Sunteți pe pagina 1din 1

Greceanu Claudiu Adrian,

Teologie Pastorală, An III, gr. a V-a

Prietenia în concepţia lui Aristotel (384-322)

Este binecunoscut faptul că în gandirea antică prietenia constituie o temă privilegiată,


concepută fiind ca un bine indispensabil vieţii, inseparabil de virtute, condiţie sine qua non a fericirii.
Totodată, în concepţia lui Aristotel, prietenia este un sentiment nu numai necesar ci şi nobil (E.N.,
VIII, I, 25)1.
În lucrarea sa, Etica Nicomahică, marele Aristotel vorbeste în cărţile a VIII-a şi a IX-a despre
prietenie, ca expresie a interacţiunii umane, relaţii care pot avea diferite aspecte, în funcţie de osatura
pe care s-au fundamentat. Astfel, el identifică trei specii de prietenie, respectiv prietenia bazată pe
virtute, cea bazată pe plăcere şi cea bazată pe interes, acestea având ca raţiuni de bază binele, plăcutul
şi utilul (E.N., VIII, II, 25).
Aristotel dă un mare credit prieteniei, afirmând că “expresia cea mai înaltă a dreptăţii este în
ochii tuturor ceva de natura prieteniei” (E.N., VIII, I, 25) adăugand mai apoi că “unii sunt de părere că
aceiaşi oameni care sunt capabili de virtute sunt şi cei capabili de prietenie” (E.N., VIII, I, 30).
În primul rand, în concepţia lui Aristotel, prietenia bazată pe virtute este perfectă, aceasta
avand ca raţiune binele şi se realizează între oamneii cu adevărat virtuoşi, între acei oameni înzestraşi
cu nobleţe spirituală, ale căror afinităţi izvorăsc tocmai din virtute. Prietenia oamenilor virtuoşi
durează atâta timp cât dau dovadă de virtute însă aşa cum remarcă şi marele filozof, “Virtutea este
durabilă” (E.N.,VIII, III, 5-10). Totodată, în prieteniile bazate pe virtute, nu este loc pentru
neînţelegeri ca drept dovadă a faptului că săvârşirea binelui are ca drept măsură, aici, alegerea
deliberată, acest fapt constituind pentru Aristotel factorul decisiv în materie de virtute şi moralitate
(E.N.,VIII, XIII, 20).
În al doilea rând, când vorbeşte despre prietenia bazată pe plăcere, Aristotel o asociază cu cea
bazată pe utilitate, pe interes, scoţînd în evidenţă faptul că în cazul celor care ca sursă a ataşamentului
reciproc au plăcerea sau utilitatea, aceştia nu se iubesc unul pe altul pentru ceea ce sunt ei înşişi, ci în
virtutea avantajului ce-i poate reveni fiecăruia din partea celuilalt ori pentru plăcerea pe care o
realizează celor care-i îndrăgesc. “Prin urmare, când prietenia se bazează pe interes, ne iubim prietenii
pentru propriul nostru bine iar când se bazează pe plăcere, îi iubim pentru propria noastră plăcere. În
ambele cazuri, prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa, ci în măsura în care ne
este util sau plăcut” (E.N.,VIII, III, 10-15).
În concepţia marelui filozof, “prietenia dintre tineri pare să-şi aibă sursa în plăcere, pentru că,
trăind sub dominaţia pasiunii, tinerii urmăresc înainte de orice plăcerea prezentă şi personală, acesta
fiind şi motivul pentru care ei iubesc şi încetează să mai iubească cu aceeaşi repeziciune, schimbându-
şi sentimentele de mai multe ori pe zi” (E.N.,VIII, III, 30-35).
Mai trebuie precizat şi faptul că în viziunea lui Aristotel, prietenia presupune o bunăvoinţă
reciprocă, deoarece în relaţiile de prietenie virtuoase, fiecare doreşte binele celuialt. Însă acestei
bunăvoinţe nu trebuie să i se răspundă cu ignoranţă de către niciunul dintre noi deoarece “adevărata
cauză a bunăvoinţei o reprezintă virtutea, valoarea morală; ea se naşte în faţa frumuseţii morale, a
curajului sau a altor calităţi asemănătoare” (E.N. IX, V, 10-15).
În calea prieteniei adevărate nici măcar distanţa nu poate rezista, deoarece, aşa cum afirmă
Aristotel, “distanţa nu distruge propriu-zis prieteni ci îi împiedică doar actualizarea” (E.N.,VIII, V, 10)
iar ceea ce îi dă putere prieteniei în lupta sa pentru existenţă este tocmai dorinţa naturală a fiecăruia de
a fi fericit. Iar pentru a fi fericit, omul are nevoie de oameni virtuoşi, pentru că prietenia înseamnă
comuniune.

1
Etica Nicomahică