţia în care creditorul primeşte plata de
la o altă persoană decât debitorul.
c) plata să fie f ăcută din eroare.Condiţia
erorii nu este cerută în următoarele cazuri:
- plata unei obligaţii sub condiţie
suspensivă, dacă aceea condiţie nu s-a
realizat
;- plata unei obligaţii care ulterior a fost
rezolvită
;- plata făcută în executarea unei obligaţii
nule;
- plata unei datorii făcută a doua oară de
către un debitor care după
ce a executat prestaţia datorată pierde
chitanţe doveditoare şi este ameninţat cu
urmărirea de către fostul său creditor.
După găsirea chitanţei ce dovedeşte prima
plată efectuată, cea de-a doua plată
figurează ca o plată nedatorată
.Plata sub imperiul dolului sau sub
imperiul violenţei produce aceleaşi efecte.
Efectele plăţii nedatorate.
Diferenţiere în funcţie de obiectul plăţii şi
de buna sau reaua-credinţă
a accipiensului.
A. Bunuri fungibile – restituirea sumei de
bani ori a bunurilor de gen primite, în
aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate.
 -accipiensul de rea-credinţă va plăti
dobânzi la suma primită din ziua plăţii ori
daune–interese pentru lipsa de folosinţă a
lucrurilor fungibile;
B. Bunuri certe – există obligaţia de
restituire în natură
a) accipiensul de bună-credinţă:- dacă a
înstrăinat bunul cu titlu oneros, va restitui
preţul pe care l-aprimit (art. 996 alin. 2
Cod civil);- dacă bunul a pierit ori a fost
deteriorat din cauză de forţă majoră ori caz
fortuit, este liberat de datorie (art. 995 alin.
2 Cod civil);
b) accipiensul de rea-credinţă:- dacă a
înstrăinat bunul – plăteşte valoarea
bunului din momentul introducerii
acţiunii;- dacă bunul a pierit în mod
fortuit, va plăti valoarea din momentul
introducerii acţiunii, cu excepţia cazului în
care va face dovada că ar fi pierit şi dacă
se afla la solvens (art. 995 Cod civil);- va
restitui fructele culese şi va plăti valoarea
celor neculese din ziua plăţii (art. 994 Cod
civil).Obligaţia solvensului – de a plăti
accipiensului, indiferent dacă acesta a fost
de bună ori de rea-credinţă, valoarea
cheltuielilor necesare şi utile făcute în
legătură cu bunul.
Cazuri în care nu se restituie plata
primită nedatorat:
- art. 993 alin. 2 Cod civil – când
creditorul, de bună-credinţă ,desfiinţează
titlul creanţei sale. Solvensul are acţiune
împotriva adevăratuluidebitor;
- plata făcută unui incapabil de a primi
plata
– datorită incapacităţii accipiensului, actul
plăţii este lovit de nulitate şi, în principiu,
nu are obligaţia de restituire. În
conformitate cu principiul ocrotirii
incapabilului, acţiunea se admite numai în
măsura în care plata a profitat
incapabilului (atunci când se dovedeşte
că bunurile ori banii primiţi au servit
pentru dobândirea unor bunuri sau
servicii,pentru achitarea unor datorii,
precum şi atunci când se găsesc în posesia
incapabilului);
- literatura juridică– actul nul pentru cauză
imorală gravă
Practica judiciară a făcut discuţii pe
marginea actelor de înstrăinare încheiate
în scopul stabilirii, menţinerii ori reluării
relaţiilor de concubinaj, considerând că
deşi un astfel de act este lovit de nulitate
absolută, nu s-ar pune problema restituirii
prestaţiilor efectuate în temeiul actului
nul, pentru că ar avea ca temei propria
turpitudine a reclamantului.
11. Contractul de vânzare-cumpărare
11.1. Noţiune şi caractere juridice
Definitia si caracterele generale ale
contractului
1. Definitie.In termenii
articolului 1294 Cod civil vanzarea-
cumpararea este o conventie
prin care doua parti se obliga iutre sine,
una a transmite celeilalte proprietatea
unui lucru si aceasta a plati celui dintai
pretul lui.
Va trebui deci sa definim vanzarea-
cumpararea ca find acel contract prin care
o persoana numita
vanzator transmitedreptul de proprietate
asupra unuia sau mai multor bunuri, ori un
alt drept, celeilate
parti, numita cumparator, in schimbul
unei sume de bani numita pret.
2. Caractere juridice
In mod traditional se admite ca vanzarea-
cumpararea are urmatoarele caractere:
sinalagmatic, consensual, cu titluoneros,
comutativ si translativ de
proprietate. Dintre acestea unele
sunt esentiale in sensul ca in lipsa lor se
schimba chiarnatura contractului, iar
altele sunt supletive.I. Caractere
esentiale.
a. Caracterul sinalagmatic
b. Un contract cu titlu oneros.
c. Contract transtatlv de proprietate.
II. Caractere supletive.
Acestea sunt caractere care sunt specifice
contractului de vanzarecumparare, fara
a fi de esenta acestui contract.
a. Caracterul comutativ.
b. Contract consensual. Vanzarea-
cumpararea face parte din categonia
contractelor care se incheie in mod
valabilprin simplul acord de vointa al
partilor, fara a fi nevoie de alte
formalitati.
Principiul consensualismului sufera in
ultimul timp o serie de limitari
legale bazate fie pe interesul
ocrotirii partilorcontractului, fie pe
interesul mai larg al statului de
controla anumite operatiuni juridice. In
astfel de situatii contractul nu mai este
valabil incheiat prin simplul acord de
vointe, ci este necesara si indeplinirea
unor conditii de forma.
11.2. Condiţiile esenţiale de validitate
11.2.1. Capacitatea părţilor contractante
11.2.2. Consimţământul (inclusiv
antecontractul de vânzare-cumpărare)
11.2.3. Obiectul contractului de vânzare-
cumpărare
24
 Capacitatea juridică necesară
persoanei;
 Consimţămîntul valabil. El trebuie să
fie dat cu intenţia de a produce efecte
juridice. Acesta nu trebuie să fie viciat.
Viciile care pot interveni sînt:
–Eroarea (nu are autor);
–Dol (eroare provocată): captaţie;
sugestie.
–Violenţa;
–Şantajul;
– Leziune. Exemplu: un bolnav are
nevoie urgent de un medicament pe care-l
are vecinul şi care la rîndul său costă 200
lei. Vecinul, folosindu-se de situaţie,
pune un preţ cu mult mai mare, de
exemplu 3000 lei.
Obiectul, care trebuie să fie:
– Determinat, adică trebuie să se
cunoască cu exactitate, reieşind din
prevederile contractuale;
– Licit, adică să fie în circuitul civil;
– Posibil, adică să poată fi obiect al
contractului. Exemplu: steroizii nu pot fi
obiect al contractului.
– Cauza. Este scopul pentru care părţile
încheie contractul. Aceasta trebuie să fie:
a)Licită, adică să nu aducă prejudicii
intereselor altei persoane;
b)Morală, adică să nu încalce limitele
moralităţii.
11.3. Efectele contractului de vânzare-
cumpărare
Prin efecte a unui contract se înţeleg
obligaţiile pe care acesta le creează în
sarcina părţilor contractului.
Obligaţiile vînzătorului
a) Transferul dreptului de proprietate
asupra bunului;
b) Garantarea de vicii ascunse,
materiale şi juridice (garanţia de
evicţiune).
Obligaţiile cumpărătorului
a) Transmiterea preţului conform
înţelegerii dintre părţi;
b) Preluarea bunului şi a dreptului de
proprietate a acestuia.
Predarea lucrului vîndut. Prin aceasta se
înţelege punerea bunului la dispoziţia
a cumpărătorului, astfel încît acesta să-l
aibă în posesie şi să-l poată folosi în
calitate de proprietar. Vînzătorul are şi
obligaţia accesorie de a conserva bunul
pînă la momentul predării către
cumpărător.
Momentul predării bunului. Este lăsat de
lege la aprecierea părţilor. Dacă părţile nu
au stipulat un termen atunci se vor aplica
dispoziţiile generale, ceea ce înseamnă că
aceasta se va face la cererea
cumpărătorului, într-un termen rezonabil .
Locul predării bunului. Dacă bunul este
individual determinat, predarea se va face
la locul unde se află bunul în momentul
încheierii contractului. Dacă acesta nu
este determinat, atunci va avea loc la
domiciliul sau sediul vînzătorului.
Dovada predării se face prin eliberarea
unei chitanţe din partea vînzătorului.
Cheltuieli de predare. Acestea revin
vînzătorului, iar cheltuielile de ridicare a
bunului sînt pe seama cumpărătorului,
dacă părţile nu s-au înţeles altfel. În caz
de neexecutare totală sau parţială a
obligaţiei de predare a bunului,
cumpărătorul poate invoca excepţia de
neexecutare, sau poate rezoluţiona
contractul.
Obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse
Viciile – reprezintă defecte sau defecţiuni
ale bunului care efectează substanţa,
făcînd să-i scadă utilitatea atît de mult
încît să nu poată fi folosit potrivit
destinaţiei sale.
Condiţiile viciilor:
1. Să existe la momentul încheierii
contractului;
2. Să fie ascunse, adică să nu poată fi
depistate la o examinare atentă a bunului.
3. Viciul să fie de o anumită gravitate,
adică să afecteze substanţa bunului care
să fie improprie folosirii.
Viciile se clasifică în:
1. Juridice (evicţiunea);
2. Materiale.
12. Condiţii generale ale dreptului de
moştenire
12.1. Aspecte generale
12.2. Capacitatea succesorală
12.3. Vocaţia la moştenire
12.4. Nedemnitatea succesorală
1. Capacitatea succesorală
Pentru ca o persoană să poată moşteni
trebuie să întrunească două condiţii, şi
anume, o condiţie pozitivă, aceea de a
avea capacitate succesorală, şi o condiţie
negativă, aceea de a nu fi nedemnă de a
moşteni. La aceste condiţii expres
prevăzute de lege, doctrina a mai adăugat
una, şi anume aceea a vocaţiei (chemării)
succesorale.
Capacitate succesorală – formă a
capacităţii juridice civile constînd în
aptitudinea unei persoane de a fi subiect al
drepturilor şi obligaţiilor pe care le
implică calitatea de moştenitor.
Capacitatea succesorală începe de la
naşterea persoanei fizice sau de la data
concepţiei (cînd este vorba de drepturile
sale), cu condiţia să se nască vie, şi
încetează odată cu decesul persoanei
respective sau la data stabilită prin
hotărîrea judecătorească de declarare a
morţii. Capacitatea succesorală se poate
pierde, în timpul vieţii, ca urmare a ivirii
cazurilor de nedemnitate succesorală.
Nedemnitate succesorală – sancţiune
civilă în virtutea căreia moştenitorul legal
care s-a făcut vinovat de o culpă gravă faţă
de defunct sau faţă de memoria acestuia
este decăzut, cu efect retroactiv, din
dreptul de a-l moşteni. Efectul sancţiunii
se extinde şi asupra descendenţilor
moştenitorului nedemn (care ar veni la
succesiune prin reprezentare).
Vocaţie succesorală – chemarea la
moştenire, în temeiul legii, a tuturor
moştenitorilor şi, împreună cu acestea, a
soţului supravieţuitor.
2. Persoanele care au capacitate
succesorală
Potrivit art. 1433 Cod civil, pot fi
moştenitori:
a) în cazul succesiunii testamentare –
persoanele care se aflau în viaţă la
momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi cele care au fost
concepute în timpul vieţii lui şi s-au născut
vii după decesul acestuia, indiferent de
faptul dacă sunt sau nu copiii lui, precum
şi persoanele juridice care au capacitate
juridică civilă la momentul deschiderii
succesiunii;
b) în cazul succesiunii legale –
persoanele care se aflau în viaţă la
momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea, precum şi copiii lui concepuţi
în timpul vieţii şi născuţi vii după decesul
acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală
testamentară, precum şi de capacitate
succesorală asupra patrimoniului
succesoral vacant.
Din conţinutul acestei norme rezultă că
orice persoană care există la momentul
deschiderii succesiunii are capacitate
succesorală, adică capacitatea de a
moşteni. Existenţa persoanei la momentul
deschiderii succesiunii va fi dovedită de
moştenitorul în cauză sau de către
succesorii săi, cînd el a decedat după
deschiderea succesiunii. Dovada
existenţei persoanei fizice se face cu actele
de stare civilă, iar în caz de deces al
moştenitorului care se afla în viaţă la
momentul deschiderii succesiunii, cu actul
de deces.
Persoana dispărută are capacitate
succesorală, fiind prezumată de lege în
viaţă. Capacitatea succesorală a persoanei
dispărute se desfiinţează retroactiv dacă se
constată că nu mai există la momentul
deschiderii succesiunii.
Au capacitate succesorală şi persoanele
concepute, dar nenăscute la momentul
deschiderii succesiunii. Copiii concepuţi
în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea
au capacitate succesorală dacă s-au născut
vii după decesul acestuia. Nu prezintă
importanţă cît timp a trăit copilul după
naştere.
3. Persoanele care nu au capacitate
succesorală
Nu au capacitate succesorală persoanele
juridice care nu existau la momentul
deschiderii succesiunii, precum şi
persoanele fizice predecedate. Partea din
moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei
predecedate va fi culeasă – în cadrul
25
moştenirii legale – de descendenţii săi în
condiţiile prevăzute pentru reprezentarea
succesorală.
Persoanele care nu au capacitate
succesorală. Nu au capacitate succesorală
persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi
persoanele juridice care nu sunt în fiinţă la
deschiderii data succesiunii, precum şi
comorienţii.
Comorienţii sunt două sau mai multe
persoane care au murit în aceeaşi
împrejurare şi în astfel de condiţii încît nu
se poate stabili dacă una a supravieţuit
alteia, ele fiind socotite ca au murit
deodată, şi între persoanele în cauză să
existe vocaţie succesorală reciprocă sau
unilaterală.
Sunt comorienţi şi persoanele declarate
moarte de către instanţa de judecată în
urma dispariţiei fără veste în aceleaşi
circumstanţe. În acest caz nu prezintă
importanţă momentul intrării în vigoare a
hotărîrii privind declararea morţii acestor
persoane (art. 1442 Cod civil).
Codecedaţii sunt două sau mai multe
persoane care au decedat în condiţii în care
este imposibil de stabilit dacă una a
supravieţuit celeilalte şi în care nu se poate
proba identitatea de cauză a morţii.
Codecedaţi sunt persoanele cu vocaţie
succesorală reciprocă sau unilaterală care
decedează în acelaşi timp (nu în aceeaşi
împrejurare) fără a se putea stabili ordinea
deceselor, prezumîndu-se că au decedat
concomitent. Astfel, sunt codecedaţi
persoanele care au decedat în aceeaşi zi şi
oră, dar nu şi în aceeaşi împrejurare (ex.
din cauza bolilor de care sufereau), iar
minutul morţii nu poate fi stabilit.
Exemple: când persoanele au decedat în
aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, din cauze
diferite (boală, accident etc.), iar minutul
morţii nu poate fi stabilit. Alt exemplu este
dispariţia a două sau mai multe persoane,
când nu se poate constata direct moartea
acestora şi este imposibil de dovedit că au
murit în aceeaşi împrejurare.
Persoanele sus-numite nu se moştenesc
reciproc, întrucît, nesupravieţuind una faţă
de alta nu au capacitate succesorală.
Moştenirea lăsată de fiecare comorient sau
codecedat va fi culeasă de moştenitorii lor
(art. 1441 Cod civil).
4. Nedemnitatea succesorală
Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală
constă în decăderea din dreptul de a
moşteni a succesorilor vinovaţi de
săvîrşirea unor fapte grave faţă de defunct
sau faţă de memoria acestuia.
Nedemnitatea succesorală are caracter de
pedeapsă civilă şi se bazează pe motive de
moralitate publică, neputîndu-se admite ca
o persoană vinovată de fapte grave faţă de
o alta să o moştenească.
13. Regulile generale ale devoluţiunii
legale a moştenirii
 13.1. Criteriul şi sfera persoanelor din
rândul cărora vor fi desemnaţi moştenitorii
Mostenirea legala -; o mostenire de
familie. Plecand de la vechiul deziderat al
conservarii bunurilor in familie, conform
caruia „oamenii trec, familia si
fundamentul sau material raman” , dreptul
succesoral roman atribuie mostenirea ab
intestat familiei defunctului, iar in caz de
vacanta succesorala -; statului.
Notiunea de familie are un inteles larg,
incluzand rudele de sange, sotii si afinii
(rudele prin alianta). Asa cum vom vedea,
legea cheama insa la mostenire doar pe
rudele defunctului si pe sotul
supravietuitor, nu si pe afinii acestuia.
Ginerele sau nora nu au vocatie la
mostenirea socrilor si nici invers. De
asemenea, cumnatii nu au vocatie
succesorala legala unii fata de altii, nici
copiii vitregi fata de parintii vitregi. In
ceea ce ii priveste pe concubini, cu toata
acceptarea treptata a unor efecte juridice
uniunii libere ca urmare a presiunii
realitatii , dreptul nostru actual, ca si
dreptul francez, nu le recunoaste nici o
vocatie succesorala legala .
Rudenia, conform dispozitiilor art. 45 C.
fam., „este legatura bazata pe descendenta
unei persoane dintr-o alta persoana sau pe
faptul ca mai multe persoane au un
ascendent comun. In primul caz rudenia
este in linie dreapta, iar in cel de a-l doilea
in linie colaterala. Rudenia in linie dreapta
poate fi ascendenta sau descendenta”.
Sfera persoanelor chemate la mostenire.
Daca toate rudele defunctului ar veni la
mostenirea acestuia, patrimoniul
succesoral s-ar pulveriza, ceea ce este
indezirabil. De acea, nu toate rudele
defunctului sunt chemate la mostenire.
Potrivit art. 659 C. civ., „succesiunile sunt
deferite copiilor si descendentilor
defunctului, ascendentilor si rudelor sale
colaterale…”. Rezulta asadar ca vocatie la
mostenirea legala a defunctului au rudele
in linie dreapta (care descind una din alta,
cum este cazul parintilor si copiilor) si
rudele in linie colaterala (care, fara a
descinde una din alta, au un ascendent
comun, cum este cazul fratilor si surorilor)
ale acestuia.
Rudenia in linie dreapta poate fi
ascendenta (parinti, bunici, strabunici etc.)
sau descendenta (fii, nepoti, stranepoti
etc.) -; art. 661-663 C. civ. si art.45 C. fam.
Gradul de rudenie cu defunctul joaca si el
un rol in stabilirea sferei rudelor chemate
de lege la mostenire. Asa cum rezulta din
dispozitiile art. 46 C. fam. si art. 662 si 663
C. civ., gradul de rudenie se stabileste
astfel:
-in linie dreapta, dupa numarul
generatiilor care separa pe defunct de
mostenitor, astfel incat, de exemplu, tatal
si fiul sunt rude de gradul intai, bunicul si
nepotul sunt rude de gradul doi,
strabunicul si stranepotul sunt rude de
gradul trei etc.;
-in linie colaterala, dupa numarul
generatiilor care separa pe defunct de
mostenitorii sai, urcand de la defunct la
ascendentul comun si coborand de la
acesta la cel chemat la mostenire, asa
incat, de exemplu, fratii sunt rude de
gradul doi, unchiul si nepotul de frate sunt
rude de gradul trei, iar verii primari sunt
rude de gradul patru etc.
Rudele in linie dreapta ale defunctului -;
atat ascendenta, cat si descendenta -; pot
mosteni la infinit, adica indiferent de
gradul lor, legile firii limitand insa
posibilitatea practica de a mosteni la
maximum gradele trei sau patru. In line
colaterala insa, posibilitatea de a mosteni
este limitata prin lege la gradul patru de
rudenie inclusiv (art. 676 C. civ. astfel
cum a fost modificat prin art. 4 al Legii
asuora impozitului progresiv pe
succesiuni din 1921, modificare mentinuta
in vigoare prin dispozitiile art. 6 din Legea
nr. 319/1944 pentru dreptul de mostenire
al sotului supravietuitor) .
Ordinea de preferinta a chemarii la
mostenire. Pentru a se evita faramitarea
excesiva a succesiunilor, legea a stabilit o
anumita ordine de preferinta in care rudele
defunctului sunt chemate la mostenirea
legala a acestuia.
Potrivit dispozitiilor art. 669-676 C. civ.,
rudele defunctului sunt ierarhizate in patru
clase de mostenitori, fiind chemate la
mostenire in aceasta ordine:
-clasa I -; clasa descendentilor in linie
dreapta, este alcatuita din copiii, nepotii,
stranepotii etc. defunctului, fara limita de
grad;
-clasa II -; clasa ascendentilor si
colateralilor privilegiati, cuprinde parintii
defunctului, fratii si surorile defunctului,
precum si pe descendentii fratilor si
surorilor pana la gradul al patrulea
inclusiv;
-clasa III -; clasa ascendentilor ordinari,
include pe bunicii, strabunicii, stra-
strabunicii etc. defunctului, fara limita de
grad;
-clasa IV -; clasa colateralilor ordinari,
cuprinde rudele in linie colaterala ale
defunctului pana la gradul patru inclusiv,
altele decat cele din clasa a doua, si
anume: unchii, matusile (fratii si surorile
parintilor), verii primari (copiii unchilor si
26
matusilor), fratii si surorile bunicilor
defunctului.
Conform dispozitiilor Legii nr.319/1944,
sotul supravietuitor al defunctului este
chemat la mostenire in concurs cu fiecare
clasa de mostenitori.
Chemarea rudelor si a sotului
supravietuitor in aceasta ordine la
mostenire se explica atat prin afectiunea
prezumata a defunctului fata de acestia,
cat si prin ideea existentei unei obligatii
morale si sociale a defunctului fata de cei
apropiati .
In cazul in care nu exista mostenitori in
grad succesibil in nici una din cele patru
clase si nu exista nici sot supravietuitor, iar
defunctul nu a dispus in mod valabil de
bunurile sale nici prin testament,
mostenirea este vacanta si se cuvine
statului in temeiul puterii sale suverane
(art. 680 C. civ.).
13.2. Principiile generale de stabilire a
persoanelor chemate efectiv la moştenire
şi excepţiile de la acestea
Enumerare. Clasele de mostenitori si
gradele de rudenie sunt mijloace tehnice-
juridice de stabilire a sferei persoanelor
chemate de lege la mostenire. Aceasta
sfera este insa si ea destul de extinsa, iar
legea nu doreste o faramitare excesiva a
succesiunilor. De aceea, dintre persoanele
cu vocatie legala, legea stabileste o
anumita ordine concreta de chemare la
mostenire pe baza a trei principii generale,
fiecare dintre acestea cunoscand unele
exceptii.
Principiile de stabilire a persoanelor
chemate efectiv la mostenire sunt
urmatoarele; principiul prioritatii clasei de
mostenitori in ordinea stabilita de lege
intre mostenitorii facand parte din clase
diferite (a); principiul proximitatii
gradului de rudenie intre mostenitorii din
aceeasi clasa (b) si principiul impartirii
mostenirii in parti egale (pe capete) intre
rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad
(c).
a) Principiul prioritatii clasei de
mostenitori in ordinea stabilita de lege
intre mostenitorii din clase diferite
Regula. Codul civil a impartit rudele
defunctului in patru clase de mostenitori,
chemandu-le la mostenire in ordinea
acestora. Astfel, daca exista mostenitori in
clasa intai care nu au renuntat la mostenire
si care nu sunt nedemni, acestia inlatura de
la succesiune pe mostenitorii din clasele
subsecvente. Mostenitorii din clasa a doua
vin la succesiune doar daca nu exista
mostenitori din clasa intai sau daca acestia
sunt renuntatori sau nedemni, cei din clasa
a treia doar daca nu sunt mostenitori din
primele doua clase si asa mai departe.
Cand exista mostenitori cu vocatie
succesorala din clase diferite, pentru
chemarea efectiva la mostenire esential
este criteriul ordinului clasei, iar nu acela
al gradului de rudenie cu defunctul. Asa,
de exemplu, nepotul de fiu al defunctului,
ruda de gradul doi, mostenitor facand
parte din clasa intai, inlatura de la
mostenire pe tatal defunctului, mostenitor
din clasa a doua, desi acesta din urma este
ruda de gradul intai.
Dupa un autor, uneori, este posibila
chemarea la mostenire a doua clase de
mostenitori in acelasi timp . Este dat ca
exemplu cazul exheredarii mostenitorilor
rezervatari dintr-o clasa prioritara
(descendentii sau parintii defunctului),
care vor beneficia de rezerva, neputand fi
exheredati in totalitate, in timp ce
mostenitorii din clasa chemata de lege
subsecvent la mostenire vor culege restul
succesiunii (cotitatea disponibila) in
calitatea lor de mostenitori legali ai
defunctului, iar nu de legatari. Acest punct
de vedere este discutabil intrucat pare a nu
tine seama de faptul ca instituirea de
legatari poate fi nu numai directa, ci si
implicita, ca rezultat al unei exheredari
fara instituire directa de legatari; conform
principiului „exclure, c’est disposer” sau
„exhéréder, c’est instituer”, mostenitorii
din clasa subsecventa vor mosteni ca
legatari, iar nu ca mostenitori legali,
succesiunea fiind in acest caz testamentara
(contine o rezerva si o cotitate
disponibila), iar nu legala . Asadar,
posibilitatea ca doua clase de mostenitori
sa vina in acelasi timp la succesiune ni se
pare exclusa.
Exceptia. Prin derogare de la aceasta
regula, conform dispozitiilor art. 1 din
Legea nr. 319/1944, sotul supravietuitor
vine la mostenire in concurs cu fiecare
clasa de mostenitori. El nici nu inlatura,
dar nici nu este inlaturat de la mostenire de
nici o clasa de mostenitori.
d) Principiul proximitatii gradului de
rudenie cu defunctul intre mostenitorii din
aceeasi clasa
Regula. Principiul prioritatii clasei de
mostenitori este completat de principiul
proximitatii gradului de rudenie, conform
caruia, in cadrul aceleiasi clase, rudele in
grad mai apropiat cu defunctul inlatura
rudele in grad mai indepartat. Asa, de
exemplu, fiul defunctului si nepotul de fiu
al defunctului sunt ambii mostenitori din
clasa intai, dar la mostenirea legala a
acestuia nu vor veni amandoi, ci doar fiul
defunctului, ruda de gradul intai, care
inlatura de la mostenire pe nepotul de fiu
al defunctului, ruda de gradul doi. Tot
astfel, unchiul defunctului, frate al unuia
dintre parintii acestuia, ruda de gradul trei,
inlatura de la mostenire pe varul primar al
defunctului, ruda de gradul patru, desi
ambii fac parte din clasa a patra de
mostenitori.
Exceptii. Principiul proximitatii gradului
de rudenie cu defunctul intre rudele din
aceeasi clasa de mostenitori cunoaste doua
exceptii:
- in clasa a doua de mostenitori, conform
dispozitiilor art. 671 si 673 C. civ., parintii
defunctului, rude de gradul intai, vin la
mostenire impreuna cu colateralii
privilegiati, care pot fi rude de gradul doi
(fratii defunctului), trei (nepotii de frate ai
defunctului) sau patru (stranepotii de frate
ai defunctului);
- reprezentarea succesorala, care permite
unei rude in grad mai indepartat cu
defunctul sa urce in locul si gradul unui
ascendent predecedat sa mosteneasca in
locul acestuia, constituie si ea o exceptie
de la regula mai sus mentionata .
e) Principiul impartirii mostenirii in parti
egale (pe capete) intre rudele din aceeasi
clasa si de acelasi grad
Regula. In cazul in care la mostenire vin
mai multi mostenitori din aceeasi clasa si
acelasi grad de rudenie cu defunctul,
mostenirea se imparte pe capete, adica in
atatea parti egale cati mostenitori sunt (art.
669, 670, 674 si 675 C. civ.). De exemplu,
daca la mostenire vin trei fii ai defunctului,
acestia vor imparti mostenirea in trei parti
egale, iar daca vin doi frati ai defunctului
acestia vor primi fiecare cate o jumatate
din mostenire.
Exceptia. De la acest principiu exista o
exceptie, si anume, cazul in care la
mostenirea defunctului sunt chemati frati
si surori care nu au aceeasi parinti, situatie
in care impartirea mostenirii se va face pe
linii, fratii consangvini (care au comun
doar tatal, mamele fiind diferite) si uterini
(care au comuna doar mama, tatii fiind
diferiti) culegand mostenirea fratelui lor
decedat doar pe linia (jumatatea)
parintelui comun (paterna sau materna,
dupa caz), pe care o impart intre ei in parti
egale, in functie de numarul fratilor ramasi
in viata in fiecare din aceste linii, numai
fratii buni cu defunctul (care au aceeasi
parinti) culegand mostenirea atat pe linie
paterna, cat si materna, deci mai mult
27
decat fiecare frate consagvin sau uterin in
parte (art.674 C. civ.) .
13.2.1. Principiul priorităţii clasei de
moştenitori în ordinea stabilită de lege
între
moştenitorii de clase diferite
13.2.2. Principiul proximităţii gradului de
rudenie cu defunctul între moştenitorii din
aceeaşi clasă
13.2.3. Principiul împărţirii moştenirii în
părţi egale (pe capete) între rudele din
aceeaşi
clasă şi de acelaşi grad
Principiile de stabilire a persoanelor
chemate efectiv la mostenire sunt
urmatoarele; principiul prioritatii clasei de
mostenitori in ordinea stabilita de lege
intre mostenitorii facand parte din clase
diferite (a); principiul proximitatii
gradului de rudenie intre mostenitorii din
aceeasi clasa (b) si principiul impartirii
mostenirii in parti egale (pe capete) intre
rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad
(c).
a) Principiul prioritatii clasei de
mostenitori in ordinea stabilita de lege
intre mostenitorii din clase diferite
Regula. Codul civil a impartit rudele
defunctului in patru clase de mostenitori,
chemandu-le la mostenire in ordinea
acestora. Astfel, daca exista mostenitori in
clasa intai care nu au renuntat la mostenire
si care nu sunt nedemni, acestia inlatura de
la succesiune pe mostenitorii din clasele
subsecvente. Mostenitorii din clasa a doua
vin la succesiune doar daca nu exista
mostenitori din clasa intai sau daca acestia
sunt renuntatori sau nedemni, cei din clasa
a treia doar daca nu sunt mostenitori din
primele doua clase si asa mai departe.
Cand exista mostenitori cu vocatie
succesorala din clase diferite, pentru
chemarea efectiva la mostenire esential
este criteriul ordinului clasei, iar nu acela
al gradului de rudenie cu defunctul. Asa,
de exemplu, nepotul de fiu al defunctului,
ruda de gradul doi, mostenitor facand
parte din clasa intai, inlatura de la
mostenire pe tatal defunctului, mostenitor
din clasa a doua, desi acesta din urma este
ruda de gradul intai.
Dupa un autor, uneori, este posibila
chemarea la mostenire a doua clase de
mostenitori in acelasi timp . Este dat ca
exemplu cazul exheredarii mostenitorilor
rezervatari dintr-o clasa prioritara
(descendentii sau parintii defunctului),
care vor beneficia de rezerva, neputand fi
exheredati in totalitate, in timp ce
mostenitorii din clasa chemata de lege
subsecvent la mostenire vor culege restul
succesiunii (cotitatea disponibila) in
calitatea lor de mostenitori legali ai
defunctului, iar nu de legatari. Acest punct
de vedere este discutabil intrucat pare a nu
tine seama de faptul ca instituirea de
legatari poate fi nu numai directa, ci si
implicita, ca rezultat al unei exheredari
fara instituire directa de legatari; conform
principiului „exclure, c’est disposer” sau
„exhéréder, c’est instituer”, mostenitorii
din clasa subsecventa vor mosteni ca
legatari, iar nu ca mostenitori legali,
succesiunea fiind in acest caz testamentara
(contine o rezerva si o cotitate
disponibila), iar nu legala . Asadar,
posibilitatea ca doua clase de mostenitori
sa vina in acelasi timp la succesiune ni se
pare exclusa.
Exceptia. Prin derogare de la aceasta
regula, conform dispozitiilor art. 1 din
Legea nr. 319/1944, sotul supravietuitor
vine la mostenire in concurs cu fiecare
clasa de mostenitori. El nici nu inlatura,
dar nici nu este inlaturat de la mostenire de
nici o clasa de mostenitori.
d) Principiul proximitatii gradului de
rudenie cu defunctul intre mostenitorii din
aceeasi clasa
Regula. Principiul prioritatii clasei de
mostenitori este completat de principiul
proximitatii gradului de rudenie, conform
caruia, in cadrul aceleiasi clase, rudele in
grad mai apropiat cu defunctul inlatura
rudele in grad mai indepartat. Asa, de
exemplu, fiul defunctului si nepotul de fiu
al defunctului sunt ambii mostenitori din
clasa intai, dar la mostenirea legala a
acestuia nu vor veni amandoi, ci doar fiul
defunctului, ruda de gradul intai, care
inlatura de la mostenire pe nepotul de fiu
al defunctului, ruda de gradul doi. Tot
astfel, unchiul defunctului, frate al unuia
dintre parintii acestuia, ruda de gradul trei,
inlatura de la mostenire pe varul primar al
defunctului, ruda de gradul patru, desi
ambii fac parte din clasa a patra de
mostenitori.
Exceptii. Principiul proximitatii gradului
de rudenie cu defunctul intre rudele din
aceeasi clasa de mostenitori cunoaste doua
exceptii:
- in clasa a doua de mostenitori, conform
dispozitiilor art. 671 si 673 C. civ., parintii
defunctului, rude de gradul intai, vin la
mostenire impreuna cu colateralii
privilegiati, care pot fi rude de gradul doi
(fratii defunctului), trei (nepotii de frate ai
defunctului) sau patru (stranepotii de frate
ai defunctului);
- reprezentarea succesorala, care permite
unei rude in grad mai indepartat cu
defunctul sa urce in locul si gradul unui
ascendent predecedat sa mosteneasca in
locul acestuia, constituie si ea o exceptie
de la regula mai sus mentionata .
e) Principiul impartirii mostenirii in parti
egale (pe capete) intre rudele din aceeasi
clasa si de acelasi grad
Regula. In cazul in care la mostenire vin
mai multi mostenitori din aceeasi clasa si
acelasi grad de rudenie cu defunctul,
mostenirea se imparte pe capete, adica in
atatea parti egale cati mostenitori sunt (art.
669, 670, 674 si 675 C. civ.). De exemplu,
daca la mostenire vin trei fii ai defunctului,
acestia vor imparti mostenirea in trei parti
egale, iar daca vin doi frati ai defunctului
acestia vor primi fiecare cate o jumatate
din mostenire.
Exceptia. De la acest principiu exista o
exceptie, si anume, cazul in care la
mostenirea defunctului sunt chemati frati
si surori care nu au aceeasi parinti, situatie
in care impartirea mostenirii se va face pe
linii, fratii consangvini (care au comun
doar tatal, mamele fiind diferite) si uterini
(care au comuna doar mama, tatii fiind
diferiti) culegand mostenirea fratelui lor
decedat doar pe linia (jumatatea)
parintelui comun (paterna sau materna,
dupa caz), pe care o impart intre ei in parti
egale, in functie de numarul fratilor ramasi
in viata in fiecare din aceste linii, numai
fratii buni cu defunctul (care au aceeasi
parinti) culegand mostenirea atat pe linie
paterna, cat si materna, deci mai mult
decat fiecare frate consagvin sau uterin in
parte (art.674 C. civ.) .
14. Testamentul
14.1. Definiţia şi felurile testamentelor
Testamentul - ca si act care sta la baza
transmisiunii testamentare a mostenirii -
este definit in art 1034 NCC ca fiind
"actul unilateral, personal si revocabil,
prin care o persoana, numita testator,
dispune, in una dintre formele cerute de
lege, pentru timpul cand nu va mai fi in
viata."
Pentru validitatea testamentului in general
se cer anumite condiţii de formă, fiind un
act juidic solemn. Din acest punct de
vedere există trei categorii de testamente:
- testamente ordinare sau obişnuite, care se
încheie în condiţii de normalitate :
testamentul
28
olograf, testamentul autentic;
- testamente privilegiate sau extraordinare,
care se închei în anumite împrejurări
excepţionale :
testamentul militarilor, testamentul făcut
în timp de boală contagioasă şi
testamentul
maritime;
- forme simplificate de testament, premise
special de legiutor, care privesc depozite
de bani
potrivit unor reglementări speciale sau
cele ale cetăţenilor români aflaţi în
străinătate.
1. Testamentele ordinare
1.1. Testamentul olograf
Testamentul olograf este testamentul scris
în întregime, datat şi semnat de testator cu
mâna
lui. Aceste cerinţe sunt de ad validitatem ,
lipsa oricăreia dintre cele trei condiţii va
duce la
nevalabilitatea testamentului, căci ele se
cer a fi îndeplinite cumulativ.
Testamentul olograf prezintă o serie de de
avantaje, cum ar fi cel al gratuităţii, al
simplicităţii şi al păstrării secretului
asupra existenţei şi conţinutul său. Poate fi
revocat oricând , fie prin redactarea unui
alt testament, fie prin distrugerea lui
materială făcută în mod voluntar de
testator.
In cazul în care testamentul prezintă
ştersături, adăugiri sau chiar modificări
dar făcute de mâna testatorului, fie cu
prilejul întocmirii acestuia, fie ulterior, s-a
apreciat ca testamentul rămâne valabil
chiar dacă adăugirile, ştersăturile nu sunt
semnate şi datate de către acesta cu
condiţia ca ele să fie simple corecturi sau
interpretări ale dispoziţiilor iniţiale. Dacă
însă este vorba de dispoziţii noi, sau se
înlătură unele dispoziţii anterioare care
duc la modificarea conţinutului
testamentului s-a considerat că este vorba
de un nou testament si trebuie scrise,
semnate si datate de mâna testatorului.
În legătura cu ipoteza când în cuprinsul
testamentului apare o scriitură străină se
impun unele precizări.
Astfel atunci când scrisul străin nu are
legătură cu conţinutul testamentului iar
adausurile nu fac corp comun cu acesta,
testamentul va fi valabil ca testament
olograf întrucât nu există indicii că sa adus
astfel vreo atingere libertăţii de voinţă a
testatorului, indiferent că acesta a
cunoscut sau nu existenta scriiturii străine.
Dacă scriitura interpusă în cuprinsul
testamentului are legătura cu conţinutul
acestuia trebuie făcută distincţia între două
situaţii:
- daca intervenţia din cuprinsul
testamentului de către terţ s-a făcut cu
ştiinţa acestuia, testamentul va fi nul
absolut căci nu a fost scris în întregime de
către testator;
- daca intervenţia terţului s-a realizat fără
ştiinţa testatorului testamentul va fi valabil
întrucât nu s-a încălcat libertatea de voinţă
a acestuia. Desigur însă cele scrise de către
terţ nu vor fi luate în considerare.
Din condiţia datării de mâna testatorului
se poate verifica dacă testatorul avea
capacitatea de a testa şi se va putea
determina care anume vor fi avute în
vedere tinând cont de regula potrivit căreia
mnifestarea ultimei voinţă a testatorului
produce efecte, revocând dispoziţiile
anterioare. Data trebuie indicată prin
precizarea zilei, lunii şi a anului când
testamentul a fost redactat, ea putând fi
scrisă în cifre sau în litere. Se considera că
este valabil precizată şi când se face numai
referire la o sărbătoare a cărei dată poate fi
cu certitudine stabilită (bunaoara Craciun
2ooo). Ora şi locul întocmirii
testamentului nu sunt necesare. În caz de
nevoie aceste elemente se vor putea
dovedi prin orice mijloc de probă.
Semnătura de pe testament atestă faptul
că autorul său recunoaşte că îi exprimă
voinţa şi îl
însuseşte ca atare şi de asemenea faptul că
actul a fost încheiat în formă definitivă.
Legea nu prevede condiţiile în care
trebuie executată semnătura. Se admite că
ea nu trebuie
neapărat să cuprindă numele si prenumele
testatorului, fiind suficientă semnătura sa
obişnuită prin care sa poata fi identificat.
Semnatura cu initiale este considerata
valabila daca testatorul semna in mod
obisnuit in acest fel. Semnatura trebuie sa
fie de mina. Nu se admite ca valabila
punerea parafei stampilei ori a sigiliului.
Se considera ca este nul testamentul care
in locul semnaturii are pus degetul
testatorului. Cei care in mod obisnuit
folosesc un pseudonim pot semna cu
acesta testamentul.
Semnatura de pe plicul in care a se afla
testamentul s-a considerat ca nu este
valabila caci intr-adevar cei interesati ar
putea introduce in el un act care sa nu
reprezinte vointa testatorului.
Nerespectarea acestor reguli duce în mod
logic la sancţiunea nulităţii absolute.
Forţa probantă a testamentului olograf
rezultă din caracterul său de înscris sub
semnătură privată, chiar dacă el este supus
formalităţilor pe care le-am văzut. In
această privinţă se face deosebire între
forţa probantă a scriiturii şi semnăturii pe
de o parte şi cea a datei testamentului pe
de altă parte.
Înainte de a fi executat, testamentul
olograf se va prezenta unui notar public
pentru a fi vizat spre neschimbare;
1.2. Testamentul autentic
Conform dispoziţiilor art. 1043 C.civ.,
testamentul autentic este acela care este
adeverit de
autoritatea anume investită în acest scop.
Autentificarea testamentelor este de
competenţa notarilor publici şi se
realizează în conformitate cu dispoziţiile
Legii nr.36/1995 privind notarii publici şi
activitatea notarială şi ale Regulamnetului
de punere în aplicarea Legii nr.36/1995
aprobat prin Ordinul nr.710/C/1995 al
ministrului justiţiei.
Testamentul autentic este avantajos,
deoarece un exemplar original se
păstrează în arhivă la biroul notarului
public, astfel încât nu poate fi sustras,
dosit sau distrus de persoanele interesate,
iar dacă a dispărut poate fi obţinut un
duplicat sau poate fi reconstituit în
condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, testatorul poate beneficia de
sfaturile şi îndrumările notarului , care
instrumentează testamentul, sporind în
acest fel securitatea dispoziţiilor
testamentare. Prezintă avantaj şi faptul că
în această formă pot testa şi persoanele
care nu ştiu să scrie şi să citească sau
persoanele care din cauza infirimităţii ori
din orice cause nu pot semna.
Dezavantajele testamentului autentic se
rezumă la faptul că este mai costisitor,
poate ajunge mai uşor la cunoştinţa unor
persoane fără ca testatorul să dorească
acest lucru datorită unei indiscreţii a
notarului şi necesită un oarecare efort
pentru îndeplinirea formalităţilor.
Testamentul autentic se instrumenetează
de către un singur notar, testatorul putând
însă solicita în temeiul dispoziţiilor art.63
din aceeaşi lege ca la semnarea
testamentului să fie prezenţi şi martori.
Testamentul se redactează în limba
română. Dar poate fi dictat de către
testator într-o limbă străină înţeles de
notar, urmând a fi tradus în limba română.
După redactarea în întregime a
testamentului, notarul public va proceda la
citirea acestuia, întrebând apoi pe testator
dacă a înţeles conţinutul acestuia şi dacă
exprimă întocmai voinţa sa.
29
Testamentul întocmit este aprobat de
notar prin autentificare, care se face printr-
o încheiere care pe lângă menţiunile
prevăzute la art.49 din Legea nr.35/1995,
va cuprinde constatarea că s-a luat
consimţământul testatorului şi că înscrisul
a fost semnat de testator, actul fiind
semnat şi parafat în final şi de notar.
Sancţiunea care intervine în cazul
nerespectării prevederilor legale prin
autentificarea testamentului este nulitatea
absolută. In privinţa menţiunilor făcute de
notar pe baza propriilor sale constatări în
temeiul atribuţiilor sale specifice,
testamentul autentic face credinţă până la
înscrierea în fals.
În privinţa declaraţiilor făcute de testator
sau a afirmaţiilor făcute de notar în afara
atribuţiilor sale legale şi a posibilităţilor
sale concrete de verificare, testamentul
autentic face credinţă doar până la proba
contrară.
2. Testamentele privilegiate
Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite
din tiparele vieţii curente, când testatorul
nu poate recurge la testamentul autentic
obişnuit, legea prevede posibilitatea de a
dispune prin anumite forme simplificate
de testamente, autentice, numite din
această cauză testamente privilegiate.
Forma olografă este singura care rămâne
fără îndoială şi în aceste situaţii la
dispoziţia testatorului.
2.1. Testamentul militarilor
Militarii aflaţi pe teritoriu străin în
misiune, sau prizonieri la inamic ori pe
teritoriul ţării într-o localitate asediată sau
într-un loc fără comunicaţie cu exteriorul
din cauza războiului pot testa potrivit art.
1047 C.civ. “în în faţa comandantului
unitãţii militare ori a celui care îl
înlocuieşte, dacã testatorul este militar
sau, fãrã a avea aceastã calitate, este
salariat ori presteazã servicii în cadrul
forţelor armate ale României şi nu se poate
adresa unui notar public”, dar este
obligatoriu ca testamentul sã se
întocmeascã în prezenţa a 2 martori.
2.2. Testamentul făcut în timp de boală
contagioasă
Persoanele aflate într-o localitate izolată
din cauza ciumei sau altei boli contagioase
pot testa în forma autentică simplificată în
faţa unui membru al consiliului local
asistat de doi martori (art.1047 C.civ.)
Această formă de testament îşi are
raţiunea doar în ipoteza în care în aceea
localitate nu există notar public sau dacă
acesta sunt în imposibilitate de a-şi
îndeplini atribuţiile.
 Dacă testamentul nu este datat , acesta
este nul datorită faptului că nu se poate
stabili dacă la momentul întocmirii sale
erau sau nu întrunite condiţiile
excepţionale prevăzute la art. 1047C.civ.
2.3. Testamentul maritim
Persoanele aflate la bordul navelor
maritime, care pot fi şi călători sau
membrii echipajului, sub pavilion
românesc în timpul unei călătorii pe mare
pot testa în faţa comandantului navei sau a
unui înlocuitor al său, asistat de ofiţerul
intendent de bord şi de doi martori.. dacă
testatorul este chiar unul dintre însărcinaţi
să înstrumnenteze autentificarea , locul
acestuia ca agent va fi luat de înlocuitorul
său în ordine ierarhică. Testamentul poate
fi încheiat în această formă doar pe timpul
călătoriei pe mare, iar nu şi atunci când
vasul este ancorat la tărm sau se apropie de
un tărm unde există agent diplomatic
roman.
Sub sancţiunea nulităţii, testamentul
maritime trebuie redactat în două
exemplare originale.
Dacă vasul pe care a fost întocmit
testamentul, intră într-un străin unde
există agent diplomatic roman, un
exemplar al testamentului se va preda
acestuia spre a fi trimis la notar public de
la domiciliul testatorului
2.4. Reguli comune aplicabile
testamentelor privilegiate
Sub sancţiunea nulităţii, testamentele
privilegiate trebuie să fie întocmite în
formă scrisă.
Ele trebuie să fie semnate de testator, de
agentul instrumentator şi de către martori,
iar dacă testatorul sau unul dintre martori
nu ştie sau nu poate să scrie se va face
menţiune despre acesta.(art. 1047 C.civ.)
Testamentul privilegiat devine caduc la 15
zile de la data când dispunatorul ar fi putut
să testeze în una din formele ordinare.
Termenul se suspendă dacă testatorul a
ajuns într-o stare în care nu îi este cu
putință să testeze
3. Alte forme testamentare
Evoluţia vietii economico-sociale a impus
legiuitorului solutii legislative si cu privire
la alte modalitati de a dispune pentru
cauza de moarte. In primul rand exista
reglementari speciale privitoare la
dispozitiile testamantare care au ca obiect
sume de bani depuse la CEC sau la alte
unitati bancare si apoi cu privire la
testamentele cetatenilor romani aflati in
strainatate.
3.1. Testamentul privind sumele de bani
depuse la CEC sau la alte unităţi bancare
Titularii depunerilor de sume de bani la
CEC au posibilitatea de a dispune de
aceste sume prin una din formele
testamentare ordinare sau privilegiate.
Legiuitorul a reglementat o formă
simplificată la care depunătorii pot
recurge, denumită clauza testamentara,
sau dispoziţie testamentara. Potrivit art.22
din Statutul CEC “Titularul depunerii are
dreptul sa indice CEC persoanele cărora
urmează să li se elibereze sumele depuse,
în caz de deces.
Depunerile asupra cărora nu s-au dat
dispoziţii testamentare se eliberează de
CEC moştenitorilor legali sau
testamentari”. O dispozitie pentru cauza
de moarte privind sumele depuse la CEC,
sub forma clauzei testamentare o poate da
numai titularul libretului, chiar dacă suma
a fost depusă pe numele sau de către altă
persoană.
Clauza testamentară este considerată în
doctrina ca fiind un legat cu titlu
particular, şi deci supusă regulilor de
validitate ale testamentului in general. Sub
aspectul formei clauza testamentară se
abate de la regulile testamentului olograf
căci nu trebuie să fie scrisă în întregime si
datată de mâna testatorului. Trebuie însă
să fie semnată de către acesta. Libretul
precum şi fişa de cont sunt completate de
către funcţionarul CEC, dar poartă
semnătura depunătorului. In cazul în care
dispunătorul are mai multe depuneri şi
doreşte să dispună pentru cauza de moarte
în acest mod va trebui să uzeze de clauza
testamentară pentru fiecare depunere in
parte. Până la moartea sa titularul
libretului are posibilitatea să adauge alte
sume sau să le retragă pe cele existente, în
tot sau în parte. Este vorba în acest din
urmă caz de o revocare parţială sau totală
a legatului. Revocarea legatului se poate
realiza atât prin anularea clauzei
testamentare cât şi printr-un alt testament,
ordinar sau privilegiat. Ca la orice forma
testamentara lipsa discernământului duce
la anularea actului. In măsura în care nu s-
a dispus pentru cauza de moarte, prin
clauza testamentară, de sumele depuse la
CEC, acestea se vor elibera moştenitorilor
legali sau testamentari, potrivit art.22 din
Statut, care işi vor dovedi calitatea de
moştenitor prin certificatul de moştenitor
eliberat de notar sau prin hotărârea
instanţei de judecată.
14.2. Caracterele juridice ale
testamentelor
Din analiza definitiei legale a tert. In reglementarea actuala aceasta
testamentului rezulta caracterele juridice
ale acestuia, elemente foarte importante
pentru practica notariala intrucat, in
ansamblul lor, fac din testament un act
juridic special, supus unor conditii de fond
si de forma specifice, derogatorii sub
multe aspecte de la dreptul comun.
30
Este un act juridic unilateral. Testamentul
este un act juridic intrucat presupune o
manifestare de vointa facuta in scopul de
a produce efecte juridice si este unilateral
intrucat presupune numai manifestarea de
vointa a autorului sau. Din acest punct de
vedere, testamentului ii sunt aplicabile si
precederile art 1324-1325 NCC care
reglementeaza actul juridic unilateral.
Fiind un act juridic, testamentul trebuie sa
indeplineasca toate conditiile de fond
cerute pentru valabilitatea actelor juridice.
In plus, in masura in care va contine unul
sau mai multe legate - si trebuie sa
recunoastem ca cea mai mare parte a
testamentelor contin cel putin un legat -
testamentul va trebui sa indeplineasca si
conditiile cerute de lege pentru liberalitati.
Manifestarea de vointa apta de a produce
efecte juridice este cea a testatorului, fara
a avea vreo importanta manifestarea de
vointa ulterioara a beneficiarilor
testamentului.
Este un act juridic personal. Aceasta
inseamna ca testamentul nu poate fi
intocmit decat de catre parte personal, fara
a se admite reprezentarea. Intelegem prin
aceasta ca testamentul nu se va putea
incheia prin intermediul unui mandatar, al
unui reprezentant legal sau al unui avocat.
Manifestarea de vointa trebuie sa fie
obligatoriu a partii, exprimata personal,
intr-una dintre formele prevazute de lege.
Caracterul personal al testamentului se
justifica prin importanta pe care acesta o
are precum si prin consecintele pe care le
implica. Astfel, avand in continutul sau
dispozitii de ultima vointa ale autorului, se
vrea ca acestea sa fie conforme cu vointa
interna a celui care incheie actul si sa
reprezinte exact ultimele sale dorinte. Ori,
pe de o parte, se presupune ca un
reprezentant poate, voit sau nu, sa altereze
vointa testatorului sau sa incheie actul
necunoscand in totalitate vointa acestuia si
, pe de alta parte, se poate presupune
deasemenea ca in intervalul de timp scurs
intre momentul acordarii puterii de
reprezentare si momentul incheierii
efective a unui testament dorintele
testatorului sa se modifice.
Este un act juridic individual. Aceasta este
o caracteristica ce rezulta atat din
caracterul personal al testamentului cat si
din prevederile art 1036 NCC. Astfel, este
interzis sub sanctiunea nulitatii absolute,
ca doua sau mai multe persoane sa-si
afirme dispozitiile de ultima vointa prin
acelasi act, indiferent daca testeaza una in
favoarea celeilalte sau in favoarea unui
interdictie poarta denumirea de "testament
reciproc", denumire care poate genera
anumite confuzii. Nu este vorba de
reciprocitatea dispozitiilor testamentare,
in sensul ca partile dispun una in favoarea
celeilalte , ci numai de existenta unor
dispozitii testamentare apartinand a doua
sau mai multe persoane si care sunt facute
prin intermediul aceluiasi act, a aceluiasi
inscris. Prin urmare, vor fi permise orice
dispozitii testamentare cu caracter de
reciprocitate, daca sunt facute prin acte
diferite. Nu va fi admisa, insa, sub nici un
motiv, incheierea unui singur act care sa
contina dispozitii testamentare ale mai
multor persoane, indiferent de beneficiarul
acestora. Sanctiunea nulitatii absolute
trebuie sa reprezinte un impediment
insurmontabil la autentificarea unui
asemenea testament, putand determina, in
cazul in care partile insista in solicitarea
lor, respingerea actului in conformitate cu
prevederile art 6 din legea 36/1995. Nu va
fi admis deasemenea nici ca temei al
transmisiunii mostenirii un testament
continand dispozitii de ultima vointa a
doua sau mai multe persoane manifestate
in cadrul aceluiasi act, indiferent daca
imbraca forma testamentului olograf,
autentic sau privilegiat.
Este un act revocabil. Caracterul revocabil
este de esenta testamentului. Autorul sau
poate, pana in ultima clipa a vietii sale, sa
modifice sau sa revoce testamentul pe
care l-a incheiat. O persoana poate, in
timpul vietii sale, sa intocmeasca , sa
modifice sau sa revoce, ori de cate ori
doreste, testamentul sau. Fiind un act
juridic unilateral, ale carui consecinte
juridice se vor produce abia in momentul
mortii persoanei, fara a avea deci nici o
implicatie asupra circuitului juridic atata
vreme cat testatorul este inca in viata,
revocarea testamentului nu poate
prejudicia pe nimeni si nu poate constitui
un abuz din partea celui care o face.
Revocarea testamentului reprezinta
deasemenei un act juridic unilateral,
implicand numai manifestarea de vointa a
testatorului si avand de indeplinit toate
conditiile de fond necesare pentru
valabilitatea oricarui act juridic . Orice
renuntare la dreptul de a revoca
testamentul, declararea acestuia ca
irevocabil precum si orice clauza sau
conventie avand ca obiect punerea
testatorului in imposibilitatea de a revoca
un testament vor fi lovite de nulitate
absoluta, norma incalcata avand caracter
imperativ. Impiedicarea unei persoane in
a-si revoca testamentul reprezinta ,
conform art 959 lit c NCC, unul dintre
motivele pentru care poate interveni
nedemnitatea judiciara. Normele legale
de care este guvernata revocarea
testamentului sunt cele ale art 1051-1053
NCC. Exista, cu toate acestea, o exceptie
de la caracterul revocabil al testamentului,
dar nu in privinta tuturor dispozitiilor
cuprinse in el, ci numai in privinta acelor
dispozitii testamentare prin care este
recunoscut un copil . Astfel, in temeiul art
416 alin 3 NCC, acea dispozitie
testamentara prin care este recunoscut un
copil este irevocabila.
Este un act de dispozitie. Aceasta juridice fiind legata numai de momentul
caracteristica este proprie testamentului deschiderii mostenirii, respectiv al
cel putin in privinta legatelor care sunt decesului persoanei . Pana la acest
acte juridice cu titlu gratuit, mai precis moment, avand in vedere lipsa efectelor
liberalitati, prin care se diminueaza un juridice, o persoana va putea oricand
patrimoniu si se imbogateste un altul, fara modifica sau revoca testamentul deja
primirea unui contraechivalent. In intocmit. Producerea efectelor
sustinerea tezei se poate aduce in primul testamentului dupa decesul testatorului
rand argumentul de text care foloseste este clar si expres prevazuta in ultima
termenul "dispune" susceptibil a fi inteles parte a art 1035 NCC care stabileste,
in primul rand prin componenta sa de "act principial , continutul testamentului, intr-o
de dispozitie" si in al doilea rand prin enumerare enuntiativa iar nu limitativa
componenta sa de "prevedere", "hotarare", incheiata cu sintagma "si alte dispozitii
"decizie". Recunoscand testamentului care produc efecte dupa decesul
aceasta caracteristica suntem obligati sa-l testatorului". Trebuie sa mai facem
tratam, in materia conditiilor pe care precizarea ca , datorita acestei
trebuie sa le indeplineasca referitor la caracteristici pe care o are, testamentul nu
consimtamant, capacitate si cauza va putea cuprinde clauze care sa fie
intocmai ca si pe toate celelalte acte de executate in timpul vietii testatorului.
dispozitie. Astfel, nu se vor admite dispozitii de tipul
" las averea mea legatarului, cu conditia ca
Este un act juridic solemn. Codul civil acesta sa ma intretina pe toate durata vietii
permite testatorului incheierea actului sau mele" , sau " las imobilul legatarului cu
numai in formele permise de lege. Este conditia ca acesta sa plateasca ratele
adevarat ca limitele legale sunt destul de aferente cumpararii acestuia incepand de
permisive, dand posibilitatea testatorului azi si pana la momentul achitarii
sa-si exprime vointa in diverse forme, in integrale". Asemenea clauze , chiar daca
functie de posibilitatile pe care le are si de sunt executate de legatar, in afara de
conditiile in care actioneaza. Este la fel de feptul ca se opun caracterului de act
adevarat ca exista si textul art 1050 NCC pentru cauza de moarte al testamentului,
referitor la conversia testamentului nul reprezinta conventii referitoare la o
pentru vicii de forma. Deducem deci ca mostenire nedeschisa inca, autorul
forma solemna, a carei nerespectare este promitand practic sa transfere drepturile
sanctionata cu nulitatea absoluta a actului, eventuale constand in mostenirea sa,
este prevazuta de lege in scopul de a apara nedeschisa inca, in schimbul
exprimarea vointei testatorului, iar nu in contraprestatiilor legatarului, efectuate
scopul de a-i restrange posibilitatile de inca din timpul vietii testatorului.
manifestare.
Este un act juridic pentru cauza de moarte.
Caracteristica pe care o discutam este
continuta in ultima parte a art. 1034 NCC,
folosindu-se expresia "pentru timpul cand
nu va mai fi in viata". Avem in vedere, in
analiza pe care o facem, momentul la care
testamentul isi va produce efectele,
respectiv data deschiderii mostenirii.
Aprecierea valabilitatii testamentului se
va face in functie de momentul incheierii
sale intrucat acesta este momentul in care
a fost exprimata vointa testatorului si, prin
urmare, toate conditiile de fond si de
forma necesare se vor analiza bazandu-ne
pe momentul intocmirii testamentului.
Efectele menifestarii de vointa se vor
produce insa numai dupa momentul
dechiderii mostenirii, transferurile
patrimoniale operand numai in acel
moment. Prin urmare, legaratii nu vor
avea nici un drept asupra bunurilor
cuprinse in testament atata vreme cat
testatorul este in viata, acesta pastrandu-si
integral toate drepturile sale asupra
bunurilor respective. Tocmai de aceea
instrainarea bunurilor cuprinse in
testament este considerata de art 1068 alin
2 NCC drept revocare voluntara a
legatului. Aceasta caracteristica a
testamentului se afla la baza caracterului
revocabil al acestuia, producerea efectelor
31