Sunteți pe pagina 1din 7

Ministerul Educației Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”


Facultatea Istorie și Geografie

Naționalismul și identitatea națională în epoca modernă

Coordonator: Lucia Sava


Autor:Fulga Alionușca

Chișinău, 2018
„Sentimentul național este acela care asigură existența popoarelor”.
(Nicolae Titulescu)

Conform dicționarului explicativ naționalismul este: o doctrină politică,


emoție sau stare de spirit bazată pe presupunerea că societatea este cel mai bine
organizată în forma statului –națiunea trebuie să fie punctul central al
loialismului individual și de grup .Un stat național este un sistem de guvernare
care pretinde că reflectă interesele tuturor locuitorilor unei țări și în care întreaga
populație este considerată deținătoarea suveranității.
Pe când , marele istoric german Friedric Meinecke în lucrarea
Weltbufgertum und Nationalsaat, constată că nu există nici o formulă care să
exprime universal valabile ale națiunii . La prima vedere - scrie el – națiunile
sunt comunități mari, puternice, apărute într-o lungă dezvoltare istorică și aflate
într-o continuă mișcare și prefacere .Dintre caracteristicile care li se atribuie
foarte puține sunt obligatorii . Meinecke afirmă că „necondiționat este acel
nucleu natural,apărut pe baza înrudirii de sânge ”,care permite unei unități de
triburi să asimileze și triburi străine , dezvoltându-se astfel, treptat, ca națiune, o
comunitate spirituală originală, bogată în conținut, cu o conștiință de sine mai
mult sau mai puțin clară.1
Până la începutul sec. al XIX-lea definițiile națiunii s-au ghidat după
elementele de ordin constituțional juridic. La 1694, Academia Franceză numea
națiunea „totalitatea locuitorilor aceluiași stat, trăind sub aceleași legi și
folosindu-se de aceeași limbă”. De aici s-a inspirat și abatele Sieyes, care în
1789, în vestita-i broșură Qu`est ce qu`est le Tiers Etat?,spunea că națiunea
este: „un corp de asociații trăind sub o lege comună și reprezentați de același
legislator”.
În secolul al XIX-lea, trezirea aspirațiilor la libertate a multor popoare ce încă
nu erau constituite în state au făcut improprii definițiile de genul celor de mai
sus. Ele sunt înlocuite prin cele care accentuează caracterul spiritual al națiunii,

1
Camil Mureșanu,Națiune,Naționalism. Evoluția națiunilor,Cluj-Napoca, 1996,pag.10

2
actul de violență care o ratifică sau chiar un misterios factor subconștient. John
Stuart Mill va vorbi despre națiune ca despre „ un grup uman atât de legat
printr-o solidaritate comună, încât loialitatea membrilor săi față de grup e
plasată mai presus de orice alte loialități concurente.2
Dacă ar fi să vorbim despre actualitatea acestui subiect, atunci putem spune că
este actual. Este actual mai ales pentru spațiul dintre Nistru, Dunăre și Tisa. La
capitolul conștiință națională trebuie să învățăm de la statele german, polonez
ș.a. și să luăm unele exemple de la ei. Vorbind despre naționalism putem spune
că este de două tipuri: bun și rău. Naționalismul bun este cel care a produs și
condus lupta pentru libertate și unitate a popoarelor din centru și sud-estul
european sau a altor popoare care se străduiesc să-și construiască statul național
.Naționalismul rău, indiferent după cel de-al doilea război mondial și cu
ideologia fascistă și național-socialistă, este acel care asuprește și încearcă să
asimileze ,care disprețuiește convențiile internaționale, discriminează
minoritățile și glorifică statul național.3
Anthony D. Smith ajunge la concluzia că inegalitățile economice și
diferențele culturale nu sunt suficiente pentru a genera solidaritate etnică și
naționalism etnic la periferie. În plus, ar mai fi nevoie de o comunicare adecvată
între membrii grupului oprimat, pentru că în cadrul periferiei înapoiate
stratificarea ocupațională este întărită de secregarea locuitorilor mai degrabă pe
criterii etnice decât pe criteriile solidarității de clasă. Cu alte cuvinte, una dintre
principalele cauze ale incapacității periferiei de a se emancipa este dată de
fragmentarea ei la nivelul comunității.
Este și cazul Transilvaniei după compromisul din 1867 prin care imperiul a
devenit bicefal. În această provincie, populația de naționalitate română este
majoritară, dar nu poate să facă front comun cu cea de naționalitate maghiară
sau germană pentru a îmbunătăți condițiile de viață din această provincie.

2
Ibidem,Națiune,Naționalism. Evoluția națiunilor,Cluj-Napoca,1996,pag.12.
3
Națiomalism ca atribut al periferiei,pag,155.

3
Motivele sunt multiple și țin atât de interesele diferite ale naționalităților din
Ardeal ,cât și de situația lor socio-economică diferită. Segregarea etnică pare
„normală” între românii și maghiarii transilvăneni, deși ambele etnii se plângeau
de marginalizare etnică și culturală. Este, însă, mai greu de înțeles de la prima
vedere lipsa de coeziune și de coeziune și de acțiune comună a etnicilor români
și germani.4
Cu alte cuvinte în perioada următoare cuceririi și recunoașterii Independenței
de Stat a României mișcarea națională a românilor din Transilvania și Banat a
căpătat forme mai variate și a angrenat categorii sociale mai largi. Amplificarea
activității politice și culturale a românilor pentru păstrarea identității naționale
avea ca scop micșorarea efectelor politicii de maghiarizare susținută de
guvernanții de la Budapesta. Astfel, la 25 mai 1879 Parlamentul maghiar a votat
legea XIII prin care predarea limbii maghiare în școlile confesionale, întreținute
material de comunitățile românești, devenea obligatorie. Pentru fruntașii
mișcării naționale se contura tot mai clar faptul că numai prin acțiuni susținute și
hotărâte se puteau apăra drepturile fundamentale ale românilor: păstrarea limbii
naționale, folosirea acesteia în instituții, participarea proporțională la viața
politică.5
Constituirea celor două partide politice ale românilor, din anul 1869
,reprezentase un eveniment important al mișcării naționale. Problema
unificării celor două partide intră în atenția fruntașilor politici români încă din
1875,când Ilie Măcelariu îl informa pe George Barițiu despre intenția sa de a
convoca o conferință la care să ia parte delegați atât din Transilvania cât și din
Banat. După ce în august 1880 idea unificării celor două partide a fost reluată la
o adunare a societății ASTRA de la Turda, în octombrie același an s-a hotărât
convocarea unei conferințe generale cu participarea ardelenilor și a bănățenilor.

4
Demir Dragnev, Ion Varta,Istoria Românilor.Epoca modernă,Chișinău, 2000, pag.174,175.
5
Pascu Vasile,Istoria Modernă a Românilor (1821-1918),București ,1996,pag.196

4
În luna martie a anului 1881 au fost lansate două apeluri de convocare a
conferinței generale, pentru luna mai, la Sibiu.
Conferința de constituire a Partidului Național Român din Ardeal, Banat
și Ungaria a avut loc la Sibiu în zilele de 30 apr.-2 mai 1881.
În lupta pentru emancipare națională un rol important l-a avut și presa
românească ,în care erau susținute și argumentate drepturile istorice ale națiunii
române. În acest sens, un eveniment important îl reprezintă apariția la Sibiu, în
aprilie 1884, a gazetei „Tribuna”- primul cotidian al românilor din Transilvania.
Ziarul grupa o serie de intelectuali, membri ai Partidului Național Român. în
frunte cu Ioan Slavici, aceștia devenind cunoscuți sub numele de tribuniști.
Acest organ de presă a fost un factor de răspândire a ideilor politice înnoitoare ,
de perspectivă, între care cea mai importantă s-a dovedit aceea a realizării
unității naționale a tuturor românilor.
O caracteristică a mișcării naționale românești din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea o reprezintă sprijinul material și moral pe care l-a primit din
partea unor societăți și publicații înființate la București. Dintre societățile
înființate în acest scop se impun atenției două și anume „Carpații” și „Liga
pentru unitatea culturală a tuturor românilor.6
Războaiele balcanice din anii 1912-1913 și intensificarea mișcării
naționale a popoarelor din Imperiul Austro-Ungar au determinat Curtea de la
Viena să insiste la Budapesta pentru o politică mai concesivă față de cererile
românilor din Transilvania. La sfârșitul anului 1912,sub presiunea diplomației
austro-germane și la cererea celor doi împărați (Wilhelm al II-lea și Frantz
Joseph I) guvernul maghiar este nevoit să reia tratativele cu fruntașii politici
români. Acestea, purtate la începutul anului,1913,s-au încheiat fără un rezultat
concret , reprezentanții guvernului respingând cererile formulate de cei doi
reprezentanți ai P.N.R.. În a doua jumătate a anului 1913 și la începutul anului

6
Ibidem, Istoria Modernă a Românilor (1821-1918),București ,1996,pag.198

5
1914 au mai existat câteva tentative de reluare a discuțiilor dar , datorită
atitudinii guvernanților de la Budapesta, au eșuat. În condițiile izbucnirii
primului război mondial nu au mai avut loc tratative între cele două părți.

6
Bibliografie:
 Pascu Vasile , Istoria Modernă a Românilor (1821-1918),București,1996;
 Demir Dragnev, Ion Varta, Istoria Românilor .Epoca Modernă, Chișinău
,2000;
 Camil Mureșanu, Națiune ,Naționalism. Evoluția națiunilor, Cluj-Napoca,
1996;

 Naționalism ca atribut al periferiei.