Sunteți pe pagina 1din 13

Lucrarea

La disciplina „Drept Internaţional Public”


Tema: Frontierele de stat şi regimul de frontieră.

PLAN:

1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat


2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră.
Problema modificărilor teritoriale
3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi
canalele maritime international
4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone
denuclearizate
5. Regimul juridic al zonelor polare
6. Bibliografie
1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în :

1. Teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor


2. Teritoriul cu regim internaţional nesupuse suveranităţii statelor
3. Teritoriul cu regim juridic combinat

Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în al cărui limite statul îşi


exercită suveranitatea deplină şi exclusivă şi este alcătuit din suprafeţe terestre,
acvatice şi aeriene. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale
naturale de existenţă a statului ca subiect principal al dreptului internaţional.

Teritorii cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor includ:


zona internaţională a spaţiilor submarine, spaţiul extraatmosferic şi corpurile
cereşti, marea liberă. La baza acestui regim stă conceptul de res communis
omnium ceia ce înseamnă patrimoniul comun al întregii omeniri. Aceste spaţii sunt
deschise folosirii de către toate statele şi popoarele în condiţii de egalitate şi în
scopuri paşnice.

Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra cărora


acţionează în acelaşi timp normele dreptului internaţional şi normele dreptului
intern. Aceste teritorii cuprind:

a. Zona contiguă reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în


largul mării până la distanţa de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază
ale mării teritoriale.
b. Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale care se
întinde în largul mării pe o distanţă de până la 200 mile marine de la liniile
de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.
c. Platoul continental reprezintă prelungirea naturală ţărmului care coboară în
pantă uşoară sub apele mării până la marginea continentală unde adâncimea
este de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală şi marile
adâncimi.

Din punct de vedere juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor şi


oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg
până la o distanţă de 200 mile marine măsurate de la linia de bază de la care se
măsoară lăţimea mării teritoriale. Teritoriul de stat este alcătuit din spaţiul
geografic ce cuprinde suprafeţele terestre, acvatice şi aeriene asupra căruia statul
îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.

1
Teritoriul unui stat constituie una din premisele materiale care
condiţionează existenţa statului. În determinarea naturii juridice a teritoriului în
dreptul internaţional este important să se pornească de la argumentele:

a. Spaţiul exercitării puterii suverane a statului


b. Spaţiul exercitării puterii suverane a poporului
c. Obiectul suveranităţii asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.

Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat şi poate fi format dintro singură


întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime care
formează un stat arhipelag.

Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare şi marea


teritorială. Apele interioare cuprind râurile, fluviile, canalele, lacurile şi mările care
se află în întregime pe teritoriul aceluiaşi stat. În afară de cele situate în întregime
pe teritoriul unui stat există şi cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre
două sau mai multe state şi cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe
state.

Apele golfurilor şi băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat până la
linia de demarcaţie trasă la intrarea sau în interiorul băii acolo unde distanţa dintre
ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile marine. Apele portului sunt considerate
ape interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente făcând parte
integrantă din sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult în larg. Statutul
navelor şi echipajelor lor în porturilor străine se stabileşte prin legile şi
regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum nava este militară,
comercială sau de stat.

Navele militare sunt cele care fac parte din forţele armate ale unui stat şi
poartă semnele exterioare distincte ale acestui stat şi se află sub comanda unui
ofiţer de marină şi ale căror echipaje sunt supuse regulilor disciplinei militare a
acestui stat. Navele militare aflate într-un port străin se bucură de imunitate de
jurisdicţie penală şi civilă. Ele nu pot fi percheziţionate, sechestrate sau confiscate
de statul riveran.

Navele comerciale sunt cele care aparţin unui stat fie unor persoane fizice sau
juridice care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează
resursele maritime. Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei
duble jurisdicţie: a statului de pavilion şi a statului riveran.

2
Navele de stat destinate unor scopuri, ne comerciale sunt navele de cercetare
ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, vamal, pentru salvarea naufragiaţilor. În caz
de forţă majoră accesul în porturi este admis tuturor categoriilor de nave fără
autorizaţie prealabilă.

Marea teritorială este partea apele mării sau oceanului de-a lungul ţărmului
unui stat cuprinsă între linia de bază şi linia exterioară a ei şi care se află sub
suveranitatea statului riveran. În limitele mării sale teritoriale statul riveran exercită
toate atribuţiile care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de
pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea
navigaţiei, aplicarea măsurilor de garantare a securităţii teritoriului sau dreptul de
control vamal şi sanitar de cercetare ştiinţifică şi de protecţie a mediului
înconjurător.

Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată deasupra
solului şi a spaţiului acvatic al statului fiind delimitat orizontal prin frontierele
terestre, fluviale sau maritime, vertical până la limita interioară a spaţiului
extraatmosferic. Conferinţa internaţională de la Chicago din 1944 în cadrul căreia
s-a adoptat Convenţia referitoare la aviaţia internaţională recunoaşte statelor
suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian deasupra teritoriului
său.

2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema modificărilor


teritoriale

Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul de stat de


teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul de
spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Teritoriul de stat este delimitat prin
frontiere în interiorul căruia statul îşi exercită deplina sa suveranitate. Frontierele
statului sunt inviolabile. Respectul reciproc al frontierelor şi obligaţia statelor de a
rezolva pe cale paşnică litigiile privind frontierele constituie un element esenţial al
principiului integrităţii teritoriale consacrat în dreptul internaţional.

Putem clasifica frontierele de stat după mai multe criterii:

După natura lor:

a. Naturale care se stabilesc ţinându-se seama de anumite particularităţi


geografice munţi, văi, râuri, litoralul mărilor.
b. Geometrice care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care despart
teritoriile statelor.
c. Astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau meridiane.
3
După elementele componente ale teritoriului avem:

a. Terestre care dispar uscatul dintre două sau mai multe state.
b. Fluviale separă în două părţi apele unui fluviu situat între teritoriile a două
state.
c. Maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale stabilite de state
prin acte unilaterale sau pe bază convenţională cu statele vecine.
d. Aeriene separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare care
pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita interioară
a spaţiului cosmic. În plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri
încheiate între statele vecine. Fixarea frontierelor se face prin două
operaţiuni distincte:delimitarea şi demarcarea

Delimitarea este o operaţiune politică şi juridică care constă în identificarea


direcţiei principale şi descrierea amănunţită în cuprinsul tratatului încheiat în
scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia.

Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor


convenite în textul tratatului. Regimul juridic al frontierei de stat a Republicii
Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova
care reglementează:

a. Modul de trasare şi de marcare a frontierei de stat.


b. Zona de frontieră.
c. Paza frontierei de stat.
d. Condiţiile în care se face trecerea peste frontieră a persoanelor, mijloacelor
de transport, mărfurilor şi a altor bunuri.
e. Condiţiile în care se pot practica anumite activităţi pescuit, recoltarea
produselor lemiculoase.
f. Împuternicirile organelor puterii de stat şi administraţiei de stat în domeniul
pazei de stat.

Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul internaţional


contemporan în baza respectării principiului dreptului popoarelor de a dispune de
ele şi numai prin mijloace paşnice. În trecut modificările teritoriale erau concepute
în contextul expansiunii şi al cuceririlor dominante în raporturile internaţionale sau
erau bazate pe transpunerea în dreptul internaţional a unor instituţii de drept ce
facilitau transmiterea de teritorii prin vânzarea - cumpărarea, donaţii, arendă. Orice
modificare teritorială în raporturile dintre state se desfăşoară cu acordul liber
exprimat al statelor şi în interesul poporului. În trecut au existat situaţii de ocupaţie
originară ca fiind o modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia erau
4
alipite la imperiile coloniale. Alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea de
teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu din suveranitatea unui stat în
suveranitatea altui stat. Modalitatea de exprimare şi consultare a populaţiei ce
locuieşte pe teritoriul care va fi transmis se face prin două forme:

a. Printr-o hotărâre a organului legislativ suprem


b. Prin consultarea directă a populaţiei.

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime internaţionale

Fluviilor internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă


teritoriile a două state sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în
mare sau ocean. Fluviile prezintă interes pentru comunicaţiile dintre state cât şi
pentru folosirea apelor lor în scopuri industriale, pentru agricultură şi în domeniul
energetic. Până în prezent nu au fost create reglementări internaţionale generale
care să stabilească principii şi norme aplicabile navigaţiei şi folosirii tuturor
fluviilor internaţionale. Congresul de la Viena din 1815 a fondat pentru prima dată
principiile generale ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale europene.
Congresul de la Berlin din 1885 a instituit libertatea de navigaţie pe fluviile Congo
şi Niger. Din reglementările adoptate în convenţie decurg regulile:

 Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află
pe teritoriul său.
 În privinţa navigaţiei se aplică principiul liberei navigaţiei.
 În virtutea suveranităţii numai statele riverane prin acordul lor
reglementează navigaţia pe fluvii.
 În timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor-în conformitate
cu reglementările internaţionale-se bucură de deplină libertate de
navigaţie pe fluvii.
 Statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de navigaţie,
au dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor
de întreţinere şi amenajare, de control sanitar şi vamal.
 Pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale
alcătuite din reprezentanţii statelor riverane

După cel de al II război mondial au apărut noi concepţii şi teorii cu privire la


utilizarea fluviilor internaţionale. Una din aceste teorii este ―utilizarea echitabilă‖
care a fost dezvoltată de Asociaţia de Drept Internaţional în Regulile de la Helsinki
din 1966. Conform acestor reguli statele riverane au dreptul de navigaţie pe tot
fluviul şi pot acorda acest drept şi navelor statelor neriverane. Regulile poartă un

5
caracter convenţional şi nu sunt obligatorii pentru state dar prevederile acestora
reprezintă o tendinţă de dezvoltare a dreptului internaţional fluvial.

Regimul navigaţie pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate


deosebită pentru statele riverane în scopul participării acestora la comerţul şi
cooperarea internaţională. La congresul de la Viena din 1815 Dunărea a fost
recunoscută drept fluviu internaţional însă prin victoria Rusiei aspra Turciei, Rusia
preia controlul asupra Dunării. Prin tratatul de la Paris din 1856 s-a instituit
principiul libertăţii de navigaţie şi Comisia Europeană a Dunării. La început
comisia avea sarcini tehnice mai apoi elabora reguli de navigaţie, stabilea taxe. O
etapă nouă în stabilirea regimului Dunării a fost marcată de Conferinţa de la Paris
1921.Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la
Belgrad din 1948.

Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi


mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate. Navele militare pot naviga pe
Dunăre numai în porţiunea teritoriului statului iar în afara acestuia la înţelegerea
părţilor. Stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială,
sanitară şi poliţienească precum şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice menţinerii
fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane.

În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre precum şi alte


activităţi convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe:

a. Comisia Dunării-organ cu competenţă generală


b. Administraţiile fluviale speciale-cu competenţă limitată în anumite
sectoare de pe fluviu. Atribuţiile Comisiei Dunării sunt de coordonare
şi recomandare, consultare. Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri
decât navigaţia este reglementată prin acorduri încheiate între statele
riverane. Ex. Porţile de Fier între Iugoslavia - România încheiat în
1976.

În 1985 la Bucureşti a fost adoptată Declaraţia statelor dunărene în materie de


gospodărire şi protecţie apelor fluviului contra poluării. Această declaraţie are
drept scop prevenirea poluării şi folosirea raţională a apelor fluviului. În 1994 la
Sofia a fost semnată Convenţia privind cooperarea pot fi împărţite pentru protecţia
şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenţie prevede gospodărirea
durabilă şi echitabilă a apelor fluviului, măsuri de reducere a poluării, protecţia
mediului acvatic, utilizarea durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă industrială
şi pentru irigaţii.

6
4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate.

Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a spori


posibilitatea de comunicare între zonele maritime oceanice. Canalele situate pe
teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblu teritoriului. Din punct de
vedere al importanţei şi amplasării canalurilor pot fi împărţite ca fiind de
importanţă naţională sau internaţională. Canalul devine internaţional când este
constituit pentru a fi deschis libertăţii de navigaţie tuturor statelor fără discriminare
unilaterală a statului riveran. Un asemenea regim internaţional îl au:Canalul Suiez,
Canalul Panama, Canalul Kiel.

Canalul Suiez este cel mai important canal care face legătura dintre Marea
Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Acest canal a fost construit în sec XIX
pe teritoriul Egiptului, are o lungime de 160 km este deschis atât în timp de pace
cât şi în timp de război navelor comerciale şi de război indiferent de pavilion. În
caz de război beligeranţii sunt obligaţi să nu angajeze ostilităţi pe canal sau să
împiedice libera circulaţie a navelor. Regimul său juridic a fost stabilit prin
Convenţia din 1888 de la Constantinopol prin această convenţie Egiptul s-a angajat
să respecte prevederile ei, să fixeze taxe echivalente celor prevăzute în convenţie şi
să efectueze lucrări de întreţinere exploatare, perfecţionare şi administrare a
canalului.

Canalul Panama este navigabil pe o distanţă de 80 km ce leagă Oceanul


Atlantic de Oceanul Pacific. El a fost construit la sfârşitul sec XIX. Regimul său
juridic este stabilit prin convenţii bilaterale încheiate între Anglia şi SUA şi
Panama. În 1901 Marea Britanie se vede silită să cedeze SUA dreptul exclusiv de a
asigura controlul canalului. În privinţa canalului s-a stabilit un regim juridic care
permitea libera navigaţie a navelor militare şi civile ale tuturor statelor,
neutralizarea canalului dar nu şi demilitarizarea acestuia. SUA menţine în zonă
baze militare în acest context se evidenţiază lupta poporului panamez pentru
restituirea către statul Panama a teritoriului concesionat de SUA. Cât priveşte
conducerea şi administrarea canalului acesta este asigurat de un sistem mixt
panamez-american care a durat până în 1999 ca mai apoi să-i aparţină Panamei

Canalul Kiel are o lungime de 98 km a făcut parte până în 1918 din apele
interioare ale Germaniei. El face legătura dintre Marea Nordului cu Marea Baltică.
Regimul juridic al acestui canal este reglementat de tratatul de la Versaille 1918
care stabileşte regimul liberei navigaţii pe acest canal. Negocierile care au avut loc
între Germania şi Anglia, Franţa şi Italia s-au soldat cu un eşec, cazul este adus în
7
faţa Curţii Permanente de Justiţie a Ligii Naţiunii. Curtea a decis canalul Kiel a
încetat să fie o cale navigabilă interioară a Germaniei şi în consecinţă el a devenit
un curs de apă internaţional deschis vaselor militare şi civile aparţinând tuturor
statelor. În 1936 Germania a denunţat tratatul de la Versaille şi a interzis accesul
liber al vaselor de război străine pe canal care şi-a recăpătat statutul de apă
interioară germană. După 1945 dobândeşte regim internaţional.

Dreptul aerian s-a dezvoltat după 1900 când a apărut necesitatea reglementării
navigaţiei aeriene. Sub aspect juridic în dimensiunea orizontală distingem spaţiu
supus suveranităţii naţionale a statului deasupra căruia se află şi restul spaţiului
care se află deasupra zonelor maritime arctica şi Antarctica. În dimensiunea
verticală spaţiul aerian supus suveranităţii naţionale nu a fost până în prezent
delimitat pe bază de tratat internaţional faţă de spaţiul extraatmosferic nesupus
suveranităţii nici unui stat, dar se consideră că limita dintre ele s-ar situa la 100-
110km deasupra nivelului mării. După primul război mondial a triumfat definitiv
principiul suveranităţii statului asupra spaţiului aerian reprezentând coloana de aer
cuprinsă în limitele frontierelor sale, până la limita interioară a spaţiului cosmic.
Acest principiu a fost instituit prin convenţia de la Paris din 1919 şi Convenţia de
la Chicago din 1944 referitoare la aviaţia civilă internaţională. Suveranitatea
fiecărui stat asupra spaţiului aerian nu exclude ci presupune colaborarea bi sau
multilaterală în vederea reglementării navigaţiei şi transporturilor civile aeriene. În
această privinţă Convenţia de la Chicago face distincţie între:

a. Servicii aeriene internaţionale regulate.


b. Servicii aeriene internaţionale neregulate.

Aeronavele care sunt angajate în astfel de servicii neregulate au dreptul de a


pătrunde fără o autorizaţie prealabilă pe teritoriul oricărui stat contractant de al
traversa în tranzit sau de a cere o aterizare. În vederea realizării cooperării
internaţionale în problema navigaţiei civile aeriene au fost semnate acorduri
multilaterale:

a. Acordul cu privire la tranzitul serviciului aerian.


b. Acordul cu privire la transportul aerian internaţional. Răspunderea
pentru prejudiciile cauzate pasagerilor mărfurilor în transportul aerian
este reglementat de Convenţia de la Varşovia din 1929.

5. Regimul juridic al zonelor polare

Practica internaţională a statelor cunoaşte numeroase tratate internaţionale


prin care ele au stabilit anumite statute speciale pentru anumite zone teritoriale.

8
Regimurile juridice internaţionale ale acestor zone au caracter diferit: de
demilitarizare, de denuclearizare şi de neutralitate. Regimul de demilitarizare
reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone statut convenit de către
state în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi şi obligaţii de
natură a interzice total sau parţial existenţa armamentelor, instalaţiilor militare
precum şi staţionarea unor trupe militare a oricărui stat. Sub aspect teritorial
demilitarizarea poate cuprinde o parte din teritoriul de obicei în zonele de frontieră
sau se poate extinde la zone mai mari ale teritoriului ori chiar tot teritoriul de stat.
Din punct de vedere al conţinutului demilitarizarea poate fi de două feluri:

a. Totală deplină atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a


tuturor fortificaţiilor, tipurilor de armament şi înlăturarea forţelor armate cu
excepţia celor de păstrare a ordinii publice.
b. Limitată parţial este atunci când se permite menţinerea unor fortificaţii sau
forţe armate reduse.

Demilitarizarea este cunoscută încă din sec.XVII-XVIII. Ex. Prin Convenţia


de la Paris din 1856 Rusia a fost obligată să demilitarizeze malurile Mării Negre.
Prin acordul de la Posdam 1945 s-a hotărât totala demilitarizare a Germaniei.
Statutul de demilitarizare cuprinde de regulă şi obligaţia de neutralitate ceia ce
înseamnă că zona respectivă niciodată nu va fi transformată într-o zonă de război.
Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone,
statut convenit între state în baza unui acord sau tratat de natură a interzice
desfăşurarea de operaţiuni militare pe teritoriul acelui stat sau al transforma într-o
bază militară sau teatru de război. Neutralitatea poate fi permanentă atât pe timp de
pace cât şi de război şi temporară numai în timpul unui conflict armat.
Neutralitatea permanentă este aplicată în special unor căi maritime internaţionale
cum ar fi canalele maritime şi strâmtorile cu regim juridic internaţionale.
Neutralitatea temporară este dispusă prin prevederile Convenţiei de la Geneva
referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război. Zonele demilitarizate şi
neutralizate ale acestor zone s-au cristalizat în dreptul internaţional şi în practica
statelor cu scopul de a preveni declanşarea unui război sau extinderea operaţiunilor
militare pe un teritoriul determinat.

Denuclearizarea este o instituţie relativ nouă a dreptului internaţional ce


caracterizează tendinţa statelor de eliminare a armelor nucleare precum şi de a
evita sau restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni.
Regimul juridic al acestor zone este aplicabil unor spaţii mai întinse care cuprind
fie teritoriul unui stat fie continente întregi. În temeiul acestui regim statele

9
respective au obligaţia de a nu folosi şi experimenta arme nucleare în zona
respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa cu asemenea arme teritorii întregi.

Regimul juridic este prevăzut prin tratatele internaţionale precum şi


reglementări de ordin intern. Ex. Tratatul de la Washington din 1967 care
interzicea experimentele pe lună. În practica statelor regimul de zonă
denuclearizată a fost instituit pe două căi:

- includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate care


stabilesc regimul general al unor teritorii
- încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării armelor
nucleare.

Statele care fac parte din zona denuclearizată vor trebui să-şi asume
următoarele obligaţii: să nu experimenteze, să nu dezvolte, să nu producă arme
nucleare fie direct fie indirect, să nu acţioneze, să nu posede, să nu primească sub
orice formă arme nucleare, să prevină, să interzică instalarea, amplasarea, stocarea
armelor nucleare aflate sub controlul statelor din afara zonei, să prevină, să
interzică tranzitarea armelor nucleare prin zonă.

Statele incluse în zona denuclearizată au dreptul de a folosi energia nucleară


în scopuri paşnice în condiţii de securitate. În practica internaţională s-au formulat
anumite principii cu privire la crearea zonelor denuclearizate:

a. Iniţiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să emane de la


statele din regiunea interesată, iar participarea să se facă pe bază voluntară.
b. Angajamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să se asigure că
acestea vor rămâne efectiv libere de arme nucleare.
c. Obligaţia privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai mari de
state sau de grupuri mai restrînse. Statele posesoare de arme nucleare trebuie
să se angajeze să nu folosească, să ameninţe cu folosirea armelor nucleare a
statelor.

Arctica este teritoriul Polului Nord cu o suprafaţă totală de 27 mln km format


din 2/3suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră. Pentru delimitarea zonelor polare
a fost propusă linia geografică şi astronomică a cercurilor polare, a gheţarilor şi
dispariţiei vegetaţiei. Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific cât
şi din punct de vedere strategic întrucât este bogată în resurse naturale. Arcticii
pentru delimitarea zonelor polare i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de
atracţie. Această teorie a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin.
Potrivit acestei teorii statele riverane Oceanului Îngheţat de Nord sunt suverane

10
asupra tuturor pământurilor cuprinse într-un triunghi ce are ca bază coasta, ca vârf
Polul Nord şi ca laturi meridianele care trec prin extremităţile de vest şi de est ale
coastei. Astfel aceste teorii le-ar reveni SUA, Rusiei, Canadei, Danemarcei ŞI
Norvegiei. Împărţirea arcticii conform acestei teorii nu este unanim acceptată de
către statele riverane. Astfel în 1996 la reuniunea statelor (Danemarca, Islanda,
Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia) au semnat la Otawa Declaraţia
despre formarea unui consiliu arctic, o nouă organizaţie regională care are scopul
de a realiza colaborarea şi a coordona activităţile statelor în regiunea dată de a
efectua controlul şi a coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii
despre Antarctica.

Antarctida este o regiune polară de sud cu o suprafaţă de 14 mln km situată


între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Odată
descoperită Antartida şi zăcămintele sale în subsolul său interesul faţă de ea a
crescut, multe dintre statele lumii au încercat să acapareze aceste teritorii. În 1959
prin tratatul de la Washington s-a stabilit regimul juridic internaţional al Antartidei.
Prin acest tratat s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare şi
denuclearizare. Tratatul stipulează folosirea Antartidei exclusiv în scopuri paşnice
şi prevede că: Sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi crearea de
baze militare şi de fortificaţii, efectuarea de manevre militare precum şi
experimentarea oricăror tipuri de arme.

Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi colaborarea statelor în


acest domeniu. În ceia ce priveşte colaborarea statelor tratatul stipulează schimbul
de informaţii, de personal ştiinţific între expediţiile statelor precum şi între staţiile
create de ele în Antartida şi de rezultatele ştiinţifice.

Prevederile tratatului nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate


teritorială în Antartida. Atâta timp cât tratatul este în vigoare nici un stat nu are
dreptul de a înainta noi pretenţii asupra Antartidei. În scopul de a respecta tratatul
s-a creat un nou sistem de control şi inspecţie reciprocă care se realizează prin
observatorii desemnaţi de reprezentanţii statelor părţi la tratat. În ceia ce priveşte
protecţia mediului şi regimului resurselor minerale în iunie 1988 a fost adoptată
Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din
Antartida. Obiectul convenţiei este interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune
mediului sau ecosistemelor Antartidei sau ar afecta climatul la nivel global sau
regional. În octombrie 1991 statele părţi la tratatul cu privire la Antartida au
semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă protocol
care interzice prospectarea şi mineritul pe o perioadă de 50 de ani în Antartida.
Problema Antartidei este pusă pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU.
11
Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public, Vol. I, Chişinău,


Tipografia „Reclama, 2001.

2. Geamănu G., „Drept internaţional public, vol.1, ed. Didactică şi


pedagogică, Bucureşti, 1981.

3. Moca Gh., „Drept internaţional public, Bucureşti, 1989.

4. Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public, ed. MI, Bucureşti,
1993.

5. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public, ed.


„Hyperion, Bucureşti, 1993.

6. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public, ed. „Şansa, Bucureşti,


1993.

7. Andronovici C., „Drept internaţional public, ed. „Graphix, Iaşi, 1993.

8. Niciu M., „Drept internaţional public, ed. „Chemarea, Iaşi, 1993.

9. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public, ed. „Şansa,


Bucureşti, 1997.

10. Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în dreptul


internaţional public, ed. „ALL, Bucureşti, 1997.

11. Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr. Ionel Cloşcă,


ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.

12. Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova. Monitorul


oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994.

12

S-ar putea să vă placă și