Facultatea de Teologie Ortodoxă „JUSTINIAN PATRIARHUL”

Universitatea din București

Curs de Teologie Morală

Anul III, semestrul I

Pr. prof. dr. Vasile RĂDUCĂ

BUCUREȘTI 2019
 1. Introducere

Creștinismul este compus din Revelația divină, credință, doctrină, cult și viață trăită
conform doctrinei, de aceea creștinul răsăritean se definește prin adorarea lui Dumnezeu și prin
comportamentul moral. Scopul = trăirea adevărurilor de credință ce favorizează integrarea în
lumea tainică a lui Dumnezeu şi dobândirea fericirii în Împărăția lui Dumnezeu (binele moral).

Hristos ne-a învățat cum să făptuim, cu trezvie, nu cum să gândim abstract. Grigorie de
Nyssa: Lucrările lui Dumnezeu trebuie imitate pe cât posibil de fiecare om... pe cele pe care
putem să le imităm. Pe cele pe care nu le putem imita, trebuie să le venerăm și să le respectăm.

OBIECTUL MORALEI

Obiectul moralei creștine îl constituie faptele omenești conștiente, libere și cu sens,

împreună cu toate împrejurările sau contextele care le influențează. Ca fapte sancționabile dpdv
moral, ele pot fi bune sau rele. Faptele lasă urmări morale indiferent dacă sunt comise sub
presiune/libere. Nălucirile din timpul somnului sunt imputabile. Nu putem susține că faptele
comise din rutină, sub stare de inconștiență, nu ar fi fapte morale.

ETIMOLOGIA

ἠθική < ἦθος (τό) = obicei, la Homer: τὰ ἤθεα = locuința oamenilor și a animalelor.
τὰ ἤθη reprezintă comportamentul care îți dă starea de bine. Seneca: philosophia
moralis (=sophrosyne).

Aristotel: virtuți etice (înțelepciunea, cumpătarea, curajul = mai practice, creează confort)
și virtuți noetice (capacitatea minții de a judeca abstract).

În NT: 1 Co. 15:33 Tovărășiile rele... Luca 1:9, ἦθος = datină comună; individuală,
națională.

Etica studiază modul de comportare individual și colectiv, precum și principiile

generale care reglementează modul de comportare.

Montesquieu, Enciclopedia: a) les moeurs, moravurile = formele determinate de

existență în funcție de spațiile umane specifice; b) la Morale = exigențele cerute de religie.

Etica filozofică preia sensul de moravuri, fără norme. Morala religioasă studiază noțiunile
de bine și rău, pe baza autorității religioase, care dă reguli.

Morala e disciplina teologică ce studiază faptele omenești așezate sub autoritatea voinței
lui Dumnezeu spre împlinirea scopului pentru care a fost omul creat. Ea prezintă normele după
care omul își orientează viața spre înfăptuirea binelui moral. Morala nu doar constată calitatea
faptelor prin raportare la exigențele revelației, ci vizează și împroprierea harului care
îmbunătăţeşte comportamentul moral.
 2. Morala ca disciplină teologică

Morala creştină este normativă, pentru că oferă modul sistematic de împlinire metodică
a voinței lui Dumnezeu potrivit modului de viață al lui Hristos, şi este teologică pentru că izvorul
ei principal e Revelația. Fundamentându-se pe Revelație și folosind instrumentarul laic
(contribuţiile moralei filozofice, de drept, umaniste), morala creștină îndreaptă omul spre
îndeplinirea binelui moral = fericirea în Împărăția lui Dumnezeu.

Ebr. malkuta = imperium (împărăție) și dominium (împărățire, exercitare a actului).

= basileia (în Rugăciunea domnească: Să se statornicească în noi modul Tău de

acționare).

Omul nu își poate găsi fericirea şi libertatea decât în sistemul, alcătuit din porunci, pentru
care a fost creat. Dumnezeu Se găsește în spatele poruncilor Sale.

Faptele omenești se vor împlini vizând totdeauna un altul (semen/Dumnezeu/sfinții),

respectând poruncile bazate pe Revelație, expuse de mințile iluminate de Dumnezeu.

Revelația = tot ceea ce a făptuit Dumnezeu pentru noi în istorie (cuvinte, fapte, imagini,
(Stăniloae)).

= Însuși Hristos, centrul, sublimul vieții umane, model, putere, garant Tatălui,
mijlocitor între om și Dumnezeu.

Celelalte sisteme morale au valoare câtă au în ele însele, subzistând separat de autorii lor.
În creștinism nu adopți doar învățătura, ci și pe Autorul ei, asumându-L (Ioan 6), prin unirea cu
Persoana vie a lui Hristos. Prin Imitatio Christi, creștinul Îl simte duhovnicește pe Hristos,
primind de la El sfaturile, puterea de a merge pe drumul dreptății, deci un mod de viață deplin și
optim.

Formele cultului divin particular și public, potrivit semnificaţiei lor morale, sunt
răspunsuri reverențioase către Hristos. Unirea omului prin har și Taine cu Dumnezeu îl
modelează spre a împlini mai ușor poruncile Lui.

3. Fundamentele moralei creștine

Între adaptaţionism şi fixism, adevărata morală creștină se situează deasupra lor,

deoarece:

a) Iisus Hristos aduce vestea cea bună a paternității dumnezeiești și a mântuirii. Esența
creștinismului se fundamentează pe iubirea Tatălui, manifestată la Întrupare. Hristos nu spune:
Iubiți-vă că așa trebuie! ci precum v-am iubit Eu!

b) Eșecul uman și biruința dumnezeiască s-au făcut evidente pe Cruce.

 c) Hristos înlătură nefericirea implacabilă de până la El prin înnoirea moralei.

d) Hristos se adresează direct și exclusiv omului, de unde caracterul personal(ist) al

moralei creștine. Prin schimbarea individuală se schimbă și societatea.

e) Hristos ne cere puritatea inimii, esențială pentru angajarea totală a creștinilor în iubirea
lui Dumnezeu, și lepădarea de zgura grijilor de zi cu zi, care fac imposibilă contemplarea Lui în
inima omului (nous) = oglinda dumnezeirii în noi.

f) Hristos anunță împărăția (/-rea) lui Dumnezeu și pocăința (metanoia = întoarcere).

g) Ni se cere iubirea față de aproapele, diferită de sentimentalismul ce Îl exclude pe

Hristos (filantropie necreștină). Iubirea de aproapele este destinată jertfirii de sine în cinstea lui
Hristos, nu e izvorâtă dintr-o o generozitate firească. În fiecare act trebuie să-L simțim pe
Hristos, pe fundalul sentimentului de iubire față de persoane cu care formez același trup christic.

Fundamentele moralei creștine = revelația dumnezeiască, exprimată în termenii rațiunii

umane, de unde și autoritatea ei dumnezeiască. Binele moral creștin este egal cu voința lui
Dumnezeu. Exigențele lui Dumnezeu se exprimă în poruncile Lui, căi către Dumnezeu, care se
impun conștiinței morale ca un imperativ absolut. Grigorie de Nyssa: Poruncile formează o
pecete imprimată în sufletul uman, pe baza cărora se va produce Învierea după moarte. Sf.
Vasile: Faptele/gândurile umane se imprimă în suflet ca pecetea în ceară.

4. Caracteristicile moralei

1) Revelată. Revelația depășește simpla informație și oferă omului accesul la

comunicarea cu Dumnezeu. Cuvântul și duhul lucrează împreună. Morala creștină nu înseamnă
doar educare religioasă, ci și creștere duhovnicească. Morala lui Hristos e mai mult decât morală.

2) Dinamică. Morala creștină utilizează cuceririle intelectuale ale științei. În plus, pentru
viața nouă, pentru noul ethos, ea utilizează harul, cultul creștin și Sfintele Taine. De asemenea,
virtuțile credința, nădejdea și dragostea se intercondiționează, ca într-un organism dinamic,
vizând unirea omului cu Dumnezeu.

3) Dialogală. Omul este ființă socială. Stăniloae: intenționalitate, care se realizează în

comuniune. Panaiotis Nellas: ζῷον θεούμενον = ființa care se îndumnezeiește. Omul își sporește
responsabilitatea în dialog cu lumea și cu Dumnezeu. Există un schimb de energie de la naștere,
pe care o dăm și ca produs (ca plus-valoare), nu ca reziduu.

Viața este un sistem deschis. Este important ce introducem în noi din acest inevitabil
dialog cu lumea. În relația-dialog divino-umană, Dumnezeu îl stimulează pe om, îl cheamă, îi
oferă harul și îi comunică mesajul. Când vede slava lui Dumnezeu, omul oferă: a) un răspuns
direct, ca în evanghelii sau ca răspunsul lui Saul, sau b) un răspuns indirect, obligatoriu, de
recunoaștere a valorilor create de Dumnezeu, concretizat în împlinirea cu responsabilitate a
datoriilor ce i-au fost încredințate și în cultivarea virtuților teologice, prin cultul divin.

4) Hristocentrică. Hristos ne plasează într-o nouă ontologie. Pavel: Dacă cineva este în
Hristos, este făptura cea nouă. v. și Ioan 6. Hristos ne cere să-L mâncăm, ca μυστήριον, ca
sacramentum. Hristos aduce o nouă ontologie, exprimată într-un nou ethos = în și prin tine se
vădesc în lume planurile lui Dumnezeu, de unde schimbarea omului însuși și a lumii întregi, și
eradicarea păcatului din ființa umană.

Omul nu plinește poruncile din frică sau pentru răsplată, ci din naturalitatea noii
ontologii, în cadrul căreia împlinirea poruncilor face parte din profilul vieții creștine.

5) Ecleziologică

6) Liturgică

7) Monahică

8) Socială = mod de mărturisire a lui Hristos în lume.

5. Morala creștină și alte morale

Morala creștină e religioasă, dar nu în sensul unui sistem moral fundamentat exterior pe
exigențele Revelației. Deși folosim reguli și citatele biblice aferente lor, mai important e că ne
hrănim duhovnicește din relația personală cu Dumnezeu, care vizează devenirea întru Hristos.

Morala creștină = ethosul în care suntem continuu în dialog cu Cineva. Ea se

fundamentează pe Binele suprem-Dumnezeu prezent în viața concretă a oamenilor. Diferă de
ethosul nostalgic al lui Platon, pentru care binele absolut, ca bine al cetății, este paralel cu lumea.
Diferă și de morala lui Aristotel, care însemna un progres absolut întru nimeni, individual,
dezlegat de comunitate. Nici Platon, nici Aristotel nu cunoșteau noțiunea de păcat.

Depășind nivelul religiilor statice primitive, cu o morală închisă bazată pe interdicții și

tabuuri, umanitatea nereligioasă a transformat conștiința umană în criteriu normativ absolut în
sine (J.J. Rousseau) și, dispărând sentimentul religios, apare morală laică (filozofică, umanistă
ș.a.), care, deși rupe contactul cu sursa ethosului religios, profită totuși, conștientă sau nu, de
acesta prin faptul că e precedată de el. Se ajunge astfel la un tip de morală în care normele sunt
izvorâte din sinea omului, care propune o desăvârșire umană ce Îl ignoră complet pe Dumnezeu.
Se ajunge astfel la un tip de morală-victimă a unor concepte, ca la Kant.

Morala umanistă antropocentrică este într-un anumit fel religioasă, pentru că apelează la
religie ca la o autoritate care o sancționează din exterior. Din contră, morala creștină este profund
pătrunsă de tot ceea ce înseamnă religie, prin faptul că Cuvântul lui Dumnezeu actualizează
harul/enegia Sa.

Viața religioasă ca răspuns

Spre deosebire de morala laică, în care omul e responsabil în fața unui principiu, în
morala creștină, responsabilitatea este capacitatea omului de a răspunde adecvat chemărilor lui
Dumnezeu-Tatăl prin Iisus Hristos, pe baza credinței și a iubirii. Prin virtuțile teologale ne
apropiem de Dumnezeu, care ni Se comunică. Cultul Bisericii modelează viața morală a Bisericii
sub forma unei convenții de reverențiozitate, pentru că la întâlnirea cu Dumnezeu din biserică nu
ne putem prezenta neglijent.

Viața morală ca responsabilitate față de lume

Ființa ce se aseamănă cu Dumnezeu prin modelul în care se comportă în lumea

înconjurătoare față de semeni, înfăptuiește dreptatea morală. Pentru că iubirea lui Dumnezeu
este atotprezentă, avem responsabilitatea supremă de a răspunde acestei iubiri oriunde în viața
noastră prin înfăptuirea dreptății morale, pe baza faptei morale integrate în dialogul dintre om și
Dumnezeu. Ecologia creștină presupune conștiința faptului că peste tot e Dumnezeu, pătrunde în
toată lumea. De aceea, în trupul lui Hristos nu mă pot comporta ca un mădular dereglat.

Ortodocșii se iubesc înainte de a se cunoaște (Rafail Noica), pentru că grija față de

aproapele e grija față de propria mântuire.

În creștinism, desăvârșirea de sine înseamnă mântuirea și fericirea în Împărăția lui

Dumnezeu (diferită de însingurarea eudaimonică, ca pătrundere într-o ființă nepersonală, cf.
Socrate), prin comuniunea cu o lume de persoane, la cel mai înalt nivel cu Dumnezeul cel viu,
care începe încă de aici.

6. Ordinea morală

Există o ordine a Universului incontestabilă, cu legi imutabile, în funcție de care au fost

stabilite diferite legi: ale naturii, ale Universului mare, ale Universului mic ș.a. În mod general,
sunt acceptate trei ordini: 1) fizică, 2) logică, 3) morală.

1) Ordinea fizică se referă la raporturile constante care există între fenomenele fizice din
lume, sub care se află ordinea biologică.

2) Ordinea logică se referă la actul de gândire sănătoasă bazată pe diferite principii

logice (al identității, al noncontradicției, al terțului exclus, al rațiunii suficiente). Dovada ordinii
logice constă în posibilitatea oamenilor de a se înțelege reciproc prin apelul la un limbaj logic
comun.

3) Ordinea morală se referă la normele, prescripțiile și legile care urmăresc înfăptuirea

binelui și evitarea răului individual sau public. Această ordine este absolut necesară omului... ca
om.

Funcția care garantează existența ordinii morale este conștiința morală (deus in nobis,
după Cicero, JJ Rousseau). Aceasta e responsabilă cu împărțirea faptelor în fapte moralmente
bune și moralmente rele în funcție de exigențele ordinii morale, asigurată de existența anumitor
norme/principii elaborate în trecut sau în prezent, în anumite împrejurări concrete. Ordinea
morală depinde în mod necesar de viața morală a oamenilor, pe care o și garantează.

În relațiile cu apropiații și cu Dumnezeu omul face efortul de a se conforma exigențelor

lor/Lui, ca să intre în ordinea celuilalt, fără de care nu se poate împlini ca persoană. Familia este
corespondentul palid a ceea ce reprezintă Sfânta Treime. Dumnezeu Însuși se raportează la noi în
datele vieții de familie. Au avut această intuiție stoicii, care au folosit termenul de οἴκησις pentru
a denumi relația cu zeul. Sf. Vasile cel Mare folosește συγγένεια = înrudire iar Sf. Grigorie de
Nyssa metafora scânteie divină. Se dezvoltă astfel conceptul de familiaritate cu Dumnezeu în
urma unui proces de familiarizare cu El, pe Care Îl percepe ca realitate personală, Care se
comportă cu solicitudine față de el.

Noțiunea de moralitate în creștinism presupune raportarea faptelor noastre conștiente,

libere și cu sens la voința, exprimată în legea morală, a unui Dumnezeu personal și la cerințele
Sale. Rezultatul raportării dă calificativul de faptă moralemente bună sau rea. Legea morală
pretinde săvârșirea binelui. În măsura în care atentez la atotputernicia divină și nu o recunosc,
atunci mă scot singur în afara ordinii morale impuse de El. Moralitatea este esențialmente legată
de persoana umană liberă și conștientă.

Ordinea morală constă în totalitatea faptelor morale, alături de consecințele lor.

Binele din punct de vedere creștin

Binele este valoarea morală fundamentală, văzută ca summum al tuturor formelor de bine,
referitoare la însușiri ale lucrurilor privite prin prisma plăcerii, a utilității sau a sensului pe care
acestea îl dau realității.

Prin bine înțelegem tot ceea ce corespunde aspirațiilor profunde omenești, dar și firii
umane și nevoilor ei. Această corespondență între dorință și obiectul dorit este determinată de
calitățile obiectului, nu de înclinațiile subiective ale persoanei. Binele veritabil se prezintă, sub
toate aspectele sale, valabil oriunde și pentru toți. Trebuie să respecte valoarea personalității
umane.
 Binele creștin a fost identificat cu sfințenia, cu Împărăția lui Dumnezeu (după Sf.
Nectarie), cu Dumnezeu Însuși. Binele, văzut nu ca o idee/abstracțiune/concept universal, ci ca o
realitate concretă și dimanică, se poate uni cu ființa umană, modelând-o. Binele nu trebuie căutat
în afara lumii, ca grecii din Antichitate, ci în interiorul nostru.

7. Porunca divină

Nu există vreun legământ la nivel uman (alianțe interstatale, inter-grupuri umane ș.a.)
care să nu presupună porunci. Cu atât mai mult în plan teandric, unde porunca este parte
constituentă a dialogului om-Dumnezeu, care îmi cere să mă acomodez firii și exigențelor Sale.
Morala creștină nu poate înseamna un fetiș încărcat cu propriile tale exigențe. Augustin, De
libero arbitrio, VI: “Legea lui Dumnezeu e expresia voinței și a ființei Sale, înscrisă în fiecare
inimă ca o chemare adresată de Dumnezeu tuturor.” Porunca reprezintă și expresia unui modus
vivendi, a cărei împlinire echivalează cu actul de lăudare a lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu și porunca lui Dumnezeu

În istoria poporului evreu, Dumnezeu mai întâi arată bunăvoința Sa, harul Său, anunțând
eliberarea din robia egipteană, apoi oferă lui Moise poruncile. Indicativul precedă
imperativul! Mântuirea o primim în dar, nu ca o consecință a împlinirii poruncii. Ascultarea față
de legământ reprezintă din partea poporului o recunoaștere a lui Dumnezeu ca mântuitor și o
recunoștință către El față de actul de eliberare. Separată de har, porunca nu mai susține dialogul
teandric, își pierde sensul profund și poate suferi deviații.

În fața poruncii afirmăm tipul de libertate pentru care optăm. Paradoxal, libertatea, darul
care mă menține în dialog cu El (ridicându-mă la un statul ontologic superior), se desăvârșește
numai în ascultare.

De reținut că primul care face oferta este Dumnezeu. Exigențele/poruncile Lui nu sunt
altceva decât daruri (exigente). Mai mult decât un mijloc de a dobândi și întreține dialogul,
porunca este modul cel mai adecvat, indicat de Dumnezeu Însuși, de a trăi în interiorul dialogului
cu El.

Avem datoria de a merge cu “vehiculul ordinar” (Pr. Stăniloae) ce ne duce în Împărăția

lui Dumnezeu. Să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu.

Porunca divină și faptele omenești

Porunca este criteriul obiectiv al faptelor omenești. Morala laică preferă conceptul de
corectitudine subiectivă, care constă în căutarea generoasă a ceea ce pare corect, drept, legal prin
sine însuși, neglijând poruncile obiective. Idealul desăvârșirii de sine, subiective, a “bunei
intenții” e fascinantă, dar falsifică morala constituită în dialog cu Dumnezeu. “Fur de la colectiv,
nu fac rău nimănui.” sau “Fumez, dar nu dăunez altora.”
 I. Nominalismul (Evul Mediu, sec. XIV-XIX) postula teza că entitățile individuale sunt
reale și că ele nu au corespondență într-o lume ideatică, nu sunt expresia unor realități
independente. Nominaliștii luau expresiile din Scriptură în importanța lor absolută, fără să se
întrebe: “Dar de ce să nu ucid, totuși?” sau “Cine a dat această poruncă?”. (Tomismul
reevaluează nominalismul.)

II. Raționalismul kantian (începând din XVIII) postulează imperativul categoric al

poruncii care se impune fără să te întrebi cui aparține acest imperativ.

Aceste curente au exagerat prin plusarea autorității absolute a poruncii, fundamentându-

se pe voința supremă a lui Dumnezeu și neglijând subiectul uman al acestei porunci, precum și
situațiile particulare sau puterile individuale ale fiecăruia. Porunca devenea periculoasă pentru un
om cuprins de teamă și văduvit de conlucrarea cu energiile necreate. Ascultarea oarbă de
poruncă îl va pune pe om în fața unui Dumnezeu surdo-mut și va face din el un subiect în stare
de umilință, nu de dialog.

Kant: legea reprezintă autoritatea universală abstractă care planează peste tot.
Abstracțiunile lui nu concordă cu realitatea persoanei concrete, ceea ce a dus la sărăcirea
moralității și la minimalizarea ei. Tot Kant socotea conștiința ca funcție logică prin care aplicăm
silogistic generalul la particular. În Răsărit, morala e personalistă mai degrabă decât abstractă, pe
temeiul chemării divine.

Legea divină doar fixează un minimum de cerințe: “Tu nu vei avea (sic) dumnezei
străini”, “Tu nu vei ucide”. Respectarea poruncii ne aduce și ne menține în normalitate.

Kant înțelegea expresia soll ca pe o forță impersonală, de o importanță capitală.

Ajungând sclav al acestei forțe impersonale, păcătosul face din ea propria lui lege, care nu mai
vine de la Dumnezeu, pentru că este ajustată minții lui, pe baza principiului: “Fă, din maxima ta,
legea universală pentru toată lumea”. Legea lui Kant nu duce la Dumnezeu, ci se interpune pe
traseul dintre om și Dumnezeu.

Noi, creștinii Îl urmăm pe Hristos și respectăm o morală a mântuirii, nu a desăvârșirii de sine,

pentru că am fost răscumpărați, în mod comunial, cu scumpul sânge al lui Hristos (1 Petru 1:19),
tinzând să fim desăvârșiți precum Tatăl nostru cel ceresc (Matei 5:48) și sfinți precum sfânt este
El (1 Petru 2:9).

8. Despre bine

Ca binele să fie cu adevărat bine, el trebuie să fie accesibil fiecărui om (individual) și

tuturor (comunitar) în același timp, fiind cauza unirii și a armoniei dintre ei.
 Nimeni nu este bun, decât numai unul Dumnezeu (Mt. 11:17) Grigorie de Nyssa:
Dumnezeu este bine înainte de toate; firea lui este bunătate.

Dumnezeu este atât în afara lumii, cât și în lume, în om, creat după chipul și în
perspectiva asemănării cu Dumnezeu (Geneză 1).

Existența omului, originat de actul creator al lui Dumnezeu, se află, după căderea
adamică, într-un proces de schimbare / devenire ontologică. Aşadar, viața ortodoxă nu e o goană
după colecționarea virtuților, ci după schimbarea ontologică a firii, în funcție de care vom învia
după moarte. Alături de schimbările de ordin fizic, biochimic, biologic omului i se cere și o
schimbare axiologică = principii, coordonate, valori. “Omul se schimbă în funcție de ceea ce
privește și de ceea ce iubește, putând deveni...” (Sf. Grigorie de Nyssa.)

În Biserică, valorile au o direcție eshatologică (ἄξια < ἄγω), către Împărăția lui
Dumnezeu, care se află oriunde sălășluiește Dumnezeu. Binele este și realitate eshatologică, și
starea de bine, ca simțire a împărățirii lui Dumnezeu concretizată în tine. Omul asumă acest bine
în măsura în care se con-formează/capătă formă (μορφή = modul de a acționa) după
rigorile/poruncile lui Dumnezeu, con-figurându-și un mod de a acționa în lume. În om universul
întreg capătă conștiința de a fi. De aceea, modul în care se schimbă omul determină modul
universului de existență.

Omul participă la Bunătatea lui Dumnezeu prin a) împărtășirea din bunătatea Lui,
datorită neîntreruptei Sale purtări de grijă, și prin b) asemănarea ek-statică cu Prototipul său.
Yannaras: Centrul de greutate al omului este în afara lui: în aproapele și în Dumnezeu.

Dumnezeu este, catafatic, ființă personală - ὁ ὤν - (Exod 11, cf. Platon) și iubire (1 Ioan
4:8). Apofatic, Dumnezeu transcende orice bine: Dacă Dumnezeu este, cele ce sunt nu există. Iar
dacă cele ce sunt există, Dumnezeu nu există (Gr. Palama). Binele nu este obiect (de cercetare),
ci realitate personală, astfel că doar prin comuniune personală se realizează cunoașterea Lui, prin
implicarea minții și a inimii. Cu cât participăm la iubirea lui Dumnezeu, cu atât Îl cunoaștem și Îl
recunoaștem. Cu cât Îl re-cunoaștem (epi-gnosis Ioan 17:3), cu atât Îl iubim mai mult, într-un
proces nelimitat, fără teoretizări, fără abstractizări.

Nimic nu e bine prin sine în afara lui Dumnezeu. Binele, creat de Dumnezeu, implică în
sine ideea de desăvârșire și depășire a realității, nu se reduce la calea de mijloc.

Una este împărtășirea pasivă de binele divin (regnul vegetal ș.a.), dar alta este
participarea directă (prin osteneală). Binele este cauza fericirii înțelese ca deplinătate absolută a
vieții.

Lumea poate fi un bun mijloc de cunoaștere a lui Dumnezeu și al omului, pentru că toate
erau bune foarte (Geneză 1:35), λίαν καλῶς. După cădere, universul rămâne afectat. Se naște
dorul și nostalgia după binele în care toate au fost create originar.
 Autoanalizându-se, omul înțelege originea sa divină, capătă o anumită cunoștință a
binelui și intuiește că normalitatea lui este aceea de a fi așezat în bine, numai în comuniune și cu
o inimă curată.

9. Recapitularea binelui în Persoana Mântuitorului Hristos

Arătarea deplină a lui Dumnezeu şi a binelui s-a făcut în mod culminant prin Fiul,
Logosul Întrupat, şi se păstrează în Biserică prin harul Sfântului Duh.

Mântuitorul a cuprins întreaga creaţie pe care a împropriat-o prin elementele

reprezentative ale lumii preluate din Fecioara Maria. Mântuitorul a cuprins în Sine firea umană
ca într-un cap, ca într-un nou început, dar nu în sens protestant. Tot ceea ce este bun în lume este
împropriat de Hristos ca o pârgă (capadoc.), plămadă a firii umane. În Hristos se arată omul cel
adevărat, noul Adam, care uneşte în sine cosmosul prin elementele asumate, sfințite, înnoite și
din nou oferite oamenilor prin Sfintele Taine. Împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos, omul
depăşeşte egoismul, conştient că este Hristos în el.

Hristos este desăvârşirea divină, întrupată în chiar viaţa omenească și vizibilă prin: a)
puritatea Sa, înțeleasă în sens negativ ca nepătimire și în sens pozitiv ca deținere a tuturor
virtuţilor şi a tot binele. Hristos nu a fost dominat de neliniştea păcatului sau de nevoia iertării:
„Cine Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 7, 47), Pilat a spus: „nu găsesc nici o vină în omul acesta.”
Mântuitorul este Sfântul prin excelență şi se identifică cu Binele suprem. b) Iubirea Sa, ca
generozitate absolută, neconstrânsă, descoperită plenar în Întrupare. c) Smerenia Sa, văzută ca
haină pe care o îmbracă pentru ca Persoana Lui să fie accesibilă. Smerenia este pecetea sfinţeniei
lui Hristos și condiţia comuniunii reale dintre semeni și a Mântuitorului cu toţi oamenii.

Binele se dovedeşte a fi realitate eficientă şi creatoare ce iradiază comuniune prin

împărtășirea oamenilor din Euharistie.

10. Răul

O cunoaștere abstractă a binelui în calitate de concept vădește carența

sentimentului de iubire, pentru că nu poți iubi un concept. Iubirea Binelui personal implică
urmarea Aceluia în care am constatat existența tuturor notelor caracteristice a ceea ce înțelegem
noi prin conceptul de bine. Preamărindu-L pe Dumnezeu în viața noastră, creștem în iubirea față
de bine și descoperim perpetuu noi modalitați de înțelegere a binelui și de împropriere a lui

Refuzul iubirii autentice și reale a Binelui ca realitate personală aduce răul, opus
Bunătății lui Dumnezeu și fără fundament ontologic. Numim rău acea lipsă care apare într-o
anumită realitate prin libera alegere a cuiva.
 Nu putem nega pur și simplu existența răului: τὸ κακόν, τὸ μὴ ὄν. Simpla absență a ceva
nu este echivalentă cu răul. Fer. Augustin: Răul este lipsa binelui care trebuia să fie prezent și
care, lipsind, afectează întregul.

Răul capătă existență acolo unde s-a renunțat la binele care trebuia să fie prezent. Sf.
Grigorie de Nyssa: Răul nu există de sine, în afara liberei alegeri a voinței. Deși neființă, răul
capătă existență reală pentru că în spatele ei există o persoană existentă ontologic. Răul este o
existență agresivă, o lipsă care ne doare, care creează suferință.

Răul metafizic (apostazia îngerilor) dă naștere răului fizic, ca o consecință a răului moral.
Satana este inventatorul răului, nu creatorul lui. Prin căderea omului din comuniunea firească cu
Dumnezeu, răul moral a pătruns în întreaga creație, devenind o realitate pozitivă, care se pune în
evidență.

Toate formele de rău din lume sunt cauzate de om. După Sf. Ap. Pavel: Întreaga natură
suferă și suspină din cauza căderii din Eden (Rm. 8:19-22). Știința arată că faptele noastre
produc consecințe în mediul apropiat, dar și în cel îndepărtat.

Toate formele de lipsă din toate palierele existenței ajung să apară firești, pentru că nici
noi nu știm cum era universul și natura înainte de păcat.

După André Robert, Mântuitorul nu neagă efortul omenirii de a se ameliora ontologic

prin știință, tehnologie, medicină ș.a., dar oferă ceva mai mult, putința de a deveni fii ai lui
Dumnezeu. Întruparea lui Hristos aduce un alt fel de eliberare de sub stăpânirea răului.

Nicolae Losski: răul metafizic este răul moral, rezidând în nerespectarea din partea
agentului a ierarhiei valorilor, precum și în iubirea de sine mai mare decât iubirea față de
Dumnezeu și de semeni. Indiciul esențial al căii greșite constă în desprinderea de Dumnezeu și în
izolarea față de celelalte ființe. Desprinderea de Dumnezeu, răul fundamental, conduce la
răul derivat.

Orice păcat, orice încălcare liberă și conștientă a voinței lui Dumnezeu, este o intrare în
anormalitate, cu urmări în fondul sufletesc uman cel mai intim. E greu să condamni doar păcatul,
separat de persoană. Paradoxal, anormalitatea ajunge să facă casă bună cu normalitatea,
rezultatul real fiind suferința.

Comiterea repetată a păcatelor aduce cu sine obișnuința cu răul, care ajunge să facă parte
naturală din noi. Viciul e activitatea continuă și statornică prin care săvârșim răul, pe baza
voinței păcătoase, care ajunge executanta oarbă a păcatului. Viciul e cea mai nefericită formă de
egoism, atentând la desființarea omului ca persoană.

Patima e starea de spirit a cuiva obișnuit cu hrănirea imaginativă, anticipată, mentală, cu

păcatul necomis. Patima e o mișcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire nerațională, fie
spre o ură irațională, potrivit Sf. Maxim.
 Părinții recomandau paza minții și disciplinarea gândurilor. Sf. Ioan Sinaitul sau Scărarul
avertizează că pentru călugăr, cea mai mare patimă este lăcomia, iar pentru laici iubirea de
arginți. Slava deșartă, vindecabilă prin smerenie.

Lupta cu răul fizic trebuie să înceapă de la lupta cu răul moral, lipindu-te de Cel ce este
Binele suprem sau prin hrănirea cu El în Sfânta Euharistie.

În NT găsim conceptul de sine în formularea lepădarea de sine. Prin iubirea de sine

înțelegem iubirea față de etajul inferior al ființei umane, care ține de animalitatea excitată
(Berdiaev). Forma sa de ființare e dezorganizarea totală, asociată cu dorința de dominare și de
satisfacere a plăcerii.

Eu < supraeul = societatea, care poate impune / strâmba nivelul personal al omului.

În măsura în care conștientizezi că ești mai mult decât animalitatea excitată, urmează să
sublimezi aceste realități inferioare din noi, și să le faci să funcționeze potrivit aspirațiilor pe care
le ai. Dacă aspiri la unirea cu Dumnezeu, atunci pui toată ființa ta în perspectiva a ceea ce
iubești.

TEOLOGIA MORALĂ

În calitate de Religie adevărată, creştinismul presupune Revelaţie, credinţă, doctrină, dar

presupune şi o viaţă trăită conform credinţei şi doctrinei.

De-a lungul istoriei, creştinismul şi-a dezvoltat o doctrină, un sistem de învăţături teoretice
cu privire la Dumnezeu, la om, şi vocaţia acestuia, plecând întotdeauna de la Revelaţie.1 Astfel
au apărut dogmele, care au dat naştere, la rândul lor, la disciplinele teologice.

Mintea umană descreştinizată nu mai percepe Revelaţia. Creştinismul nu s-a limitat la

elaborarea unui sistem, la a face o doctrină, ci s-a interesat de modul de viaţă pus în slujba
doctrinelor şi credinţelor revelate şi formulate de Biserică. Învăţătura Bisericii presupune un mod
de trăire; altfel am avea de-a face cu o ideologie, la care ne supunem sau nu, fără consecinţe.
Învăţătura Bisericii este un produs cerebral, dar fundamentat pe trăirea adevărului revelat,
presupune trăirea.

Nu toate adevărurile de credinţă pot fi trăite la fel de toţi oamenii. Există anumite grade
date de sistemul adevărurilor de credinţă şi de posibilităţile fiecăruia dintre noi.

Sf. Grigorie de Nyssa („Tratat despre desăvârşire”) spune că „energiile bune ale lui
Dumnezeu trebuie imitate în viaţă pe cât posibil. (Ex. pilda talanţilor) Dintre acestea imităm câte

1
Blaga afirmă că după cădere, taina creşte mai mult pentru om. Poate este un interes pentru mistica orientală; poate
că are loc o repăgânizare a lumii, proces ce corespunde minţii naturale o omului.
putem; faţă de cele pe care firea omului nu le poate imita trebuie să avem respect şi să ne
închinăm lor.”

Blaga vorbeşte despre om ca „fiinţă plasată între mister şi revelare”.

Nu putem imita opera de răscumpărare, naşterea fără păcat, etc. Faţă de ele noi ne închinăm
şi le respectăm. Căci cu cât cunoaştem mai mult, cu atât rămâne un infinit necunoscut, ce trebuie
respectat.

Preocuparea Teologiei Morale vizează tocmai modul de trăire al adevărului de credinţă.

Aceste norme pe care le impune trebuie văzute ca jaloane ce ne păstrează comportamentul între
nişte limite, în afara cărora ne pierdem; păcatul părinţilor. Aceste porniri nu sunt atentate la
libertatea noastră ci moduri în care libertatea capătă o direcţie. Independenţa omului va fi legată
de ceea ce este firesc.

Mântuirea are două aspecte:

 Obiectivă: tot ce a înfăptuit Dumnezeu, mai ales prin Hristos, pentru mântuirea
oamenilor.
 Subiectivă: modul în care ne împropriem roadele mântuirii obiective – posibilitate prin
credinţă şi fapte bune – obiectul moralei creştine

Obiectul moralei creştine – faptele omeneşti. Morala evaluează faptele omului în funcţie de
relaţia cu voia lui Dumnezeu. Ea prescrie şi norme în funcţie de care fapta omului trebuie să
capete o perspectivă conform cu Revelaţia, nu cu raţiunea. Căci caracterul (i)moral al faptelor e
dat tocmai de relaţia / lipsa relaţiei cu voinţa lui Dumnezeu.

Kant spunea că norma în care ne orientăm viaţa trebuie să fie universală.

Norma obiectivă e voinţa lui Dumnezeu, care devine astfel criteriu de apreciere al
moralităţii faptelor.

Trebuie precizat, apoi, că obiectul moralei nu îl constituie numai faptele bune, ci şi faptele
moralmente rele, fără a face totuşi din ele preocuparea primă a moralei. Părinţii nu au în
spiritualitatea ortodoxă tratate de demonologie; există doar puţine tratate de acest fel în literatura
teologică contemporană (în Occident abundă astfel de tratate).2 Studierea răului nu a fost deci o
preocupare expresă.

Etimologia

Disciplina se numeşte Morală Creştină. În limba greacă nu există cuvântul morală, ci

cuvântul etică. Dar prin cuvântul etică, grecii înţelegeau ceea ce înţelegem noi prin morală. În
manualele noastre de morală se insistă pe o diferenţă artificială între morală şi etică (Atanasie
Mironescu este cel ce face pentru prima dată această diferenţă).
2
De citit Mihail Bulgakov, Maestrul şi margareta
 Adjectivul latinesc moralis, -i = ceea ce este conform cu comportamentul.

Grecescul τὸ ἔθος = obicei = τὸ ἠθος – ἠθικι = etică

Morala se fundamentează pe obicei dar obiceiul nu este întotdeauna moral.

τὸ ἠθος - obicei împropriat printr-o anumită metodă, comportament ( mai mult decât
obiceiul )

ἠθικι – folosit pentru prima dată de Aristotel – disciplină ce studiază comportamentul

uman.

τὸ ἠθος –τά ήθεα = locuinţa oamenilor şi a animalelor (locul în care avem siguranţă şi
linişte) – sec. al IX- lea – Homer

Aristotel va scrie câteva tratate de etică.

În Noul Testament nu apare prea des. τὰ ἡθεα 1 Co 15:33 „tovărăşiile rele strică obiceiurile
bune”; Lc 1:9 κατα τό εθος – după obiceiul; Lc 22:39 „după obicei în muntele măslinilor”; FA
6:14 etos – datină naţională.

S-au făcut diferenţe între morală şi etică, dar în cele din urmă înseamnă acelaşi lucru.
Pentru filosofi, etica era mai folositoare pentru abstractizarea principiilor generale ale
comportamentului uman prescris de filozofie. Etica apare ca o disciplină care nu era normativă
deoarece se fundamentează pe mintea omului. Se prezintă ca o disciplină independentă şi mai
obiectivă decât morala.

Morala este legată de un grup social, de un sistem religios. A fost înţeleasă ca disciplină
care prescrie norme de urmat, mai mult sau mai puţin obligatorii. A fost abordată de sistemele
religioase pentru că avea acest caracter practic.

Distincţia aceasta apare în secolul al-XIX-lea şi în spaţiul creştin, protestanţii preferând

termenul de etică iar ortodocşii şi romano-catolicii cel de morală.

În latină avem cuvântul: mos, moris şi adjectivul moralis, -e, care defineşte
comportamentul.

Cel care foloseşte pentru prima dată termenul de morală este Seneca: Philosophia Moralis.
El exprimă astfel punctul de vedere al lui Aristotel referitor la „înţelepciunea practică”. Iar
obiectul acestei înţelepciuni a devenit morala.

Deşi pentru noi morala şi etica sunt sinonime, cursul se va numi morală creştină pentru că
vorbim o limbă latină şi pentru că, în limbajul nostru curent, etica desemnează principiile
abstracte ale moralităţii, iar morala are un caracter practic.
 Obiectul Moralei

Îl constituie faptele omeneşti. Acestea sunt studiate şi de alte discipline: dreptul, sociologia,
istoria, etnologia, economia politică, antropologia, etc.

Diferenţa între morală sau modalitatea în care faptele morale devin obiectul ei şi modul
cum sunt tratate în celelalte discipline, constă în faptul că morala ia în considerare faptele
omeneşti conştiente şi libere, faptele care implică persoana. Instinctele, actele inconştiente,
reflexele, automatismele, par a nu fi obiecte ale moralei. Însă acestea sunt tot forme de
manifestare a personalităţii, ele putând fi controlate de nivelul superior al omului, deci pot deveni
fapte responsabile, neputându-le exclude din obiectul moralei. Dacă gândim instinctele în
interiorul unei psihologii animalice, atunci putem accepta că nu sunt obiectul moralei.

Sunt excluse faptele responsbile săvârşite din frică sau din constrângere. În istoria
creştinismului, unii creştini au preferat să moară, dar alţii au cedat în persecuţii şi Biserica i-a
înţeles. Există limite la care unii nu pot rezista. Însă, omul are posibilitatea de a ajunge spiritual
până şi-n trup şi carnal până şi-n suflet.

Metode de cercetatare

Morala are metodele de cercetare ale celorlalte ştiinţe noologice: observaţia, analiza,
sinteza, informaţia, inducţia, verificarea, experienţa (experierea fiecăruia în parte a datului
revelat).

Conţinutul şi mesajul moralei nu este determinat exclusiv de rezultatul metodelor, ci de

revelaţia lui Dumnezeu. Morala nu se mulţumeşte numai cu descrierea, explicarea şi analiza
fenomenelor, ci le raportează la anumite valori.

De exemplu, în Drept unul din criterii este obiceiul pământului. În morală nu e aşa: nu
majoritatea constituie criteriul, modelul, ci elitele. Important nu e constatarea sociologică a ceea
ce constituie majoritatea, ci mesajul lui Dumnezeu şi elitele ce se ghidează după el.

Morala apreciază faptele, vorbele şi gândurile noastre şi le raportează la Dumnezeu Însuşi.

Ea nu se mulţumeşte să constate calitatea faptelor omului prin raportarea la voinţa dumnezeiască,
ci vrea să dea calitate şi perspectivă faptelor trecute, prezente şi chiar viitoare. Ea vrea să dea o
anumită orientare conduitei omului, în funcţie de normele la care se raportează toate formele de
manifestare a personalităţii omului.

Morala este disciplina care:

1.stabileşte şi prezintă în mod sistematic şi critic normele după care omul trebuie să-şi
orienteze viaţa;
 2.prezintă sistematic modalităţile prin care omul reuşeşte, în funcţie de normele şi valorile
respective, să înfăptuiască binele moral.

Bibliografie: Mihai Ralea: Actul reflex uman: stimul-aşteptare-reflex (reacţii); Actul reflex
animal: stimul-reflex

MORALA CA DISCIPLINĂ TEOLOGICĂ

Există multe sisteme morale sau etice. Morala Creştină nu se fundamentează exclusiv pe
Raţiune, ci pe Revelaţia Divină.

În romano-catolicism, până la Conciliul II Vatican, morala se baza doar pe raţiune

(perspectivă preluată de Alexandru Mironescu în primul manual de morală românesc).

Deşi pentru realizarea obiectivului ei morala primeşte aportul celorlalte discipline teologice
sau al altor domenii, fundamentul tuturor aprecierilor, al tuturor perspectivelor se găseşte în
Revelaţie.

Fundamentându-se pe Revelaţie şi utilizând întregul instrumental pus la dispoziţie de

celelalte discipline, morala vrea să orienteze comportamentul final spre scopul final al omului –
dobândirea fericirii în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se poate dobândi doar iubindu-l pe
celălalt. Nu poate fi comparată cu fericirea de pe pământ. Eudemonia = bunăstarea, confortul
pe care-l avem. Celelalte sisteme de morală au scopuri momentane: o fericire nelegată de
eternitate.

Goana omului contemporan după o fericire trecătoare de pe acest pământ, nu ne

mulţumeşte ca şi creştini. Astăzi oamenii doresc să fie nemuritori dar nu-i interesează prin ce
formă. Aşa susţin reîncarnarea, una din formulele cu care intelectualul de astăzi e cel mai
mulţumit. Nu contează în ce te întrupezi (om sau plantă sau animal), important e să dăinuim. De
aceea şi goana teribilă după clonare. De aceea oamenii din antichitate, după ce au gândit acestea,
au ajuns la reîncarnare.

Starea de îndumnezeire, idealul moralei creştine, se identifică cu asigurarea nemuririi în

Împărăţia lui Dumnezeu, la care suntem iniţiaţi şi ajutaţi continuu de Dumnezeu.

MORALA CREŞTINĂ este disciplina teologică care, pe baza Revelaţiei dumnezeieşti,

transmisă prin Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie şi propovăduită de Biserică, înfăţişează în mod
sistematic normele după care trebuie să se conducă omul spre a ajunge la scopul său final:
BINELE SUPREM, adică fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, idealul moralei sociale îl constituie doar armonizarea omului cu societatea.
În lumea antică idealul omului era legat respectarea legii, de ordinea din societate.
 Să nu avem impresia că Împărăţia lui Dumnezeu este departe. Obiectivul Teologiei Morale
nu este simpla conformare la unele principii sau norme, ci dobândirea fericirii dumnezeieşti.
Acest obiectiv trebuie ales şi urmărit de-a lungul întregii vieţi pe pământ şi în perspectiva vieţii
viitoare. În acest efort nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu. Fericirea poate fi strict personală dar
poate să primească, totodată, şi o largă dimensiune comunitară. Pe de o parte în perspectiva
dobândirii fericirii pot trăi în armonie cu confraţii (şi aceasta cere morala), iar pe de altă parte
aceasta îmi asigură comuniunea cu sfinţii. Căci cultivarea comuniunii cu cei de aici asigură
comuniunea sfinţilor, prin iubire.

Prin IUBIRE, caracteristică lui Dumnezeu şi omului, putem comunica cu sfinţii, cu

semenii, în aceeaşi fericire. Lumea modernă izolează omul, chiar dacă zilnic om cu om se poate
întâlni sau călca în picioare pe stradă, în tramvai, în Biserică. Creştinismul propune comuniunea
între semeni. Mai avem timp de acest lucru?

„Mult am dorit să mănânc Paştile acesta cu voi”, a spus Mântuitorul. Individualismul este
una dintre metehnele lumii contemporane. Izolaţionismul adus de societatea modernă distruge
individualitatea. Majoritatea bolilor psihice sunt din cauza lipsei de comunicare dintre oameni şi
din cauza stresului. Omul nu este făcut pentru această formă. În Biserică este nevoie ca omul să
comunice, să ştie cu cine este în comuniune în rugăciune. De ce omul îl simte pe celălalt ca pe
ceva ce nu-i aparţine?

Încă de aici trebuie să cultivăm κινονία άγίού(comuniunea sfinţilor). Datorită acesteia

faptele noastre nu vor mai fi săvârşite ca fiind conformări cu o abstracţiune anonimă, abstractă,
imparţiale, etc. Faptele şi gândurile vor scăpa de riscul izolării şi însingurării şi vor fi împlinite
având în vedere tot timpul pe un „altul”, semeni de aici sau de dincolo sau pe Dumnezeu Însuşi.
Voi lua în calcul prezenţa celui de lângă mine. Dacă vizăm Împărăţia lui Dumnezeu facem
precum părinţii pustiei care abia aşteptau să vină un sărac la ei.3 Aceasta înseamnă a trăi eclezial
calitatea de cetăţean al cetăţii.

Din definiţia Teologiei Morale rezultă că aceasta nu constă într-un cuantum de activităţi
disparate referitoare la viaţa omului, chiar şi cea duhovnicească, ce asigură fericirea. Exigenţele
Moralei nu sunt disparate. Morala Creştină este o morală maximalistă. Ea nu îngăduie
individualismul. Trebuie pusă problema disciplinării propriei fiinţe, a „disciplinării pământului
propriului trup” (Sf. Vasile cel Mare).

În morala creştină nu se merge pe principii sociologice (Ex: dacă 90% fumează,

transformăm fumatul în lege). Ea pune problema disciplinării propriei animalităţi.

Morala este o expunere sistematică pe baza Revelaţiei după care trebuie să se conducă
omul pentru a ajunge la comuniunea cu sfinţii. Mintea omului nu poate prelua norme fără logică,

3
Ex: Istoria oraşului Oxirius (Egipt) unde locuitorii se întreceau în ospitalitate. Mânăstirile şi parohiile se întreceau ca
oaspeţii să fie trataţi cât mai bine.
ci sistematic, şi cu mintea limpede. În elaborarea normelor după care ne conducem este nevoie
de o minte ilumanată de har. În virtutea Revelaţiei, morala creştină propune nu numai un scop în
societate, ci presupune un scop transcendent, etern omului. În lumina acestei fericiri sunt
evaluate faptele, în calitate de mădular al Bisericii şi nu de calitate de indiferent în societate.

Fără să subestimeze fericirea, Morala va da vieţii creştine o continuitate. Fără a subestima

lumina raţiunii, Morala va da prioritate adevărurilor revelate – absolute şi eterne – ce ne pot
conduce în Împărăţia lui Dumnezeu. Acordând atenţie deosebită aportului Revelaţiei în
înţelegerea exigenţelor, trebuie să arătăm că normalitatea funcţiei raţiunii este garantată numai în
interiorul credinţei, şi nu oriunde.

CARACTERISTICILE MORALEI CREŞTINEI

1. Morala îşi întemeiază conţinutul pe autoritatea dumnezeiască. Binele moral se

identifică cu Dumnezeu şi, mai concret, este înfăptuit prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti.
Binele moral reprezintă voinţa lui Dumnezeu. Exigenţele morale apar fie ca porunci ale lui
Dumnezeu, fie ale Bisericii.

Poruncile morale, având autoritate divină, se impun cu valoare absolută. Acel trebuie de
care vorbea Kant nu este scos din evaluarea sociologică, filosofică a realităţii, ci trebuie asociat
voinţei lui Dumnezeu.

Morala Creştină, ca şi alte discipline teologice, dar spre deosebire de cele neteologice,
cuprinde elemente la care, prin efortul minţii naturale, n-am putea ajunge. Creştinismul vine cu
un interogatoriu clar: de unde vin? Unde merg? Nici un sistem etic nu operează cu conceptul de
păcat. Singurii pe care în lumea antică i-a preocupat concepţia de păcat au fost evreii. Şi aceasta
datorită Revelaţiei.

Una dintre problemele cu care se luptau Părinţii în sec. IV – V era îndepărtarea

elenismului, confruntarea cu noua filosofie. Conceptul de mântuire, jertfă, iubire, smerenie,
rugăciune, împărtăşirea ale lui Hristos şi cu Hristos, sunt câteva din cele pe care Morala le
cultivă, spre deosebire de celelalte sisteme necreştine.

2. Morala Creştină foloseşte pe lângă mijloacele naturale şi pe cele harice. Este nevoie
de această infuzie de har pe care Dumnezeu ne-o asigură. Deci Morala Creştină nu este numai o
modalitate prin care educăm omul, prin care-i cultivăm deprinderile, ci e un sistem de creştere
într-o nouă ontologie. Morala Creştină nu este numai un sistem de educaţie religioasă, ci şi unul
de creştere duhovnicească în vederea comuniunii cu Dumnezeu. Noi nu cultivăm virtuţile
separate între ele, nici separate de viaţa comunităţii. Virtuţile nu trebuie înţelese ca nişte
exigenţe. Prin virtuţile teologale se urmăreşte aproprierea omului de Dumnezeu. Virtutea iubirii
constituie cel mai înalt motiv al faptelor noastre.
 Morala creştină utilizează mijloacele puse la dispoziţie de natural. Dar pentru viaţa cea
nouă, pentru noul ethos ce trebuie împropriat, Morala Creştină ia în considerare ierurgiile,
Tainele, şi toate celelalte practici religioase; căci ethosul creştin este un ethos fundamentat pe
aceste Taine, e un ethos sacramental. Prin toate acestea omul primeşte harul divin, o forţă nouă
care ne ajută în vederea împlinirii scopului final.

3. Morala Creştină are un profund caracter dialogal. Filosofic vorbind, omul o fiinţă
socială (Panayotis Nellas)4, Ζοόν πολήθικον (fiinţă socială - Aristotel). Este o fiinţă deschisă
comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. Aceşti parteneri de comunicare îl personalizează. În
contact cu Dumnezeu, cu semenii, în perspectiva eternităţii, de unde a evoluat modul său de
viaţă, omul devine responsabil al faptelor sale, în continuu dialog cu Dumnezeu şi cu lumea.

În interiorul religiei noi constatăm că Dumnezeu ne cheamă, iar noi răspundem

corespunzător prin Revelaţia pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iubirea lui Dumnezeu este una care
se dă şi rămâne, de unde şi răspunsul nostru trebuie să nu fie oricum. Răspunsul dat lui
Dumnezeu poate fi direct, constituit din viaţa religioasă a omului, răspuns manifestat în credinţă
şi osteneli mărunte, credinţă, etc., sau unul mai general, dat prin intermediul lumii create.
Aceasta din urmă constă în recunoaşterea valorilor lumii şi în promovarea acestora, în împlinirea
responsabilităţii încredinţate în lumea în care trăim. Numai în funcţie de acest răspuns omul îşi
justifică adevărata identitate în lume, grija pentru mediul ambiant.

Omul îşi împlineşte menirea în măsura în care viaţa lui este una care exprimă viaţa lui
Dumnezeu. În măsura în care în mod liber şi responsabil face ca voinţa lui Dumnezeu să se
sfinţească în el, să devină punct de referinţă al întregului comportament, un fel de prelungire, la
nivelul uman, a ceea ce Dumnezeu a făcut şi face cu lumea. Aceasta confirmă că omul se găseşte
în dialog şi nu în confruntare cu Dumnezeu.

Dumnezeu vorbeşte oamenilor în multe chipuri iar omul trebuie să răspundă. Cine crede
cuvântul şi-l păzeşte intră în mijlocirea teologală cu Dumnezeu (Ioan 1, 12). Cine respinge acest
dialog rămâne în întuneric, şi aşa va fi judecat. „Fără mine nu puteţi face nimic.”(Ioan 3,17;
Marcu 15, 16). Aceasta este conştiinţa că fără un răspuns nu putem să împlinim exigenţele.

4. În centrul Moralei Creştine, în centrul dialogului, stă Mântuitorul Hristos. De aceea

Morala Creştină este hristocentrică. Dacă în Vechiul Testament avem de-a face cu aspectul
persuasiv şi psihologic al dialogului omului cu Dumnezeu („ascultă Israele”), în Noul
Testament, fără să se subestimeze acestea, se are în vedere ontologia relaţiei cu Dumnezeu,
fundamentată pe Hristos Mântuitorul. Mântuitorul – κεφάλον este capul, căpătâiul, de unde se
începe (II Cor. 5, 17). După cum Eu trăiesc în Tatăl şi cel care mănâncă Trupul Meu va trăi
pentru Mine;(din cauza Mea)(Ioan 6, 46-58).

4
Nu animal social
 În Hristos apare o nouă ontologie în lume: posibilitatea ca firea dumnezeiască şi firea
omenească să se unească într-o formulă nouă, într-un ipostas. La rândul nostru intrăm prin Botez
şi Taine în această nouă ontologie. Astfel, în interiorul acestei ontologii suntem chemaţi spre o
nouă comportare, spre ethosul divin. Acest ethos se fundamentează pe calitatea noastră de fii ai
lui Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel arată că noi suntem înviaţi în Fiul. Este ethosul fiilor lui Dumnezeu
înviaţi în Hristos.

5. Obiectivul acestei orientări noi nu este numai evitarea păcatului, a faptei reprobabile, ci
scoaterea păcatului din mine, din noi, din istorie. Este un sistem de morală ce vrea să creeze
sfinţi. Morala Creştină îl invită pe om să se privească pe el însuşi. Omul este interesat de mersul
etic al societăţii, dar nu priveşte spre ordinea lui interioară unde-şi recunoaşte păcatul, unde
recunoaşte că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15, 5). Morala Creştină este împlinirea
omului la nivel duhovnicesc. Omul poate ajunge duhovnicesc în trup, dar şi invers, în suflet
poate ajunge carnal. (Sf. Grigorie de Nyssa)

Creştinul nu este numai creatură ci şi fiu al lui Dumnezeu. Fără această calitate etosul
creştin ar fi imposibil.

Credinţa şi mărturisirea ei constituie criteriile pentru integrarea noastră în noua ontologie,

integrarea în Biserică. Intrând, ne supunem noului spaţiu, noii ontologii. Regulile noului spaţiu
trebuie respectate. Iar una din condiţii este împlinirea poruncilor. În interiorul acesteia,
împlinirea poruncilor nu o facem numai de teama pedepselor sau prin aşteptarea unei
recompense. Deoarece în noua ontologie poţi să exişti numai împlinind poruncile. Noi vorbim de
împlinirea poruncilor ca o configurare în faţa lui Dumnezeu.5

Iubirea lui Dumnezeu este condiţionată de propria atitudine. În noua ontologie, iubirea îşi
găseşte locul în noi numai în măsura în care noi o primim. De exemplu, problema îndreptării
adulterinului din Corint (I Corinteni 6, 15: Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui
Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!)

Scopul Moralei Creştine este cultivarea vieţii în Hristos. Aceasta este posibilă prin
împlinirea constantă a poruncilor. Aceasta este Calea. Nu fac ce vreau, ci ceea ce se cuvine, ca să
rămân în interiorul Bisericii. Este vorba de o libertate responsabilă.

6. Morala creştină este una profund eclesială pentru că este posibilă numai în interiorul
Trupului lui Hristos. Calitatea de fiinţă socială specifică omului este cultivată în mod desăvârşit
în Biserică şi aceasta pentru că în interiorul vieţii eclesiale calitatea aceasta capătă dimensiuni ce
depăşesc nivelul social: comuniunea sfinţilor.

Societatea simplă omenească nu poate oferi realităţile pe care le oferă Biserica,

comunitatea sfinţilor dinainte şi de după noi. Această dimensiune e făcută posibilă de Hristos în
interiorul trupului său mistic. Morala este profund marcată de Sfânta Liturghie şi de cultul
5
Ex: Pilda nunţii fiului de Împărat.
Bisericii. Hristos este Cel care ne învaţă, dar şi Cel care ne hrăneşte. Împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Său este însoţită de comunicarea cu virtuţile Sale, cu patima Sa, cu Învierea Sa. Morala
este modul de mărturisire al lui Hristos, în Biserică şi în afara ei.

Morala creştină este profund marcată de ethosul monahal. Însă nu trebuie confundată
Biserica cu monahismul. Monahismul a devenit sacramental după iconoclasm. Înainte era
constituit ca o tagmă laică, nu una sacramentală. E foarte important ca monahismul să pună în
valoare ceea ce are mai bun, să nu se rupă de ierarhie, să nu uite ce este ascultarea. Există, astfel,
două căi: cea monahală şi cea laică. Nu se poate spune că monahismul este esenţa Bisericii.
Mănăstirea nu poate exista fără creştinul laic. Sunt două căi, două realităţi ce urmăresc
îndumnezeirea omului. Nu trebuie să considerăm monahismul o frondă în interiorul Bisericii.
Actualmente se traversează o criză în monahismul românesc: nu avem duhovnici, aşa cum de
altfel, nu mai avem teologi, persoane culte în interiorul Bisericii.

7. Latura socială a Moralei nu este despărţită de latura individuală şi duhovnicească.

Fiind profund eclesiologică, Morala creştină este profund marcată de obiectivul Bisericii, care nu
este cel de a domni peste lume, ci să transforme lumea şi să o conducă spre nestricăciune. În
împlinirea acestui scop Biserica cuprinde omul ca individ, dar şi ca societate, totodată. O
societate normală gândită în interiorul Bisericii nu poate exista fără Hristos şi sigur, fără
Biserică. Omul este membru al Bisericii şi al societăţii, încât poate să facă o structură socială să
ţină cont de idealul Bisericii împlinind ambele relaţii colective. Biserica şi societatea se află într-
o relaţie perihoretică.

Nu putem gândi Biserica ca o comunitate restrânsă care sancţionează societatea, ca o

frondă în sânul societăţii, sancţionând-o. Cum se implică politicianul în Biserică? Dar ne
asumăm această situaţie în care trăim. În această situaţie, problemele nu au motivaţie exclusiv
socială şi psihologică, ci au o motivaţie duhovnicească. ( Abandonul copiilor, drogurile )

Morala are o relaţie specială cu societatea. Societatea nu mai oferă astăzi stări de spirit
tonifiante omului modern. În această situaţie Biserica nu este chemată să prezinte lumii un sistem
politic, nu e chemată să ofere sisteme politice paralele celor existente, ci propune societăţii pe
omul cel nou: Hristos şi filantropia Lui.

La începutul Evului Mediu era o tendinţă de ridicare a vieţii monahale la rang de stare
perfectă în societate. În monahismul occidental, mănăstirea era socotită a fi societatea ideală.6
Acest model de lume ideală nu a reuşit să fie imitat şi în societate. De aceea Morala creştină nu
dă reţete societăţii, ci i-L prezintă pe Hristos Cel Înviat. Pornind de la Hristos se pot alcătui noi
viziuni cu privire la viaţa socială a omului. Suntem convinşi că, fără Hristos, orice cultură, orice
societate, orice structură, va rămâne element al lumii care nu-l va putea elibera pe om, înainte de
6
Comunitatea Sf. Pahomie (90.000 de suflete) era legată de societate. Preoţii nu erau recrutaţi dintre monahi.
Monahismul era o comunitate laică în Biserică.
Comunitatea lui Şenuda din Atripe (sec. IV – V) era perfect organizată social; o societate teocratică, ce voia să se
impună spaţiului laic.
toate, de el însuşi. La nivel duhovnicesc, omul îşi va evalua cu totul altfel propriile limitări (Ex.
timpul).

Morala nu a separat niciodată lucrarea ei de înnoire, de sfinţire a omului, de activitatea

socială a acestuia. Dar a înţeles că viaţa duhovnicească trebuie să marcheze viaţa de zi cu zi a
oamenilor, viaţă ce trebuie transfigurată prin lucrarea Sf. Duh şi ostenelile proprii, în interiorul
Bisericii.

Maximalismul Bisericii e, de fapt, realitatea pe care o reprezintă paradoxul întrupării lui

Hristos.7

În expunerea metodologică a Moralei, vorbim adesea de morală socială şi de morală

individuală, de mistică şi de spiritualitate. Dar aceste aspecte nu sunt separate. Viaţa
duhovnicească este una. Viaţa morală începe de la nivelul relaţiei intime a omului cu Dumnezeu.
Presupune spiritualitate. Viaţa morală începe când omul îşi propune să-şi modeleze propria
persoană. Nu poţi schimba lumea până când nu te schimbi mai întâi tu. Viaţa duhovnicească
începe din momentul în care omul îşi propune să-şi modeleze propria persoană.

Sociabilitatea omului este marcată de ceea ce este el în individualitatea sa. De aceea nu

putem separa Morala socială de Morala individuală, şi cu atât mai puţin de cea a Bisericii, de
ethosul eclesial.

Morala Bisericii urmăreşte întru totul modelarea creştinului în perspectiva vieţii eterne. Nu
poţi rezuma nicidecum viaţa la respectarea unui anumit cuantum de exigenţe. Trebuie să te
resursezi continuu de ceea ce Hristos îţi oferă în interiorul Bisericii. Biserica este şi instituţie şi
spaţiu liturgic. Împlineşti poruncile şi te împărtăşeşti de darurile Duhului Sfânt, sau invers:
primind darul Sfântului Duh, primeşti putere să împlineşti poruncile. Doar aşa poate creştinul să
trăiască după dreptarul cel nou.

7. Morala creştină este o morală religioasă

Morala creştină nu poate fi altceva decât o morală religioasă. Spunem aşa pentru a nu
considera că trebuie să înţelegem normele moralei creştine ca pe orice alte norme cu caracter
disciplinar.8 Din punct de vedere formal, toate religiile stau la formarea sistemelor morale din
spaţiul în care exercită sau pentru omul care îşi practică respectiva religie. Cu toate acestea,
morala şi religia nu sunt legate în mod necesar.

De drept, morala începe mereu cu imperativul conştiinţei morale. Ea postulează

fundamentul său metafizic binele suprem, care uneori poate fi numit Dumnezeu. În fapt, punctul

7
Tertulian – Credo quia absurdum
8
De exemplu, porunca Să nu ucizi! este într-un fel abordată din punct de vedere religios şi cu totul altfel abordată
sin punct de vedere penal.
acesta de vedere, metafizic, nu este întotdeauna atât de pătrunzător. Conceptul de Bine absolut şi
de Dumnezeu nu e întotdeauna normativ pentru viaţa morală.

Platon venera în mod deosebit zeii cetăţii în ciuda faptului că a fost condamnat de ateism.
A elaborat conceptul de Bine Absolut, dar nu a folosit niciodată numele de Dumnezeu pentru că
era marcat de universul religios în care se mişca.

Aristotel era prea inteligent ca să nu-şi dea seama că mai presus de orice zeitate este
Dumnezeu. Aristotel L-a numit pe Dumnezeu fără să fi fost un om religios. Dar Dumnezeul său
nu era Creatorul şi Proniatorul lumii. Morala lui Aristotel este polarizată pe Binele Suprem. Ca
toate celelalte sisteme de morală, această morală nu cunoaşte păcatul, fundamentându-se
exclusiv pe om. Dacă Morala nu-L întâlneşte pe Dumnezeul Religiei, nici Religia nu va atinge
niciodată Dumnezeul Moralei. O Religie statică, aşa cum sunt cele primitive sau cele antice, va
promova o Morală închisă, rămasă la nivelul interdicţiilor şi tabuurilor. O asemenea înţelegere a
Moralei nu va servi drept model omului normal.

Spiritele alese ale anumitor societăţi, depăşind sistemele religioase inferioare, se raportează
la propria lor conştiinţă. De fapt, motivaţia convertirilor de la păgânism la creştinism a fost
tocmai această insuficienţă. Atunci când sentimentul religios a pierdut din vitalitate, condiţia
morală pe care el o inspira altădată poate să pretindă că-i supravieţuieşte, că-i menţine valorile pe
care Religia le iradia altădată.

Există morale nereligioase sau chiar antireligioase în care toate obligaţiile, toate normele şi
legile îşi găsesc raţiunea de a fi (motivaţia) în eul omului. Aşa este Morala care cultivă ideea de
desăvârşire de sine fără vreo referire la Dumnezeu, dacă nu chiar împotriva lui Dumnezeu. Aşa
era morala comunistă la noi (prin lupta împotriva religiei, dar prin promovarea omului cel nou) şi
aşa este morala orientală.

Uneori avem de-a face cu o morală antropocentrică, umanistă, căreia-i place să se

numească morală religioasă. Se numeşte aşa pentru că, în această morală, religia este doar un fel
de suprastructură, care o sancţionează. Face referire la un Dumnezeu al ei. Relaţiile acestor
sisteme cu religia sunt doar formale, exterioare.

Morala Creştină nu este aceasta, nu vede în Religie autoritatea care sancţionează sau
aprobă programul ei, ci vrea să fie profund pătrunsă de tot ceea ce înseamnă viaţă religioasă.
Vrea să fie marcată de dialogul dintre Dumnezeu şi om. Numai aşa poate fi una care creează
responsabilităţi. Nu poţi fi responsabil decât în faţa cuiva (persoană), nu doar în faţa unei legi.

Morala Creştină are exigenţa de a gândi responsabilitatea legată strâns de capacitatea

omului de a sta în faţa lui Dumnezeu. În literatura patristică acesta este cel mai profund act de
libertate pentru creştinul care se simte solicitat de Dumnezeu.9 Vorbirea cu Dumnezeu reprezintă
libertatea creştinului.

Însă responsabilitatea creşte pe măsura conştientizării faptului că stai în faţa lui Dumnezeu.
Pentru creştin, care se simte în mod personal interpelat de Dumnezeu, prin Hristos, această
responsabilitate în faţa lui Dumnezeu intră în însuşi răspunsul pe care Îl dă Tatălui Hristos Însuşi.

Adeziunea la normele morale nu este aşadar dictată de căutarea desăvârşirii de sine, nici de
convenienţele din faţa anumitor exigenţe. Desăvârşirea pe care o cultivă reiese din credinţă, din
răspunsul iubitor şi responsabil la chemarea lui Dumnezeu. Astfel viaţa morală şi cea religioasă
se intercondiţionează. Morala Creştină se vrea o Morală Religioasă.

Morala Creştină se vrea să fie prin excelenţă religioasă, şi nu o morală care să urmărească
perfecţiunea individuală. Trebuie să se bazeze pe dialogul responsabil – prin care este posibilă
cultivarea virtuţilor – al omului cu Dumnezeu. Numai în funcţie de acest dialog se
fundamentează virtuţile teologale10: credinţa, nădejde, dragoste.

Aceste virtuţi ne conduc spre Dumnezeu dar ne şi asigură că Dumnezeu se pleacă spre noi.
Ele ne asigură că Persoanele Sfintei Treimi ni se comunică în adevărul în care ni-L fac cunoscut.
Locuiesc în noi pur şi simplu.

Virtuţile sunt hristocentrice pentru că prin Hristos ni se împărtăşeşte Harul. Dumnezeu

ne-a vorbit şi Duhul Sfânt ni se comunică şi ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Fiului pe care le
sfinţeşte. Cultul Bisericii şi cel privat marchează viaţa morală individuală şi socială. În felul
acesta religioziatea are un rol foarte important în viaţa morală cotidiană.

Se constată că omul are în el dorinţa după Dumnezeu, dar nu-L are pe Dumnezeu în el.
Dacă Dumnezeu nu participă aşa cum pentru noi este Trup şi Sânge, înseamnă că nu-L poţi avea
pe Dumnezeul cel Adevărat. Viaţa morală este o responsabilitate în faţa lui Dumnezeu. Creştinul
se manifestă în calitate de fiinţa şi acţionează după modelul în care îi răspunde lui Hristos. Este
omul care se aseamănă modelului după felul în care răspunde. Nu răspundem lui Dumnezeu în
afara lui Hristos. Tot efortul, ethosul creştinului este împroprierea roadelor date de Fiul lui
Dumnezeu, Mijlocitorul, Cel care ne-a asumat. Această formă de manifestare asigură dreptatea
morală.

Dumnezeu a creat lumea din iubire. De aceea, în fiecare din demersurile noastre omeneşti
întâlnim iubirea. În fiecare dintre noi întâlnim iubirea lui Dumnezeu şi răspundem la rândul
nostru cu iubirea fiecăruia pe care o arătăm faţă de lumea pe care ne-a încredinţat-o.

Astfel, fapta morală a omului este integrată în dialogul interior dintre Dumnezeu şi om.
Fapta morală a creştinului este săvârşită în responsabilitatea pe care o simte omul ca fiu al lui

9
Παρειθήα = libertatea omului de a vorbi deschis în faţa lui Dumnezeu.
10
Pr. V. Răducă preferă termenul de „teologale” celui de „teologice”
Dumnezeu. („Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie
Mi-aţi făcut.” Mt 25, 40)

Morala atrage atenţia că suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu de modul în care
răspundem fraţilor noştri, care, la rândul lor, răspund în faţa lui Dumnezeu. Cu toţii trebuie să
fim conştienţi că suntem membre ale aceluiaşi trup. Obiectivul ethosului este ca noi să
cuprindem lumea întreagă.

Morala Creştină se vrea o Morală Religioasă pentru că urmăreşte desăvârşirea

omului şi fericirea sa în ceea ce numim mântuire. Deci tot efortul creştinului vizează
fericirea şi mântuirea în eternitatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Vorbim de idealul creştin că
este îndumnezeirea. Dar trebuie să gândesc fericirea ca ceva care mă face cu adevărat fericit.

Dumnezeire = Mântuire = Fericire

Noţiunea de fericire este înţeleasă divers, dar mântuirea este mai presus decât orice altă
valoare ce ni se prezintă în lume. Omul trebuie să domnească peste lume. Dar împlinind această
poruncă nu trebuie să-şi piardă sufletul exersând această vocaţie.

„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.” Sfântul Vasile cel Mare explică în

Hexaimeron că Dumnezeu a poruncit să stăpânim pământul propriilor noastre trupuri, exigenţa
de stăpânire a propriilor noastre trupuri, ele fiind structurări ale lumii ce ne înconjoară.

„Ce va folosi omul dacă va câştiga lumea şi-şi va pierde sufletul.” La Facere omul a fost
aşezat în Rai să stăpânească, dar nu să exploateze.

Responsabilitatea faţă de aproapele trebuie inclusă în responsabilitatea ce o am faţă de

mine însumi; grija faţă de aproapele trebuie să fie coordonată de grija ce o am pentru propria-mi
mântuire. Să răspund lui Dumnezeu înseamnă să adopt punctul de vedere al Lui, faţă de orice
om. Să adopt perspectiva ce o dă Dumnezeu actelor Sale faţă de lume.

Lucian Blaga spunea că Mântuitorul a luat ca model pentru întreaga Sa iubire egoismul
propriu. Bineînţeles că greşea. Fericirea creştină trebuie văzută în perspectiva mântuirii.

Iubirea creştină nu e simplul entuziasm, ci o manifestare reflexivă, bine gândită.

 INSUFICIENŢA MORALELOR UMANISTE

Au existat şi există multe sisteme de morală care se opresc la om, subliniind măreţia
omului şi având drept scop desăvârşirea de sine.

De la Socrate până astăzi, desăvârşirea de sine a fost înţeleasă în cele mai diverse
modalităţi. Fiind religioasă, desăvârşirea de sine în creştinism este sinonimă cu mântuirea,
îndumnezeirea, fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Potrivit celor de mai sus, fericirea, aşa cum e înţeleasă de ethosul creştin, nu constă într-o
singurătate eudemonică, în singurătatea plăcută (cum era percepută fericirea antică), şi nici în
pierderea într-o realitate inconştientă sau într-o fiinţă universală impersonală. Se referă la
comunitatea de iubire cu Dumnezeul Cel Viu, şi cu sfinţii, în interiorul unei lumi de persoane.
Nu putem gândi fericirea decât ca o comuniune personală la cel mai înalt nivel (cu Dumnezeu,
cu semenii), care începe aici şi este fără sfârşit. Aceasta este desăvârşirea în perspectivă creştină.
Exigenţele acestei fericiri sunt exprimate în porunca morală.

Porunca divină capătă o valoare religioasă prin excelenţă. În porunci, Dumnezeu îşi
revelează slava Sa. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi faci alţi dumnezei.” Poruncile lui
Dumnezeu sunt cuvinte, logoi, pe care Dumnezeul-iubire ni le adresează fie în parte, fie tuturor.
Împlinirea poruncilor este răspunsul responsabil dat unui Dumnezeu de care ascultăm, răspuns
pe care-l luăm pur şi simplu în serios. „Iar legea lui Dumnezeu este îndreptarea mea” (Psalmi);
„Legea lui Dumnezeu este expresia Fiinţei şi voinţei preasfinte a lui Dumnezeu.” (Fer. Augustin
– De libero arbitrio, cap. 6)

Porunca lui Dumnezeu este înscrisă în inimile noastre, ca o chemare specială pe care o
adresează tuturor. „Păgânii care nu au lege din fire fac ale legii”. Omul are în el o logică prin
care discerne ceea ce este bine de ceea ce este rău. Are darul lui Dumnezeu, mult mai profund
decât manifestările religioase.

Porunca divină este criteriul obiectiv al faptelor omeneşti. Suntem afectaţi în firea noastră
şi aplicăm poruncile în mod subiectiv. Poruncile trebuie aplicate după criterii obiective. Morala
laică preferă cultivarea unei dreptăţi subiective, care vrea să se manifeste în simpla generozitate
sau amabilitate a unora faţă de alţii în societatea în care trăim. 11 Morala nu se reduce la
amabilitate.12 Morala amabilităţii, a desăvârşirii de sine nu este morala creştină adevărată. Pentru
morala amabilităţii, păcatul nu are nici o însemnătate. Morala laică cultivă amabilitatea fără vreo
altă perspectivă. Etică profesională sau educaţie civică, ea doreşte să creeze doar „cetăţeni
cuminţi”. E o morală a desăvârşirii, dar fără Dumnezeu.

11
Acesta este idealul moralei globalizării
12
Facem aici referire la ANTROPOZOFIE – un curent qasi-religios iniţiat de Stainer, proprietarul fabricii de
ţigarete Astoria, întemeietorul Şcolilor Waldorff. Se inspiră din teozofi.
 Dacă intenţia dreaptă, de a fi amabil cu celălalt nu este unită cu morala împlinirii
poruncilor, dialogul cu Dumnezeu se pierde.

Fascinată de subiectivismul DESĂVÂRŞIRII DE SINE, morala amabilităţii, în realitate va

falsifica morala.

Nominalismul şi kantianismul, absolutizând porunca şi, mai ales, legea lui Dumnezeu, au
exagerat şi au greşit, deoarece au cultivat peste măsură efectele voinţei suverane a lui Dumnezeu.
Şi astfel, porunca lui Dumnezeu tinde să devină periculoasă. Căci cu cât se va arăta mai puţin
valoarea internă a poruncii cu atât mai mult este scoasă în evidenţă necesitatea oarbei ascultări a
poruncii. De aceea, porunca cea mai mare a iubirii lui Dumnezeu este împlinită dacă fiinţa este
implicată cu tot ceea ce poate mai mult („din toată inima ta, din tot cugetul tău…”). O supunere
oarbă mă plasează într-o stare de umilire şi nu de dialog.

Iar smerenia creştină nu este umilinţă.13 Dumnezeu vrea smerenie nu vrea umilire. Dacă
Fiul lui Dumnezeu Se face Om, o face pentru ca personalitatea umană să nu fie umilită. Dacă
Dumnezeu S-a făcut om, a făcut-o pentru ca mântuirea să nu ne umilească. Numai neumilirea ne
permite să dăm un răspuns sincer şi responsabil lui Dumnezeu. Hristos ne întâmpină cu
bunăvoire, cu kenoza Sa.

Morala kantiană şi nominalismul exagerează autoritatea voinţei şi pierde din vedere că

fiecare om e aşteptat de Dumnezeu, după puterile lui. Uită situaţiile speciale în care se găseşte
fiecare om. Aceste exigenţe nu sunt decât simple abstracţiuni care nu pot exprima porunca
concretă a lui Dumnezeu. O morală care se cantonează în jurul unei legi generale şi abstracte
duce la o sărăcie a moralităţii, la o minimalizare inconştientă.

Legea Divină propune un minimum posibil pentru un fiecare creştin. Formularea negativă
este relativă: „Tu nu vei fura, tu nu vei face desfrânare.” Legiuitorul arată care este starea
normală a omului religios.

Sub influenţa lui Kant, conştiinţa morală devine o funcţie logică, prin care aplicăm
silogistic generalul la particular. Noi venim cu morala personalistă care nu-l pune pe om în faţa
unei legi generale, ci în faţa lui Dumnezeu, prin intermediul situaţiei concrete, ţinând cont de
posibilităţile fiecăruia. Imperativul categoric al lui Kant se interpune ca o forţă impersonală între
Dumnezeu şi conştiinţa morală umană. Dumnezeu Cel Personal rămâne foarte departe. Din legea
care-L poate postula pe Dumnezeu în spatele ei, va face propria lege, care emană numai de la
om. Astfel ajungem la secularizare.

Personalismul creştin se opune acestui sistem, recunoscând că omul căzut e pus în situaţia
să ocolească dialogul cu Dumnezeu, simţindu-se bine monologând. Astfel, legea nu ne mai
conduce la Dumnezeu, ci se interpune între Dumnezeu şi om şi pierzând caracterul de lege a

13
Arhiep. Hrisostom – Despre smerenie. Fr. humilite = smerenie, humiliation
Duhului. O lege dată de altcineva. Dar ştim că e dată de Dumnezeu care ne iubeşte, şi nu e o
realitate care ne zdrobeşte personalitatea.

CONCLUZIE:

Morala Creştină trebuie să fie şi vrea să rămână centrată pe Evanghelie, pe Revelaţie, pe tot
ceea ce Dumnezeu a înfăptuit prin Fiul pentru lume şi pentru om. Creştinul îl urmează pe
Hristos, de aceea trăieşte o morală a mântuirii şi nu e simplă desăvârşire de sine. Aceasta pentru
că „am fost răscumpăraţi cu mare preţ.” (I Petru 1, 19). „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48). „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt.” (I Petru 1,
16). „Trebuie să fiţi sfinţi din sfinţenia lui Dumnezeu Însuşi.” (I Petru)

Împlinirea poruncilor nu vizează mântuirea ca o cucerire, ci trebuie să fie un răspuns dat lui
Dumnezeu. Astfel mântuirea intră în lumea slavei lui Dumnezeu. În felul acesta, legile,
cuvintele, pentru creştini, sunt cuvintele vieţii, sunt chemări totdeauna noi. Toate poruncile sunt
cuprinse în porunca cea mare a iubirii. A urma lui Hristos înseamnă a mă conforma Duhului Său,
şi a mă conforma Duhului Său înseamnă a deveni mădular viu prin care pulsează energia Lui de
viaţă făcătoare. Astfel fiecare devine responsabil în lume de modul în care trăieşte în Hristos
individual şi social.

ORDINEA MORALĂ

Observând cu atenţie fenomenele din jurul nostru, constatăm că dincolo de cele

întâmplătoare există o ordine. Raţiunea vede o ordine a firii şi în funcţie de aceasta constată că
universul funcţionează. Există legi ale naturii, o ordine a microuniversului şi a microuniversului.
Ordinea aceasta este mai complexă decât credem noi.

Există ordine:

 fizică, - această întreită ordine este dată de

 logică, Creator. Dar toate au importanţă egală.

 morală.

Ordinea logică, biologică, socială, trebuie luată în primul rând în seamă. Dar ordinea
morală este cel mai des contestată şi încălcată. De ce? Poate pentru că în ea omul îşi defineşte
libertatea, şi prin libertate se raportează la ordinea morală.

Dumnezeu se afirmă în zona libertăţii şi a ordinii morale. În Scriptură nu întâlnim

evenimente în care Dumnezeu a intervenit cu forţa; a acţionat cu discreţie. Poate a intervenit.
Poate că a intervenit dar nu s-a consemnat. Nu asta e important.
 Cel puţin o dată în viaţă, omul a simţit că libertatea îi este copleşită de puterea lui
Dumnezeu. Aceasta îl face să-şi schimbe modul de existenţă. Avem un exemplu în Fericitul
Augustin.

Ordinea fizică constă în raporturile constante existente între fenomenele fizice în lume.14

Lumea fizică este produsul unor fenomene biofizice şi chimice. Această ordine se
manifestă la nivelul biologic.

Unde este ştiinţa şi unde este credinţa?

Ordinea este imposibil s-o marcăm. În funcţie de ea, de câteva constante din univers, toată
realitatea şi noi înşine ca fiinţe ale lumii, funcţionăm în ordinea pe care o constatăm în infinitul
mic şi care se extinde în infinitul mare.

Observăm că teoriile se schimbă dar ordinea fizică nu se schimbă. Se reflectă într-un

anume fel în gândirea omenească încât nu putem nega că există şi o ordine logică. Azotul,
hidrogenul, oxigenul se află în cantităţi egale în scoarţa terestră, în Univers şi în corpul uman.
„Din pământ eşti şi în pământ vei merge” (Eclesiast).

În funcţie de ordinea fizică toată realitatea funcţionează după anumite legi naturale.
Această ordine se reflectă în gândirea omenească; astfel avem de-a face cu ordinea logică.

Pe baza constatării existenţei ordinii logice, orice judecată serioasă respectă o anumită
rânduială, anumite principii. Omul gândeşte logic pentru că ordinea gândirii logice este fixată în
modul de gândire al omului.

Cea mai evidentă dovadă a ordinii logice este limbajul codificat: oamenii se înţeleg
indiferent de limbile cunoscute. Dincolo de aspectul cultural-social, în interiorul gândirii pure
oamenii se întâlnesc.

Pe lângă ordinea fizică şi cea logică există şi o ordine morală. Toate popoarele, de pe
orice scară socială şi-au reglementat viaţa socială prin norme, prescripţii şi legi, ce vor urmări
atât atingerea binelui, cât şi evitarea răului social şi moral. Ordinea morală reglementează
relaţiile dintre membrii sau pe cele dintre membru şi societatea sa. Existenţa conştiinţei morale
este cea care garantează existenţei ordinii morale individuale şi colective.

Împărţirea în fapte moralmente rele sau bune are la bază existenţa ordinii morale.
Principiile pe care se elaborează norma morală au la bază alte principii, la rândul lor. Principiile
ordinii morale se nasc prin aplicarea funcţiei conştiinţei la cazurile concrete. Aşa se poate vorbi
de existenţa ordinii morale din lume, existenţa unor valori morale: impuse pozitiv (prin norme)
sau impuse prin uzul lor.

14
Exemplu: cele 4 constante din fizică: a lui Newton, a vitezei, etc. Dacă s-ar deplasa una dintre acestea am asista la
o dezordine fără precedent în cosmos.
 Aşadar ordinea fizică este legată în mod necesar de fenomenele naturii: le garantează şi e
garantată şi exprimată de ele. Ordinea logică este exprimată de gândire, dar şi gândirea exprimă
această ordine. Ordinea morală este legată, la fel, de viaţa morală a oamenilor şi o garantează,
aşa cum şi viaţa morală a acestora garantează existenţa ordinii morale.

Fiinţa ordinii morale constă în moralitate.

Moralitatea este o stare de fapt care se constituie în procesul de raportare a faptelor

noastre libere şi conştiente la legea morală. Dacă o judecată sănătoasă spune că o faptă
corespunde exigenţelor legii morale, iar eu hotărăsc s-o înfăptuiesc liber, atunci este o faptă
morală, bună. Moralitatea nu constă în faptele bune sau în cele rele, ci în capacitatea mea ca
fiinţă liberă de a mă raporta la hotărârea de a face faptele (bune sau rele). Capacitatea mea de a
raporta faptele la legea morală.

Pentru creştini, legea morală e înscrisă în fiecare, dar există şi o morală a unei societăţi.
Specificul creştinului: fapta e raportată la conştiinţă, iar conştiinţa la realitate. Nu raportăm fapta
doar la norma obiectivă a societăţii, ci în mod subiectiv, la Dumnezeu.

Simpla raportare a faptei, a cuvântului, la legea morală naturală (Revelaţia lui Dumnezeu)
confirmă moralitatea faptei. Rezultatul acestei raportări dă calificativul de faptă morală bună şi
faptă morală rea. Raportarea aceasta a faptei libere şi conştiente la legea morală constituie fiinţa
moralităţii.

Faptele morale sunt numai acelea ale rezultatului voinţei libere şi responsabile şi care sunt
săvârşite cu un anumit scop. Există o anumită responsabilitate morală şi în ceea ce gândesc,
considerând. Nu există „fapte indiferente”. Psihologia demonstrează că fondul energetic al fiinţei
umane este modificat nu numai de fapte, ci şi de impresii. Nu există faptă sau cuvânt lipsit de
scop. Există o responsabilitate morală în tot ce gândesc şi spun.15 De multe ori consecinţele
depăşesc nivelul etic şi se manifestă la nivelul organic.

Dacă faptele presupun libertatea şi conştientizarea, pe de o parte, şi finalitatea, pe de altă

parte, înseamnă că moralitatea este strâns legată de PERSOANA UMANĂ. Nu putem considera
fapte moral bune sau rele ale unei fiinţe ce nu are conştiinţa evaluării faptelor, din punct de
vedere moral. Sau de fiinţa care nu dă o finalitate faptelor sale. Nu putem vorbi de moralitate la
animale; animalele au o inteligenţă nativă, instinct; nu trebuie confundat cu intuiţia şi gândirea.16

Obiectul ordinii morale îl constituie faptele morale însele (libere, conştiente, raportate la
ordinea morală), împreună cu toate celelalte împrejurări, obiecţii, relaţii şi situaţii care
influenţează faptele, gândurile, cuvintele noastre, într-un sens bun sau într-unul rău, sau sunt

15
Trebuie să avem în vedere semnificaţia gândurilor la Sfinţii Părinţi. Psalmi: Pune, Doamne, pază gurii mele”
16
Blaga vorbeşte despre gesturi considerate morale la animale; însă acestea nu sunt decât numai piese într-un
angrenaj foarte complex al comportamentului animalelor.
determinate de faptele noastre. Ordinea morală o constituie totalitatea faptelor morale cu tot ceea
ce se referă la ele.

În relaţie cu legea morală, faptele, gândurile sau cuvintele noastre primesc calificativul de
bune sau de rele.

Legea morală, în orice sistem de morală ne-am găsi, pretinde săvârşirea binelui şi evitarea
răului. Pe baza firii noastre, noi căutăm aceasta. Însă „Omul nu se înşeală cu privire la bine sau
la rău, ci e înşelat în felul în care gândim ceea ce este bine şi ceea ce este rău.” (Sf. Grigorie de
Nyssa)

Pentru stabilirea ordinii morale trebuie să cunoaştem ceea ce este bine şi ceea ce este rău.

BINELE

Binele este o valoare morală fundamentală. Asupra acestei afirmaţii toate sistemele sunt
de acord, diferenţele apărând în funcţie de cum este gândit binele în diversele sisteme morale sau
religioase. Binelui moral i se substituie toate formele de bine privite prin prisma utilului sau a
sensului ce se dă realităţii. Prin bine înţelegem tot ceea ce corespunde cerinţelor, dorinţelor,
aspiraţiilor voinţei omeneşti.

Această coincidenţă dintre aspiraţiile noastre şi obiectul dorit trebuie să fie determinată de
însuşirile şi calităţile specifice ale obiectului şi nu de înclinaţiile subiective ale persoanei.

Binele are şi o componentă axiologică; nu trebuie rezumat la imaginar sau senzorial. Binele
trebuie evaluat prin ceea ce este intrinsec în sine, nu prin ceea ce credem noi despre el.

Binele nu trebuie să fie ceva subiectiv sau aparent bun, ci să fie bine sub toate aspectele,
valabil pentru oricine, oriunde, oricând. Binele este trebuie să fie universal (Cicero, Platon). În
ceea ce priveşte binele moral trebuie să respecte personalitatea umană şi valoarea ei. În ceea ce
ne priveşte, binele este sfinţenia.17

Binele nu este o idee, un concept, fie el şi un concept?, fie el şi universal. Binele este o
realitate concretă şi omul în general doreşte acest bine concret. Numai ca realitate concretă
binele se poate uni cu fiinţa umană şi-o face să se modeleze în funcţie de ceea ce este binele.
Binele nu trebuie căutat în afara lumii, căci dacă ar fi în afara ei, lumea ar fi fără bine. Şi nu ne-ar
mai fi binele util, lumea n-ar mai fi bună. Ori experienţa confirmă că lumea este bună, că există
bine în lume şi în om. Ca binele să fie cu adevărat bine trebuie să fie accesibil fiecărui om.
Participarea omului la bine trebuie să nu creeze dispute sau tulburări în relaţiile interumane, ci
dimpotrivă să fie cauza unirii şi a anulării piedicilor ce ar sta la baza acestei unirii.

17
Tudor Vianu – Tratatul de axiologie – subsumează toate valorile valorii religioase: sfinţenia.
 Binele nu este idee, nu este concept, nu este în afara lumii ci este Persoana lui Dumnezeu
Însuşi, mai precis Treimea de Persoane.

„Bun este numai Dumnezeu.” (Matei 19, 17)

Dumnezeu este bun înainte de toate şi în mod legitim bine, iar firea Lui este bunătatea. (Sf.
Grigorie de Nyssa)

Înţelegem deci, că Dumnezeu nu poate fi bun pentru unii şi rău pentru alţii.

Dumnezeu nu este numai în afara lumii ci şi în lume, şi nu este numai în lume ci este şi în
om. Noi toţi suntem chemaţi la asemănarea cu El.

Atenţie la diferenţa dintre chip şi asemănare: omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu,
spre asemănare cu El. Κατ΄είκονα καί καθ΄όμοιωσιν Θεοΰ.

Existenţa binelui îşi are originea în Dumnezeu. Ontologia omului nu se limitează la

ontologia cosmosului unde toate se schimbă biochimic, biologic. Schimbarea omului nu este
străină de aceste modificări. Dar este şi una axiologică, modelul pentru care creştinul se
integrează prin Botez, în calitate de fiinţă liberă, raţională. Omul se poate schimba chiar şi în
interiorul Binelui spre bine (spre mai bine, sau spre mai rău). Această schimbare axiologică
determină întreaga ontologie a omului.

Omul nu creează binele căci el există deja, ci îşi împropriază binele, în măsura în care se
configurează după Dumnezeu, în timp ce răul capătă consistenţă prin refuzul asumării lui
Dumnezeu.

Noţiunea de rău nu este decât alt cuvânt pentru lipsa binelui. Lipsa binelui nu este
sinonimă cu absenţa binelui. (Fericitul Augustin)

BINELE este o realitate personală. Poate fi perceput şi senzorial, dar nu putem să-l
limităm la senzaţie, la imaginar. Omul este o fiinţă capabilă să creeze, dar nu are puterea de a da
fiinţă binelui. Binele există dinainte. Omul îşi împropriază binele în măsura în care se
configurează după Dumnezeu.

RĂUL capătă consistenţă prin refuzul fiinţelor libere de a se conforma cu Dumnezeu. Răul
nu este o simplă absenţă a binelui ci este o lipsă. Cauza răului fizic e în răul fundamental:
neascultarea îngerilor şi a omului (Nicolae Lossky).

Libertatea autentică este cea care permite fiinţei să se desăvârşească în bine. Sfinţii Părinţi
spun că omul iniţial era θεοειδησιες.

Fericitul Augustin spune că răul e un alt cuvânt dat lipsei Binelui. Deci, răul nu e o
absenţă a binelui, ci o lipsă. Sf. Grigorie de Nyssa spune că răul e ca buruiana de pe
acoperişul caselor.
 Binele este primordial şi omul devine subiect al binelui în măsura în care se implică. Omul
este reflectarea puterii lui Dumnezeu pe pământ. A fost creat să cultive Raiul, nu să-l exploateze.

Universul întreg este rezumat în om şi putem spune că omul reprezintă Universul. În om,
Universul întreg îşi are conştiinţa de a fi, e personalizat. Tocmai de aceea modul în care omul
există şi se schimbă determină modul în care creaţia însăşi va dăinui. De aceea, căderea omului
în păcat a însemnat căderea lumii, iar răscumpărarea omului va fi răscumpărarea lumii. Sf. Ap.
Pavel spune că şi creaţia aşteaptă răscumpărarea omului. De aceea noi binecuvântăm masa, casa,
roadele. Cultul reintroduce lumea în existenţa umană. Omul este microcosmos (după cum îl
numeau anticii greci). Există însă tendinţa de repăgânizare a lumii.

Întrucât Dumnezeu este Binele Absolut, omul participă în două posibilităţi la această
bunătate:

- se împărtăşeşte în mod pasiv ca oricare creatură: soarele răsare peste toţi, şi peste cei
buni, şi peste cei răi;

- se împărtăşeşte în mod activ, potrivit calităţii omului de fiinţă vie, creată după chipul lui
Dumnezeu şi chemată la asemănare. Această participare este dată în Septuaginta de termenul
ομιωσίσ Θεοΰ = fiinţă creată după chip, dar într-un proces de asemănare.

Fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu dar în proces de asemănare cu El, omul, nu este o
fiinţă statică ci ek-statică18. Adică centrul de greutate nu este în el ci în cel care se raportează,
adică Dumnezeu. Omul dăinuie în existenţă prin altcineva, în celălalt şi în Dumnezeu Însuşi.

Calitatea aceasta ne face să înţelegem că egoismul, setea de manifestare în interesul tău,

este un proces în lumea consumistă. Omul Îl reprezintă pe Dumnezeu şi este orientat spre El,
găsindu-şi definiţia. În felul acesta binele rămâne bine numai în relaţie cu Dumnezeu, cu chipul
Său, prin care toate s-au făcut. Îl definesc pe Dumnezeu ca singurul şi supremul Bine pentru că
îşi are Fiinţa în excelenţă: „Sunt ceea ce este (ο ων)” (Exod 2, 14), şi „Dumnezeu este iubire” (I
Ioan 4,8). Pentru că Dumnezeu este Fiinţă în iubire, explicăm exigenţa Mântuitorului pentru care
îi spune tânărului că bun este numai Dumnezeu. (Matei 19, 17)

Bunătatea percepută şi definită ca Dumnezeu ne arată că Dumnezeu e fiinţă şi fiinţează în

iubire. Omul – de asemenea fiinţă – participă la bunătatea lui Dumnezeu care i Se descoperă ca
Fiinţă, şi nu ca Misterium Tremendum. Dumnezeu i se manifestă ca unitate de iubire treimică:
„Eu şi Tatăl una suntem.” „Duhul Sfânt din al Meu va lua. ” În această perspectivă intră toate
lucrările lui Dumnezeu.

În măsura în care afirmă prin tot ceea ce face unitatea în iubire, făptura (oamenii şi
îngerii) confirmă că se găseşte în Bine.

18
Εκ-στασις = ecstază; cf. Ch. Yannaras – Abecedarul credinţei; Zizioulas – Fiinţa eclesială, cap. 1; Martin Buber –
Eu şi tu
 Toate sunt de la Dumnezeu, iar omul este chemat la comuniunea personală cu Dumnezeu.
Aceasta înseamnă cultivarea şi întreţinerea orientării personale cu Dumnezeu. Tot ceea ce decade
din aceasta e rău, e păcat.

Dumnezeu este Binele Absolut fără însă a se confunda cu orice formă de bine pe care o
întâlnim. Asta pentru că transcende orice formă de bine după cum transcende orice numire a Sa.
Numindu-l Bine, nu-L circumscriem acestei noţiuni, nu-L limităm nici măcar la nivelul celei mai
înalte valori morale. Dar suntem conştienţi că numirea aceasta satisface oarecum nevoia
interioară a omului de a gândi pe Dumnezeu şi ethosul în care El a activat. Nu putem defini
Binele în mod exhaustiv, cum nu putem să-L denumim pe Dumnezeu în mod exhaustiv. „Când
începem să-L numim pe Dumnezeu, zgomotul minţii trebuie să înceteze.” (Sf. Grigorie de
Nyssa).

Binele poate fi înţeles însă atunci când îi simţim lipsa. De ce uităm binele atât de repede şi
ţinem minte răul? Pentru că binele e normalitate, răul anormalitate, care e zgomotoasă, ţipă, ne
afectează.

Morala Creştină se fereşte să vorbească despre un bine obiectivat, ca despre un concept cu

valoare, cu autoritate absolută. Aceasta pentru că o autoritate căreia vrei să-i dai valoare
absolută, dar o rupi de Dumnezeu, devine idol. Binele e legat în mod fundamental de Persoana şi
Fiinţa lui Dumnezeu. Un bine obiectivat nu va mai fi un bine pentru că va fi rupt de Fiinţa
Absolută, va înceta să mai aibă valoare între alte valori.19 Valoarea are ea însăşi sens şi conduce
spre Fiinţă. Binele, înţeles ca realitate independentă, va fi, în ultimă instanţă, rău, deoarece nu ne
duce la Dumnezeu.

Nimic şi nimeni nu este bine în sine decât Dumnezeu, de bunătatea Lui împărtăşindu-se cei
ce I se alătură. Binele pe care-l constatăm în lume nu se confundă cu Dumnezeu (panteism), dar
nu e separat de Dumnezeu. Binele din lume îşi datorează existenţa faptului că lumea a fost creată
de Dumnezeu şi Dumnezeu e prezent dinamic în ea. Binele-Dumnezeu Se face cunoscut lumii
atât ca rod al lucrării Sale creatoare şi proniatoare, cât şi prin Revelaţia Personală, care
culminează în Întruparea Fiului şi se continuă prin Întruparea Duhului Sfânt în Biserică.

Dacă binele este legat de Dumnezeu şi de relaţia lui Dumnezeu cu lumea, înseamnă că
binele este strâns legat de noţiunea de desăvârşire, nereducându-se la calea de mijloc (Platon,
Aristotel): starea „căldicică” în care te mulţumeşti cu amândouă. Starea de mijloc în viziunea
Bisericii, nu mă defineşte ca fiinţă participantă la starea de bine. Binele nu e comoditatea pe care
ţi-o dă starea de mijloc, ci este realitatea care presupune desăvârşirea. Aşadar, desăvârşirea
implică, se atinge în funcţie de modul de participare a omului la ea.

Desăvârşirea e o stare variabilă, în funcţie de fiinţa la care ne referim: lumea de sub uman,
om, îngeri. Pr. Arsenie Papacioc spune că Dumnezeu vrea să fim „eroi”, personalităţi care să

19
Valoare - αξία (gr.) - axiologia - de la άγω - a aduce.
tindă spre desăvârşire, spre ceva foarte înalt. Şi nu poţi ajunge la desăvârşire păstrându-te pe
calea de mijloc.

Desăvârşirea va fi variată în funcţie de limitele în care a fost creată fiecare realitate a lumii
şi în funcţie de gradul de participare a făpturii create la bunătatea lui Dumnezeu (Ioan 14, 2)

Sf. Grigorie de Nyssa – „Desăvârşirea omului nu e acelaşi lucru cu aceea a animalului

Boul poate fi desăvârşit în ceea ce este şi nu se poate numi nedesăvârşit pentru că nu e cal”
(Comentariul la Hexaimeron). Nobleţea omului e că e creat după chipul lui Dumnezeu, nu în
asemănarea cu fiinţele de sub sine. În om binele şi desăvârşirea există, dar se împlinesc în acelaşi
timp, se realizează continuu datorită condiţiei omului de fiinţă liberă, chemată la desăvârşire,
desăvârşire nu în afara lui Dumnezeu, că nu poate exista nimic în afară de El.

Raportarea binelui la persoana umană se va concretiza în fericire.

Fericirea - Θεοσίσ - Îndumnezeirea.

Binele este deplinătate absolută a vieţii şi plinătate absolută de viaţă. Acestea se

realizează prin continua împropriere a ceea ce iradiază Dumnezeu în lume.

Mântuitorul nu a venit să nege, să scoată răul din lume, ci a asumat răul.

CUNOAŞTEREA BINELUI

De vreme ce Binele se identifică cu Dumnezeu şi se pune problema cunoaşterii lui

Dumnezeu, ne punem şi problema cunoaşterii binelui. Binele nu este concept, ci realitate
personală care intră în comuniune cu omul, care-l solicită pe om. Putem spune că-l cunoaştem nu
teoretizând cu privire la Dumnezeu, ci stabilind şi cultivând o comuniune personală.

- γνόσισ- o relaţie existenţială, până la cea intimă chiar, o cunoaştere care înseamnă
amestecare;

- επιςτίμε.

Cunoaşterea - gnoseologie sau implicare?

Noţiunea de γνόσισ implică acţiunea, amestecul existenţial.

„pomul cunoştinţei binelui şi răului” – realitate eterogenă cu care omul s-a amestecat.20

Cunoaştem răul din experierea binelui?

20
Nu putem fi de acord cu traducerea lui Gala Galacion prin „pomul ştiinţei”
 Când vorbim de cunoaşterea lui Dumnezeu vorbim de împroprierea Lui. Descoperirea lui
Dumnezeu se face prin iubirea faţă de om şi de lume. Cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează
prin participarea omului la iubirea lui Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, Îl iubim mai
mult. Dacă în Fiinţă rămâne necunoscut, Se face cunoscut în lucrări, cele care descoperă tocmai
iubirea, bunătatea creatoare a lui Dumnezeu. În cunoaştere nu avem limite; deci nu există limită
în cunoaşterea Binelui. Dar cunoaşterea nu este rodul teoretizării ci al relaţiei celei mai intime,
răspunsul conştient şi liber al omului. Căci cunoaşterea Binelui se face prin iradierea permanentă
a Persoanei lui Dumnezeu şi prin răspunsul nostru. Realităţile concrete sunt lumea, omul şi
Mântuitorul. Lumea poate fi mijloc de cunoaştere a binelui, aşa cum poate fi un mijloc de
cunoaştere a lui Dumnezeu. Lumea este bună pentru că este rodul lucrării creatoare prin iubire a
lui Dumnezeu. După căderea protopărinţilor, lumea întreagă rămâne afectată. Dar lumea
continuă să dea mărturie despre bine, fără să fie bine. Lumea rămâne afectată chiar şi după
răscumpărarea adusă de Mântuitorul. (Romani 1, 22)

Luarea la cunoştinţă de existenţa răului din lume creează nostalgia binelui în care toate au
fost făcute bune foarte (λίαν καλά). Sf. Grigorie de Nyssa arată că „foarte” nu implică ceva
static, cu un proces de desăvârşire.

Omul nu este factor de cunoaştere a binelui şi o realitate pe care cunoscând-o face posibilă
cunoaşterea binelui. Realizând minunata sa plăsmuire, înţelegem o prezenţă cu totul bună în el.
Pe de altă parte constatăm şi starea căzută a omului, cuantumul de absenţe a binelui din noi. Dar
omul rămâne chip al lui Dumnezeu. Constatând aceasta omul va reflecta la puterea Logosului şi
relaţia sa cu El şi doar aşa va conştientiza binele existent în el însuşi. Va realiza necesitatea
„curăţirii inimii”. Iar cunoaşterea binelui va fi rod al comuniunii personale ce presupune
curăţirea inimii. Conştiinţa21 absenţei binelui în noi ca stare naturală a ce am fost la început,
face să apară în om dorinţa după căutarea absolutului, a binelui (Fericiţi cei ce
flămânzesc…). În Hristos este cuprinsă întreaga fire umană.

RECAPITULAREA BINELUI ÎN PERSOANA LUI HRISTOS

Arătarea deplină a lui Dumnezeu şi a binelui s-a făcut în mod culminant prin Fiul, Logosul
Întrupat, şi se păstrează în Biserică prin harul Sfântului Duh. Dacă în Vechiul Testament era doar
proorocire, în Noul Testament Logosul lui Dumnezeu se arată ca o realitate concretă.22
Mântuitorul a cuprins întreaga creaţie pe care a împropriat-o, ceea ce a asumat din Fecioara
Maria.23

21
a nu se confunda cu conştiinţa
22
Evangheliile, şi în special cea după Sf. Ev. Ioan, cu privire la Întruparea Logosului.
23
În limba greacă, termenul RECAPITULARE are un sens cu o exprimare mult mai concretă: ενκεφαλεόσις (εν –
κεφαλεό; κεφαλεό = cap). Noi am preluat termenul latinesc recapitulatio, neavând nimic în comun cel din limba
română. Traducerea prin „recuperare” s-a făcut de către Fer. Irineu. De fapt se traduce ceva de genul: Hristos a
 Mântuitorul a cuprins în Sine firea umană ca într-un cap, ca într-un nou început. Nu
înseamnă că a cuprins întreaga lume, din toate locurile şi din toate timpurile, cum greşit
spun şi unii dintre teologi. Recapitularea binelui are acelaşi sens cu cea a Mântuitorului. Tot ceea
ce este bun în lume este împropriat de Hristos. Hristos a luat pârga (expresie a capadocienilor),
plămada firii umane. În Hristos se arată omul cel adevărat, noul Adam, care uneşte în sine
cosmosul prin elementele acestuia pe care le-a asumat. Lumea este luată, sfinţită, înnoită de
Hristos şi din nou oferită oamenilor prin Sfintele Taine. Împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, omul depăşeşte egoismul, conştient că este Hristos în el şi că el este parte a trupului lui
Dumnezeu. Este perspectiva omului care participă în Hristos. Nu doar se interesează de El ci Îl
primeşte.

Hristos este desăvârşirea divină, întrupată în chiar viaţa omenească; aceasta se vede în
puritatea, iubirea şi smerenia Sa.

Puritatea în sens negativ înseamnă lipsă de păcat, nepătimire, iar în sens pozitiv înseamnă
posedarea tuturor virtuţilor şi a tot ceea ce poate fi cuprins în noţiunea de bun. Hristos, ca Om
adevărat şi Dumnezeu adevărat, nu e obsedat de neliniştea păcatului şi nevoia iertării. Era
conştient de aceasta: „Cine Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 7, 47) Sinedriştii nu găseau motiv ca să-
L omoare. Iuda a vărsat sânge nevinovat. (Matei 27, 19-20). Pilat a spus: „nu găsesc nici o vină
în omul acesta.” De aceea Mântuitorul este Sfânt şi se identifică cu Binele suprem, desăvârşirea.
Virtutea în Hristos nu este o cucerire, ci izvorăşte din Fiinţa Lui ca iubire, ca generozitate
absolută. Virtuţile Lui sunt forţe care determină pe cei care se apropie de El să-L imite. Este
excepţională iubirea Lui. Se arată aceasta în întreg actul Întrupării. Nu este limitată de nimic, de
nici o constrângere, de nici o contradicţie.

Smerenia este haina pe care o îmbracă virtutea iubirii, desăvârşirea lui Hristos, pentru ca
Persoana Lui să fie accesibilă. Smerenia este condiţia comuniunii reale dintre semeni, a
Mântuitorului cu toţi oamenii. Smerenia este condiţia comuniunii cu toţi oamenii, marca, pecetea
sfinţeniei lui Hristos. Hrănirea cu Trupul şi Sângele Lui înseamnă participarea cea mai autentică
la Binele Absolut.

Deci, Binele este o Persoană, o Treime de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dintre
Acestea, una S-a făcut ca noi. Binele se dovedeşte a fi realitate eficientă şi creatoare ce iradiază
comuniune. Binele nu este un principiu abstract sau o barieră în faţa libertăţii umane. Hristos
rămâne pentru totdeauna întruparea Binelui Absolut, care se împărtăşeşte în mod special:
Euharistia. Nu participăm la bunătatea lui Dumnezeu prin forme senzoriale ci ne hrănim din ea.
Hristos e revelaţia culminantă a Binelui, care, în forţa Sa de comunicare, a depăşit orice limitare;
căci în filantropia lui Hristos se cuprinde omul şi lumea cu toate limitele şi toate limitările
acestora.

cuprins „într-un cap” toată lumea. Nu trebuie să cădem în panteism spunând că Hristos a cuprins lumea de oricând şi
oriunde. Această înţelegere a lucrurilor poate fi cauza secularismului modern.
 RAPORTUL DINTRE BINE ŞI VIRTUTE

Există o diferenţă profundă între cunoaşterea binelui în calitate de concept şi iubirea

efectivă a lumii. Şi asta pentru că binele nu este un concept, realitate obiectivată ruptă de
Dumnezeu. Cunoaşterea abstractă a unui bine teoretic nu trezeşte în om sentimentul de a se ataşa
de această realitate de iubire. Nu ne interesează abordarea binelui ci împroprierea lui. Dacă
binele trebuie dorit şi iubit, iubim binele căci este tocmai Dumnezeul Personal, de care ne
împărtăşim, prin energiile Sale necreate.

Virtutea ca putere e plasată în Dumnezeu, ca realitate tripersonală şi bunătate absolută în

acelaşi timp. Virtutea este mai mult decât un cuantum de principii (deşi nu le exclude). Este o
forţă care nu-şi are puterea numai în ea însăşi şi nu ne aparţine numai nouă, ci îşi are sursa în
Dumnezeu, realitatea profundă a Binelui.

Dumnezeu deţine orice virtute.(Sf. Grigorie de Nyssa, Tratatul despre rugăciune). Voinţa
lui Dumnezeu se întipăreşte în firea omului încât va deveni conform firii omului.

Din momentul în care omul se află în această ontologie este cu totul firesc ca să tindă spre
ideal. Botezul ne integrează într-o nouă ontologie, în care altfel se pune problema vieţuirii
virtuoase, decât dacă nu L-am fi cunoscut pe Dumnezeu. Prin cele trei Sf. Taine de iniţiere, noi
primim ceva din Împărăţia lui Dumnezeu la care suntem chemaţi să tindem şi să o trăim la modul
absolut.

Activitatea omului trebuie îndreptată spre Dumnezeu, în relaţia de comuniune cu El. Este
participarea liberă şi conştientă –fără de care nu putem vorbi de virtute- la Dumnezeu-Viaţă.

Desăvârşirea prin virtutea individuală (atunci când virtutea se manifestă ca stare habituală),
al cărei efect totuşi nu-l putem nega, din punct de vedere al moralei creştine nu este suficientă.
Fără Dumnezeu virtuţile autonome rămân doar vicii strălucitoare (Fericitul Augustin).
Aceasta deoarece nu au orientarea corectă.

Viaţa virtuoasă a omului trebuie să aibă o finalitate: βασιλήα τού Θεοϋ – Împărăţia lui
Dumnezeu în noi.

Scopul vieţii noastre este deci împărtăşirea pe deplin de ceea ce aici doar gustăm, dar mai
ales să ajung la stăpânirea totală a lui Dumnezeu în mine.

Virtuţile naturale ale omului, care nu au orientarea spre Dumnezeu, au pecetea lui
Dumnezeu, au o valoare, dar nu sunt suficiente. Ele se datorează faptului că omul este Chip al lui
Dumnezeu. Sunt însuşiri fireşti ale unei persoane educate, dar nu sunt o forţă. Fără Dumnezeu,
ele pot fi folosite nu numai spre bine, ci chiar spre rău: pot fi generos, dar şi hoţ în acelaşi timp,
pot fi rugător, dar şi desfrânat.

Sf. Isaac Sirul – Păcatul se ispăşeşte acolo unde a fost comis.

 Buna folosire a unei calităţi, mai mari sau mai mici, devine virtutea numai prin iluminarea
Duhului lui Dumnezeu. Ex: Pilda celor 10 fecioare. Erau atât de ameţite că deşi aveau candele,
nu aveau undelemn ca să poată primi Lumina. „După cum lampa cu untdelemn nu va lumina de
nu va fi atinsă de flacără, tot aşa şi sufletul nu va fi aprins de nu va fi atins de Duhul lui
Dumnezeu” (Sf. Ioan Scărarul). Fără iluminare virtuţile sunt aşadar doar posibilităţi îndoielnice.

Virtutea este trăirea potrivit naturii.24 Este o afirmaţie preluată de la stoici dar căreia
creştinismul i-a dat o altă conotaţie. Dacă omul păstrează starea de existenţă după fire, el va
rămâne în virtute. Care este criteriul în funcţie de care omul va putea afirma că este o persoană
care trăieşte după fire, după natură? Nu avem în lume acest criteriu. În această exacerbare a
drepturilor omului, fiecare om se consideră a fi un criteriu. Câţi oameni atâtea criterii. Dar mai
spunem că omul nu este un criteriu pentru că nu e realitate ultimă, nu e responsabil; omul este o
creatură. Criteriul nu poate fi găsit decât în Dumnezeu care Se descoperă, Se revelează, arătând
criteriu potrivit căruia suntem sau nu după natură. Potrivit Revelaţiei ştim că noi nu mai suntem
în starea pe care am avut-o la început. Ceea ce noi numim acum natural este de fapt împotriva
naturii. Dar considerăm natural căci aşa ne-am obişnuit. Suntem în ceea ce a numit Sf. Grigorie
de Nyssa „stare împotriva naturii”. Deşi nu suntem în starea naturală, Dumnezeu a găsit totuşi
acestei stări un rost: în această stare S-a întrupat Hristos.

Ceea ce ştim din existenţa naturală de dinainte de păcat este faptul că există un mod de a fi,
eterogen, neamestecat cu răul, împlinind voia lui Dumnezeu. Numai modul de existenţă conştient
în care este implicată existenţa lui Dumnezeu, este o existenţă după fire. Trăieşte după fire numai
omul care-şi foloseşte toate facultăţile în scopul în care acestea eu fost create: să tindă spre
Împărăţia lui Dumnezeu. Când încalcă voia lui Dumnezeu, este deja greu să mai vorbim de fiinţă
virtuoasă.

Aristotel considera că virtutea este o cale de mijloc. Creştinismul nu neagă această idee,
însă îi dă o altă conotaţie.25 Hristos a venit la această cale de mijloc dar nu în sensul
Aristotelic. Comentând mesajul Mântuitorului: „fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”,
Sf. Grigorie de Nyssa spune că dacă am avea numai abilitatea şarpelui, fără nevinovăţie, riscăm
să fim perverşi; dacă am avea numai blândeţea porumbelului, riscăm să fim idioţi. Pentru
Aristotel virtutea stă în relaţie cu afectele şi cu acţiunile în care excesul este greşit şi insuficienţa
banală (Etica nihomatică)26. Virtutea este deci calea de mijloc între exces şi insuficienţă.

24
Formulă dezvoltată de J. J. Rouseau. Se ştie că a avut 13 copii pe care i-a părăsit retrăgându-se într-o insulă pe
mijlocul Rhon-ului, unde astăzi este centrul Genevei, şi trăind izolat aproximativ 20 de ani. Aşadar tocmai el şi-a
lăsat copiii fără de ceea ce numea EDUCAŢIE.
25
Sf. Grigorie de Nyssa acuză pe Aristotel şi pe Platon că fură aceste idei din modul de gândire orientală. Dar este
exclus, căci cei doi cunoşteau această sferă.

26
Aristotel are mai multe tratate etice: Protrepticul, Etica nihomatică, Etica către Eudemon, Politica.
 Virtutea este o dispoziţie habituală obţinută în mod voluntar, constând în măsura justă în
raport cu noi, determinată de raţiune şi anume: constând în felul în care o determină posesorul
înţelepciunii practice.27 Calea de mijloc între cele două vicii: excesul şi insuficienţa. Virtutea, ca
„dispoziţie habituală” este de fapt starea de mijloc între existenţe aflate în conflict.

Virtutea, ca şi viaţa omului după fire, nu e doar o stare habituală însuşită după fire, ci
existenţă ek-statică, ce se dobândeşte numai în relaţie cu alţii, mai ales cu Dumnezeu. Virtutea nu
se limitează la calităţile împropriate de persoana umană, ci se extind dincolo de ceea ce înseamnă
existenţă individuală. Creştinismul vrea mai mult decât virtute individuală.

Virtuţile nu sunt comodităţi individuale, şi cu atât mai puţin roada comodităţii sau abilităţii,
prin care ne punem de acord cu extremele. Şi asta pentru că finalitatea nu este numai în noi.
Omul este o existenţă ce capătă valoare în relaţie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Virtutea nu este starea egoistă de echilibru în raport cu semenii şi cu Dumnezeu, nici

simpla stare de echilibru în raport cu propriile umori, propriile pasiuni, ci starea de comuniune
activă cu Dumnezeu şi cu semenii, cu realităţile prin care mă definesc ca om. A fi în comuniune
cu Dumnezeu înseamnă a trăi viaţa potrivit poruncilor Lui. Ca să stabilesc echilibrul am nevoie
de un criteriu obiectiv prin care să apreciez extrema. Este imposibil să găseşti într-o lume fără
Dumnezeu criteriul care te duce la calea de mijloc, care te face să trăieşti normal. Deci acest
criteriu nu se găseşte în lume, în societate, pentru că el este Hristos, Cel care ne introduce în
noua ontologie.

Deci morala creştină este hristocentrică, omul ducându-şi viaţa după Hristos, păşind pe
urmele Lui, cu ajutorul Duhului Sfânt.

Virtuţile nu pot fi atinse fără Hristos. „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5) arată
întocmai acest lucru: dacă vreau să rămân creştin trebuie să-mi ghidez viaţa după Hristos. Hristos
este purtătorul desăvârşit al tuturor virtuţilor. Virtuţi nu ca deprinderi, ci ca puteri naturale.
Creştinul are datoria şi vocaţia să-şi împroprieze aceste virtuţi. Fără Har nu şi le poate împropria
dar nici Harul nu lucrează în mod irezistibil în viaţa creştinului.

În viaţa normală, educaţia are un rol esenţial. Hristos se descoperă şi ca învăţător dar şi ca
exemplu, pentru a fi desăvârşit. Omul este foarte deschis la modele. Hristos este modelul, Cel
care ne dă puterea să fim virtuoşi, să-L urmăm.28

Poruncile fac parte din modul normal de vieţuire. Poruncă = Δίκτις = ghidări. Sunt limitele
normale între care trebuie să se mişte o natură imperfectă. Dar nici nu putem trăi normal cu
obsesia păzirii poruncilor. Harul ne provoacă să urmăm călăuza-Hristos. Sf. Grigorie de Nyssa,
referindu-se la Moise, spune că dacă vrei să avansezi într-o zonă necunoscută, trebuie să calci pe

27
Aristotel foloseşte sophia pentru a desemna înţelepciunea teoretică, şi phronisis pentru înţelepciunea practică. Nu
poţi ajunge la sophia fără dovada înţelepciunii practice.
28
Catolicii vorbesc de virtuţi naturale şi de virtuţi infuze. Pr. V. Răducă nu este de acord cu acest termen
urmele cuiva; dacă vrei să vezi faţa călăuzei, nu poţi să înaintezi; poţi merge doar dacă priveşti
spatele şi calci pe urmele Călăuzei.

Fără harul lui Dumnezeu nu pot fi împropriate virtuţile. Harul ne provoacă doar, nu e
irezistibil. Virtuţile sunt roade ale Duhului Sfânt, dar şi ale propriilor noastre osteneli. Pacea,
bunăvoinţa sunt roade ale Duhului dar şi ale propriilor osteneli. Osteneala creştinului nu trebuie
să ducă la acumularea virtuţilor pentru ele însele. Performanţa stă în mulţumirea pe care o
aducem Duhului. Finalitatea omului nu stă în echilibrul interior sau exterior (cu Dumnezeu şi cu
semenii), ci în participarea conştientă şi liberă la Împărăţia lui Dumnezeu.

Virtuţile se găsesc într-o relaţie organică. Una o cuprinde pe cealaltă, una se găseşte în
cealaltă. Şi asta pentru că Duhul este unul, libertatea este una. Iar cel ce le face posibile este
acelaşi Hristos. Separarea virtuţilor le deformează firea. Virtuţile creştine nu sunt numai credinţa,
nădejdea şi dragostea, ci mult mai multe: sinceritatea, toleranţa, puterea de decizie, francheţea29.

SMERENIA este virtute fundamentală; virtuţile înrudite cu ea: îngăduinţa, dreptatea,

îndelunga-răbdare, reacţia promptă atunci când constatăm că se face o nedreptate. Smerenia este
virtutea care are toată deschiderea pentru numirea omului de Chip al lui Dumnezeu. Smerenia nu
înseamnă humilitas30, cum consideră occidentalii (de la humus = a fi ca pământul).

Smerenia nu este o virtute reală când este însoţită de insensibilitate, de nesimţire

duhovnicească. Ateul este nesimţitul metafizic spune Andrei Pleşu. Smerenia trebuie legată de
dreptate. Sf. Ioan Gură de Aur numeşte laş pe smeritul care nu reacţionează la problemele
celuilalt.

Creştinul nu lucrează de unul singur în cultivarea virtuţilor. Lucrează cu Duhul Sfânt

activând în interiorul Bisericii ca organ al lui Dumnezeu în vederea biruirii răului şi mai ales a
celui viclean. Biruind răul din el, ca purtător al Duhului Sfânt, omul devine împreună lucrător cu
Hristos la lucrarea aceasta de scoatere a răului din lume. Virtutea înseamnă, deci, promovare a
binelui şi biruire a satanei.31

Ca să facă din virtute biruinţă, creştinul este chemat să lepede egoismul şi să cultive
ascultarea. Ascultare atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de duhovnic, de cel pe care l-ai ales
călăuză duhovnicească sau pe care Dumnezeu ţi l-a rânduit astfel. Dacă în paternitatea naturală
nu ne alegem noi părinţii, în paternitatea duhovnicească noi ne alegem părintele (Sf. Pahomie).
Deci trebuie luat în serios drumul ascultării, pentru responsabilitatea pe care ne-o asumăm.

29
Francheţea constă în libertatea de a te exprima liber în faţa unei autorităţi, în faţa unui superior, însă nu în modul
îndrăzneţ, nesimţit. Părinţii o numesc παρεσήα adică libertatea de a vorbi cu o conştiinţă care nu te acuză.
30
La Mănăstirea Sf. Ioan din Rilla (Bulgaria) între Biserică şi un corp de chilii se află morminte ale monahilor care
se smeresc lăsându-se călcaţi în picioare,după moarte, de închinători. Este oare un model de smerenie? Mai există
smerenie dincolo de moartea trupului? Poate fi o exagerare.
31
Sf. Ioan Gură de Aur – Satana se bucură când cădem din relaţia cu Dumnezeu
 Performanţa individuală, fără ascultare, poate deveni un habitus (dispoziţie), dar nu virtute;
poate birui forme de rău, dar nu pe cel viclean, pentru că virtutea este în acest caz produsul
orgoliului (a împlini poruncile fără Dumnezeu). A considera că poţi păzi poruncile fără
Dumnezeu este orgoliu şi falsitate. O performanţă orgolioasă este doar un păcat mascat. Cel
mândru nu are legătură cu virtutea căci virtutea înseamnă unirea puterilor omeneşti cu voinţa lui
Dumnezeu. Sf Ioan Scărarul spune: Aşa cum întunericul nu poate sta alături de lumină, aşa nu
poate sta virtutea cu mândria. Performanţele omeneşti fără smerenie şi fără Dumnezeu duc la
realizarea unui bine parţial care nu este niciodată virtute. Virtutea nu poate fi atinsă astfel pentru
că rămâne pur şi simplu produs omenesc în şi din interiorul naturii, fără a fi biruinţă a satanei şi
cu atât mai mult neparticipare la Împărăţia lui Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul numeşte
virtutea unirea slăbiciunilor omeneşti cu voinţa lui Dumnezeu.

Tot ceea ce nu e din credinţă e păcat. (Romani 14, 23) „Tot ceea ce nu se referă la Hristos,
fie cuvânt, fie faptă, fie gând, priveşte la potrivnicul Acestuia. Nimeni nu poate ajunge la lumină
înaintând în întuneric” (Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii despre fericiri). În viaţa creştinului nu
este nimic ce nu s-ar putea raporta la Dumnezeu. „Ori de veţi mânca, ori de veţi bea, toate spre
slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Orice activitate a creştinului nu este independentă moral pentru că prin ea ori ne

îndepărtăm, ori ne apropiem de Hristos. Creştinul e chemat să ofere orice clipă a lui Hristos. Nu
este posibilă o viaţă morală departe de Hristos.

Egoismul şi interesul personal nu sunt întâmplătoare, nu sunt expresia unor cauze

secundare, ci sunt forme de criză ale omului insensibil la ceva ontologic, la ceva la care ia parte
ca mădular la Trupul-Hristos. Egoismul este o manifestare a simţului lipsei; este justificat
psihologic, dar când Îl ai pe Hristos, trebuie să dispară. Setea omului după bogăţie este de fapt
golul din el însuşi. Iubirea este libertate. În iubire trăieşti liber, nimeni şi nimic nu-ţi mai atrage
atenţia; nici diavolul nu-ţi mai poate face ceva. Sentimentul egoismului este diminuat de cel el
plinătăţii, prin conştiinţa că eşti liber continuu, prin Hristos. Această continuă încifrare în noua
ontologie constituie o configurare după Hristos.

Binele este adevărata virtute. Dacă virtutea presupune o opţiune dreaptă, înseamnă că
singura obţine este orientarea spre Hristos. Evaluarea dreaptă a noastră nu poate califica drept
virtuţi obişnuinţele, gândurile, faptele care sunt fără Dumnezeu. Adevărata virtute este o alegere
existenţială corectă, printr-o orientate precisă spre scopul ultim al omului: vieţuirea în Împărăţie.
Dar în Împărăţie nu poţi fi fără Hristos, fără Biserică. O autodesăvârşire care nu conduce la
Împărăţie nu poate fi virtute.

Virtutea creştină, în calitate de rod al harului şi al puterii de autodeterminare în noua

ontologie, a fost făcută posibilă, accesibilă, numai de Mântuitorul. Are izvorul în Hristos şi tinde
spre Împărăţie. Pentru aceasta viaţa virtuoasă este plasarea omului în zona prezenţei Binelui ca
realitate personală, vizând nu numai viaţa activă, controlată de cenzura conştiinţei, ci fiecare
manifestate a omului în calitate de fiinţă vie.

Virtutea vizează şi subconştientul, starea de somn sau stare de vis. Virtutea este modul de a
fi al omului care prin Hristos scoate răul afară din lume. Observăm, mai ales din experienţa
Părinţilor că o persoană virtuoasă nu este chinuită nici măcar în somn.

RĂUL, VICUL ŞI PATIMA

Din punct de vedere al Fiinţei Sale, Dumnezeu este bine, bunătatea. Din perspectiva
apofatismului creştin, Dumnezeu este dincolo de bine sau de rău, dar se manifestă ca bunătate32.
În bunătatea lui Dumnezeu nu este nici o contradicţie, pentru că nu este contradicţie în Fiinţa
Lui. Deci bunătatea lui Dumnezeu ţine de Fiinţa Lui.

Cât priveşte răul, gândirea creştină spune că răul nu are fundament ontologic, dar capătă
existenţa acolo unde s-a renunţat la bine ca realitate necesară pentru acel spaţiu. Dar nu s-a
renunţat la bine ca la o realitate de care n-am avea nevoie. Răul este absenţa binelui. Fericitul
Augustin menţionează că răul nu e doar o simplă absenţă, ci o lipsă a binelui. Nu mă afectează
prea mult că absentează cineva dar lipsa cuiva este o greutate, doare. „Cuvântul „răul” nu este
decât o altă formă prin care definim, exprimăm lipsa binelui”.(Fericitul Augustin)

Răul se defineşte întotdeauna pornind de la bine. Binele este primordial, îşi are originea în
Dumnezeu şi în opera Sa creatoare. Ex: Ce este boala? Absenţa sănătăţii. Nu există o ontologie a
bolii ci o anormalitate a sănătăţii.

Mântuitorul nu a făcut trei ochi orbului, ci l-a readus la normalitate, i-a redat vederea.
Toate minunile Mântuitorului au vizat restabilirea normalităţii. Nu făcea pe „grozavul” ca să-şi
manifeste puterea.

Lipsa este determinată de aportul fiinţelor personale. Renunţarea la bine presupune libera
alegere, libera determinare. Fiindcă există fiinţă personală este posibilă renunţarea la bine şi prin
urmare apariţia răului. „Răul nu există în afara libertăţii” (Sf. Grigorie de Nyssa).

Deoarece răul nu are fiinţă, el îşi primeşte existenţa, percepem existenţa lui mai întâi în
fiinţele cu voie liberă, atunci când acestea exclud din ele binele ca realitate ontologică şi
necesară. Răul este rezultatul unei acţiuni deliberate pornită dintr-o voinţă, dacă nu iniţial rea, cel
puţin iniţial pervertită. Răul există atâta vreme cât persistă îndepărtarea de Dumnezeu înţeleasă
ca bine absolut.

Răul este metafizic, fizic şi moral.

32
Nietysche, în „Dincolo de bine şi de rău”, nu se gândea la apofatism
 Cel care renunţă pentru prima dată la binele din el este diavolul. Deci răul a apărut ca o
consecinţă logică a căderii fiinţei libere de la ceea ce e firesc. Diavolul este considerat şi numit
de unii Sfinţi Părinţi inventatorul răului. După căderea protopărinţilor, răul moral, existent deja
în sfera lumii îngereşti, pătrunde în realitatea fizică a lumii, în umanitate, în întreaga creaţie.
Răul fizic este deci consecinţa răului moral. Aceasta îl face pe filosoful Nicolae Lossky să
considere că răul fundamental este răul moral, iar fiinţa, motivaţia existenţei acestui rău moral
se găseşte în răsturnarea ierarhiei valorilor de către persoana liberă, şi anume în iubirea
exagerată faţă de sine, neglijând iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Indiciul esenţial al căii greşite a conduitei constă în desprinderea mai mare sau mai mică de
Dumnezeu şi totodată în izolarea faţă de toate celelalte fiinţe. Descompunerea, corupţia materiei,
suferinţa, destrămarea unităţii lumii provocate de alienarea, de îndepărtarea de Dumnezeu,
conduce la diferite forme ale răului fundamental.

În întregul comportament al fiinţei îndepărtate de Dumnezeu şi care a călcat voia Sa, se

observă diverse forme de complexare, de deviere, de deficienţă, ce afectează toate nivelele de
afirmare a personalităţii.

Moartea este ultima consecinţă a răului. „Iar el, călcând cuvântul poruncii tale, pentru ca
răutatea să nu fie fără de moarte, ai poruncit amestecului şi frământăturii acesteia să se desfacă
din cele ce a fost alcătuită…” (rugăciune la înmormântare)

Răul este o anormalitate, care ne afectează de la început. Însă răul nu trebuie privit numai
ca anormalitate. Există şi limite ale răului impuse de Dumnezeu. Mântuitorul asumă răul în
forma lui extremă, în consecinţa lui: moartea. Dar moartea nu L-a ţinut căci nu se găsea în El
vreo formă de rău.

Patimile nu există ca realităţi abstracte, ca de altfel nici un păcat, ci afectează natura

omului.33 Mai precis sunt stări nefireşti ale firii, neavând fiinţă proprie ci apărând o dată cu
coruperea sănătăţii sufletului. Sunt „bolile sufletului” (Sf. Isaac Sirul).

Când patimile se adună în om se transformă în a doua natură şi-l face să se simtă bine în
ele, să considere aceasta ca o stare normală, se identifică cu ele. Atunci când patimile rămân în
om, şi chiar şi atunci când se pocăieşte nu se eliberează întru totul de ele, trebuindu-i timp să se
ostenească pentru despătimire. Avem ca exemplu viaţa Cuv. Maria Egipteanca: 17 ani de
patimă – 17 ani de muncă pentru despătimire. David – Păcatul meu înaintea mea este pururea.

Deci cauza primordială a patimilor nu sunt simţurile sau poftele, ci uitarea, neglijarea lui
Dumnezeu. Aceasta face ca mintea omului să fie înlănţuită în simţuri. Atunci când mintea va fi
supusă simţurilor, şi celelalte puteri sufleteşti vor fi supuse simţurilor. Astfel este răsturnată
ierarhia simţurilor facultăţii umane. Pentru că sufletul este o realitate unitară, întinarea lui

33
Astfel e greşit spus: Biserica condamnă păcatul, nu păcătosul
provine din noua funcţionalitate, nu numai a minţii, ci şi a altor funcţii a acestora. Nu poţi exersa
o anumită funcţie într-o stare de ipocrizie, întotdeauna.

Mama patimilor este egoismul. Iubirea de sine, exagerată, este una pătimaşă (Sf. Maxim
Mărturisitorul). Există şi iubirea faţă de noi înşine, în sensul bun, adică adevărata iubire
necesară omului pentru progresul său.

Împărăţia lui Dumnezeu în mine implică Împărăţia lui Dumnezeu în înţelesul larg.

Patima nu este acelaşi lucru cu păcatul. Patimile sunt stări păcătoase ale sufletului, care
sunt activate prin păcat. Pot fi patimi care să rămână ascunse în noi lungă vreme, atâta vreme
cât o situaţie anume nu le-a favorizat concretizarea într-un păcat. Aceste patimi nu sunt mai puţin
vătămătoare decât păcatele, ci chiar dimpotrivă. Mântuitorul dă poruncă să nu apună soarele
peste mânia noastră.

Sf. Grigorie de Nyssa: Poţi să fii stricat în suflet, fiind foarte integru în trup.

Cele trei patimi fundamentale pornite de la iubirea de sine exagerată şi care conduc la toate
celelalte, sunt lăcomia, iubirea de argint şi slava deşartă. Acestea corespund celor trei ispitiri la
care a fost supus Mântuitorul.

Din lăcomie omul a căzut din Paradis. Dacă pentru omul căsătorit patima cea mai mare
este iubirea de argint, pentru monah este lăcomia (Sf. Maxim Mărturisitorul). Slava deşartă
duce la mândrie şi la invidie. Se leagă de orice. De foarte multe ori de orice acţiune virtuoasă şi
se înfăţişează de multe ori împreună cu virtuţile. Este primejdioasă devenind o mare piedică
pentru virtute. Singura cale de a lupta împotriva ei este smerenia. Dar să ajungi la smerenie este
nevoie de discernământul care te învaţă să-ţi cunoşti limitele, şi de trezvie, însă nu de simpla
deschidere a ochilor ci de starea de veghe lucidă în care eşti continuu luminat de exigenţele
nevoinţei tale (te face să vezi propriile limite).

Patimile-l dezorientează pe om şi-i face imposibilă comunicarea cu Dumnezeu. Îl

înstrăinează de virtute şi-l adâncesc în egoism. Îi anihilează personalitatea.

Patimile sunt stări de spirit, nu vicii. Dar răul nu este mai puternic decât binele şi nici
nelimitat ca binele. Este o stare de descompunere, în care, fără voia lui, contribuie la scoaterea în
evidenţă şi afirmarea binelui. Răul face cuib în patimi. Lupta împotriva lui nu este posibilă fără
lupta împotriva patimilor. Acesta este scopul principal al ascezei: despătimirea. Despătimirea
este curăţirea personalităţii, παρεσία, libertatea în care conştiinţa nu te acuză, libertatea copiilor,
a Apostolilor, spontaneitatea.

Patimile nu au existenţă proprie; ele sunt pervertiri ale funcţiilor omeneşti sănătoase. Nu
este eficientă lupta directă cu ele, ci mai degrabă prin negarea pretenţiilor individuale atunci când
acestea împing în acţiuni împotriva voinţei lui Dumnezeu. Gândul pătimaş trebuie înlocuit cu un
gând bun.
 Părinţii nu recomandă lupta pieptişă cu diavolul. Şi preocuparea părinţilor nu a fost să scrie
despre diavol. Apusenii au scris mai mult despre diavol decât despre Dumnezeu. Sf. Pahomie
împletea sfoara (lângă Nil) şi i se arăta satana în chipul lui Hristos. L-a prins de mână şi a gândit
un citat din Scriptură şi satana a dispărut.

De foarte multe ori creştinului i se recomandă ca în loc să se lupte cu umbrele împotriva

patimilor, mai bine să-şi împroprieze viaţa lui Hristos. În loc să se teamă de patimi, să se teamă
de Dumnezeu. În loc să se îndulcească de patimi, să se îndulcească de Dumnezeu, de prezenţa lui
Dumnezeu în el. Patimile dispar când teama de Dumnezeu va înlocui angoasa pe care i-o
provoacă omului iubirea de sine (tendinţa excesivă de a domina tot ce ne stă în cale).