Sunteți pe pagina 1din 514

MINISTERUL EDUCAŢIEI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE” A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE


AL REPUBLICII MOLDOVA

MANUAL
DE D R EPT PENAL
Partea generală
Pentru învăţământul universitar

Redactor coordonator Alexandra Borodac,


profesor universitar, doctor în drept

Chişinău 2005
CZU 343.2/.8(075.8)
M30

Autori: Alexandru Borodac, Marin Gherman, Nicuşor Maldea, Corina Titiana


Aldea, Mona Mirela Costa, Vivîana Stiuj.

Expert: M. Bîrgău, profesor universitar interimar, doctor habilitât în drept.

Manualul cuprinde materiale de bază privind problemele dreptului penal (partea


generală) conform Codului penal din 18 aprilie 2002, necesare viitorilor jurişti,
pedagogilor-jurişti şi lucrătorilor organelor de drept.

D escrierea CIP a C amerei N aţionale a C ărţii


Manual de drept penal: Partea generală: Pentru învăţământul univ./
Acad. “Ştefan cel Mare” a M.A.I. aIRep. Moldova; aut.: Alexandru Borodac,
Marin Glierman, Nicuşor M a ld ea,red . coorcl: Alexandru Borodac. ~Ch.:
Acad. “Ştefan cel Mare”, 2005 (F.E.-P. “Tipogr. Centrală”). - 516 p.
ISBN 9975-935-77-X
1000 ex.
343.2/.8(075.8)

ISBN 9975-935-77-X

© Alexandri Borodac
CUPRINS
Cuvânt înainte.................................................................................................... 9
Capitolul I. NOŢIUNI DE BAZĂ ALE DREPTULUI PENAL
§ 1. Noţiunea, caracterul şi funcţiile (sarcinile) dreptului penal................. 11
§ 2. Obiectul dreptului penal........................................................................16
§ 3. Sistemul dreptului penal şi noţiunea părţilor sale componente............20
§ 4. Principiile dreptului penal........................... 24
§ 5. Izvoarele dreptului penal....................................................... ............ 29
§ 6. Ştiinţa dreptului penal......................................................................... 31
Definiţii şi dispoziţii sistematizate...................................... 37
Pentru meditaţie.................................................................... 44
Bibliografie......................................................................................................44
Capitolul al II-lea. LEGEA PENALĂ Şl LIMITELE El DE APUCARE
§ 1. Noţiunea şi caracterele legii penale..................................................... 45
§ 2. Structura normelor juridico-penale......................................................48
§ 3. Noţiunea de aplicare a legii penale..................................................... 54
ţ}4. Acţiunea în timp a legii penale şi efectul retroactiv al legii..................56
§ 5. Aplicarea legii penale în spaţiu.......................................................... 62
§ 6. Interpretarea legii penale............................................. 68
Definiţii şi dispoziţii sistematizate.................................................................... 75
Pentru meditaţie............................................................................................... 81
Bibliografie...................................................................................................... 81
Capitolul al UMea. INFRACŢIUNEA
Partea 1. Noţiunea de infracţiune
§ 1, Infracţiunea ca noţiune şi instituţie juridică......................................... 83
§ 2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.....................................................87
§ 3. Clasificarea infracţiunilor................................................................... 93
§ 4. Infracţiunea şi infracţionalitatea......................................................... 96
§ 5. Infracţiunea şi alte fapte ilicite........................................................... 98
§ 6. Infracţiunea şi imoralitatea....................... 101
Definiţii şi dispoziţii sistematizate................................................................ 103
Pentru meditaţie.................................................................................. 107
Bibliografie......................................................................................... 107
4 Partea generală

Partea a H-a. Obiectul infracţiunii


§ 1. Noţiunea obiectului infracţiunii........................................................108
§ 2. Categoriile obiectului juridic al infracţiunii...................................... 113
§ 3. Obiectul material al infracţiunii........................................................117
Definiţii şi dispoziţii sistematizate................................................................. 122
Pentru meditaţie............................................................................................. 124
Bibliografic.................................................................................................... 124
Partea a IlI-a. Latura obiectivă a infracţiunii
§ 1. Noţiunea laturii obiective a infracţiunii............................................. 125
§ 2. Acţiunea prejudiciabilă............................................... ;........ ........... 129
§ 3. Inacţiunea prej udiciabilă.................................................................. 135
§ 4. Consecinţele prejudiciabile.............................................................. 138
§ 5. Raportul cauzal................................................................................ 141
§ 6. Locul, timpul, metodele, mijloacele şi
împrejurările săvârşirii infracţiunii......................................................... 146
Definiţii şi dispoziţii sistematizate........................................................ ....... 150
Pentru meditaţie........................................................................................... 154
Bibliografie...........i...................................................................................... 154
Partea a IV-a. Latura subiectivă a infracţiunii
§ 1, Noţiunea şi importanţa laturii subiective a infracţiunii...................... 155
§ 2, Noţiunea şi formele vinovăţiei....................................... .................. 158
§ 3. Intenţia şi modalităţile sale................................................................161
g 4. Imprudenţa şi modalităţile e i.............................................................167
g 5. Infracţiunea cu două forme de vinovăţie
(praeterintenţie sau cu intenţie depăşită)................................................. 171
§ 6. Motivul şi scopul infracţiunii.............................- ........................... 175
§ 7 Eroarea şi importanţa ei juridico-penală..................... ...................... 179
Definiţii şi dispoziţii sistematizate................................................................. 183
Pentrumeditaţie............................................................................................ 187
Bibliografic.................................................................. ............................... 187
Partea a V-a. Subiectul infracţiunii
§ 1. Noţiunea subiectului infracţiunii.......................................................188
§ 2. Vârsta cerută de lege a persoanei fizice ca subiect al infracţiunii.......192
g 3. Responsabilitatea persoanei fizice ca subiect
al infracţiunii şi iresponsabilitatea e i ....................................................... 194
Drept penal 5

§ 4. Calităţile speciale ale persoanei fizice ca subiect al infracţiunii........ 197


§ 5. Proprietăţile persoanei juridice ca subiect al infracţiunii...................200
§ 6. Influenţa stării de ebrietate asupra răspunderii penale...................... 202
§ 7. Subiectul infracţiunii şi personalitatea infractorului......................... 204
Definiţii şi dispoziţii sistematizate.................................................................208
Pentru meditaţie....................................................................... .....................211
Bibliografie....................................................................................................211
Partea a Vl-a. Etapele activităţii infracţionale intenţionate
§ 1.Noţiunea de etape ale desfăşurării activităţii infracţionale ................. 212
§ 2. Infracţiunea consumată..................................................................... 215
§ 3. Pregătirea de infracţiune ................................................................... 219
§ 4. Tentativa de infracţiune.................................................................... 222
§ 5. Incriminarea pregătirii de infracţiune şi a tentativei acesteia............ 227
Definiţii şi dispoziţii sistematizate................................................................ 231
rviitm meditaţie............................................................................................. 233
Bibliografie....................................................................................................233
Purica a Vll-a. Unitatea şi pluralitatea dc infracţiuni
§ 1. Noţiunea de unitate şi pluralitate de infracţiuni.................................234
§ 2. Noţiunea şi modalităţile de infracţiune unică......................................236
§ 3. Noţiunea, semnele şi modalităţile pluralităţii de infracţiuni ......... . 244
§ 4. Noţiunea şi modalităţile concursului de infracţiuni ....................... 247
§ 5. Noţiunea şi modalităţile recidivei de infracţiuni.............................. 255
§ 6. Consecinţele juridico-pcnale ale pluralităţii de infracţiuni............... 260
Definiţii şi dispoziţii sistematizate........................ 264
Pentru meditaţie............................................................................................. 267
Bibliografie....................................................................................................267
Capitolul al IV-lea. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
§ 1. Noţiunea de cauze care înlătură caracterul penal al faptei................ 268
S 2. Legitima apărare.............................................................................. 271
8 3. Reţinerea iu Tractorului .................................................................... 280
ţj 4. Starea de extremă necesitate........................................................... 285
§ 5. Constrângerea fizică sau psihică....................................................... 290
8 6. Riscul întemeiat............................................................................... 294
6 Partea generală

Definiţii şi dispoziţii sistematizate.................................................................297


Pentru meditaţie........................................................................................... 302
Bibliografie.................................................................................................. 302
Capitolul al V-lea. PARTICIPAŢIA
§ 1. Noţiunea de participaţie şi caracterizarea acesteia............................303
§ 2. Categoriile participanţilor............................................................... 310
§ 3. Răspunderea penală a participanţilor................. ............................. 318
§ 4. Formele participaţiei...................................... ................................ 324
§ 5. Implicarea în infracţiune........................... ......................................331
Definiţii şi dispoziţii sistematizate................................................................ 334
Pentru meditaţie........................................................................................... 337
Bibliografie............................................ ..................................................... 337
Capitolul al VL-lea. RĂSPUNDEREA PENALĂ
§ 1. Noţiunea şi temeiul răspunderii penale.............................................338
§ 2. Componenţa infracţiunii şi funcţiile sale............................................344
Definiţii şi dispoziţii sistematizate........................................... 352
Pentru meditaţie.....,....................................................................................... 354
Bibliografie....................................................................................................354
Capitolul al VlI-lea. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
§ 1. Noţiunea liberării de răspundere penală............................................. 355
§ 2. Liberarea de răspundere penală a minorilor...................................... 357
§ 3. Liberarea de răspundere penală cu tragerea
la răspundere administrativă.................................................................. 359
§ 4. Liberarea de răspundere penală în legătură
cu renunţarea de bună voie Ia săvârşirea infracţiunii................................ 360
§ 5. Liberarea dc răspundere penală în legătură cu căinţa activă..............363
§ 6. Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei... 364
§ 7. Liberarea condiţionată de răspundere penală..................................... 367
§ 8. Prescripţia tragerii la răspundere penală............................................ 369
Definiţii şi dispoziţii sistematizate.................................................................. 371
Pentru meditaţie............................................................................................. 373
Bibliografie............. 373
Capitolul al VlII-lea. PEDEAPSA PENALĂ
§ 1. Noţiunea de pedeapsă penală............................................................ 374
Drept penal_____________________ 7

§ 2. Scopurile pedepsei penale................................................................377


§ 3. Noţiunea şi sistemul pedepselor aplicate persoanelor fizice..............380
§ 4. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice care desfăşoară
activitate de întreprinzător................................................. 393
Definiţii şi dispoziţii sistematizate.................................................................. 397
Pentru meditaţie............................................................................................. 401
Bibliografie.................................................................................................... 402
Capitolul al IX-lea. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
§ 1. Criteriile generale de individualizare a pedepsei............................... 403
§ 2. Circumstanţele atenuante.................................................................. 406
§ 3. Circumstanţele agravante.................................................................. 412
§ 4. Efectele circumstanţelor atenuante şi agravante..................................418
§ 5. Aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege...............421
§ 6. Aplicarea pedepsei în cazul încheierii acordului
dc recunoaştere a vinovăţiei..................................................................... 423
§7. Aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată..........................425
§ 8. Aplicarea pedepsei pentru recidivă dc infracţiuni...............................425
§ 9. Aplicarea pedepsei pentru participaţie............................................... 427
§ 10. Aplicarea pedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin.......428
§11. Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni....................429
§ 12. Aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe..........................433
Definiţii şi dispoziţii sistematizate....... ............................ 436
Pentru meditaţie............................................................................................. 437
Bibliografie................................................. 438
Capitolul al X-lca, LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ
§ !. Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsă penală..........................439
§ 2. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei......441
§ 3. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen...................... 445
§ 4. înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă
cu o pedeapsă mai blândă........................................................................ 448
§ 5. Liberarea de pedeapsă a minorilor.....................................................449
§ 6. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei............................452
§ 7. Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave........ 453
§ 8. Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide
şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani.....................................455
Partea generală

§ 9. Prescripţia executării sentinţei de condamnare.................................. 456


Definiţii şi dispoziţii sistematizate.................................................................. 459
Pentru meditaţie.............................................................................................460
Bibliografie....................................................................................................460
Capitolul al Xi-lea. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
§ 1. Noţiunea şi tipurile măsurilor de siguranţă........................................ 461
§ 2. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical.................. 463
§ 3. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical
alcoolicilor şi narcomanilor sau punerea lor sub curatelă..........................466
§ 4. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ..................467
§ 5. Expulzarea........................................................................................ 471
§ 6. Confiscarea specială..........................................................................472
Definiţii şi dispoziţii sistematizate..................................................................478
Pentru meditaţie............................................................................................. 479
Bibliografie....................................................................................................479
Capitolul al XU-lea. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA
PENALĂ SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
§ 1. Noţiunea şi categoriile cauzelor care înlătură
răspunderea penală sau consecinţele condamnării....................................480
§ 2. Amnistia........................................................................................... 481
§ 3. Graţierea........................................................................................... 484
§ 4. împăcarea......................................................................................... 485
§ 5. Stingerea antecedentelor penale........................................................ 487
§ 6. Reabilitarea judecătorească............................................................... 492
Dispoziţii şi definiţii sistematizate.................................................................. 495
Pentru meditaţie.............................................................................................496
Bibliografie....................................................................................................496
Capitolul al XHI-lca. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR
§ 1. Noţiunea de calificare a infracţiunii şi modalităţile ei.........................497
§ 2. Alegerea normei juridico-penale pentru calificarea infracţiunilor......503
§ 3. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei normelor penale........505
Definiţii şi dispoziţii sistematizate.................................................................. 511
Pentru meditaţie............................................................................................. 512
Bibliografie....................................................................................................512
D rept penal 9

CUVÂNT ÎNAINTE

Noul Cod penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, formulat


în baza tezelor propuse spre discuţie de către noi şi elaborat de un colectiv
dc jurişti, reflectă atât schimbările din societatea contemporană şi
evoluţia politicii penale din ţara noastră, cât şi raportul acesteia cu dreptul
penal internaţional.
Obiectivul lucrării este prezentarea problemelor ce apar în procesul
reglementarii juridice a relaţiilor de drept penal care determină, în ultimă
instanţă, politica penală a statului nostru. Au fost analizate, precizate şi
argumentate principiile noi ale acestei politici, inserate în noul Cod p e ­
nal'. alinierea legislaţiei penale a Republicii Moldova la ierarhia valorilor
sociale acceptate de statele bazate pe drept; coordonarea legislaţiei penale
cu situaţia criminogenă; asigurarea diferenţierii maximale a răspunderii
penale; ridicarea legislaţiei penale la nivelul normelor internaţionale
unanim recunoscute; excluderea caracterului declarativ şi a clişeelor
ideologice, caracteristice legislaţiei penale anterioare; stipularea prin­
cipiilor legislative penale în textul legii penale; omogenizarea termenilor
juridici utilizaţi pentru descrierea legii penale; determinarea principalelor
instituţii ale dreptului penal în capitole separate; excluderea construcţiilor
legislative, potrivit cărora repetarea faptelor administrative reprezintă o
infracţiune; înlocuirea termenului recidivist deosebit de periculos, care e
o injurie legiferată, cu termenii 1recidiva acţiunilor săvârşite-, răspunderea
penală a persoanelor juridice; introducerea instituţiei de recunoaştere a
vinovăţiei; extinderea prevederilor din lista cauzelor care înlătură ca­
racterul penal al faptei etc.
Pentru atingerea obiectivului propus, autorii au consultat o bogată
bibliografie juridică specializată, apărută în Republica Moldova, România
şi Federaţia Rusă. Graţie acestui fapt, aducem modesta noastră contribuţie
la perceperea corectă a dreptului penal, a voinţei legiuitorului şi a semnifi­
caţiilor social-juridice ale fiecărei norme de drept penal.
în mod firesc, autorii nu pretind la exhaustivitate, date fiind complexi­
10 Partea generală

tatea subiectului respectiv şi oportunitatea altor investigaţii ştiinţifice. în


acelaşi timp, considerăm că studiul de faţă şi concluziile la care am ajuns
vor contribui la instruirea atât a studenţilor, practicienilor, cât şi a tuturor
persoanelor antrenate în studierea şi propagarea cunoştinţelor juridice.
Vom fi recunoscători celor care, prin obiecţiile şi sugestiile lor, ne
vor semnala eventualele lacune, ajutându-ne să le depăşim într-o nouă
ediţie a lucrării.
Drept penal 11

Capitolul I
NOŢIUNI DE BAZĂ ALE DREPTULUI PENAL

§ 1. Noţiunea, caracterul şi funcţiile (sarcinile) dreptului penal


Existenţa oricărei societăţi necesită securitatea deplină a sistemului de
valori pe care se întemeiază şi se dezvoltă ea.
Oricare ar fi modul de organizare a societăţii umane, aceasta nu poale li
concepută dacă membrii ei nu respectă valorile fundamentale, precum sunt
drepturile universale ale omului, viaţa, sănătatea, libertatea, proprietatea, me­
diul înconjurător, pacea şi securitatea omenirii, suveranitatea, inviolabilitatea
teritorială, capacitatea de apărare a statului şi întreaga ordine de drept în stat.
Apărarea sistemului de valori pe care se bazează societatea se realizează
cu ajutorul unui mecanism bine gândit de norme juridice, un rol important
reve.nindu-le normelor juridice penale.
Termenul penal (din lat, poenalis, fr. penal) presupune dispoziţii legis­
lative cu caracter represiv, care se ocupă de infracţiuni şi prevede pedepsele
care trebuie aplicate.1
Dreptul penal este un subsistem al normelor juridice care determină
faptele prejudiciabile ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele penale
aplicate infractorilor,
Termenul drept penal este folosit atât pentru a desemna una din ramurile
sistemului de drept, cât şi una din ramurile ştiinţelor juridice. Pe scurt, prin
drept penal înţelegem atât legea penală, cât şi ştiinţa despre ea (ştiinţa drep­
tului penal).
Aceste două noţiuni, deşi an aceeaşi denumire, nu sunt identice şi, deci,
nu trebuie confundate. în primii) caz, dreptul penal se referă la ansamblul
normelor şi instituţiilor dreptului prin prisma evoluţiei lor istorice în societate
sau la dreptul pozitiv care este în vigoare la un moment strict determinat şi

1Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, p. 774.


12 Partea generală

intr-o societate anume dată. în al doilea caz, dreptul penal cuprinde, în conţi­
nutul său, concepţiile juridice penale, adică „doctrina” dreptului penal.2
Faptele prejudiciabile care constau în încălcarea unei legi penale, în
săvârşirea, cu vinovăţie, a unor abateri de la legea penală şi care se
sancţionează de lege se numesc infracţiuni.3
Măsurile specifice de constrângere, pe care le atrage săvârşirea faptelor
prejudiciabile interzise de legea penală şi care funcţionează ca mijloc de res­
tabilire a ordinii de drept, încălcate de infractor, se numesc pedepse penale.
Dreptul penal, ca ram ură a dreptului, reprezintă subsistemul normelor
juridice care reglementează relaţiile de apărare a valorilor sociale prin
interzicerea infracţiunilor ca fapte prejudiciabile şi prin determinarea
pedepselor penale ce urmează a fi aplicate persoanelor care le-au săvârşit.
Dreptul penal întruneşte toate caracterele unei ramuri de drept: 1) ca­
racterul autonom; 2) caracterul unitar al dreptului penal; 3) caracterul de
drept public.
Caracterul autonom al dreptului penal, în raport cu celelalte ramuri ale
dreptului, decurge din faptul că acesta arc atât un obiect propriu, cât şi un
procedeu specific de reglementare juridică, precum şi un scop bine determinat .
Deci, autonomia dreptului penal în cadml sistemului de drept se bazează,
în primul rând, pe un obiect de reglementare propriu - relaţiile juridice
penale. Decurgând din importanţa acestora, analiza obiectului dreptului penal
va fi efectuată în paragraful doi al acestui capitol.
Deşi diferă prin obiectul de reglementare propriu de fiecare dintre
ramurile dreptului, dreptul penal, apărând aceleaşi valori sociale, nu exclu­
de totuşi existenţa unor legături intrinsece, necesare, organice cu celelalte
ramuri ale sistemului de drept şi, în special, cu dreptul constituţional, dreptul
procesual penal şi dreptul penitenciar.
Dreptul constituţional, bunăoară, stabileşte, prin normele sale, valorile
sociale, a căror apărare este garantată de Constituţie, dar care se aplică, în
mare parte, prin normele dreptului penal. Tocmai dreptul penal incriminează
şi sancţionează faptele ce atentează la viaţa şi drepturile universale ale omu­
lui, la principiile de organizare şi funcţionare a statului de drept, la proprietate
etc., care sunt consfinţite prin Constituţie.

’ Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucuroşii: ALL, 2000. p. 2.
' Dicţionarul explicativ a! limbii române. Bucureşti: Univers enciclopedic, 199S, p. 491.
Drept penal 13

în sistemul de drept, dreptul penal are legături indisolubile cu dreptul


procesual penal şi cel penitenciar. Mai mult decât atât, ultimele două nici
nu pot fi concepute în afara dreptului penal şi viceversa. Dreptul penal n-ar
putea realiza apărarea valorilor sociale, dacă n-ar exista dreptul procesual
penal, care dirijează activitatea de descoperire rapidă şi completă a infrac­
ţiunilor de cercetare, judecare şi sancţionare a vinovaţilor. La rândul său,
iară dreptul penal dreptul procesual penal ar fi lipsit dc obiect, fiindcă relaţiile
dc drept procesual penale se nasc şi pot exista numai în baza relaţiilor pe­
nale, reglementate dc dreptul penal şi derivate din aceste relaţii.
în aceeaşi ordine de idei, dreptul penal arc tangenţe şi cu dreptul peni­
tenciar, care reglementează relaţiile sociale de executare a pedepselor priva­
tive dc libertate, astfel asigurând scopurile de apărare a dreptului penal.
Dreptul penitenciar derivă din relaţiile de drept penal şi din cele dc drept
procesual penal, afiându-se în interdependenţă cu acestea.
Reglementând relaţiile sociale, dreptul penal are conexiuni iminente cu
fiecare dintre ramurile dc drept. Pot fi menţionate legăturile care există
între reglementările răspunderii penale şi cele ale răspunderii administra­
tive, civile, materiale, patrimoniale ctc., ca norme şi instituţii ale dreptului
administrativ, civil şi de muncă..
Asemănătoare sunt legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri ale dreptului.
Autonomia dreptului penal se bazează şi pe procedeul său specific de
nyjcmentare juridică.
Alunei când se încalcă interdicţia stabilită de lege, comiţându-sc fapta
piyjiidioinbilă, procedeul de reglementare a relaţiilor juridice penale prevede
posibilitatea aplicării celei mai aspre măsuri de constrângere statală - pe­
deapsa penală. Nici o altă ramură a sistemului de drept nu prevede consecinţe
ttlâl dc aspic, dc aceea relaţiile juridice penale necesită o reglementare strictă.
Infracţiunea, ca faptă juridică, implicăo relaţie juridică penală şi este descrisă
în mod concret în legea penală. Nici un alt act normativ, cu excepţia legii
penale, adoptată exclusiv de către Parlamentul Republicii Moldova, nu poate
determina infracţionalitatea şi penalitatea faptelor.
Stabilirea faptei juridice - atât comiterea infracţiunii, cât şi realizarea
drepturilor şi obligaţiilor unor subiecţi ai relaţiilor juridice penale - se
efectuează doar în conformitate cu ordinea strict reglementată de legea
procedurii penale. Problema răspunderii infractorului şi aplicării pedepsei
penale este rezolvată definitiv doar de către instanţa de judecată.
14 Partea generală

Şi, în sfârşit, caracterul autonom al dreptului penal, în raport cu celelalte


ramuri ale dreptului, se distinge şi printr-un scop determinat.
Cunoaşterea esenţei dreptului penal, a rolului şi locului acestuia în ansam­
blul activităţii de apărare socială împotriva criminalităţii, nu este posibilă
fără a cunoaşte scopul legii penale. Potrivit art. 2 C.P., legea penală apără
drepturile şi libertăţile umane, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea
constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a
Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine
de drept. De asemenea, legea penală arc drept scop prevenirea săvârşirii
infracţiunii. Nici o altă ramură de drept nu prevede explicit atare scopuri.
Un alt caracter al dreptului penal este cel unitar. Dreptul penal, ca ramură
a sistemului de drept, reprezintă o totalitate de normejuridice penale. Norma
juridică penală, instituită de puterea publică, este celula constitutivă a drep­
tului penal. în pofida unor motive obiective, normele juridice penale nu
sunt elaborate separat, ci sunt cuprinse într-un act normativ unic - Codul
penal, singura lege penală a Republicii Moldova (art. 1 C.R). Caracterul
unitar al dreptului penal presupune o anumită structurare a normelor pe
care le conţine, subiect dezvoltat în paragraful al treilea din acest capitol.
Şi ultimul, dar nu ccl din urma, este caracterul de drept public al
dreptului penal. Prin reglementările sale, dreptul penal aparţine dreptului
public, deoarece societatea, în ansamblu, şi statul, în particular, întotdeauna
au pledat pentru apărarea valorilor sociale,4
în centrul tuturor relaţiilor juridice proprii dreptului penal, întotdeauna
se află statul ca subiect dominant, care pretinde o anumită conduită de la
cel pentru care sunt scrise legile penale, iar în caz că ele se încalcă, tot
statul asigură, prin organele sale, restabilirea ordinii.
în concordanţă cu politica generală a statului nostru contemporan, bazat
pe democraţia parlamentară, politica penală este orientată de art. 2 C.P. în
două direcţii principale: 1) apărarea valorilor sociale. împotriva infracţiunilor
şi reprimarea celor care le-au săvârşit; 2) prevenirea noilor infracţiuni vis-
a-vis de valorile sociale.
Pentru realizarea scopurilor legii penale şi a politicii penale derivate din
ele, dreptul penal este chemat să îndeplinească anumite funcţii (sarcini):

4Mitrachc Constantin. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 1983, p. 8; CosticaBulai.


Op. cit., p. 11.
Drept penal 15

1) apărarea valorilor sociale ca o condiţie a păcii, securităţii omenirii,


persoanei, societăţii şi statului; 2) reglementarea relaţiilor sociale ce asigură
funcţionarea normală a valorilor sociale tradiţionale, precum şi dezvoltarea
noilor valori şi relaţii sociale; 3) prevenirea săvârşirii infracţiunilor: 4) edu­
carea cetăţenilor în spiritul stimei şi respectării legii,
Cea mai importantă funcţie a dreptului penal este cea de apărare a valo­
rilor sociale. Aceasta se realizează prin determinarea răspunderii atât pentru
încălcarea normelor de conduită, cât şi pentru daunele aduse persoanei, va­
lorilor materiale, politice, sociale, economice şi morale ale societăţii.
Dreptul penal apără doar cele mai importante valori ale persoanei,
societăţii şi statului. In cazul abaterilor nesemnificative de la conduitele
normative stabilite prin lege, ce au provocat prejudicii relaţiilor şi valorilor
sociale, se aplică răspunderea administrativă, civilă, disciplinară, materială,
socială sari morală. Răspunderea penală este cea mai gravă modalitate de
răspundere juridică.
Exercitarea funcţiei de apărare a dreptului penal are loc prin determinarea
interdicţiilor sau prescripţiilor juridico-pcnale. în majoritatea absolută a
cazurilor, legea penală interzice comiterea acţiunilor prejudiciabile pentru
persoană, societate şi stat. în cazul când persoana are obligaţiunea de a
cuinile acţiuni active, atunci răspunderea penală survine pentru neîndepli-
niren prescripţiei legii penale.
Alături de funcţia de apărare, dreptul penal o îndeplineşte şi pe cea de
rcglcmviihirc a relaţiilor sociale.
I Jrcpliil penal interzice, sub ameninţarea sancţionării, încălcarea anumitor
iduţii sociale. AsIIci, sc contribuie la consolidarea şi dezvoltarea acestor
relaţii. I >eşi reglementarea proceselor sociale, politice şi economice ale ţării,
iii mare parte, sc efectuează dc alte ramuri ale dreptului (dreptul constitu­
ţional, administrativ, civil etc.), dreptul penal contribuie la dezvoltarea rela­
ţiilor sociale înlr-o anumită direcţie, cc corespunde politicii penale a statului
şi împiedică apariţia şi existenţa relaţiilor şi proceselor nedorite. Dc aceea,
trebuie să recunoaştem că dreptul penal reglementează nu doar relaţiile
sociale, cc lin dc atragerea la răspunderea penală a persoanelor caic au
încălcat interdicţiile şi prescripţiile juridico-penale, dar şi a altor relaţii so­
ciale care intră în sfera acţiunii dreptului penal. Convenţional, aceste relaţii
pol 11 clasificate în două grupe.
în prima grupă pot fi incluse relaţiile reglementate de alte ramuri ale
16 Partea generală

dreptului în cazul în care interdicţia juridico-pcnală consolidează şi asigură


realizarea regulilor de conduită şi corelaţii în societate.
De exemplu, în această categorie intră dispoziţiile despre ordinea şi
condiţiile contractului de credit bancar, comercial, de creare a societăţilor
pe acţiuni clc. Ele sunt determinate de normele juridice ale dreptului civil,
dar, în acelaşi timp, sunt sprijinite de normele dreptului penal (răspunderea
penală pentru încălcarea regulilor de creditare - art. 239 C.P.; practicarea
ilegală a activităţii dc întreprinzător - art. 241 C.P.; limitarea concurenţei
libere - art. 246 C.P. ctc.).
A doua grupă o constituie relaţiile sociale reglementate direct de dreptul
penal. Dc exemplu, interdicţia de a lipsi de viaţă o altă persoană sc bazează
pe normele juridico-penale.5
Realizând scopul său, dreptul penal este chemat să îndeplinească şi
funcţia (sarcina) prevenirii de noi infracţiuni prin simpla incriminare, sub
sancţiunea pedepsei, a faptelor prejudiciabile pentru societate. Dreptului
penal i se atribuie sarcina de a frâna, prin avertismentul pe care îl conţin
normele sale, tendinţele de neglijare a sesizării acestora.
Funcţia de prevenire a săvârşirii infracţiunilor este strâns legată de cea a
educării cetăţenilor, care contribuie la dezvoltarea conştiinţei şi culturii
juridice a populaţiei.
însăşi publicarea legii penale permite cetăţenilor să perceapă faptele
considerate de către legiuitor prejudiciabile pentru societate. Aplicarea legii
penale, de asemenea, exercită o influenţă nu doar asupra conştiinţei infrac­
torilor, dar şi asupra culturii altor persoane, cducându-le calitatea respectării
conştiente a interdicţiilor şi prescripţiilor statale, adică calitatea de supunere
şi ascultare.

§ 2. Obiectul dreptului penal


Obiectul dreptului penal este o categorie aparte de relaţii sociale, numite
relaţii juridice penale.
în teoria dreptului penal, există patru concepţii cu privire la relaţiile
juridice penale.

5 Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Пол рсд. А. Н. Игнатова, Ю. А. Кра­
сикова. Москва: НОРМА-ИИФРА, 1999, р. 2.
Drept penal 17

Unii autori susţin că obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile sociale


care apar între societate, pe de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, din
momentul intrării în vigoare a normelor penale.*
Conform acestei opinii, normele dreptului penal reglementează nu doar
relaţiile de conflict apărute între unele persoane după ce ele au săvârşit
infracţiuni, ci şi conduita lor până la săvârşirea infracţiunilor şi indepen­
dent de acestea. Concepţia respectivă e argumentată de teza conform căreia
ordinea de drept penal se realizează fie prin respectarea de bună voie a
normelor de drept penal, aşa cum face marea majoritate a destinatarilor
legii penale, fie prin aplicarea constrângerii penale faţă de cei care săvârşesc
fapte interzise sau prescrise dc normele dreptului penal, aşa cum se întâmplă
în cazuri excepţionale, când se săvârşesc infracţiuni.
O altă parte dintre autori consideră că obiectul dreptului penal îl constituie
relaţiile sociale care apar ca urmare a săvârşirii infracţiunilor, adică relaţiile
de conflict în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
infractorilor.’
Aceşti autori susţin că dreptul penal nu reglementează relaţiile sociale
în cadrul cărora se produc bunuri materiale sau sunt satisfăcute, oarecum,
unele necesităţi ale oamenilor. Menirea dreptului penal rezidă în apărarea
relaţiilor sociale. Până la momentul săvârşirii infracţiunii, nu există relaţii
sociale de apărare şi, deci, nu pot exista nici relaţii juridice de drept penal.
Conform altei opinii, relaţiile juridice penale se nasc numai în momentul
tragerii la răspundere penală în calitate dc învinuit.5
Dacă infractorul nu este descoperit şi nu este tras la răspundere penală,*7

f' Dongoroz Vmtilă. Drept penal. Bucureşti, 1939, p. 29; Ripeanu Grigore. Legi obiective
în dreptul penal. II “Analele Universităţii din Bucureşti, secţia ştiinţelor juridice“, 1971,
nr. 2, p. 39; Bulai Constantin. Drept penal român. Partea generală. Voi, 1, 1992, p. 9,
10 şi 45;
Ковалев M. И. Советское уголовное право. Курс лекций. Свердловск, 1971, р, 97-98;
Наумов А. В. Уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Москва, 1996, р, б.
7 Oancea Ion. Drept penat. Partea generală. Bucureşti, 1971, p, 15; Zoiyneak Maria,
Drept penal. Partea generală. Universitatea “Al. I, Cuza” din Iaşi. Voi. 1, 1973, p. 17;
Пионтковский А. А. Курс советского уголовного права в 6-ти томах. Том. I.
Москва, 1968, р. 88-93.; Г. Л. Кригср. Советское уголовное право. Общая часть.
Московский государственный университет, 1969, р. 5.
* Ривлин А. Г. Об уголовно-правовых и уголовно-процессуальных отношениях //
“Правоведение”, 1962, № 2.
18 Partea generală

nu poate fi vorba de o relaţie juridică, deoarece lipseşte unul dintre subiectele


acestei relaţii.
După V. Smirnov, relaţiile juridice penale iau naştere din momentul
intrării în vigoare a sentinţei pronunţate de judecată, deoarece existenţa
unor cazuri generale (cum ar fi, de exemplu, amnistia, prescripţia răspunderii
penale etc.) sau speciale (de exemplu, alin. 2 art. 337 C.P. - trădarea de
Patrie; alin. 3 art. 334 C.P. - darea de raită etc.), care înlătură răspunderea
penală, exclud naşterea relaţiilor juridice penale.9
Conchidem că existenţa unor concepţii absolut diferite privind problema
naşterii relaţiilor juridice penale este un indiciu referitor la natura extrem
de complicată a problemei în cauză şi insuficienţa cercetării acesteia de
către doctrina dreptului penal.
în ceea ce ne priveşte, suntem de părere că obiectul dreptului penal îl
constituie relaţiile sociale apărute în urma săvârşirii infracţiunilor. Cu alte
cuvinte, reglementarea relaţiilor de conflict ce apar între infractor şi stat
reprezintă obiectul dreptului penal.
Acest fapt reiese, în primul rând, din indicaţiile art. 2 C.P., conform
cărora, legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constitu­
ţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii
Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.
Pentru realizarea acestui obiectiv, legea penală determină faptele preju-
diciabile ce reprezintă infracţiuni şi stabileşte pedepsele ce sc aplică persoa­
nelor care le-au săvârşit (alin. 2 art. 1 C.P.).
însuşi legiuitorul menţionează că scopul dreptului penal este doar apă­
rarea relaţiilor sociale de atentatele infracţionale, nu şi reglementarea con­
duitei membrilor societăţii înainte şi independent de săvârşirea infracţiunilor.
Cu siguranţă, reglementarea prin respectarea benevolă atât a normelor
dc drept, cât şi a celor penale, se realizează, în primul rând, prin normele
dreptului constituţional şi ale altor ramuri de drept. Subiectul legăturii
organice a dreptului penal cu celelalte ramuri ale sistemului dc drept a fost
reflectat în paragraful anterior.
Dc asemenea, concepţiile conform cărora relaţiile juridice penale se nasc

’ Смирнов В. Г. Правоотношение в уголовном праве // Правоведение, 1961, пг. 3; он


же, Функции советского уголовного права. Изд-во ЛГУ, 1965, р. 158.
D rept penal 19

doar prin tragerea la răspundere penală a învinuitului sau prin intrarea în


vigoare a sentinţei pronunţate de judecată, nu pot fj considerate juste, deoa­
rece intentarea cauzei penale se efectuează în momentul comiterii infracţi­
unii, chiar dacă infractorul încă nu este depistat, iar realizarea deplină a
răspunderii penale are loc potrivit normelor dreptului procesual penal şi ale
dreptului penitenciar, derivat din relaţiile de drept penal şi adiacent întregului
sistem de drept,1*1
în calitate de subiecţi ai relaţiilor juridice penale, apar, pe de o parte,
statul, prin intermediul organelor sale juridice, împu Ierni cite să înfăptuiască
justiţia, iar, pe dc altă parte, persoana care a săvârşit infracţiunea. După
noul Coci penal, atât o persoană fizică, cât şi una juridică poate constitui
subiectul relaţiilor juridice penale.
Ivscnţa drepturilor şi obligaţiunilor subiecţilor, în cadrul relaţiilor juri­
dice penale, constă în faptul că statul, prin intermediul organelor juridice,
in cazul săvârşirii unei infracţiuni, are dreptul şi este obligat să tragă per­
şi m iui responsabilă la răspundere penală şi să-i aplice pedeapsa cuvenită,
prevăzută dc lege.
Sini u I este obl igal sa asigure aplicarea justă a legii în aşa fel, încât oricine
săvârşeşte o infracţiune, îşi primeşte pedeapsa cuvenită, încât nimeni să nu
lîe tras la răspundere penală şi condamnat dacă este nevinovat.
I In al! subiect în relaţia juridică penală este persoana fizică sau juridică
cure n săvârşit infracţiunea. Această persoană este obligată să poarte
răspundere penală, dar, în acelaşi timp, are dreptul să ceară: corespunderea
minciuni a pedepsei cu fapta săvârşită; aplicarea pedepsei în limitele san­
cţiunii prevăzute de legea penală; liberarea dc răspundere penală, determinată
ilc legiuitor; aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege,
stipulată în ari. 79 C.P. sau reducerea cuantumului pedepsei, potrivit art. 80
( Ml; precum şi alte înlesniri prevăzute de legea penală.
baplcle prcjudiciabile săvârşite, prevăzute de legea penală, constituie,
iu ansamblul lor, un fenomen social cu profunde şi grave implicaţii în evoluţia
societăţii - fenomenul infracţional sau infracţionalitatea.
I'cuini a lupta cu acest fenomen, este necesară studierea infracţionalităţii
m ile, ce constă atât din infracţionalitatea aparentă, care cuprinde totali­
tatea infracţiunilor cunoscute de către organele ce înfăptuiesc justiţia, cât şi

mA. UoiodiiC. Drept penai. Partea generală. Chişinău, J994, p. 8.


20 Partea generală

din infracţionalitatea latentă, ce cuprinde infracţiunile necunoscute dc


către organele specializate de stat.

§ 3. Sistemul dreptului penal şi noţiunea părţilor sale


componente
Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane, este necesar să
determinăm corespunderea dintre semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi
semnele componenţei de infracţiune, descrise de norma juridico-pcnală.
Totalitatea normelor juridico-penale emise constituie dreptul penal
realizat în Codul penal, ca unica lege penală a Republicii Moldova.
Potrivit structurii logico-juridice, norma de drept penal este trihotomică:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Nu se poate pedepsi (sancţiunea) o conduită
interzisă sau prescrisă {dispoziţia) de legea penală, fără a determina condiţiile
în prezenţa cărora {ipoteza) intră în acţiune norma penală.
Dreptul penal se împarte în două părţi: Partea generală şi Partea specială.
Fiecare parte este structurată în capitole care, la rândul lor, se împart în
articole, fiecare conţinând o anumită cerinţă faţă de o chestiune concretă.
Multe articole ale dreptului penal sc împart în alineate şi puncte cu o impor­
tanţă de sine stătătoare.
Confundarea esenţei articolului cu cea a normei juridice penale a generat
opinia potrivit căreia Partea generală a dreptului penal este alcătuită din
norme-principii, norme-defîmlii, norme-sarcini, nomie-gcncrale etc., iar
Partea specială este compusă din norme speciale." Autorii care susţin această
opinie încearcă să definească atât Partea generală, cât şi pe cea specială ca
“ o totalitate dc norme juridico-penale...”
îndeosebi autorii francezi, pornind dc la aceste particularităţi, sunt pre-
dispuşi chiar să admită existenţa unui drept penal general şi a unui drept
penal special.*12
Nu putem accepta aceste opinii, deoarece, potrivit structurii tehnico-
juridicc a normei juridice penale, care presupune modul enunţării acesteia

" Coslieă Bulai. Op. cit., p. 12; D. Baltag. Teoria genrată a deptului. Cimişlia, 1996,
p. 135-136; T. Caipov. Drept penal. Partea generată. Chişinău: Ştiinţa, 1994, p. 32;
Уголовное право. Общая часть. Под ред. Н, И. Ветрова, 10. И. Ляпунова, Москва:
Новый юрист, 1997, р. 84,
12R. Merle, A. Vitu. Trate dedroitcriminel. Paris: Cujus, 1967, p. 94; G. Ştefani, G. Lavasscur,
Dmit pena! generat et procedare penale. Тоте I. Paris: Dalloz, 1964, p. 36-37.
Drept penal 21

în actele normative, normele juridico-penale sunt structurate atât în articolele


Părţii generale, cât şi în articolele Părţii speciale. Pentru a evita repetarea
condiţiilor sau a faptelor în prezenţa cărora sc aplică norma penală {ipoteza
normei penale), care, în mare parte, sunt comune pentru fiecare articol din
Partea specială (care conţine dispoziţia şi sancţiunea normei penale), legi­
uitorul le-a separat în articolele Părţii generale. Articolul este elementul
structural de bază al Codului penal, care nu coincide cu norma penală, dar
care alcătuieşte structura tehnico-legislativă a normei juridice penale, De
obicei, articolele Părţii speciale conţin doua elemente ale normei penale
(dispoziţia şi sancţiunea), iar cele ale Părţii generale, luate în ansamblu sau
fiecare în parte, prevăd dom-împrejurările, condiţiile sau faptele în prezenţa
cărora se aplică norma penală {ipoteza).1'3
Structura tehnico-lcgislativă a normei juridico-penale în articolele Co­
dului penal asigură caracterul unitar al dreptului penal, o legătura indisolubilă
dintre Partea generală şi Partea speciala a acestuia, deoarece articolele unei
părţi nu pot fi aplicate separat de articolele celeilalte părţi, fiindcă un articol
al Codului penal reprezintă numai uu element (articolele Părţii generale chiar
numai uncie părţi ale acestui element - ipoteza) sau două ale normei penale.
Partea generala a dreptului penal cuprinde acea parte a normelor juridico-
penale care stabilesc scopul legii penale, modul aplicării normei penale
raportată la timp şi spaţiu, reglementează, în general, infracţiunea şi formele
acesteia, condiţiile în care o persoană trebuie trasă la răspundere penală,
determină principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal, categoriile
pedepselor penale şi ordinea de aplicare a acestora şi de liberare de răs­
punderea şi pedeapsa penala etc.
Caracterul unitar al dreptului penal este determinat şi de principalele
instituţii ale acestuia, care se conţin în capitolele Părţii generale şi în baza
căror» sunt descrise infracţiunile concrete şi pedepsele ce sc aplică infrac­
torilor din Partea specială.
Inslituţic a dreptului penal se consideră un ansamblu distinct de regle­
mentări, determinate de normele juridico-penale, care se referă la anumite
grupe de relaţii sociale omogene, legate între ele. De exemplu, instituţii
(iii idice penale sunt infracţiunea, răspunderea penală, pedeapsa penală,
infracţiunile contra patrimoniului, infracţiunile economice etc.

"A. litmulao. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău: Ştiinţa, 1996, p. 31-35.
22 Partea generală

Partea generala a dreptului penal (a legii penale) conţine următoarele


capitole:
Capitolul I. Codul penal şi principiile aplicării lui.
Capitolul II. Infracţiunea.
Capitolul III. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Capitolul IV. Participaţia,
Capitolul V. Răspunderea penală.
Capitolul VI. Liberarea de răspundere penală.
Capitolul VII. Pedeapsa penală.
Capitolul VIII. Individualizarea pedepselor.
Capitolul IX. Liberarea de pedeapsă penală.
CapitolulX. Măsurile de siguranţă.
Capitolul XI. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele
condamnării.
Capitolul XII. Calificarea infracţiunii.
Capitolul XIII. înţelesul unor termeni sau expresii în prezentul cod.
Ţinând cont de cele arătate mai sus, Partea generală a dreptului penal
este compartimentul dreptului penal, care cuprinde totalitatea împre­
jurărilor, condiţiilor sau faptelor normelor juridico-penale, stipulate
în articolele Părţii generale a Codului penal, în prezenţa cărora se aplică
norma juridică penală şi care reglementează, în general, lupta împotriva
infracţionalităţii, prin intermediul mijloacelor dc drept penal.
Partea specială a dreptului penal determină faptele concrete ce constituie
infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor; concretizează
noţiunile de bază stabilite de Partea generală şi dă eficienţă practică princi­
piilor şi instituţiilor pe care le reglementează; realizează Legătura Părţii gene­
rale cu viaţa, cu realitatea socială concretă. Astfel, dc exemplu, art. 14 C.P.,
definind infracţiunea, stipulează că aceasta este o faptă (acţiune sau inacţi­
une) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi
pasibila de pedeapsă penală. Concretizând noţiunea de infracţiune, Partea
specială a dreptului penal prevede în articolele sale faptele care, datorită
gradului prejudiciabil, constituie diferite infracţiuni determinate: genocid,
omor, viol, furt, terorism, contrabandă, trădare, samavolnicie, dezertare ctc.
Dc asemenea, art. 62 C.P. şi următoarele din capitolul al VH-lca, fixând cad­
rul general al pedepselor, indică care sunt aceste pedepse, precum şi limi­
tele lor generale. Partea specială a dreptului penal, asigurând eficienţa pe­
Drept penal 23

depselor, stabileşte pentru fiecare dintre faptele prevăzute în articolele sale


pedeapsa corespunzătoare gradului prejudiciabil pe care îl prezintă14 ctc.
în dependenţă de ierarhia valorilor sociale apărate, Partea specială a
Codului penal este sistematizată în următoarele capitole:
Capitolul I. Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni
de război.
Capitolul II. Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
Capitolul III. Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei.
Capitolul IV. Infracţiuni privind viaţa sexuală.
Capitolul V. Infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi altor
drepturi constituţionale ale cetăţenilor.
Capitolul VI. Infracţiuni contra patrimoniului.
Capitolul VII. Infracţiuni contra familiei şi minorilor.
Capitolul VIII. Infracţiuni contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale.
Capitolul IX. Infracţiuni ecologice.
Capitolul X. Infracţiuni economice.
Capitolul XI. Infracţiuni în domeniul informaticii.
Capitolul XII. Infracţiuni în domeniul transporturilor.
Capitolul XIII. Infracţiuni contra securităţii publice şi a ordinii publice.
Capitolul XIV. Infracţiuni contra justiţiei.
CapitolulXV. Infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţie dc răspundere.
Capitolul XVI. Infracţiuni săvârşite dc persoanele care gestionează
organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale.
Capitolul XVII. Infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat.
Capitolul XVIII. Infracţiuni militare.
Partea specială a dreptului penal reprezintă compartimentul dreptu­
lui penal, care cuprinde totalitatea dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor
juridice penale, stipulate în articolele Părţii speciale a Codului penal,
care determină faptele prcjudiciabile ce constituie infracţiuni şi prevede
pedepsele ce se aplică infractorilor.

14 Oetavian Loghin, Tudorel Toader. Drept penal român. Partea specială. Bucureşti:
Şansa, 1994, |>. 7.
24 Partea generala

§ 4, Principiile dreptului penal


Realizarea scopului de bază a dreptului penal - apărarea valorilor sociale
împotriva infracţionalităţii - se asigură printr-un şir de principii juridice.
Principiile juridice reprezintă idei directoare, orientări de bază, cu aju­
torul cărora se efectuează reglementarea juridica a relaţiilor sociale.
E semnificativ faptul că principiile juridice au fost fixate în normele
legislaţiei în vigoare. Atâta timp cât o idee directoare sau o orientare de
bază nu este validată pe cale legislativă, ea rămâne a fi doar un principiu
abstract şi neobligatoriu în reglementarea juridică.
Principiile juridice străbat întreaga reglementare penală, călăuzesc
elaborarea şi realizarea normelor de drept penal. Toate normele şi instituţiile
dreptului penal (infracţiunea, răspunderea penală, pedeapsa penală, cali­
ficarea infracţiunilor etc.) îşi subordonează acţiunea principiilor caracteris­
tice pentru dreptul penal, iar acesta din urma exprimă o anumită concepţie
de politică penală.
în literatura de specialitate nu există o părere unică privind sfera de
activitate a principiilor juridice.
Noi susţinem concepţia potrivit căreia există două feluri de principii
juridice: generale, care străbat întreaga reglementare juridica a relaţiilor
sociale, fiind proprii întregului sistem de drept şi speciale, care apar ca
trăsături definitorii pentru autonomia ramurii respective de drept.
La baza dreptului penal stau trei principii generale, proprii şi celorlalte
ramuri ale sistemului de drept: principiul legalităţii, principiul umanismului
si principiul democratismului.
Afară de ele, dreptul penal cuprinde un şir de principii speciale:principiul
caracterului personal al răspunderii penale, principiul individualizării răs­
punderii penale şi pedepsei penale. Doctrina penală întruneşte şi alte prin­
cipii. speciale ale dreptului penal.15
Principiul legalităţii presupune ca întreaga activitate în domeniul
dreptului penal se desfăşoară în cea mai strictă conformitate cu legea penala.
Potrivit art. 3 C.P.. nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei
infracţiuni sau supus unei pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a

lsr.A. Кригер. Советское уголовное права. Общая часть. МГУ, 1974, р. 18; С. Bulai.
Op. cit., р. 47-54.
Drept penal 25

instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală. în continuare,


textul legii indică că interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea, prin
analogie, a legii penale sunt interzise. Regulile prevăzute în art, 3 C,P. sunt
completate cu cele din art, 10 C.P., care sc referă la efectul retroactiv al
legii penale.
Principiul legalităţii este foarte bine exprimat prin tripla regulă de bază,
formulată încă în antichitate de către romani: tntilutn crimen sine lege —
nici o infracţiune nu există, dacă nu este specificată de lege; nullum judi-
cium sine lege - nici o judecată nu se poate face în afara celei stabilite de
lege; mdla poena sine lege —nici o pedeapsă nu se poate aplica, dacă nu
este menţionată de lege.
Principiul legalităţii a fost reformulat în epoca modernă dc către ideologii
revoluţionari din Franţa, fiind inserat în „Declaraţia drepturilor omului şi
ale cetăţeanului” din 17S9. In art. 3 al Declaraţiei, se subliniază că nimeni
nu poate fi pedepsit, decât în virtutea unei legi promulgate anterior infrac­
ţiunii săvârşite şi legal aplicate. Conform Declaraţiei, principiul legalităţii
a fost consacrat în legislaţiile penale ale tuturor statelor civilizate.
In epoca contemporană, deoarece principiul legalităţii a fost încălcat în
mod grosolan de către statele totalitare - fasciste şi nomenclaturiste, el a
trebuit să fie reafirmat atât în „Declaraţia universală a drepturilor omului”,
adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 194816,
precum şi în „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”,
adoptat dc acelaşi for la 16 decembrie 1966.17 Conform art. 15 al Pactului,
nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau
un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul
în care au fost săvârşite. O astfel de remarcă a fost fixată şi în Declaraţia
din 1948, De exemplu, asemenea încălcări erau admise de Legea despre cei
ce nu se înapoiază în Uniunea Sovietică™, care se exercita şi asupra cazu­
rilor de până la adoptarea acesteia.
Bazându-se pe legislaţia internaţională menţionată mai sus, statele
democratice exclud analogia în dreptul penal. însă, în fostul imperiu sovietic,

,f’ Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte în 29 de volume. Voi, I,
Chişimm, 1999, p. 12-17.
17Ibidem, p. 30-50.
ISПостановление Президиума ЦИК СССР 21 ноября 1929 г. И СЗ СССР, 1929, № 76,
26 Partea generală

din care a făcut parte şi ţara noastră, în pofida legislaţiei internaţionale, o


perioadă foarte îndelungată se aplica analogia în dreptul penal. în „Decretul
despre judecată nr. 1” se menţiona că judecata trebuie să se conducă de
„conştiinţa revoluţionară”, „spiritul de drept revoluţionar” şi „programul
Partidului”. Anume asemenea gen de încălcări ale legislaţiei internaţionale
au dus la represaliile şi fărădelegile cunoscute astăzi dc întreaga omenire.
Principiul legalităţii deci, exclude analogia, adică extinderea normei
penale asupra unor fapte neprevăzute de lege, dar asemănătoare cu cele
incriminate. Principiul respectiv necesită o descriere concretă a faptelor
considerate infracţiuni şi a pedepselor corespunzătoare; impune o
interpretare şi, mai ales, o respectare strictă a normelor penale. Egalitatea
în faţa legii penale rezultă şi din principiul constituţional al egalităţii în
drepturi şi al îndatoririlor cetăţenilor.
Principiul umanismului presupune că elaborarea şi aplicarea normelor
dreptului penal trebuie să pornească atât de la interesele şi drepturile fun­
damentale ale omului, cât şi de la necesitatea asigurării condiţiilor dc reali­
zare a personalităţii fiecăruia.
Potrivit art. 4 C.P., întreaga reglementare juridică are menirea să apere,
în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi li­
bertăţile acesteia.
în continuare, se menţionează că legea penală nu urmăreşte scopul de a
cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi
supus torturilor, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante.
Se poate afirma, fără exagerare, că în orice instituţie de drept penal există
aspecte ale principiului umanismului: pedeapsa arc drept scop corectarea şi
reeducarea condamnaţilor (art. 61 C.P.); există un regim de sancţionare
separat pentru minori şi femeile gravide (art. 70 şi 71 C.P.); renunţarea la
pedeapsa cu moartea, potrivit art. 1 al Protocolului nr. 6 C.E.D.O. Privind
abolirea pedepsei cu moartea, din 28 aprilie 1 9 8 3 în cadrul sistemului
pedepselor predomină pedepsele neprivative de libertate (art. 62 C.P.); li­
berarea dc răspunderea penală şi pedeapsa penală (art. 53 şi 89 C.P.); cali­
ficarea infracţiunii în baza componenţei de infracţiune cu circumstanţe ate­
nuante, în cazul concurenţei dintre componenţa de infracţiune cu circums­
tanţe atenuante, şi cu circumstanţe agravante (lit. a) art. 117 C.P.) etc.

Tratatele internaţionale Ia care Republica Moldova este parte în 29 volume. Voi. I.


ChişinSn, 1999, p. 366-368.
Drept penal 21

Umanismul dreptului penal însă nu trebuie interpretat unilateral, numai


ca o preocupare pentru soarta infractorilor, fără a ţine cont de interesele
societăţii. Umanismul, în dreptul penal, presupune acel minim de sancţiuni
penale care sunt necesare pentru asigurarea societăţii de atentatele infracţi­
onale şi atingerea scopului de corectare şi reeducare a infractorului. Pentru
realizarea acestei reguli, există şi alte principii ale dreptului penal: principiul
caracterului personal al răspunderii penale, principiul individualizării răs­
punderii penale etc.
Aplicând principiul umanismului, trebuie să ţinem cont atât de interesele
şi drepturile universale ale omului, stabilite dc dreptul internaţional, cât şi
de necesitatea asigurării condiţiilor de manifestare a personalităţii fiecăruia.
Un alt principiu general, care străbate întreaga reglementare juridică a
relaţiilor sociale, propriu întregului sistem de drept, inclusiv şi subsistemului
normelor dreptului penal, este principiul democratismului. Noţiunea de­
mocratism vine din greaca veche (demos - popor şi kratos - putere),
presupunând că puterea de stat îi aparţine poporului, care o exercită şi în
mod direct, şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Con­
stituţie (art. 2 al Constituţiei R.M.),
In orice societate, democratismul trebuie să fie o însuşire organică a
oricărei reglementări juridice, în sensul că normele dc drept exprimă voinţa
şi conştiinţa întregului popor şi servesc intereselor acestuia.
Potrivit art. 5 C.P., persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în
faţa legii şi sunt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, cu­
loare, limbă, religie, crez politic sau alte concepţii, naţiune sau stare socială,
apartenenţă la o minoritate etnică, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Textul legii mai precizează că apărarea drepturilor şi intereselor unei
persoane nu poate fi realizată încălcând drepturile şi interesele alteia sau
ale unei colectivităţi.
Prin aceasta se exprima principiul constituţional al egalităţii în drepturi
şi îndatoriri ale cetăţenilor (art. 16 al Constituţiei R.M.) atât în calitate dc
beneficiari ai ocrotirii penale, precum şi de destinatari ai legii penale. în
legea penală nu sunt prevăzute imunităţi sau privilegii pentru careva categorii
de destinatari ai legii penale. Conform acestui principiu, pentru exercitarea
justiţiei sunt antrenate grupuri întregi de oameni care iau parte la dezbaterea
şi elaborarea legii penale, participă la supravegherea minorilor cărora li
s-au aplicat masuri de constrângere cu caracter educativ (art. 104 C.P.),
28 Partea generală

efectuează înregistrări audio, video şi fotografiază secvenţe de la deschiderea


şedinţei dc judecată (ari. 316 C.P.P.) etc.
Principiul democratismului, ca şi cel al umanismului, nu trebuie înţeles
unilateral, doar ca o grijă pentru soarta infractorului, de fiecare dată satisfa-
cându-i-sc pe deplin toate drepturile sale. Legea penală indică direct că
realizarea drepturilor infractorului nu poate fi efectuată încălcându-sc
drepturile şi interesele alici persoane sau colectivităţi.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale presupune că
răspunderea are un caracter personal, adică e purtată de către săvârşitorul
infracţiunii, şi nu de o altă persoană.
Potrivii ari. 6 C.P., persoana este supusă răspunderii şi pedepsei penale
numai pentru fapta săvârşită cu vinovăţie. Acelaşi articol menţionează că
răspunderii şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit
cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
In dreptul penal, răspunderea penală nu poale fi decât pentru fapta proprie,
spic deosebire de alte ramuri ale dreptului, în care o persoană poate purta
răspundere juridică şi pentru fapta altuia. Dc exemplu, în dreptul muncii,
există răspunderea colectivă, adică răspunderea juridică a unui grup dc per­
soane pentru fapta unei sau a mai multor persoane din acel grup; în dreptul
civil, există răspunderea solidară, adică creditorul are dreptul să pretindă
executarea atât a tuturor debitorilor împreună, cât şi a fiecăruia în parte etc.
însă, în dreptul penal, răspunderea penală este personală. Dc exemplu,
şliindu-sc, cu certitudine, că vinovat de săvârşirea unui accident rutier urmat
dc decesul mai multor persoane este numai persoana care se afla la volanul
automobilului respectiv, dar, dacă ea nu poate fi identificată dintre cele trei
persoane care se aflau în acest automobil, nimeni dintre ci trei nu poate fi
supus răspunderii penale.
Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale
prevede că la aplicarea legii penale sc ţine cont de caracterul prejudiciabil
al infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei
care atenuează ori agravează răspunderea penală. Nimeni nu poate fi supus
dc două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă
(art. 7 C.P.).
Criteriile generale de individualizare a răspunderii şi pedepsei penale
sunt specificate în ari. 75 C.P., în care se indică că la stabilirea categorici şi
termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii
Drept penal 29

săvârşite, de motivul acesteia, de persoana vinovată, de circumstanţele cauzei


care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate
asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă
ale familiei acestuia.
Legislaţia penală în vigoare conţine toate condiţiile pentru individuali­
zarea răspunderii penale şi pedepsei penale. în lege sunt determinate criterii Ic
generale de individualizare (art. 75 C.P.), circumstanţele cauzei care ate­
nuează ori agravează răspunderea penală şi pedeapsa penală (art. 76 şi 77
C.P.), diferite modalităţi de liberare de răspundere penală (art. 53 - 60 C.P.)
şi de pedeapsă penală (art. 89 - 97 C.P.), iar în Partea specială toate articolele
stabilesc numai limitele sancţiunilor sau pedepsele alternative.
După cum am menţionat, unii autori indică şi alte principii ale dreptului
penal. De exemplu, C. Bulai, în lucrările sale, susţine şi existenţa altor prin­
cipii, cum ar fi ccl al apărării sociale, al egalităţii în faţa legii, al prevenirii
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, al infracţiunii ca singurul temei
al răspunderii penale ctc. Părerea noastră este că aceste principii rezultă
sau, pur şi simplu, dublează, în întregime sau parţial, principiile dreptului
penal determinate de legiuitor.

§ 5. Izvoarele dreptului penal


Sintagma izvor dc drept este un termen juridic special, utilizat pentru
marcarea formelor de exprimare a normelor juridice. Izvoarele dc drept
sunt documente oficiale de stat, care descriu normele juridice pentru a deveni
obligatorii fie prin formularea directă, nemijlocită a normelor juridice în
di ferite acte normative (legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, ordine, instrucţiuni,
regulamente, statute, decizii ctc.), fie prin investirea, cu forţă juridică, a
unor reguli de conduită apărute pc alte căi, cum ar fi obiceiul, precedentul
judiciar, actele unor organisme neguvcrnamentale ctc., care prin această
investiţie devin izvoare de drept.
în prezent, în unele ţări, sistemul de drept arc ca izvoare (forme) ale
dreptului actele normative, precedentul şi obiceiurile.
Acte norm ative, ca izvoare ale dreptului, se numesc documentele
juridice, adoptate de puterea de stat, care cuprind norme juridice, cum sunt
legile şi alte acte normative subordonate legilor (hotărâri, decizii, regu­
lamente, ordine etc.).
30 Partea generală

Precedentul judiciar, ca izvor al dreptului, este folosit, până în prezent,


în sistemele juridice anglo-saxone (Anglia, Canada, S.U.A. etc.) şi reprezintă
hotărârile precedente ale organelor judiciare asupra unui caz concret sau
tratatele doctrinare ale savanţilor renumiţi, obligatorii în viitor atât pentru
instanţa judecătorească respectivă, cât şi pentru instanţele inferioare. Aceasta,
deseori, duce la faptul că aceeaşi problemă are două sau mai multe hotărâri
judecătoreşti contradictorii, fapt ce îngreuiază cu mult efectuarea justiţiei. In
al doilea rând, pe parcursul istoriei s-au acumulat o sumedenie de astfel de
hotărâri cc complică evidenţa acestora. în Anglia, de exemplu, cca mai scurtă
culegere de hotărâri judecătoreşti se compune din 40 de volume.
Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Ca regulă socială,
obiceiul precede dreptul, formându-se spontan, în urma aplicării repetate a
diferitor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios. Obiceiurile
recunoscute, consacrate şi sancţionate de puterea de stat, şi dotate de aceasta
cu forţă juridica, devin obiceiuri juridice, izvoare de drept, transformându-
se, de fapt, în acte normative.
Primele acte legislative ale antichităţii reprezintă nişte culegeri de
obiceiuri juridice: legea lui Hammurabi, înBabilon (sec. XVITI î.e.n.), legile
lui Mânu, în India (sec. III î.e.n.), legea celor XII Table, în Roma antică
(sec. V î.e.n.), legile lui Solon (sec. VII î.e.n.), şi ale lui Dracon, în Grecia
Antică (sec. V î.e.n.), legile lui Moise, la evrei etc.
în Republica Moldova au forţă juridică numai obiceiurile sancţionate şi
transformate în noime juridice ce au căpătat forma actului normativ. Prin
urmare, obiceiurile nescrise nu pot fi izvoare de drept, ca în unele ţări. De
exemplu, potrivit art, 600 al Codului civil al României, “înălţimea îngrădirii
se va hotărî după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc...".
în Republica Moldova, numai actul normativ este unicul izvor al dreptului
în sistemul de drept, iar în dreptul penal - numai Codul penal, singura lege
penală a ţării. Nu pot constitui, deci, izvoare de drept penal hotărârile
guvernului, ordinele ministerelor şi, cu atât mai mult, actele emise de organele
locale ale puterii de stat sau cele aparţinând administraţiei de stat.
însă, potrivit alin. 3 art. 1 C.P., prevederile Constituţiei Republicii Moldova
şi actele internaţionale la care Republica Moldova este parte pot constitui
izvoare ale dreptului penal, în anumite condiţii. Textul legii prevede ca dacă
există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale
ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.
Drept penal 31

Este de observat, însă, că atât prevederile Constituţiei, cât şi ale actelor


internaţionale pot constitui doar indirect izvoare ale dreptului penal, deoarece
aceste prevederi, de regulă, sunt incluse în textul Codului penal. De exemplu,
prescripţiile constituţionale din alin. 2 art. 16 a Constituţiei, privind ega­
litatea persoanelor în faţa legii, sunt prevăzute de art. 5 C.P.; principiul
neretroactivităţii legii (art. 22 din Constituţie) este încadrat în art. 10 C.P.;
condiţiile extrădării (art. 18 din Constituţie) sunt menţionate în art. 13 C.P.
etc. De asemenea, dispoziţiile actelor internaţionale privind falsificarea de
monedă, traficul de fiinţe umane, traficul de stupefiante, genocidul etc.,
constituie, indirect, izvoare ale dreptului penal, fiindcă ele sunt incluse în
art. 135, 165, 217 şi 236 C.P. Cu atât mai mult, prevederile actelor
internaţionale nu pot fi aplicate direct, deoarece ele formulează, de obicei,
doar esenţa acestor fapte prejudiciabilc, fără a specifica pedepsele penale
care trebuie aplicate pentru comiterea acestora.
Totuşi, în cazurile în care prevederile constituţionale şi ale actelor inter­
naţionale nu sunt, încă, incluse în Codul penal, potrivit p. 2 şi 3 ale Hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie Cu privire la practica aplicării de către
instanţelejudecătoreşti a unorprevederi ale Constituţiei Republicii Moldova
din 30 ianuarie 199620, se aplică în calitate de acte juridice normative cu
acţiune directă Constituţia sau actele internaţionale la care Republica Mol­
dova este parte.
Un rol important în reglementarea juridică, îl au hotărârile Plcnurilor Curţii
Supreme de Justiţie, care contribuie la unificarea practicii judiciare, la
corectarea greşelilor comise de instanţele judecătoreşti şi organele de unnărirc
penală şi permit formularea unor propuneri de modificare a legislaţiei etc.
Dar aceste hotărâri nu sunt izvoare de drept penal şi nu sunt obligatorii pentru
practica judiciară, având numai un caracter de recomandare.

§ 6. Ştiinţa dreptului penal


Noţiune. Ştiinţa dreptului penal studiază infracţiunea şi pedeapsa penală
ca fenomene juridice în evoluţia lor istorică, legislaţia penală şi practica
aplicării sancţiunii penale. Ea cuprinde un sistem de cunoştinţe referitoare
la fenomenele juridico-penale, exprimate în concepţiile, teoriile, ideile,

30 Culegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 9.


32 Partea generală

principiile destinate să exprime şi să fundamenteze scopul şi sarcinile


dreptului penal, să stabilească metodele de investigaţie a fenomenelor
juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de prevenire şi combatere
a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.
Ca ansamblu sistematizat de cunoştinţe despre dreptul penal, ştiinţa
dreptului penal joacă un rol important în perfecţionarea reglementarii juridice
a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Perfecţionarea
instituţiilor dreptului penal e de neconceput fără dezvoltarea ştiinţei dreptului
penal, ea însăşi influenţând asupra evoluţiei ştiinţelor, în general, şi a celor
umanistice, în special. De aceea, studiul dreptului penal nu poate fi separat
dc studiul ştiinţei dreptului penal, istoriile lor împletindu-se reciproc.
Obiectul ştiinţei dreptului penal. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului
penal îl formează dreptul penal, ca un ansamblu de norme şi instituţii. Analiza
infracţiunii, ca fenomen social, evoluţia noţiunii de infracţiune şi a temeiu­
rilor răspunderii penale, cercetarea condiţiilor de săvârşire a infracţiunilor,
precum şi a măsurilor de prevenire a infracţionalităţii, studierea pedepsei
penale ca măsură de constrângere a statului, clasificarea scopurilor şi sarci­
nilor pedepsei, analiza sistemului şi a categoriilor de pedepse, a principiilor
dc aplicare şi absolvire de pedeapsă, înlocuirea pedepsei cu măsuri de con­
strângere cu caracter medical sau educativ - constituie problemele dc bază,
a căror cercetare ştiinţifică determină obiectul de studiu al ştiinţei dreptului
penal. Ca orice ştiinţă, ştiinţa dreptului penal trebuie să urmărească desco­
perirea legăturilor în evoluţie a fenomenului juridico-pcnal, să pună în lumină
cauzele care determină atât crearea, modificarea, aplicarea în practică, cât
şi dispariţia din dreptul pozitiv al normelor şi instituţiilor penale. în acest
scop, urmează să fie examinate condiţiile obiective care determină ne­
cesitatea apărării penale a anumitor valori sociale, modul şi mijloacele de
apărare, eficienţa practică a lor etc.
Metode. Ştiinţa dreptului penal utilizează următoarele metode: metoda
raţională sau logică, metoda istorică, metoda comparativă, cercetarea
sociologică concretă, metoda experimentului etc.
Cu ajutorul metodei raţionale sau logice, se efectuează cunoaşterea
conţinutului normelor şi a instituţiilor dreptului penal pozitiv, utîlizându-sc
categoriile şi legile logicii. Fiecare normă trebuie să fie cunoscută în forma,
structura, conţinutul normativ şi finalitatea ei.
Drept penal 33

Metoda raţionala este un studiu de analiză, o cercetare morfologică,


anatomică şi fiziologică a normei de drept penal. Prin această metodă se
descoperă esenţa dreptului penal, voinţa şi conştiinţa juridică, exprimate
atât în normele şi instituţiile dreptului penal, cât şi în principiile generale şi
speciale ale acestuia. Metoda raţională presupune examinarea atentă şi sis­
tematică a practicii judiciare penale, confruntarea permanentă a soluţiilor
practice cu principiile, normele şi instituţiile juridico-penale care sunt che­
mate să le dea expresie. La cercetarea normelor şi instituţiilor dreptului
penal prin aceste metode pot fi descoperite neconcordanţa dintre forma şi
conţinutul acestora, deosebirile dintre finalitatea atribuită şi rezultatele prac­
tice, lacunele şi inadvertenţele dreptului pozitiv etc.
Metoda istorică presupune analiza condiţiilor care determină apariţia,
evoluţia şi dispariţia normelor şi instituţiilor dreptului penal. în acest scop
se clarifică condiţiile şi cauzele emiterii de către legislator a normelor ju­
ri dico-penalc, se apreciază gradul prejudiciabil al faptelor infracţionale, pre­
văzute dc aceste norme, sc studiază gradul eficienţei normelor de drept
penal şi practica lor de aplicare pe parcurs.
Metoda comparativă presupune studiul comparat al normelor şi institu­
ţiilor aparţinând altor sisteme de drept penal, în scopul cunoaşterii atât a
cauzelor, semnificaţiei şi consecinţelor identităţii, cât şi a deosebirilor dintre
aceste norme şi instituţii.
Cercetarea sociologică concretă urmăreşte studierea eficienţei instituţi­
ilor dreptului penal. De exemplu, eficienţa executării pedepsei penale, a
liberării condiţionate, a aplicării măsurilor educative etc.
Poate fî folosită şi metoda experimentului care presupune aplicarea expe­
rimentală a unor măsuri de combatere a fenomenului infracţional sau a unor
modalităţi de executare a sancţiunilor de drept penal.
Locul ştiinţei dreptului penal în sistemul ştiinţific. Ştiinţa dreptului
penal aparţine ştiinţelor juridice, care au ca obiect de studiu diferite ramuri
ale dreptului sau, chiar, dreptul, în general.
Teoria dreptului penal studiază infracţionalitatea şi măsurile dc luptă cu
ea. Infracţiunea însă este numai o varietate a contravenţiei. De aceea ştiinţa
dreptului penal este legată de alte ştiinţe juridice care studiază alte modalităţi
de contravenţie decât infracţiunea.
Toate contravenţiile (penale, civile, administrative, disciplinare etc.) au
34 Partea generală

unele trăsături comune. De aceea, unele probleme elaborate de teoria drep­


tului penal, ca, de exemplu, teoria legăturii cauzale, a vinovăţiei etc., îşi
găsesc aplicare şi în teoriile dreptului civil, a dreptului administrativ, a drep­
tului muncii ctc. Noţiunea „persoană juridică”, elaborata de dreptul civil,
este utilizată în dreptul penal pentru determinarea persoanei juridice ca su­
biect al infracţiunii.
Chiar dacă există deosebiri între dreptul penal şi alte ramuri de drept,
trebuie menţionat că hotarul dintre aceste ramuri nu este constant. Deseori
au loc schimbări în corelaţia contravenţiilor civile, administrative cu contra­
venţiile penale. Uneori, anumite infracţiuni îşi pierd caracterul lor prejudi-
ciabil şi sc transformă în contravenţii civile, administrative sau, chiar, discip­
linare. In această ordine de idei, se poate întâmpla şi viceversa. Ca rezultat,
unele probleme juridice, studiate de teoria dreptului penal, sunt valabile şi
pentru teoriile menţionate şi invers.
Legăturile cele mai profunde ale teoriei dreptului penal sunt cele cu ştiin­
ţele juridico-penale şi anume, cu ştiinţa dreptului procesual penal şi cu ştiinţa
dreptului penitenciar, care reprezintă, prin obiectul lor propriu dc studiu, dis­
cipline, ramuri de drept corespunzătoare. Dreptul penal are interdependenţe
şi cu criminologia. Toate ştiinţele penale sau ştiinţa penală, după expresia
unor autori care folosesc singulaml pentru denumirea tuturor disciplinelor
respective, contribuie la realizarea, în cele mai bune condiţii, a scopului şi
sarcinilor dreptului penal şi, prin aceasta, la realizarea politicii penale.
Există o strânsă legătură între teoria statului şi dreptului şi cea a dreptului
penal. Teoria generală a statului şi dreptului serveşte ca bază teoretică pentru
disciplinele juridice concrete, însăşi ea sprijinindu-se pe concluziile tuturor
disciplinelor juridice concrete şi pe principiile dreptului penal. Originea şi
esenţa statului, noţiunile de normăjuridică şi elementele sale, de relaţii juridice,
de contravenţie, de teorie a interpretării normelor juridice constituie baza
iniţiala, de elaborare, a problemelor principale privind teoria dreptului penal.
Evoluţia teoriei dreptului penal. Prin Declaraţia de independenţă a
Republicii Moldova din 27 august 1991 s-a proclamat că Republica Moldova
este un stat suveran, independent, unitar şi indivizibil, de drept şi democratic.
Mai târziu, Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al
O.N.U., a aderat la Actulfinal de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o
nouă Europă, şi-a asumat un şir de angajamente, printre care şi ccl de a adopta
un nou Coti penal, ajustat la normele internaţionale, unanim recunoscute.
Drept penal 35

însă până la adoptarea noului Cod penal din 18 aprilie 2002, în Repub­
lica Moldova a acţionat Codul penal al R.S.S. Moldoveneşti din 1961, care,
de fapt, era o traducere a Codului penal al R.S.S.F. Ruse din 1960.
în perioada anterioară formării statului Republica Moldova, doctrina
penală era bazată atât pe un şir de manuale şi cursuri de drept penal, cât şi
pe cercetări monografice ale savanţilor sovietici, care au contribuit la
instruirea specialiştilor jurişti din ţara noastră. Prezentăm câteva dintre
cele mai importante lucrări din cadrul Părţii generale a dreptului penal:
H. Д. Дурманов. Советский уголовный закон. МГУ, 1967; Н. Ф. Куз­
нецова. Преступиение и преступность. МГУ, 1967; Б. С. Никифоров.
Объект преступления по советскому уголовному праву. М., 1960;
13. Н, Кудрявцев. Объективная сторона преступления. М., 1960; В.
С. Орлов. Субъект преступления по советскому уголовному праву. М.,
1958; Б. С. Утевский, Вина в советском уголовном праве. М., 1950;
П. С. Дагсль, Д. П. Котов. Субъективная сторона преступления и ее
установление. ВГУ, 1974; М. П. Карпушин, В. И. Курляндский.
Уголовная ответственность и состав преступления. М., 1974;
И. С, Тишкевич. Условия и пределы необходимой обороны. М., 1969;
И. И. Карпец. Наказание. М., 1973; С. Г. Кслина. Теоретические вопросы
освобождения от уголовной ответственности. М., 1974; Г. А. Кригср.
( 'оучасшие по советскому уголовному праву etc.
I )acă din conţinutul lor vom exclude ideologia marxist-leninistă, ele mai
pol li de folos în munca de instruire a cadrelor juridice.
Paralel cu aceste studii, au fost elaborate un şir de lucrări metodice, în
limba română, semnate de criminal iştii moldoveni: C. Florea. Latura subiectivă
a infracţiunii. Cliişinău, 1973; C. Florea, T. Carpov. Subiectul .fi latura
obiectivei a infracţiunii. Cliişinău, 1974; A. Borodac. Noţiunea şi analiza
juridică a huliganismului. Chişinău, 1974; A. Borodac. Eliberarea de la
răspundereapenală şipedeapsa penală. Chişinău, 1979; A. Borodac, C. Roşea.
Lupta împotriva delapidării avutului socialist. Chişinău, 1980 etc.
După proclamarea independenţei Republicii Moldova, au fost editate
manuale în limba română: A. Borodac. Drept penal. Partea generală.
Chişinău, 1994; A. Borodac. Curs de drept penal. Partea specială. Chişinău,
1996; A. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996;
I. Macari. Drept penai. Partea generală. Chişinău, 1998 etc. Criminalistul
S. Brânză a elaborat două cercetări monografice importante: Infracţiuni
36 Partea generală

contra proprietăţii şi Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, cinstei şi demnităţii


persoanei.
După adoptarea noului Cod penal, un grup de specialişti în domeniul
dreptului penal (A. Barbăncagră, A. Borodac, T. Carpov, C. Gurschi, M.
Ghcorghiţă, T. Popovici şi alţii) au scris un Comentariu al acestuia. în 2004,
A. Borodac a elaborat şi a editat un manual de drept penal, partea specială.
Mai mult decât atât, pe paginile revistelor juridice periodice, apar un şir
dc articole şi sinteze care ajută la aplicarea corectă a legii penale în vigoare.
Putem afirma că, sub raport teoretic, sistemul de drept penal din Repub­
lica Moldova consacră principiile şcolii clasice a dreptului penal. Sistemul
clasic cupri nde ideile, concepţiile şi principiile de politică penală preconizate
de ideologii revoluţiei franceze din 1789 expuse, în special, în lucrările lui
Montesquieu şi Cczarc Bcccaria. Denumirea „şcoala clasică” a fost introdusă
de marele criminolog şi penalist italian Enrico Fcrri.21
Şcoala clasică s-a opus cruzimii pedepsei, invocând şi obţinând anularea
pedepsei cu moartea, a pedepselor corporale şi infamante, precum şi o îm­
blânzire generală a pedepselor penale, revendicând orice garanţie pentru
individul, infractor în aplicarea legii penale.
Sub raport teoretic, şcoala clasică priveşte infractorul, infracţiunea şi
pedeapsa ca noţiuni juridice abstracte. Se consideră că omul este înzestrat
cu dcscemământ (capacitatea de a deosebi binele de rău) şi, deci, poate
alege între ceea ce este permis şi ceea cc nu este permis. Pedeapsa este o
sancţiune justă aplicată infractorului pentru fapta săvârşită; aceasta trebuie
să fie stabilită în raport cu gravitatea prcjudiciabilă a infracţiunii.
Unii autori au rezerve faţă de dreptul penal bazat pe şcoala clasică,
deoarece această şcoală nu elaborează cauzele fenomenului infracţional şi
mijloacele dc luptă cu acesta. însă, după cum sc ştie, studierea factorilor
criminogeni reprezintă obiectul de studiu al criminologiei.

C. Bulai. Op. cit., p. 26.


DEFINIŢII ŞI DISPOZIŢII SISTEMATIZATE 22
Sistemul dreptului penal

Drept penal
-- Notă: Aceste definiţii şi dispoziţii sistematizate care simt formulate la fiecare capitol
pot fi multiplicate pentru a fi utilizate la predări, în cabinetele metodice, în calitate de
material didactic, pentru consolidarea cunoştinţelor studenţilor în procesul de instruire.
CO

Caracterele dreptului penal

----- . . --- ----— -------------------- "— -- ---------------—““ —---


Dreptul penal

Partea generală
V____________________________________________________________________________________________________________________________________)

*r 1 r
Caracterul autonom se Caracterul de drept public se bazează
bazează pe im obiect de Caracterul unitar se întemeiază pe o pe faptul că în apărarea valorilor
reglementare propriu - relaţiile totalitate distinctă de norme juridice sociale este interesată societatea, statul
juridico-penale. penal e. fiind reprezentantul acesteia.
Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal

Drept penal
I
îl constituie relaţiile juridice penale care reprezintă relaţiile sociale
reglementate de normele juridice penale în cadrul cărora participanţii apar ca
titulari de drepturi şi obligaţiuni reciproce prin exercitarea cărora se realizează
scopul normei juridice. Subiecţi ai relaţiilor juridice penale pot fi: persoana
___________ fizică, persoana juridică şi/sau statul.________________

? V
reprezintă un raport social, deoarece se reprezintă un raport volitiv, deoarece
poate forma între oameni, fie în mod apare datorită voinţei oamenilor,
individual, ca persoane fizice, fie orga­ exprimate prin norme de drept, precum şi
nizaţi în diferite colective, ca persoane din voinţa statală, exprimate tot în
juridice, fie în persoana statului. acestea.
u>
so
40 Partea generală

Scopul legii penale

----------- —
---------------------------------- -
Legea penală arc drept scop:

de a apăra, împotriva
infracţiunilor, persoana, prevenirea
drepturile şi libertăţile săvârşirii de noi
acesteia, proprietatea, infracţiuni din
mediul înconjurător, partea
orânduirea constitu­ condamnaţilor.
ţionala, suveranitatea,
independenţa şi
integritatea teritorială a
prevenirea
Republicii Moldova, săvârşirii de noi
pacea şi securitatea infracţiuni din
omenirii, precum şi
partea altor
întreaga ordine de drept.
persoane.
Funcţiile (sarcinile) dreptului penal

Drept penal
42 Partea generală

Izvoarele dreptului penal


Drept penal 43

Principiile dreptului penal


44 Partea generală

PENTRU MEDITAŢIE:

1. Determinaţi cuvintele-cheie ale acestui capitol şi semnificaţiile lor.


2. Care este noţiunea dreptului penal?
3. Ce înţelegem prin Partea generală a dreptului penal?
4. Care este noţiunea Părţii speciale a dreptului penal?
5. Ce înţelegem prin normă penală?
6. Care este corelaţia dintre norma penală şi articolul legii penale?
7. Prevederile articolelor Părţii generale a Codului penal pot fi numite
norme penale? Dar cele ale Părţii speciale?
8. Ce înţelegem prin expresia instituţie juridică a dreptului penal?
9. Care sunt caracterele dreptului penal?
10. Ce principii ale dreptului penal există?
11. Care este obiectul dreptului penal?
12. Care sunt elementele relaţiilor juridice penale?
13. Care sunt izvoarele dreptului penal?
14. Ce înţelegem prin ştiinţa dreptului penal?
15. Care este scopul legii penale?
16. Numiţi şi caracterizaţi funcţiile (sarcinile) dreptului penal.
17. Determinaţi sistemul dreptului penal,

BIBLIOGRAFIE:

1. A. Borodac. Drept penal. Partea generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994.


2. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Red. A. Barbăneagră.
Chişinău: ARC, 2003.
3. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti:
ALL, 2000.
4. Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н.
Игнатова и Ю. А. Красикова. Москва: Норма, 1999.
5. Комментарий к Уголовному кодексу РФ с постатейными
материалами и судебной практикой. Под ред. С. И. Никулина. Москва:
Менеджер, 2001.
6. Ccsare Beccaria. Despre infracţiuni şt*pedepse. Bucureşti: Editura
ştiinţifică, 1965.
7. H. А. Беляев. Уголовно-правовая политика и пути ее реализации.
Ленинград, 1986.
Drept penal 45

Capitolul al II-lea
LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE

§ 1. Noţiunea şi caracterele legii penale


Legea penala este garantul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, unul
dintre principalele mijloace ale statului folosit pentru contracararea faptelor
prejudiciabilc, în general, şi pentru preîntâmpinarea săvârşirii infracţiunilor,
în special. Ea obligă organele de drept să tragă la răspundere penală persoana
care a săvârşit o faptă prejudiciabilă, interzisă sau prescrisă de legea penală.
în Codul penal, în literatura juridică şi în practica judiciară, noţiunea
lege penală este interpretată şi utilizată în două sensuri: 1) normativ-juridic
- Codul penal în vigoare, ca unica lege penală a Republicii Moldova;
2) norma juridică sub o dublă condiţie, având caracter penal şi conţinându-
se într-un act legislativ cu statut de lege (de exemplu, norma juridico-pcnală
despre furt, omor, huliganism etc. din Codul penal al Republicii Moldova
sau legea despre circulaţia ilegală a stupefiantelor din Convenţia unică
asupra stupefiantelor, adoptată la New York la 30 martie 1961 etc.).
Penalistul român Costică Bulai1atribuie un înţeles mai îngust primului
sens al legii penale, iar celui de-al doilea - unul mai larg, în timp ce savantul
rus Iu. I. Leapunov12 consideră că prin termenul lege penală, interpretându-l
mai larg, se înţelege Codul penal în vigoare, iar semnificaţia îngustă a lui
desemnează un articol aparte al Codului penal, ce descrie o noimă juridico-
pcnală. Deoarece Codul penal reprezintă o codificare a tuturor normelor
penale, iar norma juridico-pcnală este numai o celulă de bază a acestuia,
putem afirma că viziunea lui Iu. I. Leapunov este mai adecvată.
Legea penală, întruchipată în Codul penal, potrivit art, 1 al acestuia,
constituie actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc
principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal,

1Costică Bulai. Manual de drept penai Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000, p. 74.
2IO. И. Ляпунов. Уголовное право. Общая часть. Москва: Новый юрист, 1997, р. 05.
46 Partea generală

determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se


aplică infractorilor.
Alin. 3 ari. I C.P. precizează că legea penală se aplică în conformitate cu
prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la
care Republica Moldova este parte.
Din definiţia dată şi din conţinutul legii penale rezultă un şir de principii
şi caractere ale ei:
1. Legea penală reprezintă un act normativ adoptat numai de către
Parlamentul Republicii Moldova.
2. Baza juridică a legii penale se constituie din prevederile Constituţiei
R.M. şi principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.
3. Legea penală determină temeiurile răspunderii penale. Potrivit art. 51
C.P., temeiul real (defado) al răspunderii penale îl constituie fapta prejudi-
ciabilă săvârşită, iar componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, rep­
rezintă temeiul juridic (de jure) al răspunderii penale.
4. Legea penală constituie singurul izvor al dreptului penal. Totodată,
potrivit art. 4 şi 7 ale Constituţiei R.M., în cazurile când există ncconcordanţc
între legea penală şi prevederile constituţionale şi tratatele internaţionale la
care Republica Moldova este parte, izvor direct al dreptului penal devin
prescripţiile internaţionale.
5. Legea penală interzice analogia normelor sale penale. Numai legea
penală prevede lista completă a faptelor infracţionale care, prin trăsăturile
lor, se disting una de alta. Dacă, pe parcurs, apar noi fapte prejudiciabile,
ele trebuie incluse de către legiuitor în legea penală şi nicidecum pedepsite
potrivit unei norme penale existente, asemănătoare cu acestea.
6. Legea penală conţine, de regulă, anumite interdicţii concrete şi, uneori,
unele prescripţii, adresate destinatarilor ei.
7. Legea penală are un caracter general şi impersonal. Caracterul general
presupune o conduită tipică, generală, stabilită de legea penală, ce se aplică
în condiţiile prescrise unor cazuri nelimitate atât timp cât legea este în vigoare.
Ea sc aplică de fiecare dată când există condiţiile prevăzută în dispoziţia ei.
Caracterul impersonal al legii penale decurge din faptul că aceasta nu se
referă direct la o anumită persoană, ci la toate care se află în situaţia descrisă
de ea. Aceasta nu înseamnă că legea penală se referă întotdeauna absolut la
toată populaţia. Unele norme juridice penale vizează doar o categorie de
persoane cu un anumit statut social, de exemplu, apatrizii, cetăţenii străini,
Drept penal 47

militarii, persoanele care îşi execută pedeapsa sub forma închisorii, per-
soanele cu funcţii de răspundere, medicii, mama, copiii etc.
8. Legea penală este obligatorie pentru aplicare. Având menirea de a
ordona, a interzice, a prescrie, a pedepsi, ea, împreună cu relaţiile juridice
generate în baza săvârşirii infracţiunilor, alcătuieşte atât o parte importantă
a ordinii de drept, cât şi o parte componentă a ordinii sociale. Cu alte cuvinte,
legea penală este un regulament impus de puterea publică, a cărei respectare
este obligatorie.
9. Legea penală realizează scopul şi funcţiile (sarcinile) dreptului penal
- de apărare, de reglementare, de educare şi de prevenire - fiind, pe de o
parte, purtătoarea acestora, iar pe de altă parte, instrumentul necesar pentru
traducere a lor în viaţă.
10. Legea penală în vigoare într-o măsură mai mare, decât cea din 196!,
întruchipează atât ideile şi concepţiile penale naţionale, cât şi realizările
tehnicii legislative a altor state de drept.
11. Legea penală aduce o contribuţie importantă la formarea unui stal de
drept şi democratic în Republica Moldova, obiectiv declarat în art. 1 al
Constituţiei Republicii Moldova.
12. în cazul în care atingerea scopurilor generale şi speciale de prevenţie,
prevăzute în art. 61 C.P., e posibilă fără tragerea vinovaţilor la răspundere
penala, legea penală prevede diverse categorii de liberare de răspundere
penală şi de pedeapsă penală, de aplicare a măsurilor de constrângere eu
caracter educativ, de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi a
altor măsuri menite să apere valoarea supremă a societăţii noastre - persoana
umană, drepturile şi interesele ei.
13. Ultimul, dar nu şi cel din urină caracter constă în faptul că legea
penală întruchipează aprecierea moral-politică şi juridică, pc care legiuitorul
a daî-o anticipat tuturor infracţiunilor descrise de ea şi pe care organele dc
drept sunt obligate să o elucideze la fiecare caz infracţional concret.
Contrar cerinţei art. 1 C.P., potrivit căreia unica lege penală a Republicii
Moldova este Codul penal, unele prevederi penale asemănătoare cu cele
din articolele Părţii speciale a Codului penal sunt determinate şi de alte acte
normative, de exemplu, răspunderea penală prevăzută dc Codul electoral şi
dc Codul vamal. Majoritatea absolută a celorlalte acte normative, în caz dc
necesitate, indică corect că anumite acţiuni sau inacţiuni pot fi pedepsite
potrivit Codului penal.
48 Partea generală

Răspunderea penală, prevăzută de Codul electoral sau Codul vamal, nu


se aplică, deoarece, în primul rând, ea nu cuprinde reglementările ipotezei
normei penale, determinate numai de Codul penal. în al doilea rând, acestea
nu pot fi apl icate şi din considerentele că ele contravin aceloraşi reglementări
din Codul penal, deoarece ele rămân neschimbate şi după modificările
acestora din Codul penal.
Credem că aceste erori legislative penale se comit, deoarece, în Repub­
lica Moldova, nu există uit centru unic de elaborare a prevederilor penale,
aşa cum, de exemplu, se procedează în România. Orice lege penală, în
România, se elaborează doar de către Ministerul Justiţiei, la noi, însă, orice
minister sau alt beneficiar de iniţiativă legislativă poate elabora şi prezenta
Parlamentului legi penale sau modificări şi completări ale acestora.

§ 2. Structura normelor juridico-penale


Dreptul penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridico-pcnalc
constituite într-un sistem unitar - legea penală în vigoare (Codul penal din
2002), care se împarte în două părţi: Partea generală şi Partea specială.
Atât Partea generală, cât şi Partea specială a Codului penal sc împart în
capitole, capitolele - în articole, fiecare conţinând o cerinţă anumită faţă de
o chestiune concretă. Multe articole din ambele părţi sc împart în alineate,
care au o importanţă de sine stătătoare.
Părţile generală şi specială ale Codului penal sunt interdependente şi
articolele lor nu pot fi aplicate izolat. Esenţa existenţei articolelor Părţii ge­
nerale constă în “deservirea” articolelor Părţii speciale prin instituirea
principiilor generale ale articolelor Părţii speciale şi prin determinarea îm­
prejurărilor, condiţiilor, faptelor în prezenţa cărora se aplică articolele Părţii
speciale. Aceasta rezultă din structura normei juridice penale şi din modul ei
de exprimare în articolele Codului penal. Pentru a determina corelaţia dintre
noţiunea noimei juridice penale şi noţiunea articolului legii penale, trebuie,
întâi de toate, să examinăm noţiunea şi structura normei juridice penale.
Normele de drept penal îşi îndeplinesc funcţiile de apărare, reglementare,
educare şi de prevenire prin prevederea faptelor prcjudiciabile pentru valorile
sociale şi prin interzicerea lor sub sancţiuni penale. Prin această interzicere
sc determină conduita pe care trebuie să o aibă participanţii la relaţiile de
apărare socială, iar prin sancţionarea ci cu pedeapsa penală, se exprimă
caracterul obligatoriu al conduitei astfel determinate.
Drept penal 49

Deci, norma juridico-penală este celula de bază a dreptului penal


care reprezintă o regulă de conduită, instituită de puterea publică, a
cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Esle unanim recunoscut că orice normă juridică, printre care şi cea penală,
trebuie, mai întâi, să prescrie o anumită conduită, în al doilea rând, să indice
condiţiile în care se aplică această conduită, şi, în sfârşit, să determine con­
secinţele nerespectătii ei. Lipsa a, cel puţin, unui element dintre cele trei
indicate, ar duce la imposibilitatea aplicării normei juridice, ar prcfacc-o
într-o simplă chemare, declaraţie, agitaţie!
Pomindu-se de Ia constatarea că norma incriminatoare cuprinde toate
elementele indicate şi de Ia modul de descriere a lor în articolele Codului
penal, majoritatea teoreticienilor dreptului pena! opinează că structura normei
juridice penale are două aspecte: intern şi extern. Primul aspect vizează
structura logico-juridică a normei, care este alcătuită din ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune, iar cci dc-al doilea - structura tchnico-juridică, adică modul de
exprimare a clementelor normei juridice penale în articolele Codului penal.1
Anterior, au fost expuse opinii controversate. De exemplu, O. Ă. Lcis't
consideră că nici ipoteza, nici sancţiunea nu constituie elemente ale normei
juridice, ci numai nişte atribute ale ci.34
Alţi autori consideră că normele dc drept au o structură dihotomica,
conţinând doar dispoziţia şi sancţiunea, fiindcă ipoteza şi dispoziţia normei
se contopesc.5
Susţinem, Iară rezerve, concepţia profesorilor ruşi N. Durmanov şi 13.
Kurinov, potrivit căreia, norma juridico-penală arc o structură logico-juridică
trihotomica: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Rolul ipotezei pentru dispoziţia
şi sancţiunea din articolele Părţii speciale ale normei penale îl îndeplinesc
toate articolele Părţii generale a Codului penal.6
Ipoteza descrie împrejurările, condiţiile sau faptele în prezenţa cărora
se aplică norma penală.
3Л. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău: Ştiinţa, 1996, p. 31-35.
4 О. Э. Лейст. Санкции в советском праве. Москва: Госюриздат, 1962, р. 21.
5М. С. Сгрогович. Теории государства и права. Москва: Госюризлат, 1949. р. 119:
Л. Ф. Шебанов. Нормы советского социалистического права. МГУ, 1956, р. 37;
Я. М. Брайшш, Уголouuan ответственность и ее основание в советскомуголовном
праве. Москва: Госюризлат, 1963, р. 43; Costica Bnlai. Op cit., p. 78.
6H. Д. Дурманов. Советский уголовный закон. МГУ 1967,р. 112-122; Б. Л. Куринов.
Научные основы квалификации преступлений. МГУ, р. 32-36.
50 Partea generală

Dispoziţia este partea normei, în care se prescrie sau se interzice un com­


portament pentru persoanele care se află în condiţiile prevăzute de ipoteză.
Sancţiunea este partea legii penale, care determină tipurile de pedepse
pentru fapta săvârşită descrisă în dispoziţie.
Deci, orice normă juridică, prescriind o anumită conduită (dispoziţia),
trebuie să indice condiţiile în care se aplică această conduită (ipoteza),
precum şi consecinţele ncrcspcctării ei (sancţiunea). Din acest punct dc
vedere, norma privind răspunderea penală pentru furt, de exemplu, ar avea
aproximativ următorul conţinut: „Daca un cetăţean al Republicii Moldova,
un apatrid sau un cetăţean străin, care la momentul săvârşirii infracţiunii
avea vârsta de paisprezece ani şi era responsabil, s-a pregătit, a încercat sau
chiar a sustras intenţionat, pe ascuns, bunurile altei persoane, în proporţii
esenţiale, pentru a se îmbogăţi, atunci acţiunile lor se pedepsesc cu amendă
dc până la 300 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la trei ani”.
La aceasta se va mai adăuga că persoanele care au comis un furt prevăzut la
alin. 1 art. 186 C.P. pot fi liberate de răspundere penală sau de pedeapsă
penală, pe când cei ce au săvârşit un furt prevăzut la alin. 2 sau 3 art. 186
C.P, nu pot profita de aceste liberări (graţiere sau Înlăturare a răspunderii
penale, prin împăcarea părţilor în cazul furtului prevăzut la alin. 1 art. 186
C.P.) şi de un şir de alte condiţii ce ar preciza aplicarea normei penale.
Dacă articolele Părţii speciale ar fi descrise potrivit variantei indicate,
atunci ele ar coincide total cu normele juridice penale, ambele conţinând
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei penale. în acest caz, noţiunea normei
penale ar coincide cu noţiunea şi conţinutul articolului legii penale.
însă legiuitorul nu a ales această cale. Indicarea condiţiilor sau a faptelor
în prezenţa cărora sc aplică norma penală (care, de regulă, sunt comune
pentru toate normele penale) în fiecare articol al Părţii speciale a Codului
penal ar duce la supraîncărcarea lor cu informaţii de prisos, construcţia
legislativă devenind extrem de voluminoasă şi incomodă pentru aplicarea
în practică. Deci, în dreptul penal articolele nu pot să coincidă deplin cu
normele sale juridice.
Din aceste motive obiective, normele juridice penale nu sunt elaborate
aparte, fiind cuprinse într-un act normativ unic - Codul penal. Acesta, la
rândul său, este structurat pe capitole şi articole care alcătuiesc structura
tehnico-Iegislativă a normei juridice penale. De obicei, articolele Părţii
speciale conţin două elemente ale normei penale - dispoziţia şi sancţiunea,
Drept penal 51

iar cele ale Părţii generale, luate în ansamblu sau fiecare în parte, numai
împrejurările, condiţiile sau faptele în prezenţa cărora se aplică norma penală
—ipoteza. De aceea, pentru a stabili conţinutul normei penale cu toate
elementele sale logico-jmidice, trebuie să confruntam textele diferitelor
articole din Codul penal. Prin urmare, separarea ipotezei în articolele Pârtii
generale a Codului penal reprezintă doar un procedeu legislativ specific,
care, nicidecum, nu presupune crearea noilor doctrine despre cxccpţionali-
lalea structurii normelor juridice penale.
Confundarea (neînţelegerea) structurii interne (logico-juridice) a normei
penale cu structura externă (tehnico-juridică) şi, prin urmare, a articolului
cu norma penală, ca elemente structurale ale Codului penal, a generat opinii,
descrise în capitolul anterior, precum că există norme-principii, norme-de-
finiţii, norme-sarcini, nonne-speciale etc., sau că norma penală c alcătuită
numai din dispoziţie sau numai din dispoziţie şi sancţiune ele. Aceste con­
cepţii ji u fost combătute de noi alât î n primul capitol, cât şi în acesta.
( 'ele iiuii substanţiale şi tipice semne ale faptei prejudiciabile se conţin
in dispoziţia normei penale. După natura şi importanţa sa, dispoziţia este
elementul esenţial (nucleul.) al normei penale, deoarece prevede conduita
eu trebuie urmată, iar absenţa ei, va lipsi de conţinut norma penală. Dispoziţia
constată specificul faptei prejudiciabile, permite identificarea şi distingerea
unei infracţiuni de alta.
Legea penală în vigoare cunoaşte cinci tipuri de dispoziţie: simplă,
descriptivă, ele bl anchetă, dc trimitere şi combinată.
I >i:,pn/i|in simplă numeşte doar acţiunea infracţională cu un termen sau
expresii iiiînnim acceptate şi înţolesc, Iară a dezvălui semnele ei. De exemplu,
ari, M5 ( '.I', tur determină semnele omorului, iar ari. 164 C.P. - pe cele ale
răpirii unei persoane. Alt. 334 C.P. numeşte numai fapta infracţională -
darea de milă, ari. 166 C.P. - privaţiunea ilegală de libertate a unei persoane
ele. Aceste dispoziţii se aplică în acele cazuri, în care sensul acţiunii
infracţionale, în linii generale, e destul de clar şi nu necesită o descriere
umnmiuţilă. Dc exemplu, fiecare ştie că omorul este lipsirea ilegală de viaţă
a altei persoane. Dispoziţii simple sunt foarte puţine,
Dispoziţia descriptivă conţine enumerarea semnelor principale ale
infracţiunii. Majoritatea absoluta a dispoziţiilor normei penale sunt anume
descriptive, ce contribuie la aplicarea mai corectă a legii penale. De exemplu,
tipic descriptivă este dispoziţia alin. 1 art. 186 C.P. „Furtul, adică sustragerea
52 Partea generală

pc ascuns a bunurilor altei persoane”, sau cea din alin. 1 art. 278 C.P. „Tero­
rismul, adică provocarea unor explozii, incendii sau săvârşirea altor acţiuni
care periclitează viaţa oamenilor, cauzează daune materiale, în proporţii
mari, sau provoacă alte urmări grave, dacă acestea sunt săvârşite în scopul
de a submina securitatea publică, de a intimida populaţia sau de a impune
autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite decizii, precum şi ame­
ninţarea cu săvârşirea unor astfel dc acţiuni în aceleaşi scopuri” etc. Deşi
dispoziţiile descriptive determina clar esenţa acţiunii infracţionale, contri­
buind, prin aceasta, la aplicarea corectă şi uniformă a legii penale, este de
observat că ele conţin un şir de termeni şi expresii care trebuie interpretate
anume prin prisma sensului introdus de legiuitor în textul legii. De aceea,
în toate cazurile dc aplicare a dispoziţiilor descriptive, e necesar, mai întâi,
a dezvălui profund şi multilateral conţinutul termenilor interpretaţi de însăşi
legea penală sau de însuşi Plenul Curţii Supreme de Justiţie, sau de practica
judiciară. Dc exemplu, potrivit art. 132 C.P., prin mijloace de transport sc
desemnează toate tipurile de automobile, tractoare şi maşini autopropulsate,
tramvaiele şi troleibuzele, precum şi motocicletele şi alte mijloace de trans­
port mecanice, iar potrivit p. 2 al Hotărârii Plenului C.S.J., “Despre practica
judiciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării cauzelor
penale referitor la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi dc ex­
ploatare a mijloacelor de transport” din 8 iulie 1999,7 prin alte maşini
autopropulsate se subînţelege transportul care circulă în mod ocazional pe
drumurile publice, fiind destinat unor lucrări dc construcţie, agricole, silvice
sau altor activităţi (macarale, excavatoare, combine de recoltare etc.) etc.
Dispoziţia de blanchetă ne trimite la acte normative ale altor ramuri de
drept care nu se conţin în legea penala: hotărârile şi dispoziţiile guvernului,
regulile, instrucţiunile, regulamentele şi ordinele ministerelor şi departa­
mentelor, hotărârile autoadministraţici locale, Codul dc procedură penală
etc. De blanchetă este, bunăoară, dispoziţia art. 264 C.P., ce stabileşte răs­
punderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau
de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana care conduce
mijlocul de transport. La fel sunt dispoziţiile art. 183, 252, 253, 308 C.P.
etc. Semnele unor astlel de infracţiuni sunt, dc regulă, multilaterale şi varia­
bile şi de aceea repetarea lor în legea penală ar face-o voluminoasă, incomodă7

7 Culegere de Hotărâri explicative. Cbişinău, 2002, p. 341.


Drept penal 53

pentru utilizare şi ar necesita schimbarea ei, ori de câte ori ar fi modificate


normele la care se face trimitere. De exemplu, Regulamentul circulaţiei
rutiere la care făcea trimitere art. 177 C.R din 1961 (în prezent art. 264
C.P.) a fost modificat de multe ori, pe când legea penală a rămas neschimbată.
Dispoziţia de trim itere nu conţine descrierea semnelor infracţiunii, dar
ne face trimitere la alt articol al legii penale. De exemplu, art. 152 C.R ne
face trimitere la art. 151 C.P., art. 268 C.P. ne trimite la dispoziţiile art. 263
şi 264 C.P. Dispoziţiile de trimitere se aplică pentru a evita repetările în
textul legii penale.
Dispoziţia combinată conţine elemente aparţinând diferitelor tipuri de
dispoziţii enumerate mai sus. De exemplu, alin. 1 art. 344 C.P. (divulgarea
secretului de stat) conţine o corelaţie dintre elementele dispoziţiei descrip­
tive şi ale dispoziţiei de trimitere.
Doctrina penală deosebeşte pat™ categorii de sancţiuni: absolut determi­
nate, relativ determinate, alternative şi de trimitere. în Codul penal în vigoare,
legiuitorul a utilizat numai sancţiunile relativ determinate şi cele alternative.
Sancţiunea relativ determ inată indică categoria de pedeapsă şi limitele
ci inferioare şi superioare. La rândul său, ea poate avea două varietăţi: relativ
determinată cu indicarea limitei superioare de pedeapsă şi relativ determinată
eu indicarea limitei inferioare şi superioare de pedeapsă. De exemplu, alin.
1 ari. 186 C.P. stabileşte pentru furt pedeapsa închisorii până la trei ani, iar
alin. I art. 189 C.P. determină pentru şantaj pedeapsa închisorii până la
patru ani ele. Pentru a stabili minimul pedepsei înaceste cazuri e necesar să
apelăm la prevederile articolelor Părţii generale, care prevăd minimul şi
maximul pentru fiecare pedeapsă. De exemplu, potrivit alin. 2 arL70 C.P.,
închisoarea sc stabileşte pe un termen de la 6 luni Ia25 dc ani. în calitate de
saiicjitine relativ determinată, cu indicarea limitei inferioare şi maximale
de pedeapsă, poate servi pedeapsa închisorii de la 2 la 5 ani pentru limitarea
concurenţei libere - art. 246 C.P., pedeapsa cu amenda în mărime de Ia 200
la 400 unităţi convenţionale pentru răspândirea bolilor epidemice-a rt. 215
C.P. ele. Sancţiunile relativ determinate dau judecaţii posibilitatea de a
individualiza pedeapsa, luând în consideraţie particularităţile obiective şi
subiective ale fiecărui caz concret.
Sancţiunile alternative indică două sau mai multe categorii de pedeapsă,
dând posibilitate judecăţii să aleagă una dintre ele. Toate sancţiunile al-
54 Partea generală

teniative sunt construite după principiul rânduirii categoriilor de pedeapsă


dc la cclc mai blânde la cele mai aspre, dând posibilitate judecăţii de a
realiza prevederile alin. 2 art. 75 C.P.: “O pedeapsă mai aspră, din numărul
celor alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai
în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu va
asigura atingerea scopului pedepsei”.
Codul penal din 2002 a determinat o nouă categorie dc sancţiuni penale,
pe care am pu tea-o numi - categoria sancţiunilor combinate. De exemplu,
potrivit alin. 1 art. 324 C.P., coruperea pasivă se pedepseşte cu amendă în
mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale şi cu închisoare dc la 3 la 7
ani, cu privarea de dreptul ocupării anumitor funcţii sau exercitării unei anumite
activităţi pe un termen de la 2 la 5 ani. Această sancţiune conţine elementele
sancţiunilor alternative, deoarece legiuitorul enumera trei categorii de pedepse
penale, unele elemente ale sancţiunii absolut dctcnninate, fiindcă trebuie
aplicate obligatoriu toate pedepsele menţionate, precum şi elementele sancţi-
un îl or relativ determinate, pentru că fiecare pedeapsă are limitele sale inferioare
şi superioare de aplicare.

§ 3. Noţiunea de aplicare a legii penale


Pentru asigurarea respectării legii penale şi a altor acte normative, statul
şi societatea civilă iau măsuri corespunzătoare, organizează sistemele de
apărare, de control, de inspecţie, de supraveghere, necesare pentru a urmări
modul în care ele sunt traduse în viaţă.
Prin realizarea legii penale, precum şi a dreptului în general, sc înţelege
procesul transpunerii în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul
căruia cetăţenii, ca subiecţi de drept, respectă şi execută dispoziţiile norma­
tive, iar organele de stat aplică dreptul în temeiul competenţei lor.
Realizarea dreptului presupune două mari forme: 1) realizarea dreptului
prin respectarea şi executarea tle bunăvoie de către cetăţeni a obligaţiei
de conformare faţă de comandamentul normelor juridice şi 2) realizarea
dreptului prin aplicarea silită a normelor juridice de către organele
competente, în cazul săvârşirii faptei interzise sau prescrise.
Aplicarea legii penale este interpretată în literatura de specialitates ca

*Costică Bulai. Op. cit. p. 88-89.


Drept penal 55

folosire a acesteia la realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal


prin folosirea legii penale, ca bază juridică pentru tragerea la răspundere
penală şi pentru sancţionarea făptuitorului. Aplicarea nonnei juridice penale,
privită ca un proces complex, se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe,
legate atât de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt comise,
cât şi de necesitatea alegerii corecte a normei juridice.
în cazul săvârşirii unei infracţiuni, aplicarea legii penale are următoarele
faze: 1) stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale cauzei
penale în lumina ipotezei unei norme juridice; 2) alegerea şi interpretarea
normei juridice; 3) elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice;
4) activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale.
Stabilirea, verificarea şi clarificarea circumstanţelor faptice ale
cauzei penale în lumina ipotezei unei norme juridice presupune
selecţionarea unor surse reale de inform aţii capabile să contureze
circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu situaţia de
fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare
va consulta documente oficiale, date faptice, va asculta martori, va proceda
la reconstituiri, va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii, expertize, va
examina amprente etc.
Alegerea şi interpretarea normei penale, ca a doua fază de aplicare,
constă atât în selecţionarea normei juridice, care prevede circumstanţele
cauzei penale, cât şi în nominalizarea normei juridice, verificarea
autenticităţii forţei juridice şi acţiunii sale (probarea dacă norma respectivă
mai este în vigoare, dacă este sau nu aplicabilă persoanei respective, avându-
se în vedere spaţiul în care s-a produs fapta prcjudiciabilă şi calităţile
persoanei (cetăţean străin, apatrid), determinarea conţinutului exact al normei
(interpretarea ci), concordanţa normei alese cu alte norme etc.).
Elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice sau
pronunţarea linei soluţii, este stabilirea firească a circumstanţelor reale şi
alegerea normei corespunzătoare de executare. în această fază de aplicare a
legii penale, hotărârea judecătorească prevede şi pedeapsa penală ce va fi
executată de cel care a săvârşit infracţiunea.
Activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale
constituie faza finală a procesului de aplicare a normei juridice penale.
Primele trei faze ale aplicării normei juridice se mai numesc şi calificarea
56 Partea generală

infracţiunii ca o instituţie specială a dreptului penal, utilizată pe larg în


activitatea practică a organelor de drept,1’analizată de noi în ultimul capitol
al acestui manual.
Existenţa acestor faze nu înseamnă, în nici un caz, o ordine strictă a
desfăşurării lor. în activitatea organelor de drept, aceste faze se împletesc
strâns, uneori se repetă şi se prelungesc, câteodată, un timp îndelungat.*10
Selecţionarea normei juridice, care prevede circumstanţele infracţiunii
săvârşite, în procesul aplicării acesteia, sc efectuează în raport cu anumite
elemente de care sunt legate fenomenele juridice şi care îi determină sfera
de incidenţă şi limitele ei de aplicare. Aceste elemente sunt: timpul acţiunii
legii penale, timpul săvârşirii faptei, efectul retroactiv al legii penale, spaţiul
acţiunii legii penale, destinatarii şi beneficiarii reglementărilor sale, uni­
versalitatea şi protecţiunea reală a legii penale, posibilitatea extrădării in­
fractorilor ctc. Asemenea reglementări sunt cuprinse în art. 8 - 1 3 C.P.,
studiate în paragrafele următoare.
Este dc observat că aplicarea legii penale în raport cu elementele menţio­
nate se va efectua numai după ce a fost comisă o infracţiune, adică o faptă
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de
pedeapsă penală, temă căreia îi consacram capitolul al III-lcaal acestei lucrări.

§ 4. Acţiunea în timp a legii penale şi efectul retroactiv al legii


Pentru stabilirea legii care trebuie aplicată în cazul săvârşirii unei
infracţiuni concrete, este necesar a clarifica următoarele împrejurări: timpul
acţiunii legii penale, adică momentul intrării şi ieşirii din vigoare a legii
penale (art. 8 C.P.), timpul săvârşirii faptei (art. 9 C.P.), iar uneori şi efectul
retroactiv al legii penale (art. 10 C.P.).
Potrivit art. 8 C.P. „Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru
aceasta se stabilesc dc legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei”.
Dc aici reiese că legea penală sc consideră în acţiune din momentul intrării
ei în vigoare şi până la pierderea puterii ci de acţiune.
Conform art. 76 al Constituţiei R.M., legea se publică în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării sau la data
prevăzută în textul ei. Ncpublicarea legii atrage inexistenţa acesteia.
A. Rorodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişimiu: Ştiinţa, 1996, p. 18-21.
10В. H. Кудрявцев. Общин теория квалификации преступлений. Москва, р. 19.
Drept penal 57

Dispoziţiile constituţionale privind ordinea de publicare şi de intrare în


vigoare a actelor oficiale pe teritoriul Republicii Moldova, au fost preluate şi
dezvoltate de Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor
oficiale nr. 173-XIII din 6 iulie 1994. Potrivit art. 1 al acestei Legi, toate
legile promulgate de Preşedintele R.M., hotărârile Parlamentului, decretele
Preşedintelui R.M., hotărârile şi dispoziţiile Guvernului, actele Curţii
Constituţionale şi ale Culţii de Conturi, actele normative ale organelor centrale
dc specialitate ale administraţiei publice, ale B.N.M. (Băncii Naţionale a
Moldovei) şi ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare intră în vigoare la
data publicării lor în Monitorul Oficial al R.M. sau la data indicata în text.
Legea nr. 173-XIII din 6 iulie 1994 indică şi alte modalităţi de intrare în
vigoare a actelor oficiale.
Art. S al Legii determină că unele acte oficiale intră în vigoare din
momentul difuzării lor la radio şi televiziune.
Potrivit art. 3 al legii menţionate, actul oficial al cărui conţinut constituie
un secret dc stat intră în vigoare la data adoptării sau la data prevăzută în
acel act şi se comunică-doar-instituţiilor interesate, Iară publicarea lui în
Monitorul Oficial. în cazul în care, informaţiile ce conţin secrete de stat se
conţin numai în unele titluri, capitole sau articole ale actului oficial, acesta
se publică în Monitorul Oficial, cu excepţia acestor informaţii, în locul
cărora se indică „Secret de stat” .
Dezvoltând subiectul intrării în vigoare nu doar a Codului penal, dar şi a
altor legi şi acte normative subordonate legilor, în cazul dispoziţiilor de
blanclietă trebuie să ne referim şi la aceste acte oficiale.
în conformitate cu p. 4 al Hotărârii Plenului C.S, J, Cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei
R.M. nr. 2 din 30 ianuarie 1996,11 „La aplicarea tratatului, convenţiei sau
acordului internaţional, instanţele judecătoreşti verifică, prin Ministerul
Afacerilor Externe, care este depozitarul actelor internaţionale, daca aceste
acte sunt în vigoare, ţinându-se cont de faptul că, în conformitate cu „Legea
privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare a tratatelor,
convenţiilor şi acordurilor internaţionale” nr. 1137-X1I din 4 august 1992 şi
„Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale”
nr. 173-XIII din 6 iulie 1994, actele internaţionale intră în vigoare: a) după

11 Culegere de Hotărâri explicative, Chişinău. 2002, p. 10.


58 Partea generală

schimbarea instrumentelor de ratificare, dacă importanţa tratatului necesită


ratificarea lui de către organele legislative; b) după remiterea actelor aprobate
depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept internaţional;
c) în alt mod şi termene stabilite dc părţile contractante”.
Potrivit pct. 2 al acestei Hotărâri, instanţa, judecând cauza, aplică în direct
Constituţia în vigoare în cazurile: a) dacă prevederile Constituţiei, ce urmează
să tîe aplicate nu conţin indicaţii referitoare la adoptarea unei legi speciale,
cc ar reglementa apl icarea acestor prevederi ale Constituţiei; b) dacă instanţa
judecătorească stabileşte că legea care a fost adoptată până la intrarea în vigoare
a Constituţiei - 27 august 1994 - contravine prevederilor ei”.
în practica legislativă a ţării noastre, s-a statornicit regula conform căreia
Codul penal cuprinde, în textul său, o dală de intrare în vigoare ulterioară
celei de publicare a acestuia. De exemplu, noul Cod penal al R.M., adoptat
prin Legea nu 985-XV din 18 aprilie 2002, a fost publicat în Monitorul Oficial
nr. 128-1.29 din 13 septembrie 2002 şi a intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
Intrarea în vigoare a Codului penal la o dată ulterioară publicării lui,
după un anumit interval denumit va ca tio legis (repausul legii), este deter­
minată dc necesitatea cunoaşterii conţinutului acestuia, atât de către desti­
natarii legii penale, cât şi de către organele dc drept care au sarcina aplicării
ei. In pofida acestui lucru, făptuitorii nu se pot apăra invocând necunoaşterea
legii penale, deoarece încă din perioada romană nimeni nu poate fi considerat
ca nu cunoaşte legea - nerno ignorare legeni censetur.
în ce priveşte momentul ieşirii din vigoare a legii, acesta este determinat
de data intrării în vigoare a legii prin care ea este scoasă din vigoare. Moda­
lităţile prin care legea penală este scoasă din vigoare sunt diferite: abrogarea
expresa, dar mai ales, prin modificarea ei, adică prin schimbarea, completarea
sau înlocuirea unor dispoziţii din Codul penal cu alte dispoziţii.
Problema acţiunii corecte a legii penale în timp depinde mult şi de timpul
săvârşirii faptei. La prima vedere, chestiunea determinării timpului
săvârşirii infracţiunii nu necesită comentarii distincte. însă, multe infracţiuni
au un caracter continuu, săvârşindu-sc îndelungat, timp de câteva luni sau
chiar ani. De aceea, determinarea timpului săvârşirii infracţiunii poate fi
destul de dificil,
în doctrina dreptului penal, această problemă era tratată în mod diferit şi
rămâne discutabilă până în prezent, chiar după cc în art. 9 C.P. timpul
săvârşirii faptei a fost legiferat pentru prima dată. în legătură cu aceasta,
Drept penal 59

prof. N. D. Durmanov scria: „Dacă componenţa de infracţiune include, în


calitate de semn obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii, survenirea
consecinţelor prcjudiciabilc, atunci trebuie de considerat timpul săvârşirii
faptei timpul când aceste consecinţe au survenit”.12
O altă poziţie vis-a-vis de acest subiect au ocupat penaliştii M. 1. Blum
şi A. A. Tille,13 S. G. Kelina14 şi alţii,15 potrivit căreia, timpul săvârşirii
faptei se consideră atunci când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) care
provoacă consecinţe prejudiciabile, indiferent de timpul survenirii lor,
deoarece făptuitorul nu poate evita apariţia acestora.
Anume acest punct de vedere a fost acceptat de către legiuitor şi folosit
în art. 9 C.P.: „Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost
săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabila, indiferent de timpul survenirii
urmărilor”. însă această abordare, preluată şi de către legislatorul Federaţiei
Ruse, este criticată şi în prezent.16Argumentul forte al acestei critici este că
interpretarea în cauză contravine art. 51 C.R al R.M. şi art. 8 al C.P. al
Federaţiei Ruse din 1996, care indică că temeiul răspunderii penale este
fapta prejudiciabila care conţine toate semnele componenţei dc infracţiune
prevăzută de legea penală. Tar consecinţele sunt semne obligatorii ale
componenţelor materiale de infracţiuni.
Pentru a îmbina aceste opinii şi a găsi abordarea optimală, ar fi mai
corect de apreciat timpul săvârşirii faptei ca timpul consumării infracţiunii,
determinat de legea penală pentru fiecare infracţiune concretă. însă, legea
este lege şi, de aceea, pentru determinarea timpului săvârşirii faptei, trebuie
să ne ghidăm după indicaţiile art. 9 C.P.
Dacă infracţiunea este comisă printr-o singură acţiune sau inacţiune,
atunci timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când au fost îndeplinite
acestea şi se aplică legea penala care acţionează la momentul săvârşirii
acţiunii (inacţiunii) prejudiciabile.
Pentru săvârşirea infracţiunii continuă sc aplică legea penală în vigoare

12И. Д. Дурманов. Советский уголовный закон. Москва, 1967, р. 261 _


13 М И. Блум, Л. А. Тилле. Обратная сила закона. Москва, 1965, р. 48.
13С. Г. Кслнна. Советский уголовный закон. Москва. 1961, р. 33.
15Научно-практический комментарий Уголовного кодекса РСФСР. Москва, 1964, р. 11.
16 Уголовное право России. Том I. Общая часть. Под ред. А.Н. Игнатова и 10. А.
Красикова. Москва: Норма, 1999, р. 27; Уголовное право. Общая часть. Под ред.
Н. И. Ветрова и 10. И. Ляпунова. Москва: Новый юрист, 1997, р. 89.
60 Partea generală

la momentul încetării activităţii infracţionale sau survenirii unor evenimente


care împiedică această activitate.
în cazul săvârşirii infracţiunii prelungite, timpul săvârşirii faptei se
consideră timpul comiterii ultimei acţiuni din seria dc acţiuni identice, realizate
cu un singur scop, care împreună alcătuiesc o infracţiune unică prelungită.
Timp al săvârşirii activităţii infracţionale neconsumate se consideră
timpul comiterii ultimei acţiuni dc pregătire sau de tentativă a infracţiunii.
în cazul săvârşirii infracţiunii prin parlidpaţie, timpul săvârşirii faptei
pentru fiecare participant sc consideră timpul comiterii de către autor a
acţiunii sau inacţiunii prejudic.iabile.
în legea penală sc introduc periodic modificări şi completări care reflectă
schimbările esenţiale ce au loc în sfera de activitate social-politică şi
economică a statului, precum şi necesităţile dc înlăturare a factorilor
criminogem din societate, Noua lege penală poate atenua sau agrava
răspunderea penală, sau, total, să decrirainalizezc vreo faptă infracţională,
în aceste cazuri apare dilema ce lege penală poate fi aplicată persoanei
vinovate de săvârşirea faptei prejudicia bile: cea care era în vigoare la
săvârşirea infracţiunii sau legea nouă care acţiona Ia momentul urmăririi
penale, judecării cauzei penale sau în timpul executării pedepsei dc către
condamnat? Cu alte cuvinte, se extinde acţiunea legii penale noi asupra
faptelor comise până la momentul intrării ci în vigoare şi poate oare fi aplicată
legea penală după momentul ieşirii ei din vigoare?
Răspunsul la această problemă rezultă din principiile neretroactivităţii,
iiltra activităţii şi retroactivităţii legii penale determinate în art. 8 şi 10 C.P.
Din conţinutul art. 8 C.R rezultă principiul neretroactivităţii legii penale,
adică ea nu trebuie să producă efecte nici retroactiv (cu privire la fapte care
au fost săvârşite anterior intrării ci în vigoare) şi nici ultraactiv (după ce a
încetat să mai fie în vigoare).
Potrivit art. 10 C.P., legea penală care înlătură caracterul infracţional al
faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei
ce a comis infracţiunea arc efect, retroactiv, adică se extinde asupra persoa­
nelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei
legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat
pedeapsa, dar au antecedente penale.
înlăturarea caracterului infracţional al faptei presupune decriminali-
Drept penal 61

zarea unor fapte care şi-au pierdut caracterul prcjudiciabil al acţiuailox.(inac -


ţi unii or) sale. Este dc observat că poate fi decriminalizată atât o infracţiune
în întregime, cât şi numai unele părţi ale sale. De exemplu, Codul penal din
2002 a decriminalizat în întregime atât infracţiunile de sabotaj (art. 66 C.P.
din 1961), calomnie (art. 117 C.P. din 1961), insultă (ari. 118 C.P. din 1961)
ctc., cât şi o parte a infracţiunilor de lăsare în primejdie (alin. 1 art. 114 C.P.
din 1961), huliganism (alin. 1 art. 218 C.P. din 1961) etc.
Prin uşurarea pedepsei se înţelege micşorarea termenului minimal şi
sau a celui maximal al pedepsei, prin înlocuirea unei pedepse cu alta mai
blândă, prin excluderea din sancţiunea alternativa a pedepsei mai grave sau
a celei complementare etc.
Prin alte moduri care ameliorează situaţia persoanei vinovate se înţelege
îmblânzirea regimului de ispăşire a pedepsei cu închisoarea, reducerea
termenilor de prescripţie şi de stingere a antecedentelor penale, micşorarea
termenilor care permit liberarea condiţionată înainte dc termen etc.
Din conţinutul alin. 2 art, 10 C.P., care indică că „legea penală care
înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate dc săvârşirea
unei infracţiuni nu are efect retroactiv” reiese efectul nltraactiv al legii
penale, care conţine regula că legea penală se aplică în mod obligatoriu şi
după ieşirea ei din vigoare, atunci când este vorba despre soluţionarea con­
flictelor de drept penal apărute în timpul când era în vigoare. Deci, chiar
dacă există o lege penală nouă, determinată de alin. 2 art. 10 C.P., la data
urmăririi penale sau judecării cauzei, se aplică legea penală care era în
vigoare în timpul săvârşirii faptei, chiar dacă ea a ieşit din vigoare la mo­
mentele indicate.
în legătură cu Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Uniunii
Sovietice din 1.2 octombrie 1964 în cazul Feighin,57în literatura juridică s-
a dezbătut problema acţiunii aşa-numitclor legi penale intermediare.
Luarea de milă a fost comisă de Feighin în momentul acţiunii Codului
penal al Bclorusiei din 1928. în 1961 a intrat în vigoare Codul penal al
Belorusiei din 1960, care a micşorat pedeapsa penală pentru luarea de mită.
Feighin a fost tras la răspundere penală când Codul penal al Belorusiei a17

17Бюллетень Верховного Суда СССР. М., 1965, nr. 2.


62 Partea generală

fost modificat la 20 februarie 1962, care a mărit cu mult pedeapsa penală


pentru luarea de mita.
Plenul indicat a aplicat anume legea interm ediară - Codul penal al
Belorusiei din 1960, lege care atenua răspunderea penală pentru luarea de
mită, soluţie care a fost susţinută de majoritatea criminaliştilor.
Este de observat că, spre deosebire de cazul indicat, pot apărea situaţii,
când în mod succesiv, înlocuindu-se una cu alta, intr-o anumită perioadă de
timp au acţionat trei legi penale care prevedeau răspunderea penală pentru
una şi aceeaşi infracţiune: prima - legea timpului săvârşirii infracţiunii, a
doua - legea intermediară şi a treia - legea care acţiona în timpul intentării
cauzei penale, judecării ei sau executării pedepsei penale. în aceste cazuri,
reieşind din principiul umanismului, prevăzut în art. 4 C.P., se aplică legea
penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa
ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea, fie
ca prima, a doua sau a treia.

§ 5. Aplicarea legii penaie în spaţiu


Acţiunea legii penale în spaţiu este determinată de cinci principii dc
bază: 1) teritorialităţii; 2) cetăţeniei; 3) realităţii (protecţiunii reale); 4) uni­
versalităţii; 5) extrădarea sau neextrădarca infractorilor.
Principiul teritorialităţii de aplicare a legii penale este determinat de
alin. 1 art. 11 C.P.: „Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul
Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate
cu prezentul cod”.
Prin sintagma “persoane care au săvârşii infracţiuni”, legea penală desem­
nează cetăţenii Republicii Moldova, apatrizii şi cetăţenii străini.
Potrivit art. 120 C.P., prin teritoriul Republicii Moldova şi teritoriul
ţării se înţelege întinderea dc pământ şi apele cuprinse între frontierele
Republicii Moldova, cu subsolul şi spaţiul ei aerian.
în conformitate cu Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova
din 17 mai 1994,18 frontiera dc stat este linia ce desparte, pe uscat şi pe
apă, teritoriul R.M. de teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical, delimitează
'* Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 12/107 din 3 noiembrie 1994.
Drept penal 63

spaţiul aerian şi subsolul R.M. de spaţiul aerian şi subsolul slaţelor.vecine.


Din conţinutul art. 120 C.P. rezultă că teritoriul R.M. include următoarele
elemente: 1) suprafaţa terestră (solul); 2) apele inferioare; 3) subsolul; 4) spa­
ţiul aerian.
Suprafaţa terestră este cuprinsă între frontierele politico-geografî.c,e.alc
statului, stabilite prin convenţii de frontieră cu fiecare dintre statele vecine.
Apele interioare sunt fie curgătoare (râurile), fie bălţile, lacurile sau
iazurile.şi alte bazine de ape.
Subsolul reprezintă partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de
sol şi de fundul bazinelor de apă, Iară limite în adâncime.
Spaţiul aerian este coloana de aer de deasupra teritoriului, cuprinsă între
Verticalele imaginare ridicate de pe frontierele ţării.
Principiul teritorialităţii este precizat şi completat de alin. 5 art. 11 C.P.,
conform căruia, infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian
al Republicii Moldova se consideră săvârşite pc teritoriu] Republicii Mol­
dova. Persoana care a săvârşit o infracţiune pe o navă maritimă sau aeriană,
înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată în afara
spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fî supusă răspun­
derii penale în conformitate cu prezentul cod dacă în tratatele internaţionale
la care Republica Moldova este parte nu se dispune altfel.
Potrivit alin. 6 art. 11 C.P., prin teritoriul Republicii Moldova se înţelege
şi bordul unei nave militare maritime sau aeriene care aparţine Republicii
Moldova, indiferent de locul ei de aflare.
în conformitate cu alin. 4 art. 11 C.P. şi cu prevederile Convenţiei cu
privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961, precum
şi a altor convenţii internaţionale bilaterale, aplicarea legii penale în temeiul
principiului teritorialităţii, cunoaşte anumite excepţii (restricţii): „Sub
incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplo­
matici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele
internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova”.
Expresia reprezentanţi diplomatici ai statelor străine se referă la şefii
ambasadelor sau ai altor misiuni diplomatice, la diplomaţii şi membrii
familiilor lor, precum şi la membrii personalului tehmeo-administrativ şi
membrii familiilor acestora, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditat.
64 Partea generală

Prin expresia alte persoane care nu sunt supuse jurisdicţiei penale a


R.M. se au în vedere şefii şi membrii delegaţiilor parlamentare, guverna­
mentale, membrii reprezentantelor comerciale, colaboratorii organizaţiilor
internaţionale (O.N.U., UNESCO, Crucea Roşie Internaţională etc.), şefii
statelor străine etc.
Conform Convenţiei de la Viena din 18 aprilie 1961, localurile misiunilor
diplomatice şi mijloacele lor de transport cu drapelul ţării sunt inviolabile,
teză din care reiese că aceste localuri şi mijloace de transport ale Republicii
Moldova pe teritoriul ţărilor străine trebuie considerate ca teritoriu al
Republicii Moldova.
O marc importanţă în definirea principiului teritorialităţii îl arc locul
săvârşirii faptei în spaţiu. Potrivit art. 12 C.P., locul săvârşirii faptei se
consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă,
indiferent de timpul survenirii urmărilor. Locul săvârşirii infracţiunii coin­
cide, de regulă, cu timpul săvârşirii faptei, determinat de art. 9 C.P. Şi aici,
ca şi la art. 9 C.P., legislatorul a dat prioritate locului unde a fost săvârşită
acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, deoarece, după comiterea ci,
făptuitorul nu mai poate schimba survenirea consecinţelor prcjudiciabile.
Deoarece principiul teritorialităţii nu cuprinde toate variantele posibile
dc răspundere penală a cetăţenilor Republicii Moldova, a apatrizilor şi a
cetăţenilor străini, aplicarea legii penale în spaţiu este completată dc
principiile cetăţeniei, realităţii şi universalităţii legii penale. Aceste prin­
cipii simt determinate de alin. 2 şi 3 art. 11 C.R
Alin. 2 art. 11 C.R indică că „cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii
cu domiciliu permanent pc teritoriul Republicii Moldova care au săvârşit
infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili dc răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod”.
Potrivit alin. 3 ari. 11 C.P., „cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază
permanent pc teritoriul Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara
teritoriului ţării poartă răspundere penală în conformitate cu prezentul cod
şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii Mojdova, dacă
infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii
Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni
de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale
la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în
statui străin”.
Drept penal 65

Principiul ce tă ţen iei presupune aplicarea legii penale a R.M.


infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean
al R.M. sau apatrid cu domiciliu în ţară. Datorită acestor calităţi ale
făptuitorilor, ei se află în raporturi juridice cu statul nostru, se bucură de
ocrotire din partea lui, dar au şi obligaţia de a respecta legile ţării, indiferent
de locul aflării lor.
Principiul cetăţeniei, numit de către savanţii români şi principiul
personalităţii legii penale19, iar de către cei ruşi şi principiul naţional20, constă
în faptul că cetăţenii Republicii Moldova se supun legii noastre penale
oriunde s-ar afla. De aceea, ei poartă răspundere penală pentru infracţiunile
săvârşite în străinătate, potrivit Codului penal al Republicii Moldova. Potrivit
alin. 2 art. 11 C.P., se supun legii noastre penale şi apatrizii cu domiciliul
permanent pe teritoriul Republicii Moldova.
Principiul cetăţeniei a legiferat, de fapt, obiceiul de trib, de neam al
evului mediu, potrivit căruia, se aplicau legile apartenenţei naţionale sau dc
trib a vinovatului. Astfel, Montesquieu scria că pentru infracţiunile comise
pe teritoriul Franţei, francezii se judecau conform legilor francilor, alcmanii
-potrivit legilor alemanilor, burgunzii-conform legilor acestora, iar romanii
- după cele romane. Fiecare om din aceste triburi trebuia să fie judecai
potrivit obiceiului şi dreptului neamului său.21
Alin. 3 art. 11 C.P. consfinţeşte principiul realităţii legii penale care se
întemeiază pe considerentul că pentru infracţiunile săvârşite împotriva
intereselor Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau
cele care constituie infracţiuni de război, sunt traşi la răspundere penală con­
form Codului penal al Republicii Moldova atât cetăţenii străini, cât şi apatrizii
care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova, dacă aceştia
au comis infracţiunile nominalizate în afara teritoriului ţării. Este dreptul fiecărui
stat dc a-şi apăra, pe baza propriei sale legi penale, siguranţa fiinţei proprii şi a
cetăţenilor săi împotriva unor infracţiuni săvârşite de străini în străinătate.
Aplicarea principiului realităţii legii penale este condiţionată de îndep­
linirea mai multor cerinţe, dintre care unele se referă la infracţiunea săvârşită,
altele-la persoana făptuitorului, iar altele vizează locul săvârşirii infracţiunii.

,l>Costicâ Bulai. Op. cit,, p. ICO.


20 M. Д. Шаргородскнй. Уголовный закон. Москва, 1948, р. 267.
21 Монтескье Ш. Дух законов, С.П., 1990, р. 512.
66 Partea generală

Referitor la infracţiune, se are în vedere ca aceasta să fie săvârşită


împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii
omenirii sau să fie infracţiune de război. Deci, victimă a acestor infracţiuni
este un cetăţean al Republicii Moldova sau însuşi ţara noastră.
Cu privire la persoana infractorului, se cere ca aceasta să fie cetăţean
străin sau apatrid nedomiciliat în Republica Moldova.
Infracţiunile respective trebuie să fie săvârşite în afara teritoriului
Republicii Moldova.
Principiul universalităţii legii penale este consacrat prin dispoziţiile
din alin. 3 art. 11 C.P., care prevăd că legea noastră penală se aplică
cetăţenilor străini şi apatrizilor care nu domiciliază permanent pe teritoriul
Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării, pentru
infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin.
Aplicarea principiului universalităţii legii penale este determinat de
următoarele convenţii internaţionale principale la care Republica Moldova
este parte: Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului inter­
naţional, adoptată la Geneva în 1937; Convenţia pentru reprimarea actelor
ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile, încheiată la Montreal la
23 septembrie 1971; Convenţia internaţională contra luării de ostatici,
adoptată la New York la 17 decembrie 1979; Convenţia unică asupra
stupefiantelor din 196! a O.N.U.; Convenţia pentru reprimarea şi abolirea
traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituării altuia, încheiată la
iniţiativa O.N.U. în 1949; Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea
sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată
la Geneva în 1956; Convenţia pentru reprimarea falsificatorilor de monede,
semnată Ia Geneva în 1929 etc.
Dezvoltarea relaţiilor internaţionale este însoţită de o creştere, fără pre­
cedent, a criminalităţii internaţionale. Acest fapt a impus necesitatea insti­
tuirii unor mijloace juridice de cooperare internaţională în lupta împotriva
criminalităţii.
La aceste mijloace se referă principiul extrădării infractorilor care au
comis infracţiuni pe teritoriul unui stat, dar se află pe teritoriul altuia.
E xtrădarea este actul prin care un stat (statul solicitat), pe al cărui
teritoriu s-a refugiat un infractor, predă, la cererea altui stat (statul solici­
tant), pe acel infractor pentru a fi judecat sau impus sa execute pedeapsa la
care fusese condamnat de instanţele judecătoreşti ale statului solicitant.
Drept penal 67

Potrivit art. 1 al Convenţiei europene de extrădare, adoptată la Paris la


13 decembrie 195722 şi ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova nr. 1183-XIII din 14 mai 19972\ guvernele semnatare, membre
ale Consiliului Europei, se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regul ilor
şi sub condiţii determinate, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune
sau căutate de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă;
Alin. 2 art. 18 al Constituţiei Republicii Moldova declară că cetăţenii
Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară, iar alin. 2 art.
19 al Constituţiei indică că cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai
în baza unei convenţii internaţionale, în condiţii de reciprocitate sau în
temeiul hotărârii instanţei de judecată.
Reglementarea extrădării se întemeiază atât pe tratatele dintre Repub­
lica Moldova şi anumite state concrete (de exemplu, România, statele C.S.l.
ctc.) privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale, cât şi pe
prevederile art. 13 C.P. şi art. 541-550 C.P.P., care pentru prima dată au fost
introduse atât în legislaţia penală, cât şi în cea procesual penală.
Potrivit alin. 1 art. 13 C.P., cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele
cărora li s-a acordat azil politic în Republica Moldova, în caz de săvârşire a
unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt supuşi răspunderii
pena Ic conform prezentului cod.
Alin. 2 al acestui articol indică că cetăţenii străini şi apatrizii care au
săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, dar se află pe
teritoriul jrii ii, pol II extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional la care
Itepiihliea Moldova este parte sau în condiţii dc reciprocitate în temeiul
hotărârii instanţei de judecată.
în conformitate cu art. 546 C.P.P., Republica Moldova nu-şi extrădează
propriii cetăţeni şi persoanele cărora le-a acordat dreptul de azil.
Extrădarea va fi, dc asemenea, refuzată dacă:
1) infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova;
2) în privinţa persoanei respective a fost deja pronunţată de către o
instanţă naţională sau a unui stat terţ o hotărâre judecătorească de condam­
nare, achitare sau încetare a procesului penal pentru infracţiunea din cauza*2

3! Tratate internaţionale. Voi. I. Cllişillău, 1998, p. 318-330.


2i Culegere de acte normative privind azilul. Cllişillău, 2004, p. 178, Monitorul oficial al
Republicii Moldova nr. 41-42/372, 26 iunie 1997.
68 Partea generală

căreia se cere extrădarea, sau o ordonanţă a organului de urmărire penală de


încetare a procesului, ori, în privinţa acestei fapte, se efectuează urmărirea
penală de către organele naţionale;
3) s-a împlinit termenul de prescripţie al tragerii la răspundere penală pentru
infracţiunea respectivă, conform legislaţiei naţionale, sau a intervenit amnistia;
4) plângerea prealabilă a victimei lipseşte;
5) infracţiunea pentru care se cere extrădarea persoanei este considerată de
legea naţională infracţiune politică sau faptă conexă unei asemenea infracţiuni;
6) Procurorul General, ministrul justiţiei sau iustanţa care soluţionează
chestiunea privind extrădarea are motive serioase să creadă că: a) cererea
de extrădare a fost înaintată în scopul de a urmări sau a pedepsi o persoană
pentru motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, origine etnică sau opinii
politice; b) situaţia acestei persoane riscă să fie agravată din motivele
menţionate mai sus; c) persoana extrădată va fi supusă torturii, tratamentului
inuman sau degradant în ţara solicitantă;
7) persoanei cerute i-a fost acordat statut de refugiat politic;
8) statul care solicită extrădarea nu asigură reciprocitatea în sfera extrădării.
Unele principii ale extrădării sunt determinate şi în art. 25 al Legii cu
privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în R.M. nr.
275-XIII din 10 noiembrie 1994.

§ 6, Interpretarea legii penale


Aplicarea corectă a legii penale presupune cunoaşterea exactă a sensului
şi conţinutului ei. Iată de ce interpretarea legii e foarte binevenită. Interpretarea
normelor de drept penal constituie chiar o necesitate, deoarece oricât de clar
ar fi ele formulate, din cauză că ele se referă la fapte tipice, în timp ce trebuie
aplicate la fapte concrete cu trăsături proprii, este necesar sa se stabilească,
dc fiecare dată, dacă sunt aplicabile pentru calificarea infracţiunii concrete.
Varietatea cazurilor infracţionale concrete şi multitudinea aspectelor
particulare, care pun la îndoială aplicabilitatea normei penale, explică
necesitatea interpretării cât mai adecvate a legii penale. Aceasta se datorează
faptului că unele texte ale legii penale necesită o redactare mai substanţială,
fiindcă nu sunt destul de clare, conţin termeni juridici cu sensuri multiple,
ceea ce trezeşte anumite îndoieli privitor la conţinutul dispoziţiilor legale,
creează dificultăţi la utilizarea dispoziţiilor de blanchetă şi de trimitere ctc.
Drept penal 69

Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională care se


efectuează cu ocazia şi în vederea aplicării normelor juridico-pcnale şi
care are drept scop descoperirea voinţei legiuitorului, adică acea apreciere
morală, politică, socială şi juridică pe care el anticipat, a priori, a dat-o
tuturor faptelor prejudiciabile similare în dispoziţiile normelor penale.
De aceea, o mare importanţă are dezvăluirea multilaterală şi profundă a
conţinutului legii penale, elucidarea veridicităţii acestui conţinut, cunoaşterea
înţelesului termenilor juridici şi a altor noţiuni, sintagme sau cuvinte, utilizate
de legislator la formularea dispoziţiilor normelor penale.
Deosebim următoarele moduri de interpretare a legii penale:
1) interpretarea după subiect, subiectul fiind ccl ce interpretează legea;
2) interpretarea după metoda, adică cum are loc interpretarea;
3) interpretarea după volum, adică asupra căror fapte se extinde acţiunea
legii penale date.24
După subiect, interpretarea poate fi oficială, când este efectuată de
organele sau subiecţii oficiali sesizaţi să aplice legea penala, sau neoficială
(doctrinară), dacă este realizata de oamenii de ştiinţă sau de orice altă
persoană competentă.
La rândul său, interpretarea oficială poate fi autentică (legală), când se
face de organul care a emis norma interpretativa, sau judiciară (cauzală
ori de caz), daca se efectuează de către organul de drept obligat să aplice
legea penală.
Interpretarea autentică (legală) poate fi contextuală, când este făcută
de legiuitor «dală cu adoptarea normei interpretative şi în cuprinsul aceleiaşi
legi. do exemplu, capitolul XI EI al Codului penal, sau posterioafă, când este
Dirulii ulterior adoptării legii interpretate şi deci prin act normativ, separat,
de exemplu, hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. “Despre
aplicarea alin. 2 ari. 160 C.P. din 1961”,25 care determina că prin înşelarea
cumpărătorilor în proporţii mari sc înţelege valoarea pagubei pricinuite ce
depăşeşte o sută de ruble. Interpretarea autentică are putere de lege, fiindcă
este lăeulă dc un organ legislativ.
Interpretarea judiciara (cauzală) sc realizează de către organele

MA. Uorwlac. Drept penal. Calificarea infracpunilor. Chişinău: Ştiinţa, 1996, p. 40.
25 Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului R.S.S.M. 1976, nr 2. art, 3.
70 Partea generală

judiciare la examinarea cauzelor penale şi este de două feluri. La primul fel


se referă interpretarea reflectată în sentinţe, decizii şi ordonanţe semnate de
toate judecătoriile, inclusiv hotărârile Plenului Curţii Supreme de Justiţie
vizând cazurile concrete. Astfel de interpretare are putere obligatorie numai
asupra cauzei penale concrete, deoarece sistemul de drept al Republicii
Moldova exclude precedentul ca izvor al dreptului. Al doilea tip îl constituie
explicaţiile călăuzitoare (îndrumătoare) ale Plenului Curţii Supreme de
Justiţie date în conformitate cu Legea despre Curtea Supremă de Justiţie a
R.M. Plenul Curţii Supreme de Justiţie are dreptul să dea consultaţii şi să
îndrumeze judecătoriile în vederea aplicării juste a normelor penale, indicaţii
care au caracter de recomandare spre deosebire de indicaţiile fostei Judecă­
torii Supreme a R.M. care erau obligatorii atât pentru judecătorii, cât şi
pentru organele de urmărire penală.
D octrinară este considerată interpretarea dată de instituţiile de cercetări
ştiinţifice, de savanţii jurişti, de lucrătorii practicieni etc. Aşa sunt, de exem­
plu, interpretările din manuale, monografii, prelegeri, comentarii la lege,
articole, discursuri publice. Acest tip de interpretare nu are putere obligatorie
pentru organele ce aplică legea penală, dar are o mare importantă pentru
dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elaborarea pro­
iectelor, de lege, dezvoltarea conştiinţei juridice a cetăţenilor, pregătirea
profesională a persoanelor ce.apljcă legea penală etc.
După metodă, interpretarea poate fi: gramaticală, logică, sistematică
şi istorică.
Interpretarea gramaticală constă în căutarea sensului normei de drept
penal în textul prin care ea a fost exprimată. în acest scop, conţinutul tex­
tual al dispoziţiei legale trebuie să fie analizat atât din punct de vedere
etimologic, pentru a determina sensul cuvintelor folosite, cât şi sintactico-
sti listic: S-a statornicit teza că legea foloseşte cuvintele cu sensul lor obişnuit,
deoarece se adresează tuturor membrilor societăţii. Insă, trebuie de ţinut
cont şi de faptul că uneori cuvintele utilizate ca termeni juridici pot avea şi
sensuri diferite de cele obişnuite. De exemplu, în Dicţionarul explicativ al
limbii române26 şi în dicţionarele limbii ruse, cuvântul intenţie, semnifică o
dorinţa de a înfăptui o acţiune. Această interpretare i-a determinat chiar pe

“ Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, 1998, p. 497.


Drept penal 71

unii savanţi cu renume27 să susţină că dorinţa conducătorilor de autovehicole


de a încălca regulile de circulaţie rutieră, de exemplu, prin depăşirea
semnalului roşu se caracterizează prin vinovăţie intenţionată. Dar intenţie,
utilizat ca termen juridic, potrivit art. 17 C.P., indică că persoana care a
săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de caracterul prej udiciabil al acţiunii
sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ci prejudiciabile pentru societate
şi le-a dorit sau admis, în mod conştient, că ele vor surveni. Numai
unitatea acestor trei clemente, subliniate de noi, ce stabilesc atitudinea psihică
a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe,
alcătuieşte noţiunea penal-juridică a intenţiei inteqrrctatc chiar de legiuitor.
Deci, dorinţa de a depăşi ncregulamentar semnalul roşu, împreună cu con­
sideraţia uşuratică a vinovatului că va evita consecinţele primejdioase, ceea
ce de obicei se întâmplă real în asemenea cazuri, poate fi numită o activitate
infracţională conştientă, ce corespunde noţiunii de imprudenţă, prevăzută
în art. 18 C.P. şi nicidecum nu este activitate intenţionată.
înţelesul dispoziţiilor legale poate fi descoperit şi prin analiza sintactică
a textului, adică prin cercetarea modului de folosire a cuvintelor în textul
respectiv. Acest proces se va realiza în baza următoarelor reguli: daca sub­
stantivele se utilizează împreună cu atributele lor, iar verbele - cu comple­
mentele, atunci acestea trebuie să fie examinate şi interpretate împreună.
De exemplu, “sustragerea deschisă”, art. 187 C.P.; “rea-voinţă”, art. 202
C.P.; „arestarea ilegală”, art. 308 C.P. etc.
De obicei, folosirea singularului unui cuvânt implică pluralul acestuia, iar
uneori pluralul implică şi singularul. De exemplu, textul „divulgarea infor­
maţiilor cc constituie secret de stat dc către o persoană căreia aceste informaţii
i an lost încredinţate”, fiind folosit la singular, poate fi interpretat pentru plu­
ral (un grup de persoane), Şi invers, pot săvârşi acţiuni care dezorganizează
aeli vilatea penitenciarelor (art. 286 C.P.) nu numai “persoanele care, executând
pedeapsa cu închisoare...”, dar şi o singură persoană.
Folosirea unui cuvânt la genul masculin implică, de regulă, şi femininul.
1)c exemplu, minor, art. 145 C.P.; medic, art. 160 C.P.; martor, partea vătămată,
specialist, expert, traducător, art. 312 C . P colaborator, art. 350 C.P. etc.
Trebuie să se ţină seama şi de înţelesul cuvintelor în cadrul propoziţi ilor,

17 Б. Л. Куршгов. Квалификация транспортных преступлений. Москва, 1965. р.


142-172; П. С. Дагсль, Д. П. Котов. Субъективная сторона преступления и ее
установление. Воронеж, 1974, р. 158-177.
72 Partea generală

în ansamblul lor. De exemplu, cuvântul drept în îmbinarea „legea penală


apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia...”
(art, 2 C.P.), înseamnă totalitatea atât a drepturilor, cât şi a obligaţiunilor
subiecţilor relaţiilor juridice. Acelaşi termen în îmbinarea “privarea de drep­
tul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate” din
art. 65 C.P. este utilizat pentru a indica drepturile persoanelor, dar nu şi
obligaţiunile lor.
Interpretarea logică consta în folosirea raţionamentelor pentru a des­
coperi adevărata voinţă a legiuitorului. La ea se apelează atunci când nu s-
a reuşit să se descopere înţelesul normei de drept cu ajutorul metodei gra­
maticale. Descoperirea, pe calc de raţionament, a înţelesului normelor de
drept penal presupune cunoaşterea scopului legii penale, a principiilor poli­
ticii penale, a necesităţilor obiective care au impus adoptarea şi care şi-au
găsit expresie în ea. Cunoscând aceste aspecte esenţiale ale legii, se poate
deduce, pe cale de raţionament, voinţa reală a legiuitorului şi, deci, adevăratul
înţeles al normei interpretate. Dc exemplu, reieşind din dispoziţiile alin. 1
art. 126 C.P. şi a lit. d alin. 2 art. 186 C.P., prin sustragerea pc ascuns a
bunurilor altei persoane de la alin. 1 art. 186 C.P. se subînţelege sustragerea
pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii considerabile, valoarea
cărora, exprimată în bani, constituie de la cinci la cinci sute unităţi conven­
ţionale de amendă.
Interpretarea sistematică este o variantă a metodei logice şi constă în
determinarea înţelesului unei norme de drept penal pornind de la corelaţia
existentă între această normă şi celelalte norme din aceeaşi lege sau alte acte
normative din sistemul dreptului. De exemplu, comparând dispoziţia art. 186
C.P. “sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane” cu cea a art. 273 C.P.
“răpirea mijlocului de transport fără scop de însuşire”, e necesară concluzia,
potrivit căreia furtul presupune numai vinovăţie sub formă de intenţie cu
scop de ă obţine profit. Pentru explicarea sensului art. 312 C.P., cc prevede
răspundere penală pentru declaraţie mincinoasă, concluzie falsă sau traducere
incorectă, e necesar să ne adresăm normelor corespunzătoare ale Codului de
procedură penală şi Codului de procedură: civilă, în care sunt dezvăluite
noţiunile dc martor, expert, specialist, parte vătămată şi traducător.
Interpretarea istorică constă în căutarea înţelesului normei de drept
penal, studiind datele dc ordin politic, economic şi juridic ce caracterizează
Drept penal 73

condiţiile în care a fost adoptată norma interpretată, Aceasta necesită fami­


liarizarea cu toate materialele referitoare la adoptarea legii, expunerile de
motive, dezbaterile publice sau parlamentare, notiţele explicative, prece­
dentele legislative, elementele de legislaţie penală comparată care au servit
la elaborarea legii etc. De exemplu, în legislaţia penală anterioară Codurilor
penale din 1961 şi 2002, tâlhăria era determinată ca “atacul deschis săvârşit
în scopul însuşirii avutului proprietarului”. în Codurile penale din 1961 şi
2002 în definirea tâlhăriei a fost omis cuvântul “deschis” . Prin urmare, Ia
stabilirea semnelor laturii obiective a tâlhăriei trebuie sa recunoaştem că
agresiunea violentă la tâlhărie poate fi săvârşită atât deschis, cât şi pe ascuns
(prin surprindere de după colţ, din ambuscadă etc.).
După volumul interpretării legii penale, interpretarea poate fi extensivă
şi restrictivă. Atât interpretarea extensivă, cât şi cea restrictivă, sunt con­
secinţe alcunei nepotriviri între voinţa legiuitorului şi modul în care acesta
s-a exprimat în norma interpretată. în ambele cazuri însă, extinderea sau
restrângerea înţelesului textului legii nu constituie o încălcare a principiului
legalităţii, deoarece înţelesul stabilit prin interpretare este conform voinţei
reale a legiuitorului, precizat prin acesta. Legea penală aplicată în procesul
calificării infracţiunilor trebuie să corespundă sensului ei. în unele cazuri
însă conţinutul legii se dovedeşte a fi mai larg sau mai îngust faţă de ccca ce
reiese din textul ei. De aceea şi apare necesitatea apelării la astfel de inter­
pretări ale legii.
Interpretarea extensivă presupune că legiuitorul a vrut să spună mai
mult decât rezultă din felul cum s-a exprimat. în acest caz, este firesc ca,
prin interpretare, înţelesul normei să fie extins pentru a corespunde voinţei
reale a legiuitorului. Interpretării extensive, de exemplu, poate fi supus cu­
vântul părinţi din conţinutul art. 202 C.P., care stabileşte răspunderea pentru
eschivarea cu rea-voinţă dc a plăti pensia alimentară. Părinţi în cazul dat,
conform legii, trebuie consideraţi nu numai mama şi tatăl copilului, ei şi
persoanele care l-au înfiat.
Interpretarea restrictivă presupune că legii i se atribuie un sens mai
îngust. Exemplu de interpretare restrictivă pot servi explicaţiile despre mo­
mentul consumării furtului, jafului, escrocheriei şi delapidării, date în Hotă­
rârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor” nr. 23 din 28 iunie 2004,
74 Partea generală

potrivit căreia, furtul, jaful, escrocheria şi delapidarea averii străine se con­


sideră consumate din momentul în care făptuitorul, intrând în posesia ilegală
asupra bunurilor altei persoane, obţine posibilitatea reală de a se folosi şi
dispune de acestea la dorinţa sa.
Unii savanţi neagă existenţa interpretărilor extensive şi restrictive,
deoarece, în opinia lor, astfel de interpretări conduc la subiectivism în apre­
cierea dispoziţiilor legii şi, în fond, la corectarea legii. Interpretarea legii
trebuie să corespundă textului şi sensului ei şi să nupermită extinderea sau
restrângerea acţiunii legii interpretate.28
Savanţii români recunosc existenţa interpretărilor extensive sau restric­
tive, însă lc consideră un rezultat al interpretării legii penale. Interpretările
după subiect sunt denumiteforme de interpretări, iar cele gramaticale, logice,
istorice şi sistematice - metode de interpretare,29
Este lipsită de temei şi extinderea legii penale prin analogie, adică
aplicarea ei la fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, susţinută de
aceiaşi autori.50
Interpretarea legii penale în procesul calificării infracţiunilor trebuie
făcută numai în scopul cunoaşterii voinţei reale a legiuitorului, exprimată
în norma de drept interpretată, dar nicidecum pentru crearea unei alte norme
de drept sau denaturarea acesteia. De aceea, eşte complet incorectă
interpretarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie dată în p. 25 al Hotărârii
sale nr. 23 din 28 iunie 2004, menţionată mai sus, potrivit căreia, “săvârşirea
sustragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului
infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc
aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante de două sau mai
multe p e r s o a n e Această interpretare contravine dispoziţiei alin. 6 art. 42
C.P., potrivit căreia, participaţia poate exista numai în cazul când participanţii
întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Dacă din două sau mai multe
persoane care au săvârşit infracţiunea numai una întruneşte semnele
subiectului nu poate exista circumstanţa agravantă indicată de Plen.*25

2SС. Л. Голунский, M. С. Строгович. Теория государства и права. Москва, 1940, р. 265;


Уголовное право России. Том 1. Общая часть, под ред. А. Н. Игнатова и 10. А. Кра­
сикова, Москва: Норма-инфра, 1999, р. 49-50.
25 Costică Bulai. Op. cit., p. 83-88.

1[t Ibidem, p. 87.
Drept penal 75

DEFINIŢII ŞI DISPOZIŢII SISTEMATIZATE

Caracterele legii penale


76 Partea generală

Structura normei penale


Norma juridico-pcnală este celula de bara a dreptului penal care reprezintă o regulă
dc conduită instituită de puterea publică, a cărei respectare este asigurată, la nevoie,
prin forţa coercitivă a stalului.

Dispoziţia este acea Sancţiunea este partea


parte a normei penale în normei penale, cmc
care sc prescrie sau se determină tipurile de
interzice un pedepse pentru fapta
săvârşită ţi descrisă în
comportament pentru dispoziţie.
persoanele care se află în
condiţiile prevăzute de
ipoteză. Absolul-dcterminată -
stabileşte categoria şi
cuantumul precis al
Simplii - numeşte doar pedepsei. Legea penală în
fapta infracţională cu o vigoare nu prevede ostfei de
expresie unanim sancţiuni.
acceptată şi înţeleasă.
Kelativ-determinatfi -
indică categoria de pedeapsă
Descriptivă - conţine şi limitele ci inferioare şi
descrierea semnelor superioare.
principale ale
infracţiunii Alternativă - indică două
sau mai mulLecategorii de
jicdcapsâ, dând posibilitate
De bUmchetă —trimite la judecăţii să aleagă una
alte acte normative ale dintre ele.
altor ramuri de drept.
Combinată - o nouă
categorie de sancţiune
De trimitere - trimite la penală cai c indică două sau
dispoziţia altor norme mai multe categorii de
penale. pedeapsă, care se aplică
concomitent.

Combinată - conţine De trimitere - face trimitere


elemente aparţinând la sancţiunea altor norme
di Ieritor tipuri de dispo­ penale. Nu este prevăzută de
legea penală în vigoare.
ziţii enumerate mai sus,
Drept penal 77

Aplicarea legii penale



DO

>
Ä
5
тао ьи
» р
ч
то г-*
ГО
ora, Р
-а U3
то ГО
з 3го
з 4
!Г р^
Pc

Ö
чз
Drept penal 79

Aplicarea legii penale în spaţiu


limitele acţiunii legii penale în spaţiu sunt
bazate pe corelaţia dintre cinci principii:

Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul


P rin c ip iu l Republicii Moldova urmează a fi trase la răspundere
teritorialităţii penală în conformitate cu Codul penal al Republicii
Moldova.

Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cti domiciliu


Principiul permanent pe teritoriul R.M. care au săvârşit infracţiuni în
cetăţeniei afara teritoriului ţârii sunt pasibili de răspundere penală în
conformi late cu Codul penal al Republicii Moldova.

Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază


permanent pe teritoriul R.M. şi au săvârşit infracţiuni în
Principiul afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în
realităţii conformitate cu Codul penal al R.M. şi sunt traşi la
răspundere penală pe teritoriul R.M. dacă infracţiunile
săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor R.M.,
împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie
infracţiuni de război.

Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază


permanent pe teritoriul R.M. şi au săvârşit infracţiuni în
afara teritoriului ţării, poartă răspundere penală, în
conformitate cu Codul penal al R.M., şi sunt traşi la
Principiul răspundere penală pe teritoriul R.M. pentru infracţiunile
universalităţii prevăzute de tratatele internaţionale la care R.M. este
parte, dacă aceştia ml au fost condamnaţi în statul străin.

Cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a


acordat azil politic în R.M., în caz dc săvârşire a unei
infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt supuşi
răspunderii penale conform Codului penal al R.M.
Cetăţenii străini şi apatrizii care au săvârşit infracţiuni în
Principiul afara teritoriului R.M., clar se află pe teritoriul ţării, pot fi
extrădării extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional la care
infractorilor R.M. este parte sau în condiţii de reciprocitate, în temeiul
hotărârii instanţei dc judecată.
80 Partea generală

Interpretarea legii penale

Gramaticală - căutarea înţelesului normei penale în


—► textul prin care a fost exprimată.

Logică - folosirea raţionamentei or pentru a descoperi


adevărata voinţă a legiuitorului.
După
metodă - J
Sistematică - determinarea conţinutului normei penale
—> pornind de Ia corelaţia unei norme cu celelalte norme.

Istorică - căutarea înţelesului normei, studiind


—* circumstanţele si condiţiile în care a fost adoptata norma.

Interpretare» extensivă presupune că legiuitorul a vrut


să spună mai mult decât rezultă din felul cum s-a
P
exprimat.

P După voi tim


Interpretarea restrictivă presupune că legii i se atribuie
un sens mai restrâns decât formularea ei textuala,
—►
Drept penal 81

PENTRU MEDITAŢIE:

1. Care este noţiunea legii penale.


2. Care sunt izvoarele dreptului penal?
3. Care sunt caracterele legii penale?
4. Formulaţi noţiunea normei juridice penale.
5. Care este structura normei juridice penale?
6.. Care sunt tipurile de dispoziţii ale normei penale?
7. Care este noţiunea ipotezei normei penale şi în care articole ale Codului
penal este descrisă ca?
8. Ce tipuri de sancţiuni.prevede Codul penal în vigoare?
9. Ce înţelegem prin aplicarea legii penale şi care sunt condiţiile şi fazele
aplicării ei?
10. Care este momentul intrării în vigoare a legii penale?
11. Care este timpul săvârşirii faptei?
12. în ce constă efectul retroactiv al legii penale?
13. Ce înţelegem prin legea penală intermediară şi când poate fi ca
aplicată?
14. Care sunt principiile aplicării legii penale în spaţiu?
15. Cum se determină principiul teritorialităţii aplicării legii penale în spaţiu?
16. Cum se determină principiul cetăţeniei aplicării legii penale în spaţiu?
17. în ce consta principiul realităţii legii penale?
18. în ce constă principiul universalităţii legii penale?
19. Care sunt principiile extrădării infractorilor?
20. Care este locul săvârşirii faptei?
21. Ce înţelegem prin interpretarea legii penale?
22. Ce înţelegem prin interpretarea autentică contextuală?
23. Ce înţelegem prin interpretarea autentică posterioară?
24. Ce înţelegem prin interpretarea doctrinală?
25. Care sunt metodele de interpretare a legii penale?
26. Cum sc clasifică interpretările după volum?

BIBLIOGRAFIE:

1. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău:


Ştiinţa, 1994.
82 Partea generală

2. A. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996.


3. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Sub redacţia Iui A.
Barbaneagră. Chişinău: ARC, 2003.
4. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti;
ALL, 2000.
5. Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н.
Игнатова и Ю. А. Красикова. Москва: НОРМА, 1999.
6. Комментарий к Уголовному кодексу РФ с постатейными
материалами и судебной практикой. Под рсд. С. И. Никулина. Москва:
Менеджер, 2001.
7. А. С. Шляпочников. Толкование уголовного закона. Москва, 1960.
8. Н. Д. Дурманов. Советский уголовный закон. Москва, 1967.
9. А. А. Тилле. Время, пространство, закон. Москва, 1965.
10. Я. М. Брайнин. Уголовный закон и его применение. Москва, 1967.
11. В. Н. Кудрявцев и С. Г. Келина. Уголовный закон: опыт теорети­
ческого моделирования. Москва, 1987.
12. А. В. Наумов. Реализация уголовного закона. Волгоград, 1983.
Drept penal 83

Capitolul al IlI-lea
INFRACŢIUNEA

i’nrtca 1. N oţiunea de infracţiune

ţţ I. Infracţiunea ca noţiune şi instituţie juridică


Pilonii oricărui sistem de drept penal îl alcătuiesc trei instituţii funda­
mentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa
penală. I ienumirea de instituţii fundamentale este perfect justificată, fiindcă
aceste instituţii stau la baza întregii reglementări juridico-penale, în sensul
că toate celelalte instituţii, pe caro legea penală le conţine, se întemeiază pe
ele sau există şi evoluează în jurul lor.
Insliluţia infracţiunii este cea mai importantă dintre cele trei instituţii
fundamentale, ea constituind piatra de temelie a oricărui sistem de drept
penal, deoarece reglementările din cadrul ei se răsfrâng asupra tuturor nor­
melor incriminatoare din sistemul de drept penal respectiv, sub aspectul
condiţiilor de existenţă şi al trăsăturilor comune tuturor infracţiunilor pre­
văzute iu legislaţia penală.
Iu iculilulcn obiectivă, infracţiunea reprezintă un fenomen complex, care
culc, m acelaşi timp, un fenomen material, uman, social, politico-moral şi
lui'iillc,1 Materia! pentru că infracţiunea, ca act dc conduită'exterioară,
este o inimilbslare dc energie fizică, susceptibilă să producă modificări în
lumen obiectivă. Uman - pentru că este un act de conduită umană, conştientă,
expresie a personalităţii făptuitorului. Social - pentru că este vătămătoare
mm prejudieiabilă pentru o valoare socială, fiind generatoare a relaţiilor
Socialo dc conflict şi relaţiilor juridico-penale între făptuitor şi persoana
văl rimaţii, între făptuitor şi stat, între făptuitor şi societate. Politico-moral -
ponţiu că exprimă atitudinea politico-morală a făptuitorului faţă de valorile
sociale şi faţă dc ordinea de drept. Juridic - pentru că ea constituie încălcarea
1 I )onj',oioz I. Sinteze asupra noului Cod penal al R.S.R., în S.C.J. nr. 1/1969, p. 15.
84 Partea generală

unei obligaţiuni juridice dc conformare, prevăzută în norma juridico-penală


incriminatoare, generează relaţii juridico-penale şi, deci, produce consecinţe
juridice. Dintre diferitele aspecte ale fenomenului infracţiunii, numai as­
pectul juridic fonnează obiect de cercetare pentru ştiinţa dreptului penal,
celelalte fiind studiate în cadrul altor discipline, cum sunt criminologia,
psihologia, etica etc., însă la elaborarea noţiunii infracţiunii se ţine cont de
toate aspectele fenomenului infracţiunii şi de datele furnizate dc disciplinele
care le studiază.2
In Partea specială a Codului penal sunt elaborate noţiunile infracţiunilor
concrete (furt, jaf, viol etc.), prin abstragerea trăsăturilor caracteristice esen­
ţiale şi comune ale faptelor prcjudiciabile concrete, care au fost săvârşite
cândva şi care trebuie să fie încriminate şi sancţionate pentru a se împiedica
repetarea lor; aşadar, noţiunile diferitelor infracţiuni care ar putea fi săvârşite
în realitate şi, deci, care pot exista obiectiv în lumea înconjurătoare.
Prin abstragerea şi generalizarea trăsăturilor de bază ale infracţiunilor
concrete, incriminate în Partea specială a Codului penal, a fost elaborată
noţiunea de infracţiune în general, prevăzută în art. 14 C.P., care nu poate
exista dc sine stătător în realitate,
îmbinarea dialectică în procesul cunoaşterii noţiunilor infracţiunilor
concrete şi noţiunii infracţiunii în general, dă posibilitate de a pătrunde în
esenţa acestor fenomene, de a face generalizări juste. Infracţiunea în gen­
eral există real, nu de sine stătător sau independent, dar tocmai în faptele
prcjudiciabile concrete. Infracţiunea în general este o parte sau esenţa
unei infracţiuni concrete.
Potrivit art. 14 C.P., infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune)
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi
pasibilă de pedeapsă penală.
Legea penală indică direct că infracţiunea reprezintă o faptă a omului
(fie el persoană fizică sau organizat legal într-o persoană juridică), un act
de conduită exterioară sub formă de acţiune sau inacţiune. Deci, textual,
termenulfaptă este utilizat pentru indicarea acţiunii sau inacţiunii oamenilor,
însă, în literatura juridică, acest termen este folosit şi pentru însemnarea
infracţiunii în întregime, adică atât a acţiunii sau inacţiunii, cât şi a conse­
cinţelor ei prcjudiciabile.

2 Costică Biilai. Op. cit., p. 147.


Drept penal 85

Acţiunea sau inacţiunea făptuitorului decurge sub controlul conştiinţei


şi voinţei lui. Prin aceasta, legiuitorul subliniază că ideile, procesele psihice,
convingerile, deducţiile, oricât de negative ar fi ele, nu pot fi recunoscute
ca infracţiune, încă în dreptul roman exista ipoteza: Cogitations poenam
nemopatilur - nimeni nu poartă răspundere pentru idei.
Nu pot fi considerate ca acţiuni ale omului mişcările sale reflexe, deoarece
reacţia reflexă nu poate fi controlată de conştiinţa sa.
Potrivit art, 39 C.P., nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea
penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al con­
strângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu
putea să-şi dirijeze acţiunile sale.
în prezent, fireşte, nu poate apărea ideea despre răspunderea penală sau
altă răspundere a animalelor. Dar, în evul mediu, au existat diferite procese
judiciare asupra porcilor care devorau copii, a vitelor mari cornute care
răneau sau omorau oameni ctc. în 1974 în or. Bazeli a fost condamnat la
pedeapsa cu moartea prin ardere şi ars public un cocoş, care, chipurile, a
iaciit un ou, acest fapt considerându-se ca o legătură cu o “putere necurată” .3
Prin urmare, orice infracţiune, ca fenomen social, se manifestă real în
conduita oamenilor. Este de observat că noul Cod penal, pentru prima dată
a prevăzut răspunderea penală şi a persoanelor juridice care desfăşoară acti­
vitate de întreprinzător. Bineînţeles, persoanele juridice care desfăşoară acti­
vitate de întreprinzător nu pot săvârşi orice infracţiune prevăzută de legea
primiri, de exemplu, ele nu pol comite furturi, huliganism, omoruri, violuri
ele. Iile vor fi pedepsite penal numai pentru comiterea infracţiunilor direct
delenninate in alin. 4 ari. 21 C.P.
Ar|lunea reprezintă o conduită activă prin care se înţelege nu doar o mişcare
a corpului sau un cumul al acestora (mişcarea mâinii, apăsarea pe trăgaci, pe
bulon ele., inclusiv ulilizându-sc foiţele naturii, animalele domestice şi sălbatice,
11leeanismelc tehnice ctc.), dar şi diferite exprimări verbale, incluzând ameninţările.
Acţiunea juridico-pcnală arc un caracter complex şi este determinată de legiuitor
ca o eschivare, participare, repetare, sustragere, transformate ilegală, schimbare,
fabricare, încălcare, evaziune, limitare, constrângere, înşelare, primire,
deteriorare, distrugere, răpire, blocare, capturare, luare, activitate, comunicare,
cmulitcere, purtam, comercializam, ameninţare, abuzare etc.1

1И. С. Орион. Советское уголовное право. Общая часть. МГУ, 1969, р. 116.
86 Partea generală

Prin esenţa sa, inacţiunea este o formă de comportare a omului mult


mai complicată decât acţiunea. Pentru inacţiune se cerc prezenţa unei
obligaţii posibilitatea reală a persoanei de a acţiona într-un anumit mod.
Obligaţiunea de a acţiona poate să rezulte din: a) indicaţia directă a legii
sau a unui alt act normativ; b) îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau
profesionale, precum şi din relaţiile dc rudenie sau din alte relaţii personale;
c) activitatea anterioară a persoanei (când făptuitorul însuşi a pus victima
într-o situaţie periculoasă).
Textul art. 14 C.P. indică ca, pentru a constitui infracţiune, fapta (acţiunea
sau inacţiunea) unei persoane trebuie să fie prejudiciabilă. Prejudiciabi-
litatca faptei este condiţionată de faptul că ea lezează una dintre valorile
sociale apărate dc legea penală, adică cauzează sau poate cauza un prejudiciu
esenţial şi efectiv acestora (o daună).
Pentin existenţa infracţiunii, legea penală condiţionează ca fapta (acţiunea
sau inacţiunea) să fie prevăzută dc legea penală ca infracţiune. Cerinţa
este îndeplinită atunci când legiuitorul descrie fapta respectivă printr-o in­
terdicţie sau o prescripţie într-o dispoziţie incriminatoare.
Fapta prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, sc consideră infracţiune
doar dacă ea este săvârşită cu vinovăţie, adică intenţionat, fie din impru­
denţă sau cu ambele forme de vinovăţie.
Şi, în sfârşit, fapta prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită
cu vinovăţie trebuie să fie pasibilă de pedeapsă penală, adică să fie interzisă
sau prescrisă sub ameninţarea aplicării unei pedepse penale, determinată
de norma incriminatoare.
E necesar dc menţionat faptul că circumstanţele reale ale fiecărei infrac­
ţiuni sunt sistematizate de doctrina penală în patru grupe, denumite elemente
(laturi) ale infracţiunii: circumstanţele ce se referă la obiect, la latura obiec­
tivă, la. subiect şi la latura ei obiectivă. Studierea izolată a acestor elemente
(laturi) este, evident, un proces artificial, deoarece, în realitate, elementele
infracţiunii exista numai într-o unitate indisolubilă. însă, utilizarea acestei
metode ştiinţifice este necesară, utilă pentru cunoaşterea mai profundă a
faptelor utilizate.
Analiza elementelor (laturilor) infracţiunii este efectuată detaliat în
următoarele patru paragrafe ale acestui capitol. Menţionăm faptul că sunt
adecvate doar expresiile - obiectul, subiectul, latura obiectivă sau latura
subiectivă a infracţiunii. Considerăm incorecte expresiile utilizate de către
Drept penal 87

unii dintre savanţi4- obiectul, subiectul, latura obiectivă sau latura subiectivă
a componenţei de infracţiune - deoarece componenţa de infracţiune, fiind,
de fapt, o metodă de descriere a infracţiunii în legea penală, şi, deci, neexis­
tând în lumea obiectivă, nu poate fi separată în elemente asemenea infrac­
ţiunii, ce există obiectiv. Capitolul al Vl-lca din manual dezvoltă acest subiect
şi argumentează de ce componenţa de infracţiune reprezintă o totalitate a
patru grupe de semne ce caracterizează cele patru clemente ale infracţiunii.
Potrivit alin. 1 art. 51 C.P., infracţiunea săvârşită reprezintă temeiul real
{de fado) al răspunderii penale, căci din momentul comiterii ci apar relaţiile
juridico-penale de conflict.

§ 2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii


Potrivit alin. 1 art. 14C.R, infracţiunea posedă patru trăsături esenţiale:
1) este prcjudiciabilă; 2) ilegală; 3) săvârşită cu vinovăţie; 4) pasibilă dc
pedeapsa penală.
La baza determinării legislative a noţiunii dc infracţiune este pus semnul
material al infracţiunii - gravitatea ei prejudiciabilă.
G rav itatea p rcju d iciab ilă reprezintă o anum ită stare obiectivă
antisocială a infracţiunii, condiţionată de totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor
ci negative, dăunătoare valorilor sociale apărate de legea penală, care cau­
zează sau creează primejdia reală dc a provoca un prejudiciu esenţial acestor
valori. O enumerare cxcmplificativă a valorilor sociale apărate de legea
penală este dată în alin. I art. 2 C.P. Obiectele la care atentează infracţiunea
suni determinate complot în Partea specială a Codului penal.
Anume îu baza gravităţii prcjudiciabilc se efectuează criminalizarea fap­
telor antisociale, adică sc determină care fapte prejudiciabile se considera
infracţiuni.
Definiţia materială a infracţiunii reiese din alin. 2 art. 14 C.P.: “Nu
constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine
semnele unei fapte prevăzute dc prezentul cod, dar, fiind lipsită de impor­
tanţă, nu prezintă gradul prcjudiciabil al unei infracţiuni.”

'' T. Carpov. Drept penai Partea generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994, p. 59;
Угоптиюе право. Общая часть, Подрел. Н. И, Ветрова и Ю. И. Ляпунова. Москва;
llonuii Юрист, 1997, р, 167 и др.
88 Partea generală

Spre deosebire de definiţia materia lă a infracţiunii, unele legislaţii dan o


definiţie formală a infracţiunii. De exemplu, art. 1 al Codului penal al Suediei
din 1965 determină ca “Infracţiunea este o faptă după care urmează pedeapsa
prevăzută de prezentul cod sau de alt cod, fie lege.” Credem că o astfel de
noţiune a infracţiunii permite autorităţii, în caz de “necesitate”, să con­
sidere infracţiuni orice fapte, indiferent de gradul lor prejudiciabil.
Deci, în primul rând, fapta poate să nu prezinte gradul prejudiciabil al
unei infracţiuni, deoarece ea numai în aparenţă conţine semnele unei
infracţiuni. Pentru unele infracţiuni, legea prevede survenirea nu pur şi simplu
a unui prejudiciu, dar a unei daune în proporţii considerabile, mari sau chiar
deosebit de mari. In aceste situaţii, cauzarea unui prejudiciu în proporţii mici
sau neesenţiale înseamnă că fapta comisă nu încadrează nici formal semnele
unei infracţiuni. De exemplu, alin. 1 art. 329 C.P. specifică răspunderea penală
pentru neglijenţa în serviciu care a cauzat daune în proporţii mari intereselor
publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice
sau juridice. De aceea, dacă, în urma neglijenţei în serviciu, a survenit o
dauna în proporţie mică, esenţială sau considerabilă, cauza penală nu se
intentează, iar cea intentată trebuie să înceteze pentru că fapta nu întruneşte
semnele componenţei de infracţiune, fără a indica alin. 2 art. 14 C.P.
în al doilea rând, fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni
dacă ea cauzează daune foarte neînsemnate valorilor sociale ocrotite de
legea penală. De exemplu, furtul unui kilogram de legume se va considera
o faptă neînsemnată, lipsită de importanţă, despre care este vorba în alin. 2
art. 14 C.P.
Luând în consideraţie faptul că gravitatea prejudiciabilă este universală,
se pare util a studia evaluarea ei calitativă şi cantitativă. Art. 16 C.P.
determină că clasificarea infracţiunilor se efectuează în funcţie de caracterul
şi gradul lor prejudiciabil. Caracterul prejudiciabil se consideră o
caracteristică calitativă a infracţiunii, iar gradul prejudiciabil - una
cantitativă.
Caracterul prejudiciabil determină calitatea specifică a infracţiunii.
El depinde de conţinutul relaţiilor sociale la care atentează infracţiunea,
conţinutul consecinţelor prejudiciabile (materiale, fizice sau morale), spe­
cificul metodei de atentare (violentă sau neviolentă), forma vinovăţiei
(intenţionată sau din imprudenţă), caracterul motivelor şi scopurilor
infracţiunii.
Drept penal 89

G radul prejudicialul reprezintă cantitatea prejudiciabilă a faptei. El


depinde de valoarea comparativă a obiectelor de atentare, mărimea prejudi­
ciului de aceeaşi natură, gravitatea vinovăţiei (cu premeditare, intenţie
afectivă, o nechibzuinţă grosolană), gradul josniciei şi fermităţii motivelor
şi scopurilor infracţiunii, gravitatea comparativă a infracţiunii în dependenţa
de specificul locului şi timpului săvârşirii infracţiunii (timp de război, cala­
mitate naturală etc,).
Gradul prejudiciabil se ia în consideraţie de către legiuitor atunci când
face diferenţierea infracţiunilor în infracţiune simplă (de bază), cu circum­
stanţe agravante sau cu circumstanţe atenuante. Potrivit art. 15 C.P., gradul
prejudiciabil al infracţiunii sc determină conform semnelor ce caracterizează
elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
Caracteristica social-psihologică a personalităţii subiectului infracţiunii
(situaţia familială, particularităţile cetăţeanului, lucrătorului etc.), alte
circumstanţe cum ar fi căinţa sinceră sau autodcnunţarca după comiterea
infracţiunii, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei
cauzate, săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări
grele de ordin personal sau familial ori din motive de compătimire, contri-
buirea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor, nu
pot avea influenţă la determinarea caracterului şi gradului prejudiciabil al
infracţiunii. De aceste detalii, pe lângă gravitatea (caracterul şi gradul) in­
fracţiunii, se ţine cont atunci când are loc individualizarea pedepselor, potrivit
art. 75 C.P. De aceea, este incorectă opinia unor autori,5 conform căreia,
gravitatea infracţiunii depinde şi de personalitatea infractorului.
Caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor este determinat, anti­
cipat, de însuşi legiuitor în construirea nonnelor juridico-penale despre răs­
punderea penală pentru categorii şi şubcategorii concrete de infracţiuni.
Evaluarea gravităţii infracţiunilor este reflectată în sancţiunile articolelor
Părţii speciale a Codului penal, care devin dispoziţii obligatorii şi limite
pentru individualizarea pedepsei penale în baza determinării caracterului şi
gradului prejudiciabil concret al infracţiunii şi a datelor ce caracterizează
personalitatea infractorului.
în art. 58 C.P. (precum şi în alte articole ce prevăd liberarea de răspundere
penală sau de pedeapsă penală) se indică că persoana care pentru prima

5 T. Карпов, К. Флора. Ноциунъ да иифракциупе ши апликаря педепсей пенале.


Кишинэу, 1976, р. 13.
90 Partea generală

dată, a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, poate fi liberată de
răspundere penală, dacă se va stabili că persoana sau fapta săvârşită nu mai
prezintă pericol social. Deja din sensul propriu al legii reiese că gravitatea prejudi-
ciabilă a faptei şi pericolul social al personalităţii infractorului nu sunt identice,
nu se raportează ca general şi singular, ci sunt noţiuni de sine stătătoare.
Altă trăsătură esenţială a infracţiunii este ilegalitatea ei penală, adică
fapta este prevăzută de legea penală ca infracţiune. încă în dreptul roman a
fost determinată regula că nu există infracţiune dacă ea nu este indicată în
lege - mtllum crime» sine lege.
Ilegalitatea penala este strâns legată de gravitatea prejndiciabilă a in­
fracţiunii. Legea penală recunoaşte ilegală doar fapta prejudiciabilă. Gravi­
tatea prejudiciabilă reprezintă conţinutul social-poli tic al infracţiunii, iar
ilegalitatea penală este forma ci de exprimare. Prin urmare, ilegalitatea penală
reprezintă exprimarea juridică a gravităţii prejudiciabile în legea penală.
Numai din momentul prevederii în lege a faptei prejudiciabile şi, deci, de Ia
intrarea în vigoare a legii penale, acea faptă devine o categorie juridică, şi
anume - faptă prevăzută de legea, penală, susceptibilă să devină infracţiune,
dacă se constată în fapt existenţa şi a celorlalte trăsături esenţiale ale infracţi­
unii. în afara legii nu se poate concepe existenţa infracţiunii.
Ilegalitatea penală este o mărturie că lupta cu aceste fapte prejudiciabile
devine o chestiune de importanţă vitală de stat. Orice conduită a omului nu
poate fi considerată infracţiune până când ca nu este recunoscută ilegală de
lege. Orice altă apreciere dată unei fapte prevăzute de legea penală, chiar
dacă ea aparţine persoanelor oficiale, nu schimbă caracterul ei prejudiciabil,
până când nu este abrogată de lege. Nici o evaluare a oportunităţii incrimi­
nării faptei, din partea organelor de drept, nu este admisibilă, câtă vreme
însuşi legiuitorul a făcut o asemenea evaluare, înainte de a prevedea fapta
ca infracţiune. însă, uneori, fapta poate fi prejudiciabilă, dar neprevăzută
de legea penală ca infracţiune. Aceasta poate fi o urmare a neraţionali Lăţii
aplicării pedepsei penale, deoarece pentru lupta împotriva acestor fapte pre­
judiciabile sunt destule alte măsuri de constrângere (administrative, discip­
linare, materiale, de influenţă obştească ele.). E posibilă, dc asemenea, o
lacună a legii. în asemenea caz e necesară completarea ei corespunzătoare.
Prescripţia alin. 1 art. 14 C.P. despre aceea că “infracţiunea este o faptă
(acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală" exclude
posibilitatea aplicării legii penale după analogie, care se practica în perioada
Drept penal 91

sovietică până în anii 60 ai secolului al XX-lea. Atunci faptele prejudida­


bile, care nu erau direct prevăzute de legea penală, se sancţionau penal,
conform unui articol al Codului penal, care prevedea o infracţiune asemă­
nătoare, după formă şi importanţa, cu trimiterea la norma despre analogie.
Deci, prin fapta prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, se înţelege că
toate trăsăturile ci esenţiale sunt direct descrise într-o normă penală, atât în
articolele Părţii speciale, cât şi a celei generale a Codului penal.
A treia trăsătură esenţială a infracţiunii este vinovăţia persoanei care a
săvârşit-o faptă prejudiciabilă, prevăzută dc legea penală. Potrivit alin. 2
art. 6 C.P., vinovăţia presupune că răspunderii penale şi pedepsei penale
este supusă numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din imprudenţă o
faptă prevăzută de legea penală. în unele cazuri, cele săvârşite cer prezenţa
concomitentă a ambelor forme de vinovăţie (art. 19 C.P.).
Vinovăţia poate fi definită ca o atitudine psihică a persoanei care,
săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă prejudiciabilă, prevăzută dc legea
penală, îşi dădea seama, în momentul executării, dc caracterul prejudicîabil
al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prcjudiciabile, le-a
dorit sau le-a admis, ori considera, în mod uşuratic, că ele puteau fi evitate;
sau nu îşi dădea seama de caracterul prcjudiciabil al.acţiunii sau inacţiunii
sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prcjudiciabile, deşi
trebuia şi putea să le prevadă.
Din această definiţie, care corespunde prevederilor art. 1 7 - 2 0 C.P.,
reiese că vinovăţia este caracterizată şi, în acelaşi timp, determinată de
acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei: conştiinţa sau
factorul intelectiv şi voinţa sau factorul volitiv.
Conştiinţa sau factorul intelectiv este facultatea psihică prin care
persoana îşi dă seama de dorinţele sale, de acţiunea sau inacţiunea pe care
urmează să o îndeplinească în acest scop, de urmările prcjudiciabile care ar
putea surveni. în conştiinţă apare, deci, ideea. săvârşirii faptei, se cântăresc
argumentele în favoarea şi împotriva comiterii infracţiunii. Factorul intelectiv
arc rol hotărâtor în reglarea activităţii infracţionale. Prezenţa sa înseamnă
existenţa vinovăţiei.
Voinţa sau factorul volitiv este facultatea psihică prin care sunt
mobilizate şi orientate conştient energiile fizice ale omului în vederea înfăp­
tuirii actului de conduită exterioară proiectată în conştiinţă. Factorul volitiv
92 Partea generală

dovedeşte că fapta aparţine făptuitorului şi este, deci, o condiţie esenţială


pentru existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii.
O premisă a răspunderii penale este responsabilitatea. Responsabilă
poate fi persoana care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciata)
al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile
sale. Fapta prcjudiciabilă săvârşită de o persoană în stare de iresponsabilitate
nu constituie infracţiune (art. 23 C.R). Nu se consideră infracţiune nici
fapta (cazul fortuit) săvârşită fără vinovăţie (art. 20 C.R), nici cca săvârşită
sub influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă, în urma acestei con­
strângeri, persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile (art. 39 C.R). De ase­
menea, nu este infracţiune fapta prejudiciabilă, prevăzută de legea penală,
săvârşită în stare de legitimă apărare (art. 36 C.R), de extremă necesitate
(art. 38 C.P.), în scopul reţinerii infractorului (art. 37 C.P.) şi în cazul riscului
întemeiat (art. 40 C.R). Drept temei pentru instituirea cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei (art. 3 6 - 4 0 C.R) sunt atât lipsa de vinovăţie,
făptuitorul neacţiouând cu voinţa liberă, ci constrâns fiind dc necesitatea
apărări î valorilor sociale ameninţate grav, cât şi înlăturarea caracterului pre-
judiciabil al faptei, astfel, fapta prezentându-se ca o activitate social-utilă.
Unii savanţi opinează împotriva introducerii semnului vinovăţiei în no­
ţiunea infracţiunii, deoarece fapta, comisă fără intenţie sau imprudenţă, nu
poate fi ilegală şi prejudiciabilă. Prin. urmare, semnul vinovăţiei sc conţine
în semnul ilegalităţii/’Această opinie este incorecta, deoarece, astfel, putem
reduce toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii la una singură - ilegalitatea
infracţiunii, doar legea penală prevede în calitate de infracţiuni numai faptele
prejudiciabile, săvârşite cu vinovăţie şi pasibile de pedeapsă penală.
Ultima trăsătură esenţială a infracţiunii este pasibili ta tea de pedeapsă
penală a unei fapte prejudiciabile, prevăzute de legea penală şi săvârşită cu
vinovăţie.
Prin pasibilitatc de pedeapsă penală ca trăsătură a infracţiunii se în­
ţelege posibilitatea aplicării pedepsei penale pentru fiecare infracţiune. Pe­
deapsa este o măsură de constrângere statală, care se aplică prin sentinţa
judecăţii şi constă în diferite privaţiuni sau limitări de drepturi şi libertăţi.
Şi chiar dacă un şir de articole ale Codului penal (art. 90 - 97 C.R) permit
liberarea vinovatului de pedeapsă penală, aceasta nu evită teza despre

'' Н. Ф. Кузнецова. Советское уголовное право. Общая часть. МГУ, 1969, р. 72-75.
Drept penal 93

pasibilitatea de pedeapsă penală ca trăsătură obligatorie a infracţiunii, ce se


confirmă de legiuitor în art. 14 C.P., pentru că pedeapsa penală poate fi
aplicată, uneori, şi persoanelor liberate anterior de ea. Ca trăsătură a infrac­
ţiunii, posibilitatea de pedeapsă penată nu trebuie identificată cu pedeapsa
penală pentru comiterea unei infracţiuni concrete, de la care se poate şi de
liberat vinovatul. Pasibilitatea de pedeapsă reprezintă o noţiune mai largă,
care mai curând caracterizează norma cc are sancţiune juridico-penală.
în felul acesta, pasibilitatea de pedeapsă penală se manifestă prin ame­
ninţarea aplicării pedepsei penale în cazul încălcării interdicţiei de a comite
fapte prejudiciabilc, ale căror trăsături sunt descrise în norma penală.

§ 3. Clasificarea infracţiunilor
Potrivit art. 16 C.P., în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infrac­
ţiunile prevăzute de prezentul cod sunt clasificate în următoarele categorii:
uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.
La baza acestei clasificări este pusă expresia juridică a caracterului şi gra­
dului prejudiciabil al infracţiunilor - pedeapsa maximă cu închisoarea, co­
respunzător pe un termen de până la 2 ani inclusiv, până la 5 ani inclusiv, până
la 15 ani inclusiv, ce depăşeşte 15 ani sau care prevede detenţiune pe viaţă.
Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală determină
pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 2 ani.
Din interpretarea logică a textului legii, rezultă că la categoria dată se
referă infracţiunile intenţionate sau săvârşite din imprudenţă, pentru care
legea penală prevede, în calitate de pedeapsă maximă, pedeapsa închisorii
pe un termen de până la 2 ani inclusiv sau orice pedeapsă mai blândă, cum
ar fi amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita
o anumită activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului
de calificare şi a distincţiilor de stat, munca neremunerată în folosul
comunităţii sau arestul. De exemplu, infracţiuni uşoare sc consideră
ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii (art. 155 C.P.), vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale
sau a sănătăţii cauzată din imprudenţă (alin. 1 art. 157 C.P.), violarea de
domiciliu (alin. 1 art. 179 C.P.), eschivarea de la acordarea ajutorului mate­
rial părinţilor sau soţului (art. 203 C.P.), distrugerea sau deteriorarea inten­
ţionată a monumentelor de istorie şi cultură (art. 221 C.P.) etc. Se consideră
94 Partea generală

uşoare, de asemenea, infracţiunile săvârşite de persoanele juridice care des­


făşoară activitate de întreprinzător, deoarece ele nu pot fi pedepsite cu închi­
soarea, deşi, poate, ar fi trebuit de legiferat o clasificare separată a acestora.
Observăm că se consideră infracţiuni uşoare faptele care pot fi sancţio­
nate, conform legii, cu pedeapsa maximă a închisorii pe un termen de până
la 2 ani inclusiv şi nu cele care, de fapt, au fost pedepsite astfel. De exemplu,
dacă un vinovat a fost pedepsit pentru furt cu închisoare pe un termen de 2
ani, aceasta nu înseamnă că el a săvârşit o infracţiune uşoară, deoarece alin.
1 art. 186 C.P, prevede pedeapsa închisorii pe un termen de până la trei ani,
iar potrivit alin. 3 art, 16 C.P., această faptă e considerată infracţiune mai
puţin gravă. Astfel de reguli simt valabile şi pentru celelalte categorii de
infracţiuni.
Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penala
prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
La această categorie de infracţiuni se referă faptele intenţionate sau
săvârşite din imprudenţă care au cauzat sau au creat posibilitatea cauzării
unor daune considerabile sau în proporţii mari, cu condiţia că pentru ele se
prevede pedeapsa maxima cu închisoare pe un termen de până la 5 ani
inclusiv. De exemplu, infracţiuni mai puţin grave se consideră lipsirea de
viaţă din imprudenţă (art. 149 C.P.), încălcarea cerinţelor securităţii ecologice
care a provocat urmări grave (art. 223 C.P.), poluarea aerului care a cauzat
daune în proporţii considerabile mediului (art. 230 C.P.), îndeletnicirea
ilegală cu pescuitul, vânatul sau cu alte exploatări ale apelor, dacă aceasta a
cauzat daune în proporţii mari (art. 234 C.P.) etc.
Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede
pedeapsa maxima cu închisoare pe un termen de până la 15 ani inclusiv.
Şi ia infracţiunile grave se referă faptele intenţionate sau săvârşite din
imprudenţă ca şi la infracţiunile uşoare sau mai puţin grave, dar pentru care
legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până
la 15 ani. De exemplu, infracţiuni grave se consideră tâlhăria care se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani (alin. 1 art. 188 C.P.), scoaterea
ilegală a copiilor din ţară, care se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani
(art. 207 C.P.), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a
titlurilor de valoare false, care se pedepsesc cu închisoare dc la 7 la 15 ani
(alin. 1 art. 236 C.P.) etc.
La a patra categorie sunt atribuite infracţiunile deosebit de grave, adică
Drept penal 95

infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa


maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte. 15 ani. După cum se vede
din textul legii, infracţiuni deosebit de grave, în primul rând, pot fi numai
cele săvârşite intenţionat, iar în al doilea rând, cele pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani
şi până la 25 ani inclusiv. Aceste infracţiuni atentează la_cele.maiimportante
valori sociale - viaţa şi sănătatea persoanei, patrimoniul, securitatea publică
şi securitatea de stat. De exemplu, infracţiuni deosebit de grave se consideră
ecocidul (art. 136 C.P.), însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari (art.
195 C.P.), deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene
sau navale (alin. 3 art. 275 C.P.), luarea de ostatici (alin. 3 art. 280 C.P.),
rebeliunea armată (art. 340 C.P.), dezertarea (alin. 4 art. 371 C.P.) etc.
Infracţiuni excepţional de grave sc consideră infracţiunile săvârşite
cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă. Codul
penal în vigoare prevede 23 de infracţiuni care pot fî pedepsite cu
detenţiune pe viaţă, descrise în următoarele articole: 135, 137, 139; 143,
145, 165, 171, 172, 206,278,283, 337,339, 342,343,350,365,385,386,
387, 389, 390, 391.
în funcţie dc alineatele articolului Părţii speciale a Codului penal în care
este descrisă fapta prejudiciabila, aceeaşi infracţiune este inclusă în diferite
categorii din cele 5 menţionate în art. 16 C.P. De exemplu, violul, incriminat
în art. 171 C.P., constituie o infracţiune gravă conform sancţiunilor alinea­
telor 1 şi 2, şi o infracţiune excepţional de gravă potrivit a lin. 3 art. 171 C.P,
Clasificarea infracţiunilor, în funcţie de caracterul şi gradul lor prejudi-
ciabil, are o importanţă atât teoretică, cât şi practică. Atribuirea infracţiunii
la una dintre categoriile indicate în art. 16 C.P., poate avea aşa consecinţe
juridice ca incriminarea actelor de pregătire a infracţiunilor (art. 26 C.P.),
stabilirea stării de recidivă (art. 34 C.P.), liberarea de răspundere penală
(art. 54 - 60 C.P.), determinarea categoriilor penitenciarelor în care se execută
pedeapsa cu închisoare (art. 72 C.P.), posibilitatea aplicării pedepsei mai
blânde decât cea prevăzută de lege (art. 79 C.P.), stabilirea pedepsei defini­
tive în cazul unui concurs de infracţiuni (art. 84 C.P.), condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 90 C.P.), liberarea con­
diţionată de pedeapsă înainte de termen (art. 91 C.P.), liberarea dc pedeapsa
penală (art. 92 - 97 C.P.), posibilitatea recunoaşterii împăcării părţilor (art.
109 C.P.), stingerea antecedentelor penale (art. 111 C.P.), posibilitatea rea­
96 Partea generală

bilitării judecătoreşti (art. 112 C.P.), incriminarea favorizării unei infracţiuni


(art. 323 C.R), gravitatea răspunderii penale pentm denunţarea calomnioasă
(art. 311 C.P.), gravitatea răspunderii penale pentru declaraţia mincinoasă,
concluzia falsă sau traducerea incorectă (art. 312 C.P.).

§ 4. Infracţiunea şi infracţionalitatea
Cunoaşterea esenţei infracţionalităţii cere dezvăluirea legăturilor necesare
a acestui fenomen cu societatea în întregime, relevarea cauzelor care deter­
mină apariţia şi reproducerea ei, studierea contradicţiilor care stimulează
avansarea acestuia.
Potrivit D.E.X.-lui, infracţionalitatea constituie totalitatea infracţiunilor
săvârşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă de timp. însă, deseori,
acest fenomen este numit incorect: criminalitate, termen pe care D.E.X.-ul
îl determină ca pe o totalitate de omoruri săvârşite.7 Deci criminalitatea
este doar numai o parte a infracţionalităţii.
în literatura criminologică sunt înaintate trei puncte de vedere în definirea
noţiunii infracţionalităţii, care convenţional pot fi numite: noţiuni cantitative,
calitative şi cantitativ-calitative.
Adepţii primei opinii determină noţiunea infracţionalităţii ca pe o
totalitate de infracţiuni săvârşite într-o anumită ţară sau regiune într-o anu­
mită perioadă de timp.8
Reprezentanţii concepţiei calitative afirmă că în determinarea noţiunii
infracţionalităţii, ca un fenomen social, trebuie să-şi găsească expresia ceea
cc este comun şi esenţial pentru fiecare infracţiune. Corespunzător, infrac-
ţionalitatea este determinată ca o conduită socială specifică care încalcă
dispoziţiile normelor juridico-pcnale, în felul acesta încălcându-se funcţio­
narea normală a societăţii ca sistem social. Infracţionalitatea există în fiecare
infracţiune. în afara acestora nu există nici infracţionalitatea.9

1 Dicţionarul explicativai limbii române. Bucureşti, 1998, p. 240, 490.


8 H. Ф. Кузнецова. Преступление и преступность. МГУ, р. 7; Криминология и
профилактика преступлений, Москва, 1989, р. 41.
9 Л. И. Спиридонов. Согрюлогия преступления. Москва, 1978; А. Б. Сахаров.
Некоторые принципиальные вопросы советской криминологии // Криминология
и уголовная политика. Москва, 1985, р, 27.
Drept penal 97

Conform opiniei cantitativ-calitative10, pe care o susţinem, putem conchi­


de că infracţionalitatea constituie un fenomen social negativ, care se ma­
nifestă printr-o conduită prejudiciabilă a unor membri ai societăţii, prin
care se încalcă interdicţiile stabilite de normele juridico-penale, şi care
se realizează prin totalitatea infracţiunilor şi persoanelor care le comit
într-o anumită perioada de timp şi într-o anumită ţară sau regiune.
Analiza crîminologică atât a infracţionalităţii, cât şi a fiecărei infracţiuni
în parte, se caracterizează prin starea, structura şi dinamica lor, prin studierea
cauzelor şi condiţiilor care înlesnesc săvârşirea acestora, precum şi a
măsurilor dc prevenire a acestor fenomene.
Starea infracţionalităţii presupune cantitatea în mărimea şi coeficienţii
ei absolute (indicele infracţionalităţii), caracteristica gravităţii ci care e
determinată dc numărul infracţiunilor săvârşite în această ţară pe un anumit
teritoriu al ei într-o anumită perioadă de timp.
S tru ctura reprezintă caracteristica cantitativ-calitalivă a gravităţii
infracţionalităţii. Tndicii structurii infracţionalităţii sunt: 1) corelaţia
infracţiunilor uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional
de grave; 2) corelaţia categoriilor dc infracţiuni potrivit sistemului lor în
Partea specială a Codului penal; 3) greutatea specifică acelor mai răspândite
infracţiuni; 4) gradul prejudiciabil al infracţiunilor, determinat după
sancţionarea infracţiunilor; 5) infracţionalitatea minorilor; 6) recidiva
infracţiunilor; 7) infracţionalitatea profesională; 8) infracţionalitatea
organizată; 9) geografia infracţiunilor etc.
Dinamica infracţionalităţii arată evoluţia ei în direcţia creşterii sau
reducerii acesteia într-o anumită perioadă de timp cercetată.
Cauze ale infracţionalităţii se numesc fenomenele sociale care provoacă
infracţionalitatea în anumite condiţii concrete.
Condiţiile infracţionalităţii reprezintă faptele realităţii sociale, care
contribuie, înlesnesc sau creează posibilitatea realizării cauzelor
infracţionalităţii.
Profilaxia infracţionalităţii presupune un şir de măsuri în vederea

10H. А. Стручков. Введение в криминологию. Ленинград, 1977; Валериу Бужор. О


сущности преступности. Кишинэу, 1998, р. 9, 30.
98 Partea generală

contracarării ei, îndreptate spre înlăturarea atât a cauzelor, cât şi condiţiilor


care au contribuit la săvârşirea infracţiunilor.
Conduita prejudiciabilă care formează infracţionalitatea este studiată în
Partea specială a dreptului penal, iar starea, structura, dinamica, cauzele şi
condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunilor sunt obiectele dc
studiu ale criminologiei, eticii, psihologiei, sociologici etc.
Conform art. 216 C.P.P. (stabilirea cauzelor şi condiţiilor care au contri­
buit la săvârşirea infracţiunii), în cursul urmăririi penale şi judecării cauzei,
organul de urmărire penală are obligaţia de a stabili cauzele şi condiţiile
care au contribuit la săvârşirea infracţiunii. Dacă organul de urmărire penală
a constatat existenţa unor cauze şi condiţii care au contribuit la săvârşirea
infracţiunii, acesta este obligat să sesizeze organul respectiv sau persoana
cu funcţie de răspundere cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea
acestor cauze şi condiţii. în termen de cel mult o lună, pe baza sesizării, se
vor lua măsurile necesare şi rezultatele se vor comunica procurorului care
conduce urmărirea penală în cauza dată şi organului care a trimis sesizarea
(art. 217 C.P.P.).
în majoritatea hotărârilor sale cu privire la practica judiciară în procesele
penale, Plenul Curţii Supreme de Justiţie atenţionează organele de urmărire
penală şi instanţele de judecată despre stabilirea cauzelor şi condiţiilor care
au contribuit la săvârşirea infracţiunii. De exemplu, potrivit p. 9 al Hotărârii
Plenului Cu privire ia practicajudiciară în cauzele penale despre pricinuirea
vătămării, intenţionate a integrităţii corporale din 30 octombrie 1978, cu
modificările din 16 septembrie 2002, examinând cauzele din această
categorie, instanţele judecătoreşti urmează să depisteze şi să cerceteze
cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii şi, prin decizii
interlocutorii, să atenţioneze conducerea instituţiilor respective şi a organelor
obşteşti despre întreprinderea măsurilor necesare pentru lichidarea lor.11

§ 5. Infracţiunea şi aite fapte ilicite


Infracţiunea nu este unica formă a conduitei oamenilor care încalcă
interdicţiile juridice. în dependenţă de faptul căror ramuri ale dreptului
aparţin şi care sunt metodele de reglementare sau ocrotire a valorilor sociale,

11 Culegere âe Hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 315.


Drept penal 99

faptele ilicite pot fi infracţiuni, contravenţii adm inistrative, delicte


juridico-civile sau familiale, abateri disciplinare ori materiale în relaţiile
de muncă sau de serviciu etc.
Toate faptele ilicite (noţiune de gen), inclusiv infracţiunea, posedă
trăsături comune: gravitate prejudiciabilă, caracter ilegal, sunt săvârşite cu
vinovăţie şi pasibile de răspundere juridică (penală, administrativă, civilă,
disciplinară sau materială).
In literatura juridică a fost expusă opinia, ncacceptată de majoritatea
savanţilor, conform căreia gravitatea prejudiciabilă este o trăsătură doar a
in fracţiunii, nu şi a altor fapte ilicite. însă, în cel mai simplu exemplu -
dauna materială produsă proprietăţii patronului prin neglijenţa faţă de în­
datoririle de serviciu, de muncă - ar fi imposibil de spus că această faptă
ilicită nu este prejudiciabilă.
Delimitarea infracţiunii dc alte fapte ilicite se efectuează după urmă­
toarele criterii: a) caracterul şi gradul prejudiciabil; b) obiectul atentării;
c) caracterul şi felul ilegalităţii.
După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile, întotdeauna, se
deosebesc printr-o daună, vătămare sau altă urmare prejudiciabilă sporită
decât alte fapte ilicite, care de-asemcnca posedă o anumită măsură de gravi­
tate prejudiciabilă. Pe lângă toate celelalte condiţii egale, infracţiunea,
întotdeauna, cauzează un prejudiciu mai mare, vinovăţia făptuitorului este
mai periculoasă, motivarea este mai josnică, iar acţiunea sau inacţiunea
ilegală suni mai obraznice. Determinând urmările prejudiciabile ale infrac-
|iiiiiilor, legiuitorul utilizează diferite noţiuni şi termeni. Referitor la urmările
alcnlalelor contra vieţii şi sănătăţii sc utilizează termenii vătămare, deces,
iar la urmările materiale - daune dc un anumit grad. în cazurile în care
prejudiciul are un caracter complicat, legiuitorul utilizează termenul urmări
prave. Nici înlr-o altă ramură a dreptului nu se utilizează astfel de expresii.
Tocmai în funcţie de prezenţa prejudiciului sporit depinde, în multe cazuri,
recunoaşterea unei fapte ilicite ca infracţiune. Dacă acest prejudiciu este
neînsemnat, atragerea la răspunderea penală se exclude.
Potrivit art. 126 C.P., expresia juridică a caracterului şi gradului prejudi­
ciabil al infracţiunilor sc manifestă prin cauzarea daunelor în proporţii esen­
ţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari, a căror valoare este determi­
nată în textul acestui articol. Nici o altă faptă ilicită nu poate cauza astfel dc
prejudicii. Din contra, conform alin. 2 art. 14 C.P., nu constituie infracţiune
100 Partea generală

acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte pre­
văzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul
prejudicialii! al unei infracţiuni.
Din textul alin. 2 art. 14 C.P. rezulta că, pentru existenţa unei fapte ce nu
constituie o infracţiune, adică eventual a unei alte fapte ilicite, sunt necesare
două condiţii: a) fapta comisă să producă o atingere minimă, neînsemnată,
mică a valorilor sociale ocrotite de legea penală; b) fapta săvârşită nu prezintă
gradul prejudiciabil al unei infracţiuni, adică fapta nu produce şi nici nu
creează primejdia cauzării unor daune esenţiale, considerabile, mari sau
deosebit de mari determinate de legea penală.
Din acest text mai rezultă că, dacă lipseşte un semn sau altul, prevăzut
de legea penală în fapta comisă, atunci această faptă nici formal nu este
prevăzută de Partea specială a Codului penal şi, deci, nu apare chestiunea
aplicării prevederilor alin. 2 art. 14 C.P. Această faptă, eventual, poate
constitui o altă faptă ilicită. Dc exemplu, eliberarea din negligenţă a unei
mărfi sau a urau serviciu comunal în proporţie mai mică decât era prevăzut,
nici formal nu poate fi considerată infracţiune, deoarece art. 255 C.P. prevede
răspunderea penală numai pentru înşelarea intenţionată a clienţilor.
Alt criteriu de delimitare a infracţiunii dc alte fapte ilicite este obiectul
atentării, Ţinând cont de valoarea deosebită a unor relaţii sociale, cum ar
ti viaţa oamenilor, orânduirea statală etc., d e pot fi reglementate doar de
legea penală. Enumerarea exemplifîcativă a valorilor sociale ocrotite de
legea penală este determinata de alin. 1 art. 2 C.P.: persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constitu­
ţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii
Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.
Sistemul Părţii speciale a Codului penal completează exhaustiv această enu­
merare, deoarece el este orânduit în funcţie dc obiectele de atentare a in­
fracţiunilor descrise.
Lista obiectelor de atentare a faptelor ilicite civile, administrative, fami­
liale, disciplinare, materiale este cu mult mai largă.
în cazul în care obiectul dc atentare este reglementat numai de legea
penală sau, din contra, doar de normele juridice ale altor ramuri de drept,
delimitarea infracţiunii de alte fapte ilicite se poate uşor efectua numai în
funcţie de acest obiect de atentare. Dacă, însă, obiectul de atentare a unei
infracţiuni coincide cu obiectul de atentare a altor fapte ilicite, delimitarea
Drept penal 101

acestora trebuie efectuată şi potrivit caracterului şi gradului prejudiciabil


ale faptei comise, analizate mai sus.
Cel mai clar criteriu de delimitare a infracţiunii de alte fapte ilicite este
caracterul şi felul ilegalităţii. Infracţiunea întotdeauna este în contradicţie
cu legea penală. Alte fapte ilicite încalcă normele juridice ale altor ramuri
de drept care pot fi stabilite nu numai de lege, ci şi de alte acte normative
(diferite reguli, regulamente, statute, instrucţiuni, hotărâri, ordine etc.).
Comiterea faptei neprevăzute de legea penală nu poate fi considerată
infracţiune, chiar în cazul lacunei legii. Prin urmare, în aceste cazuri poate
fi vorba numai despre o faptă ilicită. Numai din momentul criminalizării
unei fapte, adică din momentul prevederii ei în legea penală, fapta se consi­
deră infracţiune, iar statul arc posibilitatea de a lupta cu ea prin mijloace
juridico-penale.
în sfârşit, infracţiunea se distinge de alte fapte ilicite şi după consecinţele
sale juridice. Numai infracţiunea atrage după sine antecedente penale, care
generează consecinţe dc drept nefavorable pentru condamnat până la mo­
mentul stingerii antecedentelor penale sau reabilitării şi care sunt cu mult
mai aspre decât urmările juridice ale altor fapte ilicite.

§ 6. Infracţiunea şi imoralitatea
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, p. 476, prin faptă
imorală (din IV. immoral) sc înţelege fapta care contravine moralei, caic
încalcă principiile ci, care nu are nici un principiu moral.
inlr-o sooiolalc democratică întotdeauna infracţiunile, precum şi alte fapte
ilicite, sc consideră concomitent şi fapte imorale. în literatura de specialitate
a fost expusă chiar opinia că în noţiunea de infracţiune, pe lângă cele patru
trăsături esenţiale analizate mai sus, trebuie introdus şi semnul imoralităţii.
Aceşti autori pornesc de la premisa că orice infracţiune este, în acelaşi timp,
nu doar o acţiune ilegală, ci şi imorală, faptă condamnabilă din punct de
vedere moral de către cetăţeni. Această viziune nu a fost susţinută de doctrina
penală, deoarece s-a mai propus recunoaşterea unei noi faze a activităţii
infracţionale, pe lângă cele trei unanim recunoscute (actele de pregătire,
tentativa de infracţiune şi infracţiunea consumată) - faza descoperirii in­
tenţiei, destăinuirii ei. Deşi un şir de idei, concepţii pot fi condamnate din
punct de vedere moral, ele nu pot fi condamnate penal şi nici chiar ca fapte
102 Partea generală

ilicite, deoarece, oricât de imorale ar fi, ele nu pot fi considerate ilegale


până când nu vor fi exteriorizate înlr-o acţiune sau inacţiune prevăzute di­
rect de o normă juridică. De aici rezultă că, pe lângă existenţa unităţii nor­
melor juridico-penalc şi cele morale, aria de activitate a normelor morale
este cu mult mai largă.
Intre normele juridico-penalc şi normele morale există o legătura strânsă
şi o acţiune organică reciprocă. într-o societate democratică, legiuitorul,
conducându-sc de principiile morale şi nivelul dc etică al societăţii, determină
cercul faptelor infracţionale. La rândul sau, normele juridico-penale exercită
o influenţă inversă asupra normelor morale, demonstrând care fapte sunt
recunoscute de stat ca cele mai imorale.
într-o societate democratică, între normele morale şi normele juridico-
penale, de cele mai multe ori, există o corespundere directă. De exemplu,
normele morale despre intoleranţa faţă dc încălcarea ordinii legale sunt în
armonic cu normele de răspundere penală pentru favorizarea infracţiunilor,
dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost ob­
ţinute pe cale criminală, lăsarea în primejdie, neacordarea ajutorului unui
bolnav, pângărirca edificiilor sau a altor încăperi, precum şi nimicirea bu­
nurilor în transportul public sau în alte locuri publice etc.
Delimitarea infracţiunii de o faptă imorală, care nu constituie o infracţi­
une, se poate efectua după aceleaşi trei criterii, analizate în paragraful ante­
rior - caracterul şi gradul prcjudiciabil, obiectul de atentare şi caracterul
ilegalităţii. Obiectul normelor morale îl constituie toate sferele activităţii
oamenilor. Ele reglementează atât conduita, cât şi opiniile oamenilor. Dreptul
penal are ca obiect de reglementare un cerc mai îngust de relaţii sociale şi
anume - conduita exterioară a oamenilor.
Drept penal 103

DEFINIŢII ŞI DISPOZIŢII SISTEMATIZATE

Noţiunea şi trăsăturile infracţiunii


104 Partea generală

Clasificarea infracţiunilor
Drept penal 105

Infracţionalitatea
106 Partea generală

Fapte ilicite

Criteriile delimitării infracţiunii


de alte fapte ilicite şi de faptele imorale
Drept penal 107

PENTRU MEDITAŢIE:
1. Care este noţiunea infracţiunii?
2. Prin ce se deosebeşte noţiunea materială de cea formală a infracţiunii?
3. Care sunt trăsăturile esenţiale ale infracţiunii?
4. Ce înţelegem prin caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii,
prin ce se deosebesc aceste noţiuni şi care este importanţa lor?
5. De ce unii autori nu recunosc vinovăţia şi pasibilitatca de pedeapsă ca
trăsături ale infracţiunii?
6. Ce categorii de infracţiuni determină legea penală?
7. Ce înţelegem prin infracţionalitate?
8. Care sunt indicii infracţionalităţii?
9. Prin ce se deosebeşte noţiunea infracţionalităţii de cea a criminalităţii?
10. Care este corelaţia dintre infracţiune şi alte fapte ilicite?
11. Care este corelaţia dintre infracţiune şi faptele imorale?
12. Enumeraţi şi descrieţi criteriile de delimitare a infracţiunilor de alte
fapte ilicite şi de faptele imorale?

BIBLIOGRAFIE:
1. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău:
Ştiinţa, 1994.
2. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Sub redacţia lui A.
Barbăneagra. Chişinău, 2003.
3. Costică Buiai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti:
ALL, 2000.
4. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Под ред.
Б. В. Здравом ыслова. Москва, 1996.
5. Комментарий к Уголовному кодексу РФ с постатейными матери­
алами и судебной практикой. Под ред. С. И. Никулина. Москва, 2001.
6. М. И. Ковалев. Понятие преступления в советском уголовном
праве. Свердловск, 1987.
7. Н. Ф. Кузнецова. Преступление и преступность. МГУ, 1969.
8. Ю. А. Красиков, А. М. Алакаев. Понятие преступления. Общая
часть. Курс лекций. Москва, 1996.
9. Ю. И. Ляпунов. Общественная опасность деяния как универсаль­
ная категория советского уголовного права. Москва, 1989.
10. А. А. Пионтковскнй. Учение о преступлении по советскому
уголовному праву. Москва, 1961.
11. В. С. Прохоров. Преступление и ответственность. Ленинград, 1984.
12. Валерий Бужор. О сущности преступности. Кишинэу, 1998.
108 Partea generală

Partea а II-a. O biectul infracţiunii

§ 1. Noţiunea obiectului infracţiunii


După cum am menţionat anterior, infracţiunea, ca un fenomen care există
sau poate exista obiectiv în realitatea obiectivă, este formată din patru ele­
mente unitare indisolubile: 1) obiectul infracţiunii (asupra căruia se aten­
tează); 2) latura obiectivă (prin ce se exprimă obiectiv atentarea); 3) latura
subiectivă (cum îşi manifestă infractorul atitudinea psihică faţa de fapta să­
vârşită şi de consecinţele ci); 4) subiectul infracţiunii (cine atentează). Această
structurare este convenţională şi poartă un caracter pur teoretic, având o marc
importanţă pentru dezvăluirea, clarificarea, studierea mai profundă a esenţei
infracţiunii. Elementele infracţiunii sunt descrise în normele juridico-penale
printr-o totalitate a patru grupe de semne ce Ic caracterizează şi caic califică
o faptă ca infracţiune. Potrivit art. 52 C.P., totalitatea acestor semne formează
componenţa de infracţiune, care, deci, nu e constituită din patru demente, ci
din patru grupe de semne cecâra eterizează elementele infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este un element obligatoriu, inerent flecarei infrac­
ţiuni, deoarece nu pot exista infracţiuni fără obiect de atentare. Obiectul
infracţiunii întotdeauna, este tradiţional determinat de doctrina penală a mai
multor ţări ca ceva la ce atentează subiectul infracţiunii, ccca ce i se cauzează
sau i se poate cauza o anumită daună. în acelaşi timp, există o părere unică
în privinţa faptului că infracţiunea atentează la relaţiile sociale exterioare
ci, care formează obiectul acesteia.
Iniţial, mulţi savanţi ruşi susţineau cum, că obiectul infracţiunii este
norma juridică prevăzută nu de sine stătător, ci ca o relaţie juridică penală,1
sau o valoare juridică la care se îndreaptă atentatele infracţionale,*2clasificate
în trei categorii: atentatele la persoană, infracţiunile patrimoniale şi
infracţiunile sociale.
Dezvoltarea ulterioară a doctrinei despre obiectul infracţiunii şi-a găsit
' Н. С. Tarat щев. Русское уголовное право. Лекции. Т. I. Спб,, 1902, р. 484.
2 С. В. Познышев. Особенная часть русского уголовного права. Введение.
Москва, 1909.
Drept penal 109

reflectare în lucrările profesorului rus A, A. PiontcovcldP, care a propus ca


relaţiile sociale să fie considerate în calitate de obiect al infracţiunii.
Obiectul infracţiunii a fost analizat profund şi detaliat în tezele de doctor
habilitat ale savanţilor ruşi B. S. Nikiforov şi E. A. Frolov.* 4Ei au analizat com­
plex esenţa relaţiilor sociale, a căror conţinut este legătura reciprocă între oameni.
O sinteză a opiniilor despre obiectul infracţiunii a fost descrisă de V. Ia. Taţii.5
Paralel cu aceasta, în literatura de specialitate a fost expusă opinia precum
că obiect al infracţiunii pot fi numai unele elemente ale relaţiilor sociale,
cum ar fi subiectul lor6sau bunurile materiale, ca formă materială a existenţei
relaţiilor sociale78*etc., prin intermediul cărora sunt vătămate sau puse în
pericol relaţiile sociale constituite în jurul acestora.
Potrivit doctrinei juridice române, obiectul infracţiunii poate fi definit
ca valoarea socială şi relaţiile sociale formate în junii şi datorită acestei
valori, distingând două categorii de obiect, obiect juridic, adică valorile şi
relaţiile sociale ameninţate sau vătămate efectiv şi obiect m aterial al
infracţiunii, prin care se înţelege entitatea materială (un obiect sau un lucru
oarecare, un animal, corpul persoanei) prin intermediul cărora sunt ame­
ninţate sau vătămate relaţiile sociale formate înjurai acestora.11
Relaţiile sociale la care atentează infracţiunea au o structură interioară
complicată. Manifcstându-se în acţiunile oamenilor unul faţă de altul sau
faţă de societate în ansamblu, relaţiile sociale, deseori, posedă unele entităţi
materiale ale existenţei lor (premise, condiţii). De exemplu, premisa necesară
existenţei relaţiilor de proprietate sunt bunurile materiale, banii; cea necesară

•' Л. Л, Пноитковский, В. Д. Мсньшагин, Курс советского уголовного права. Москва,


]955; А. А. Пноитковскнй. Учение о преступлении по советскому уголовному праву.
Москва, 1961 и др.
4 Б,С. Никифоров. Объект преступления по советскому уголовному праву.
Автореферат диссертации. Москва. 1957; Е. А. Фролов. Объект уголовной
правовой охраны и его роль в организации борьбы с посягательствами на
социалистическую собственность. Автореферат' диссертации. Свердловск, 1971.
5 В. Я. Тапий. Объект и предмет преступления в советском уголовном праве.
Харьков, 1988.
■Н. И Коржаиский. Объект и предметуголовно-правовой охраны. Москва, 19S0, р. 248^-^, -
7 М. М. Исаев. Имущественные преступления. Москва, 1938, р. 42.
8Vintilă Dongoroz şi alţii. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială.
Vot. III. Bucureşti, 1971, p. 7; Costicâ Bulai. Op. cit., p. 195.
110 Partea generală

relaţiilor sociale ce apără viaţa persoanei - corpul ei fizic, ca o totalitate de


funcţii şi procese organice ce asigură viaţa etc. Bunurile materiale, banii,
documentele, victimele servesc drept entităţi materiale ale altor relaţii
sociale. Aceste valori, ca elemente materiale ale relaţiilor sociale, constituie
obiectul material al infracţiunii. în jurul relaţiilor sociale “reale”, care n-au
nevoie de o reglementare juridică completă, în cazul reglementării lor juri­
dice, se formează o “aparenţă juridică”, adică se instituie relaţii juridice
care asigură o conduită anumită a participanţilor la relaţiile sociale, precum
şi apărarea acestor relaţii. De exemplu, relaţiile reale patrimoniale devin
relaţii juridice de proprietate.
Susţinem fără rezerve opinia academicianului rus V. Kudreavţev că
obiectul iufracţiunii cuprinde: 1) relaţiile sociale reale între oameni; 2) forma
lor juridică, care reglementează conduita subiecţilor şi asigură ocrotirea
lor; 3) premisele, condiţiile, formele (entităţile) materiale ale existenţei rela­
ţii lor sociale.9 De exemplu, obiectul omorului îl constituie relaţiile sociale
ale căror formare şi dezvoltare depind de desfăşurarea normală a yicţii
omului. Forma juridică o alcătuiesc relaţiile juridice ce asigură inviolabili­
tatea persoanei, iar obiectul material al omorului este corpul fizic al persoa­
nei, ca o totalitate de procese şi funcţii organice ce menţin individul în viaţă.
în dispoziţiile articolelor Codului penal, adeseori, este descris numai un
element din cele enumerate. De exemplu, art. 186 C.P. indică obiectul ma­
terial al furtului - bunurile altei persoane, în denumirea capitolului VI al
Părţii speciale se indică relaţiile sociale reale - relaţiile patrimoniale, dis­
poziţia art. 352 C.P. indică relaţiile juridice ce ocrotesc ordinea de real izare
de către cetăţeni a drepturilor lo r- exercitarea unui drept legitim sau presupus
în mod arbitrar prin încălcarea ordinii stabilite etc. Numai determinarea
structurii obiectului infracţiunii în întregime în baza doar a unor elemente
ale sale indicate în legea penală, ne permite să efectuăm corect calificarea
faptelor infracţionale. Credem că anume această tehnică legislativă, utilizata
de legea penală, a dat posibilitate unor autori să definească obiectul infrac­
ţiunii ca „valoare socială”, „valoare juridică”, “bunuri materiale”, “subiect
al relaţiilor sociale”, “relaţii patrimoniale”, “drept de proprietate” etc., la
care se adaugă, de obicei, că prin intermediu] acestora se ameninţă sau se
produce vătămarea efectivă a relaţiilor sociale legale de ele.

B. H. KyflpflBuci). Ooiifcm meopim K«a/nufiMcaiimi npecmyiuienuu. Mockbb. 1972,p. 151.


Drept penal

în ultimul timp, însă, au fost expuse îndoieli în privinţa faptului că obiectul


infracţiunii întotdeauna îl constituie relaţiile sociale.101A. V. Naumov
subliniază, fără a aduce careva argumente clare, că în multe cazuri doctrina
obiectului infracţiunii ca o relaţie socială nu acţionează.11în felul acesta, se
pune la îndoială una dintre cele mai incontestabile şi unanim recunoscute
teze a doctrinei penale. în fond, aceşti autori reactualizează denumirea
obiectului infracţiunii, lansată de savanţii ruşi la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, de “valoare juridică”, dar înţeleasă altfel, nu ca un raport juridic, cum a
fost ea propusă iniţial. Această valoare juridică nu poate fi considerată şi o
valoare materială, deoarece entitatea materială, de obicei, nu suferă schimbări
în urma atentării infracţionale. Ce înseamnă, totuşi această noţiune? De
fapt, înşişi autorii afirmă că încercarea lor de a nu recunoaşte că obiectul
infracţiunii îl constituie relaţiile sociale, deocamdată nu a căpătat forma
unei noi teorii a obiectului infracţiunii.
Bazându-nc pe ideea că obiectului infracţiunii îi este întotdeauna adusă
o dauna efectivă, putem conchide că obiect al infracţiunii pot fi numai rela­
ţiile sociale vătămate sau periclitate de faptele infracţionale sau valorile
sociale, numite şi valori juridice, înţelese anume ca relaţii sociale. Este
incorect să considerăm obiect al infracţiunii o valoare socială înţeleasă numai
ca o entitate materială prin intermediul căreia se produce daună şi relaţiilor
sociale. în majoritatea absolută a cazurilor, entitatea materială (un bun ma­
terial, bani, documente etc.) nu suferă daune în urma comiterii infracţiunilor.
De exemplu, persoana care fură se foloseşte de cele sustrase conform des­
tinaţiei lor. Aceasta înseamnă că obiectul infracţiunii îl formează, vorbind
la general, însăşi societatea concepută ca ansamblu al relaţiilor sociale.
Infracţiunea, ca act de conduită individuală, nu poate fi îndreptată, însă,
împotriva tuturor relaţiilor sociale. Nici nu e nevoie, deoarece în societate
funcţionează şi alte legi: normele de drept administrativ, civil, de muncă,
familial, financiar ele. Legea penală ocroteşte cele ntai importante relaţii
sociale şi doar în cazurile când funcţia de ocrotire nu este asigurată pe deplin
de către normele altor ramuri de drept.
Relaţiile sociale reglementate de normele juridico-pcnale capătă carac-

10 Уголовное право России. Том 1, Общая часть. Под ред. А. Н. Игнатова и Ю. А.


Красикова. Москва: НОРМА, р, 97.
11А. В. Наумов. Уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Москва, 1996. р. 147.
112 Partea generală

temi unor raporturi numite juridico-penale, Raportul juridico-penal este o


relaţie socială reglementata de norma juridico-pcnalăîn cadrul căreia parti­
cipanţii apar ca titulari de drepturi şi de obl igaţiuni reciproce prin exercitarea
cărora se realizează scopul normei juridice penale. Rezultă, deci, că, dacă
orice raport juridico-penal este, în acelaşi timp, şi o relaţie socială, nu orice
relaţie socială constituie un raport juridico-penal.
Orice raport juridico-penal cuprinde, în structura sa, trei clemente:
1) Subiectele raportului juridic, adică participanţii la el, care pot fi
oamenii, ca persoane fizice sau juridice, ori statul, reprezentat prin organele
sale. în urma săvârşirii unei infracţiuni, participanţi la raportul juridic pot
deveni subiecţi ai infracţiunii sau victime ale ei, ori, cum opinează doctrina
juridică română, subiecţi activi şi subiecţi pasivi.
2) Conţinutul raportului juridic, care este format din drepturile şi obli­
gaţiunile corelative ce revin subiectelor participante, astfel încât fiecărui
drept îi corespunde o obligaţie şi viceversa. în cadrul infracţiunii se încalcă
drepturile unei părţi a raportului juridic. Deci, dauna cauzată obiectului
infracţiunii se manifestă prin încălcarea drepturilor participanţilor la rapor­
turile juridice. De exemplu, proprietarul a fost lipsit de dreptul său legitim
de a poseda o cantitate anumită de avere, alegătorul a fost lipsit de dreptul
său electoral, adică de a alege sau dc a fi ales, cetăţenii au fost lipsiţi de a
trăi într-un mediu ecologic pur etc.
3) Obiectul raportului juridic, adică lucrurile şi valorile în legătură cu
care între participanţii raportului juridic se stabilesc drepturi şi obligaţiuni
corelative.
Studiul obiectului infracţiunii are o deosebită importanţă atât teoretica,
cât şi practică. întâi de toate, el este criteriul iniţial al delimitării unei in­
fracţiuni de alta. In cazul în care obiectele a două infracţiuni coincid (de
exemplu, obiectele omorului intenţionat şi a lipsirii dc viaţă din imprudenţă,
a furtului şi jafului tară aplicarea violenţei, a vătămării intenţionate grave şi
medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii etc.), delimitarea acestora sc
efectuează şi în baza celorlalte elemente ale infracţiunii. In rândul al doilea,
obiectul infracţiunii reprezintă temeiul sistematizării infracţiunilor în Partea
specială a Codului penal în capitole. Codul penal în vigoare cunoaşte 18
grupe (categorii) de relaţii sociale ocrotite de legea penală.
Pentru a deosebi mai clar obiectul infracţiunii ca o relaţie socială de
formele materiale ale existenţei acestora, susţinem teza doctrinei juridice
Drept penal 113

române, potrivit căreia, acestea urmează a fi numite obiect juridic şi obiect


material, subiecte pe care le vom analiza în paragrafele ulterioare.

§ 2. Categoriile obiectului juridic al infracţiunii


Obiectul juridic al infracţiunii îi constituie relaţiile sociale,
reglementate de legea penală, vătămate sau ameninţate efectiv printr-
o faptă prejudiciabilă comisă.
în scopul analizei mai profunde a obiectului infracţiunii, doctrina penală
distinge, convenţional, noţiunea obiectului general, obiectului generic (dc
grup) şi a obiectului nemijlocit al infracţiunii. La baza acestei clasificări
este pus un anumit cerc de relaţii sociale omogene, cuprinse de un obiect
sau altul dc ocrotire penală.
Obiectul juridic generai al infracţiunii îl constituie tot ansamblul (sis­
temul) dc relaţii sociale, sau, conform alin. 1 art. 2 C.P., întreaga ordine de
drept a Republicii Moldova, ocrotită de legea penală.
Se consideră că noţiunea obiectului juridic general face posibilă atât de­
limitarea relaţiilor sociale ocrotite de legea penală faţă de relaţiile neapărate
de ea, cât şi detenninarea limitelor acţiunii legii penale. Valorile sociale proprii
nu constituie relaţii sociale apărate de legea penală. De exemplu, poate fi
obiect al infracţiunii atentarea la averea proprie sau e posibilă răspunderea
penală pentru sinucidere etc.? Bineînţeles că nu, deoarece nu e posibilă
formarea unor raporturi juridice între oameni şi lucruri sau numai între lucruri.
Relaţiile sociale pot apărea numai între oameni în legătura cu acestea.
Legea penala, utilizând metoda enumerării (vezi alin, 1 art. 2 C.R), a dat
noţiunea tuturor relaţiilor sociale ocrotite de ea, chiar şi a unor relaţii sociale
(dc exemplu, persoana, proprietatea etc.) reglementate şi de alte norme juri­
dice (administrative, civile, de muncă ctc.). însă, potrivit alin. 2 art. 14 C.P.,
dauna cauzată obiectului infracţiunii trebuie să fie în proporţii esenţiale ce
permite a delimita faptele infracţionale de alte fapte ilicite, adică se determină
limita acţiunii legii penale.
Noţiunea obiectului juridic general al infracţiunii, însă, nu permite a
distinge specificul unor grupuri de infracţiuni asemănătoare. Dc aceea, prin
concretizarea de mai jos, teoria dreptului penal indică obiectul juridic ge­
neric (de grup) şi obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii.
114 Partea generală

Obiectul juridic generic (de grup) se consideră numai acea parte a


obiectului juridic general care constituie un grup de relaţii sociale omogene,
dependente unele de altele. Determinarea obiectului juridic generic se poate
stabili din denumirea capitolelor Părţii speciale a Codului penal. La baza
sistematizării normelor penale în capitole, legiuitorul a pus unul sau mai
multe obiecte juridice generice ale infracţiunilor. Dc exemplu, la baza
construirii cap. al IV-lea (infracţiuni privind viaţa sexuala) sta un singur
obiect generic - relaţiile sociale referitoare la ocrotirea libertăţii şi
inviolabilităţii sexuale ale persoanei. în timp ce infracţiunile din capitolul
al Xlll-lea al Codului penal sunt unite potrivit câtorva obiecte juridice
generice: securitatea publică şi ordinea publică.
Această sistematizare are o importanţă deosebită pentru codificarea
normelor juridico-penale. Adoptând legea penală, legiuitorul amplasează
in fracţiunile în P artea specială a Codului penal într-o anum ită
consccutivitate, bazându-se pe obiectul ju rid ic generic. A ceastă
consecutivi late depinde de gradul importanţei relaţiilor sociale ocrotite. Spre
deosebire de Codul penal al R.M. din 1961, care determina importanţa
obiectelor juridice generice după triada “statul, persoana şi societatea”, Codul
penal al R.M. din 2002 determină această importanţă după formula
“omenirea, persoana, societatea şi statul”.
Cu ajutorul obiectului juridic generic se dezvăluie gradul comparativ al
valorilor sociale ocrotite de legea penală, inclusiv gradul necesităţii ocrotirii
lor pe cale juridico-penală; se determină caracteristica valorilor sociale ce
programează metodele posibile de pedepsire a conduitei ilegale; se stabilesc
metodele posibile ale atentărilor infracţionale etc.
Concretizarea obiectului juridic al infracţiunii se efectuează cu ajutorul
obiectului ei juridic nemijlocit.
Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii îl formează valoarea socială
concretă asupra căreia a atentat infractorul. Un grup de infracţiuni, conţinând
un obiect juridic comun, include, totuşi, infracţiuni cc atentează la diferite
obiecte, dar care reprezintă numai unele părţi ale obiectului juridic generic.
De exemplu, în capitolul al II-lea al Părţii speciale a Codului penal sunt
expuse infracţiunile ce atentează la persoană (un ansamblu de relaţii sociale)
ca la un obiect juridic generic, dar fiecare în parte atentează la un obiect
juridic nemijlocit de sine stătător, cum ar fi omorul - la viaţa persoanei,
provocarea vătămărilor integrităţii corporale - la sănătate. In cazul unor
Drept penal 115

infracţiuni, obiectul juridic generic şi cel nemijlocit pot coincide. De exem­


plu, în cazul vandalismului ordinea publică constituie atât obiectul juridic
generic, cât şi obiect ul juridic nemijlocit al atentării. Obiectul juridic nemij­
locit se consideră o parte a obiectului juridic general şi a celui generic sau,
după cum s-a menţionat, coincide cu acesta. De aceea, fiecare relaţie socială
ocrotită dc legea penală are semnele obiectului juridic general, apoi - sem­
nele obiectului juridic generic, şi - semnele obiectului juridic nemijlocit.
Obiectul juridic nemijlocit are o importanţă deosebită pentru sistemati­
zarea infracţiunilor unui capitol într-un subsistem. De exemplu, infracţiunile
economice pot fi sistematizate în funcţie de obiectul juridic nemijlocit în
următoarele grupe: infracţiuni economice cu caracter general; infracţiuni
economice în domeniul finanţelor; infracţiuni economice în comerţ; infrac­
ţiuni economice în construcţii. Infracţiunile contra autorităţii publice şi a
Mviirilăţii de stal au Ibst clasificate dc noi în 11 subgrupe, infracţiunile
militaie în 9 subgrupe ele.12
Indicarea obiectului juridic nemijlocit se conţine doar în unele articole
ale farţii speciale a Codului penal. De exemplu, în calitate dc obiect juridic
nemijlocit al trădării dc patrie, art. 337 C.P. indică: suveranitatea, inviola­
bilitatea teritorială sau securitatea de stat şi capacitatea de apărare a Repub­
licii Moldova.
în multe articole ale Părţii speciale a Codului penal, obiectul juridic
nemijlocit nu e indicat direct şi nu sc determină noţiunea lui, iar uneori sunt
descrise doar unele semne ale acestuia. în legătură cu acest fapt, profesoara
i usrt N, Kiizneţova a observai just că legiuitorul, ţinând cont de regulile tehnicii
legislnl ive şi de lăpliil că legea penală trebuie să fie cât mai laconică, iar după
volum, cât mai restrânsă, în dispoziţia normelor penale mai des descrie obiectul
juridic nemijlocit prin intermediul redării semnelor daunei prejudiciabile,
obiectelor materiale sau victimelor şi locul săvârşirii infracţiunii.13
liste necesar dc menţionat că, deseori, comiterea infracţiunii cauzează
daune diferitelor relaţii sociale, că practic, nu există infracţiuni care ar cauza
ilimite sau ar pune în pericol doar o singură relaţie socială, un singur interes

u A, IUmilim-. Manual de drept pencil. Partea speui ala, Chişinău, 2004.


"II, <I>, ICyiiiuucma. npecrnyiuieiuie u npecmynuocmb. M fy , 1969, p. 117.
116 Partea generală

al victimei.14De exemplu, diversiunea arc patru obiecte juridice nemijlocite:


baza economicri a Republicii Moldova, viaţa persoanelor, sănătatea şi
proprietatea lor. Luând în consideraţie importanţa lor pentru determinarea
esenţei infracţiunii, precum şi a scopului criminalizării acesteia, doctrina
penală deosebeşte două categorii de obiecte juridice nemijlocite: de bază şi
suplimentare (facultative).
Obiectul juridic nemijlocit de bază reprezintă relaţia socială pentru
care a fost instituită infracţiunea corespunzătoare, care permite a dezvălui
natura socială şi juridică a acesteia, cărei i se provoacă întotdeauna daune,
fără atentarea la care n-ar exista infracţiunea dată.
Prin obiect juridic nemijlocit facultativ (suplimentar) se înţeleg ase­
menea relaţii sociale care, meritând o ocrotire penală de sine stătătoare, în
cazul altor infracţiuni este ocrotită de rând cu obiectul juridic nemijlocit de
bază al acestora şi cărora li se poate sau nu cauza o daună în legătură cu
atentarea la obiectul juridic nemijlocit de bază. în exemplul dc mai sus, ca
obiecte juridice nemijlocite facultative se consideră viaţa persoanelor, să-,
nătatea lor şi proprietatea, deoarece ele sunt ocrotite, dc rând cu baza eco­
nomică a statului, şi diversiunea va exista chiar şi atunci când unui sau mai
multor obiecte menţionate nu li se vor produce daune.
Pentru delimitarea obiectului juridic nemijlocit de bază de cel facultativ
trebuie să ţinem cont de următoarele cerinţe: 1) care relaţie socială din cele
lezate dc fapta infracţională este cca mai importantă;. 2) care relaţie socială
reda esenţa infracţiunii; 3) cărei relaţii sociale i s-a cauzat un prejudiciu
mai marc; 4) cărei relaţii sociale i se provoacă întotdeauna daune; 5) care
relaţie socială poate să nu fie vătămată în urma atentării. în exemplul adus,
obiectul juridic nemijlocit dc bază al diversiunii este baza economică a
Republicii Moldova, fiindcă numai ca corespunde cerinţelor nominalizate.
în legea penală există norme ce prevăd răspunderea penală pentru un
atentat la doua obiecte juridice nemijlocite de bază, aşa-zise complexe. Astfel
de infracţiune, prin care sunt atacate concomitent două obiecte juridice
nemijlocite de bază se numeşte infracţiune cu obiect dublu. De exemplu,
tâlhăria cauzează concomitent daune la două obiecte: proprietatea şi perso­

14M. Bârgâu, lu. Larii .Aspectejuridico-penale şi criminologice ale şantajului. Chişinău,


2004. p. 43.
Drept penal 117

nalitatea. Unul dintre aceste obiecte (proprietatea) se consideră prioritar,


deoarece această normă este amplasată în capitolul “Infracţiuni contra pat­
rimoniului”. Unii autori numesc incorect personalitatea la tâlhărie ca obiect
juridic nemijlocit suplimentar.15 Din cele expuse de noi mai sus, ambele
obiecte în cazul tâlhăriei se consideră obiecte juridice nemijlocite de bază,
deoarece lipsa unuia exclude existenţa tâlhăriei ca infracţiune.
Deoarece Codul penal al Rusiei sistematizează capitolele în anumite
titluri, doctrina penală rusă propune încă o categorie de obiect juridic al
infracţiunii - obiect juridic integrat (deasupra grupei), o grupă de relaţii
sociale omogene în baza cărora infracţiunile sunt asociate în titluri aparte.16
Menţionăm că determinarea, chiar şi aproximativă, a semnelor obiectului
juridic al infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, poate servi, în majoritatea
cazurilor, drept temei suficient pentru intentarea unui proces penal, ceea ce
face posibilă efectuarea unui şir de acţiuni procesuale pentru stabilirea
probelor cauzei penale.

§ 3. Obiectul material al infracţiunii


în teoria dreptului penal, prin obiect m aterial al infracţiunii se înţeleg
asemenea obiecte, bunuri şi lucruri, care servesc ca pretext material, condiţii
sau mărturii ale existenţei anumitor relaţii sociale şi prin intermediul luării,
distrugerii, creării sau schimbării cărora se cauzează daune obiectului ju­
ridic al infracţiunii.17
In limp ce obiectul juridic existăÎ11 orice infracţiune, deoarece inexistenţa
acestuia exclude infracţiunea, obiectul material nu este prezent în orice in­
fracţiune, ci numai alunei când relaţia socială ocrotită constă sau se exprimă
îiitr-o lbrmă materială. Un astfel dc obiect material există, de exemplu, în
cazul infracţiunilor contra patrimoniului. El este format din bunul asupra
căruia se îndreaptă activitatea infracţională (bunul luat ilegal, delapidat,
distrus, obţinut prin amăgire sau cerere ilegală etc.), sau din corpul fizic al1

11 У'опшиюс право России. Том I. Общая часть. Под ред. А. Н. Игнатова и 10. А.
Красикова. Москва: НОРМА, 1999, р. 109.
1,1 У.'шшос право России. Общая часть. Москва: Новый Юрист, 1997, р. 185.
11Г, Л. Kpitrcp, Квалификация хищении социалистического имущества. Москва,
1971, р. .U.
118 Partea generală

persoanei asupra căruia se îndreaptă acţiunea de ucidere sau vătămare (atentare


la viaţă sau sănătate), din materialul rulant, instalaţiile de cale ferată etc.
(infracţiunile în domeniul transporturilor), din flora, fauna şi populaţia naturală
a acestora, precum şi din substanţele, materialele şi deşcurile radioactive,
bacteriologice sau toxice, a pesticidelor, crbicidelor sau a altor substanţe
chimice etc. (infracţiunile ecologice), din documente ce conţin secrete de
stat, drapel, stemă, imn ale Republicii Moldova sau ale altui stat, imprimante,
ştampile, sigilii, documente oficiale care acordă drepturi sau eliberează de
obligaţii etc. (infracţiunile contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat).
Aşadar, obiectul material este un element facultativ al relaţiilor sociale
ca obiect juridic al infracţiunii. însă, dacă obiectul material al infracţiunii
este indicat într-o normă penală concretă - de exemplu în art. 254 C.P.
(comercializarea mărfurilor de proastă calitate sau nccorespunzăloare stan­
dardelor), atunci el trebuie obligatoriu demonstrat pe această cauză penală,
în caz contrar, se exclude existenţa infracţiunii.
Obiectele materiale ale unor infracţiuni trebuie să posede un şir de ca­
racteristici, de exemplu, cele contra patrimoniului.
Potrivit art. 285 al Codului civil în vigoare, bunuri sunt toate lucrurile
susceptibile apartenenţei individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
L ucruri sunt obiectele materiale în raport cu care pot exista drepturi şi
obligaţiuni civile.
Prin drepturi patrimoniale se înţelege dreptul asupra unui lucru sau
alte acţiuni cu caracter patrimonial.
Deci, potrivit dreptului civil, dreptul asupra bunurilor şi acţiunile cu caracter
patrimonial, pe lângă lucruri, reprezintă varietăţi ale bunurilor persoanei.
în felul acesta, ca obiecte materiale ale însuşirii bunurilor din avutul
proprietarului pot fi, mai întâi, lucrurile ca obiecte ale lumii materiale. Ele
trebuie să posede un şir de trăsături.
în primul rând, lucturilc, ca obiecte materiale ale însuşirii, trebuie să
posede valoare de întrebuinţare, adică capacitatea de a satisface necesităţile
omului şi de participare la circuitul civil.
în al doilea rând, lucrurile, ca obiecte materiale ale însuşirii, trebuie să
aibă valoare de schimb în care se materializează, într-o formă sau alta, munca
omului. De aceea, flora, fauna şi populaţia naturală a acestora nu se consideră
obiecte materiale ale însuşirii, dar pot fi obiecte materiale ale infracţiunilor
ecologice, care posedă alte caracteristici.
Drept penal 119

în al treilea rând, obiecte materiale ale însuşirilor pot ii numai lucrurile care.
la momentul comiterii infracţiunilor, se aflau real în evidenţa proprietarului,
deoarece, în caz contrar, asemenea atentate vor fi calificate în baza art. 196 C.P.
drept cauzare de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere.
Şi, în sfârşit, obiecte materiale ale însuşirii pot fi numai lucrurile asupra
cărora făptuitorul nu deţine dreptul de proprietate, adică sunt lucruri străine
pentru el. De aceea, nu poate fi obiect material al însuşirii lucrurile asupra
cărora proprietatea este comună.
Potrivit p.l al Hotărârii Plenului C.S.J. Cu privire la practica judiciară
în procesele penale despre sustragerea bunurilor nr. 23 din 28 iunie 2004,
obiect material al sustragerii sau a altor infracţiuni contra patrimoniului se
consideră bunurile care, la momentul săvârşirii infracţiunii, nuri aparţin
făptuitorului, nu sunt proprietatea lui şi care se pot afla atât în posesia
proprietarului, cât şi în posesia altoi' persoane, cărora li s-au transmis spre
folosinţă aceste bunuri.
Deci, drept obiecte materiale ale însuşirilor bunurilor din avutul propri­
etarului pot fi orice lucruri sau obiecte care satisfac o necesitate de ordin
material sau cultural a oamenilor: mărfuri, materie primă, maşini, bancnote
emise de Banca Naţională, titluri de valoare, înscrisuri prezentând o anumită
valoare bănească, valută străină aflată în circulaţie etc.
Făptuitorul îşi poate însuşi şi diferite documente carc-i pot oferi dreptul
de a deţine averea proprietarului. Dacă însuşirea lor va fi săvârşită fără
acest scop, o asemenea acţiune va fi calificată în baza art. 360 C.P. (luarea,
sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor, impriman­
telor. ştampilelor sau sigiliilor). Dacă, însă, făptuitorul ia documentele cu
scopul do a-şi însuşi, cu ajutorul lor, averea proprietarului, această acţiune
va constitui o pregătire a actului de însuşire.
Rebuturile, deşeurile şi reziduurile rezultate din procesul de producţie,
dar care mai pot fi utilizate, constituie şi ele o valoare economică de natură
să li se atribuie calitatea de obiect material al infracţiunilor contra patrimo­
niului. Materialele ce nu reprezintă obiectiv nici o valoare (nu mai pot fi
folosite în nici un mod şi sunt aruncate) sau reprezintă o valoare cu totul
neînsemnată, nu pot constitui, în general, obiectul material al unei infracţiuni
contra patrimoniului.
în al doilea rând, legea penală numeşte, pe lângă lucruri, după cum s-a
menţionat anterior, şi un alt component structural al obiectului material al
120 Partea generală

însuşirilor - drepturile patrimoniale. De exemplu, potrivit art. 189 C.P.,


în calitate dc obiect material al şantajului poate fi dreptul asupra unui bun
(făptuitorul poate cere cedarea unuia sau mai multor drepturi de proprietate,
tară a cerc cedarea bunului însuşi) sau alte acţiuni cu caracter material
(efectuarea gratuită a unei lucrări, prestarea unor servicii gratuite, nimicirea
testamentului, refuzul la moştenire sau la cota-partc dintr-o proprietate
comună etc.).
E de menţionat că nu toţi penaliştii recunosc dreptul la avere ca obiect
material al şantajului. Profesorul rus G. N. Borzenkov afirmă că, în general,
dreptul la avere nu trebuie considerat obiect material al însuşirii, deoarece
obiectul material al fiecărei infracţiuni contra proprietăţii e întotdeauna ma­
terial, iar dreptul Ia avere e o categorie nematerială ce ţine de domeniul relaţiilor
sociale.18Nu susţinem această opinie deoarece, în primul rând, aşa cum am
arătat mai sus, potrivit dreptului civil, dreptul la avere este o varietate a
bunurilor proprietarului, iar în al doilea rând, făptuitorul nu cere cedarea
proprietăţii, ci numai a unor împuterniciri ale proprietarului.
O analiză amănunţită cu evidenţierea trăsăturilor comune, asemănătoare
cu analiza obiectelor materiale ale infracţiunilor contra patrimoniului, pe
care am efectuat-o noi, trebuie făcută şi asupra obiectelor materiale ale
altor infracţiuni, de exemplu, a infracţiunilor ecologice, economice etc.,
deoarece lipsa unei caracteristici specifice obiectului material al infracţiunii
poate duce la inexistenţa infracţiunii.
Prin intcrmcdiului luării, distrugerii, creării, fabricării sau schimbării
obiectelor materiale, se produc daune obiectului juridic al infracţiunii.
însuşirea bunurilor materiale are drept scop luarea, sustragerea, obţinerea
sau dobândirea acestora. Fără fabricarea banilor falşi, nu poate exista in­
fracţiunea prevăzută de art. 236 C.P. (fabricarea sau punerea în circulaţie a
banilor falşi sau a titlurilor de valoare falsă).
Multe infracţiuni prevăd răspunderea penala pentru degradarea sau ni­
micirea obiectului material al infracţiunii. De exemplu, distrugerea sau de­
teriorarea bunurilor (art. 197, 198 C.P.), distrugerea sau deteriorarea
masivelor forestiere (art. 232 C.P.), deteriorarea sau distrugerea intenţionată
a căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport (art. 268 C.P.) etc.

'*r, H. Eop3eHKOB. OînncmcmrjEHuocmb sa Moiucnmrajcmcso. Ml"y, 1971, p. 19.


Drept penal 121

Uneori, legea penală indică metoda influenţei asupra obiectului mate­


rial (de exemplu, diversiunea poate fi comisă prin organizarea unor explozii,
incendieri sau a altor acţiuni similare) sau semnificaţia daunei (repararea
necalitativă a căilor de comunicaţie, a mijloacelor de transport - art. 267
C.P.) etc.
Demonstrarea acestor caracteristici are importanţă hotărâtoare pentru
calificarea corectă a infracţiunilor.
Deosebirea esenţială.dintre obiectul material şi cel juridic al infracţiunii
constă îh următoarele: 1) obiectul juridic reprezintă o totalitate de relaţii
sociale ocrotite de legea penală, iar obiectul material reprezintă nişte condiţii,
mărturii, forme materiale ale existenţei acestora prin intermediul cărora se
atentează la obiectul juridic al infracţiunii; 2) obiectul juridic este un ele­
ment obligatoriu al fiecărei infracţiuni, pe când obiectul material este un
element obligatoriu doar al unor infracţiuni; 3) obiectul material nu întot­
deauna suferă daune, schimbări, uneori chiar se menţine ori se îmbunătăţeşte,
pc când obiectul juridic întotdeauna suferă daune sau există primejdia reală
de a suferi daune efective.
Şi, în sfârşit, doctrina penală deosebeşte obiectul material al infracţiunii
de instrumentele şi mijloacele comiterii ei.
Instrumentele şi mijloacele infracţiunii uşurează, înlesnesc comiterea
ei, reprezintă o metodă de realizare a ci. De exemplu, scara pentru accelerarea
furtului, instrumente pentru spargerea unei încăperi, autovehicule pentru
transportarea celor furate, somnifere pentru adormirea victimei, lichide
inflamabile pentru incendieri, cuţite sau arme pentru a comite omoruri sau
vătămări ale integrităţii corporale etc. Uneori, instrumentele şi mijloacele
unei infracţiuni se pot transforma în obiecte materiale ale altei infracţiuni şi
viceversa. De exemplu, arma furată se poate transforma în mijloc de atac
armat în cazul banditismului.
122 Partea generală

DEFINIŢII ŞI DISPOZIŢII SISTEMATIZATE


Noţiunea şi funcţiile obiectului infracţiunii

Deosebirea obiectului juridic


de obiectul material al infracţiunii
Drept penal 123

Categoriile obiectului juridic al infracţiunilor


124 Partea generală

PENTRU MEDITAŢIE:

1. Ce înţelegem prin obiectul infracţiunii în dreptul penal?


2. Care sunt funcţiile obiectului infracţiunii?
3. Care este noţiunea obiectului juridic al infracţiunii?
4. Ce înţelegem prin obiect juridic general al infracţiunii?
5. Ce înţelegem prin obiect juridic generic al infracţiunii?
6. Care este noţiunea obiectului juridic nemijlocit al infracţiunii?
7. Ce înţelegem prin obiect juridic nemijlocit de bază al infracţiunii?
8. Ce înţelegem prin obiect juridic nemijlocit suplimentar (facultativ) al
infracţiunii?
9. Care sunt infracţiunile cu obiect juridic nemijlocit dc baza dublu?
10. Ce înţelegem prin obiect material al infracţiunii?
11. Care sunt caracteristicile obiectului material al atentatelor contra
patrimoniului?
12. Care sunt trăsăturile obiectului materia] al infracţiunilor ecologice?
13. Prin ce sc deosebeşte obiectul juridic dc cel material al infracţiunii?
14. Prin ce se deosebeşte obiectul material de instrumentele şi mijloacele
comiterii infracţiunii?

BIBLIOGRAFIE:

1. Drept, penal Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău:


Ştiinţa, 1994.
2. Costica Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti:
ALL, 2000.
3. Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. Ф. Н.
Игнатопа и Ю. А. Красикова. Москва: Норма, 1999.
4. В. Н. Кудрявцев. Обитая теория квалификации преступлений.
Москва, 1972.
5. Н. И. Коржапский. Обьект и предмет уголовно-правовой охреты .
Москва, 1980.
6. В. Я. Таций. Обьект и предмет преступления в советском
уголовном праве. Харьков. 1988.
Drept penal 125

Partea a III-a. L atura obiectivă a infracţiunii

§ 1. Noţiunea laturii obiective a infracţiunii


Determinând infracţiunea ca pe o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudi-
ciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pe­
deapsă penală, art. 14 C.P. indică că în calitate dc infracţiune sc consideră
numai o conduită a persoanei care corespunde anumitor semne, a căror
totalitate, în doctrina penala, se numeşte componenţă de infracţiune (vezi
noţiunea detaliata a acesteia în capitolul al Vl-lca al acestui manual).
Caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii, descrise în lege (descrierea
ce califică o faptă comisă ca infracţiune constituie o componenţă de infrac­
ţiune, vezi tot acolo), depinde de caracterul obiectului la care sc atentează,
de particularităţile subiectului, de caracterul laturilor obiective şi subiective
ale faptei infracţionale.
Activitatea infracţională reprezintă “o totalitate de acţiuni, operaţii, con­
duite, îndreptate către un anumit scop”.' Această activitate poate consta fie
într-o acţiune (comisiune), fie într-o inacţiune (omisiune).
Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un proces al atentării prejudi-
ciabile şi ilegale asupra intereselor ocrotite de lege, un aspect exterior al
acestuia, din punctul de vedere al desfăşurării consecutive a acelor fenomene
şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudicia bilă şi sc
consumă cu survenirea consecinţelor infracţionale.2
Legea penală descrie latura obiectivă a infracţiunii cu ajutorul următoa­
relor semne, a căror totalitate formează componenţa de infracţiune: acţiunea
sau inacţiunea prejudiciabilă, consecinţele prejudîciabile, raportul cauzal
dintre acţiunea săvârşită sau inacţiunea şi urmările care au survenit, timpul,
locul, împrejurările, metoda şi mijloacele săvârşirii infracţiunii.
După cum se vede, latura obiectivă a infracţiunii constă din trei elemente
(etape) consecutive: 1) acţiunea sau inacţiunea, comise într-un anumit timp.*3

1В. Н. Кудрявцев. Право и поведение. Москва. 1978, р. 14.


3 13. Н. Кудрявцев. Объективная сторона преступления. Москва. 1960. р. 9.
126 Partea generală

loc, împrejurare, prin anumite metode sau cu anumite mijloace; 2) conse­


cinţele prejudiciabile sau primejdia reală a survenirii lor; 3) raportul cauzal
dintre acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile şi consecinţele menţionate.
Doctrina penală clasifică semnele laturii obiective în două categorii: obli­
gatorii (necesare) şi facultative. Purtând un caracter convenţional, această
clasificare este utilă, deoarece reflectă importanţajuridică şi greutatea specifică
a semnelor laturii obiective la construcţia componenţelor de infracţiune con­
crete şi la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
Vorbind despre infracţiunile posibile descrise de legea penală, la semnele
obligatorii ale laturii obiective se referă circumstanţele incluse de legiuitor
în orice componenţă de infracţiune, adică acele semne fără de cai c nu poate
exista nici o infracţiune. Din acest punct de vedere, nici o infracţiune nu
poate exista fără cel puţin un singur semn obligatoriu - acţiunea sau inacţi­
unea prejudiciabilă. Semnele obligatorii au o importanţă hotărâtoare la ca­
lificarea infracţiunilor. în aceste cazuri, toate celelalte semne (consecinţele,
raportul cauzal, locul, timpul, metoda, împrejurările şi mijloacele) se con­
sideră facultative şi trebuie luate în consideraţie la individualizarea răspun­
derii penale şi pedepsei penale. Facultative, deci, se numesc semnele ce
caracterizează numai unele infracţiuni.
Este de remarcat că la descrierea categoriilor concrete de infracţiuni,
legiuitorul poate utiliza fie toate semnele posibile ale laturii obiective, men­
ţionate anterior, fie numai o parte dintre ele. în acest caz, toate semnele
utilizate de legiuitor pentru descrierea infracţiunii concrete sunt obligatorii
şi d e trebuie luate în consideraţie pentru calificare. De exemplu, latura
obiectivă a furtului are următoarele semne obligatorii: acţiunea, adică o
sustragere, metoda, adică pe ascuns, daune materiale în proporţii esenţiale,
raportul cauzal dintre sustragere şi daunele survenite; iar latura obiectivă a
furtului calificat mai are şi alte semne: locul şi timpul comiterii lui determi­
nate de lege. Toate celelalte semne posibile ale laturii obiective pentru furt
se vor considera semne facultative, care vor fi luate în consideraţie numai
la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
Determinarea corectă a semnelor laturii obiective are o importanţă deo­
sebită, fiindcă, adeseori, ea ne dă posibilitate să stabilim semnele obiectului,
subiectului şi ale laturii subiective ale faptei prejudiciabile. Doar unele aten­
tate pot fi comise numai de un cerc restrâns dc persoane, prin folosirea unui
număr limitat de metode şi numai cu o anumită vinovăţie. Nu poate fi să­
Drept penal 127

vârşită o eschivare de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor


prin incendiere sau un furt al unui bun material printr-o denunţare calomni­
oasă etc. Determinând corect metoda acţiunii comise, putem, în unele cazuri,
să conchidem care este obiectul atentării infracţionale, iar, uneori, şi vinovăţia
făptuitorului. De exemplu, aflând despre un atac asupra unei persoane,
ofiţerul de urmărire penală consultă articolele Codului penal despre infrac­
ţiunile contra persoanei, huliganism, tâlhărie, banditism, actele de teroare,
dar nu pe cele referitoare la falsificarea documentelor sau regulilor de pre­
venire a incendiilor; în cazul unei coruperi, se ştie sigur că ca poale fi comisă
numai de către o persoană cu funcţii de răspundere etc.
Deşi, în plan juridic, latura obiectivă are aceeaşi importanţă pentru jus­
tificarea răspunderii penale ca şi obiectul, subiectul sau latura subiectivă
ale infracţiunii şi în acest sens toate elementele infracţiunii sunt echivalente,
totuşi putem conchide că ea joacă un rol de cimentare a acestora.
Cetăţeanul capătă trăsături juridico-penale ale subiectului infracţiunii
numai în legătură cu conduita sa prejudiciabilă şi ilegală, aşa cum afirma
K. Marx “în afară de acţiunile mele eu completamente nu exist pentru lege,
nu pot fi obiectul ei”.3
Latura obiectivă, formându-se sub influenţa conştiinţei şi voinţei subi­
ectului infracţiunii, fiind întruchipată în realitate, reprezintă conţinutul ati­
tudinii psihice a făptuitorului faţă de cele comise.
Latura obiectivă este strâns legată şi de obiectul atentării. Deoarece con­
secinţele prejudiciabile, după esenţa lor, reprezintă, nu altceva decât, dauna
cauzată obiectului ocrotit de legea penală.
Semnele laturii obiective au o însemnătate de sine stătătoare pentru deli­
mitarea infracţiunilor. Aceasta sc efectuează, de obicei, în cazurile, în care
s-a stabilit că mai multe fapte atentează la una şi aceeaşi relaţie socială
ocrotită de legea penală. De exemplu, furtul şi jaful se deosebesc unu! de
altul numai după semnele laturii obiective: sustragere pe ascuns - furt; sus­
tragere deschisă-jaf.
Latura obiectivă a infracţiunii este reflectată mai detaliat decât alte ele­
mente ale infracţiunii în dispoziţia articolelor Codului penal, de aceea, ca­
lificarea infracţiunii pare a fi simplă. însă, conform unor cercetări, erorile
în urma acestor calificări ajung până la 20 %. Explicaţia constă în faptul că

3К. Маркс и Ф. Энгельс. Соч., т. 1, р. 14.


128 Partea generală

Ia calificarea infracţiunilor, semnele ce caracterizează latura obiectivă se


întâlnesc mai des decât celelalte, au un sens variat, adeseori sunt constituite
din formaţiuni compuse şi au un caracter alternativ sau definitoriu.45
Făcând un bilanţ, putem formula următoarele concluzii şi teze:
1. Latura obiectivă a infracţiunii constituie o totalitate de semne obliga­
torii şi facultative, determinate de dispoziţiile articolelor Părţii speciale a
Codului penal şi reprezintă unul dintre elementele de bază ale infracţiunii
ca fenomen prejudiciabil real.
2. Latura obiectivă se află într-o legătură indisolubilă cu celelalte ele­
mente de bază ale infracţiunii - obiectul, subiectul şi latura subiectivă
fiind elementul care le cimentează pc acestea.
3. Determinarea corectă a laturii obiective a infracţiunii constituie premisa
necesară pentru stabilirea temeiului real şi juridic al răspunderii penale.
4. Procesul calificării infracţiunii începe cu determinarea semnelor laturii
obiective prevăzute în fapta infracţională. Ele sunt reflectate cel mai deplin
în dispoziţiile articolelor Părţii speciale a Codului penal, din care, adeseori,
rezultă semnele obiectului, subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii.
5. Semnele laturii obiective ale infracţiunii au o importanţă deosebită
pentru delimitarea infracţiunilor.
6. Caracterul şi gradul prejudiciabil al consecinţelor prejudiciabile ca
semn al laturii obiective ne permite să delimităm fapta infracţională de alte
fapte ilicite.
7. Semnele laturii obiective revelează cel mai clar caracterul şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii concrctc.s
Rezumând cele spuse, putem defini latura obiectivă a infracţiunii:
Latura obiectivă a infracţiunii o constituie aspectul exterior al con­
duitei prejudiciabile, care se caracterizează printr-un ansamblu de sem­
ne indicate de legea penala şi care prejudiciază sau ameninţa efectiv
relaţiile sociale ocrotite de lege.

4 8. Н. Кудрявцев. Общая теория квалификации преступлений. Москва. 1972, р.


160-161.
5 Уголовное право. Общая часть. Под ред. Н. И. Ветрова и Ю. И. Ляпунова. Москва:
Новый Юрист, 1997. р. 199-200.
Drept penal 129

§ 2. Acţiunea prejudiciabilă
Legislaţia penală fie interzice, sub ameninţarea pedepsei penale, comi­
terea unor acţiuni concrete, fie, din contra, prescrie cetăţenilor să acţioneze
activ într-un anumit mod. Prin urmare, interdicţia sau prescripţia ordonate
dc legea penală pot fi încălcate de făptuitor atât printr-o acţiune activă, cât
şi printr-o inacţiune.
Acţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, este o formă activă
a conduitei omului, o comportare conştientă şi volitivă, care poate fi comisă
fie printr-o mişcare a corpului (lovirea cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit
sau cu un alt obiect, aruncarea cu piatra ctc.), fîc prin săvârşirea unui act
pe care legea îl interzice (de exemplu, trecerea peste frontiera vamală a
Republicii Moldova a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori în proporţii
mari, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le etc.), fie reprezintă o
activitate prejudiciabilă mai puţin sau mai mult îndelungată (de exemplu,
participarea Ia activitatea unei bande armate sau la atacurile săvârşite de ea
sau atragerea minorilor în activităţi criminale sau instigarea lor la săvârşirea
infracţiunilor etc.).
Acţiunea prejudiciabilă j uridico-penală presupune o conduită conştienta
şi volitivă. De aceea, un alienat, care nu-şi dă scama de acţiunile sale sau nu
poate să le dirijeze din cauza stării patologice, nu acţionează în sensul
juridico-pcnal, orice ar săvârşi şi orice daună ar cauza.
Formele acţiunii prcjudiciabile pot fi diferite. Legea prevede mai des
uzul dc forţă fizică asupra intereselor legale ocrotite de ea. Acţiunea se
poate manifesta şi prin gesturi simbolice, dc exemplu, la insultarea militarului
(ari. 366 C.P.), la înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale (art. 346 C.P.),
sau prin cuvinte, de exemplu, chemările publice la răsturnarea sau schim­
barea prin violenţă a orânduirii constituţionale (art. 341 C.P.) etc.
La săvârşirea acţiunilor prejudiciabile, făptuitorul poate utiliza diferite
instrumente, mecanisme, procese tehnologice, animalele sau chiar alte
persoane, folosindu-se de iresponsabilitatea sau dc vârsta lor frageda, fie
de lipsa lor de informaţie despre starea reală a lucrurilor.
Cazurile în care subiectul infracţiunii utilizează animalele (de exemplu,
un câine dresat), alţi oameni care nu pot fi subiecţi ai infracţiunii (de exemplu,
un copii pentru a pătrunde într-o încăpere printr- 0 gaură îngustă), mecanis­
mele (de exemplu, o macara pentru a sustrage mărfurile de după un gard
130 Partea generală

înalt) etc., în doctrina penală se numesc cauzare prin intermediu] cuiva sau
a ceva.6în asemenea cazuri, autor al infracţiunii va fi recunoscută persoana
şi nu animalele, oamenii sau mecanismele folosite intenţionat pentru
săvârşirea ei.
Sunt posibile cazurile când, inducând în eroare o persoană, infractorul
comite infracţiunea cu ajutorul ei. în acest caz, răspunderea penală a acestor
persoane poate fi diferită. De exemplu, făptuitorul îi dă altei persoane bani
falşi pentru ca aceasta să-i schimbe în valută străină sau, afirmând că arma
este încărcată cu cartuşe de manevră (oarbe), îi propune să împuşte în cineva
în glumă. în primul caz, persoana înşelată nu va purta răspundere penală,
pentru că ea nu îşi dădea seama că banii sunt falşi, autor al infracţiunii se va
considera persoana care a transmis banii falşi acestei persoane. în al doilea
caz, persoana înşelată va purta răspundere penală pentru lipsirea de viaţă
din imprudenţă (art. 149 C.P.), deoarece ea putea şi trebuia să se asigure
personal cu ce cartuşe era încărcată arma, iar persoana care a “glumit” astfel
va răspunde pentru omor intenţionat.
O importanţă deosebită pentru răspunderea penală are determinarea mo­
mentului începerii şi consumării acţiunii prcjudiciabile. Determinarea acestor
limite ne permite să delimităm infracţiunea unică de pluralitatea de infrac­
ţiuni, infracţiunile continue şi prelungite de repetarea infracţiunii, să stabilim
momentul consumării infracţiunii, să hotărâm chestiunea aplicării amnistiei
şi graţierii etc.
în infracţiunile comise din imprudenţă, începutul acţiunii prejudiciabile
se consideră încălcarea regulilor care creează primejdia cauzării daunelor
prevăzute de lege, iar consumarea ci coincide cu momentul survenirii con­
secinţelor prejudiciabile.
începerea şi consumarea acţiunilor prejudiciabile în cazul infracţiunilor
intenţionate depinde de categoriile infracţiunilor. în legătură cu aceasta, în
doctrina penală a fost propusă clasi ticarea infracţiun i1or (pe care o susţinem)
în următoarele categorii: 1) momentane; 2) multimomentanc; 3) continue;
4) prelungite; 5) cu consecinţe îndepărtate.7

6 Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н . Игнатова и 10. А.
Красикова. Москва: Норма. 1999, р. 117.
7 Г. В. Тимейко. Общее учение об объективной стороне преступления. Ростов,
1977, р. 44.
Drept penal 131

în infracţiunile momentane, începutul şi consumarea acţiunilor preju­


diciaţii! c coincid (de exemplu, insulta verbală a militarului, art. 366 C.P.).
La infracţiunile multlmomeiitanc, începutul şi consumarea acţiunilor pre-
j udiciabilc nu coincid în timp. Acţiunea poartă un caracter îndelungat în timp,
de exemplu, săvârşirea operaţiunilor legale (spălarea) cu mijloace băneşti
sau cu alte valori dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art, 243 C.P.) sau
desfăşurarea pseudoactivităţii de întreprinzător, adică crearea de întreprinderi
fără intenţia de a desfăşura activitatea de întreprinzător (art. 242 C.P.).
La infracţiunea continuă, începutul acţiunii se consideră actul de încăl­
care a legii penale, iar sfârşitul ei - încetarea activităţii infracţionale datorită
autodenunţării, reţinerii infractorului sau survenirii unor evenimente care
împiedică această activitate. De exemplu, evadarea din locurile de deţinere
începe din momentul părăsirii fără aprobare a locului de detenţie şi se con­
sumă la întoarcerea făptuitorului în acest loc, odată cu autodenunţarea
acestuia organelor de drept sau din momentul reţinerii infractorului.
La infracţiunile prelungite, începutul acţiunii va fi primul act infracţional,
iar ultimul act infracţional va constitui sfârşitul ei. Spre exemplu, sustragerea
pe parcursul unei zile din apartament a averii este o infracţiune prelungită,
a! cărei început este prima scoatere a bunurilor, iar sfârşitul - scoaterea
ultimei părţi de avere din încăpere.
La infracţiunile cu consecinţe îndepărtate, începutul acţiunii va fi primul
aci infracţional, îndreptat spre cauzarea consecinţelor prejudiciabile, iar mo­
inei il ni consul nării va 11 începutul survenirii consecinţelor prejudiciabile. De
exemplu, dacă vinovatul trimite coletul poştal cu o cutie de bomboane otrăvite,
alunei începutul acţiunii va li umplerea coletului poştal cu bomboanele otrăvite,
iar consumarea acţiunii va fi folosirea bomboanelor de către destinatar.11
Pentru determinarea acţiunilor infracţionale, în articolele Părţii speciale
a (iodului penal, legiuitorul utilizează diverse procedee tebnico-juridice.
I. Adeseori, enumerarea şi caracterul prejudiciabil al acţiunilor infracţi­
onale sunt descrise exact, complet şi exhaustiv în textul legii. De exemplu,
uri. IX6 C.P. indică că latura obiectivă a furtului o constituie sustragerea pe

* Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Пол рол. А. Н. Игнатова и Ю. А,


Красикова. Москва. Норма, 1999, р, 119-120.
132 Partea generala

ascuns a bunurilor altei persoane, iar art. 337 CP. conţine enumerarea exha­
ustivă a faptelor care alcătuiesc latura obiectivă a trădării de patrie: trecerea
de partea duşmanului; spionaj; divulgare a secretului de stat unui stat străin,
unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor; acordarea de ajutor unui stat
străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova.
în atare cazuri, legiuitorul utilizează o aşa construcţie legislativă a laturii
obiective, care exclude orice posibilitate de a interpreta extensiv acţiunile
indicate. Deci, dacă legea penală conţine descrierea unicei acţiuni care for­
mează latura obiectivă a infracţiunii date sau lista acţiunilor alternative cu
caracter exhaustiv, atunci activitatea persoanelor ce efectuează calificarea
juridico-penală a infracţiunilor constă în “suprapunerea simplă” a construc­
ţiei legislative, a laturii obiective cu circumstanţele determinate ale faptei
comise. însă, este de observat că, mai întâi, persoana care efectuează califi­
carea trebuie să interpreteze la justa valoare toţi termenii juridici utilizaţi
de legiuitor la descrierea acţiunii infracţionale.
2. Uneori, în articolele Părţii speciale a Codului penal întâlnim dispoziţii
care nu descriu direct acţiunile prejudiciabile, ceea ce nu înseamnă că există
infracţiuni fără comiterea acestora. Latura obiectivă a infracţiunilor date
este construită prin indicarea numai a consecinţelor prejudieiabile. De exem­
plu, art, 151 C.P. nu conţine noţiunea şi caracteristica acţiunilor prejudieiabile
care provoacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ci
indică doar daunele concrete produse sănătăţii persoanei care se consideră
vătămări grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii, acordând doctrinei
penale şi practicii judiciare dreptul de a concretiza şi dezvălui acele forme
de acţiuni ale făptuitorului. în aceste cazuri, se mai spune că legiuitorul
permite să considerăm în calitate de acţiune prejudiciabilă orice acţiune
care poate provoca consecinţele cerute de lege. De exemplu, lipsirea de
viaţă, intenţionată sau din imprudenţă, nu depinde de forma concretă de
acţiune comisă care provoacă decesul persoanei - prin otrăvire, împuşcare,
lovirea cu degetul, cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit, cu o piatră, prin
înecare, prin strangulare, cu ajutorul unui tractor, autovehîcol sau prin alte
mecanisme etc. Numai în baza cunoaşterii profunde a legilor, a practicii
judiciare, a doctrinei penale şi datorită unei bune pregătiri profesionale,
persoanele care efectuează calificarea infracţiunilor vor putea stabili corect
cercul acţiunilor prejudieiabile pe care Ic-a avut în vedere legiuitorul, for­
mulând modelul legislativ ai infracţiunii analizate.
Drept penal 133

3. în legea penală, determinarea acţiunilor prcjudiciabile se realizează,


uneori, prin aşa-numitele dispoziţii de blancheta, Legea determină răspun­
derea penală pentru încălcarea anumitor reguli de conduită, stabilite în do­
meniile tehnicii, ocrotirii sănătăţii, medicinii veterinare, pregătirii militare,
industriei etc. De menţionat că, în dispoziţiile de blancheta, legea penală,
indicând categoria încălcărilor, nu dezvăluie caracterul lor. De exemplu,
“încălcarea din neglijenţă a regulilor şi mijloacelor de acordare a asistenţei
medicale” ( art. 213 C.P.), “insolvabilitatea intenţionată” (art. 252 C.P.),
“încălcarea regulilor de securitate sau de exploatare a mijloacelor de trans­
port” (art. 264 C.P.), “încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor”
(art. 296 C.P.) etc. Aceste dispoziţii nu conţin nici o explicaţie suplimentară
despre faptul care anume acţiuni trebuie considerate drept infracţiune. De
a coca, în mod obligatoriu trebuie să consultăm actele normative la care
face trimitere legiuitorul.
După cum am menţionat anterior, acţiunea reprezintă o comportare con­
ştientă şi volitivă a omului, însă, voinţa persoanelor responsabile, care au
atins vârsta răspunderii penale, poate fi paralizată parţial sau complet de
diverse circumstanţe care, în mod diferit, influenţează răspunderea penală.
La aceste circumstanţe se referă: l) acţiunea forţei majore: 2) constrângerea
fizică; 3) constrângerea psihică.
Prin forţa majoră sc înţelege o asemenea influenţă a cataclismelor, cala­
mităţilor naturale, a mecanismelor, a sistemelor tehnice, a oamenilor, ani­
malelor, proceselor maladive din organismul omului ctc., care nu permite
persoanei să comită liber anumite acţiuni.. De exemplu, pompierii n-au putut
stinge un incendiu din lipsa de apă; medicul n-a putut sosi la bolnav din
lipsa mijloacelor de transport; încărcătura necesară n-a fost transportată
din cauza inundaţiilor caro au distrus un pod etc.
în prezenta circumstanţelor forţei majore, fapta persoanei îşi pierde im­
portanţa juridico-penală. Dc exemplu, în acţiunile militarului care nu s-a
prezentat la serviciu, revenind din concediu sau dintr-o instituţie curativă,
din cauza unei calamităţi naturale sau în legătură cu o maladie grea, lipseşte
infracţiunea prevăzută de art. 371 C.P. (dezertarea). însă, în cazurile în care
circumstanţele forţei majore puteau fi învinse, dar pentru învingerea lor era
necesar de a risca interese importante sau poate chiar viaţa, chestiunea răs­
punderii penale pentru refuzul îndeplinirii anumitor acţiuni se rezolvă după
regulile reţinerii infractorului (art. 37 C.P.), stării de extremă necesitate
134 Partea generală

(art. 38 C.P.) sau riscului întemeiat (art. 40 C.P.). De exemplu, colaboratorul


poliţiei nu se poate eschiva de la urmărirea şi reţinerea unui infractor înarmat,
motivând că viaţa sa este pusa în pericol. Colaboratorii organelor de drept
nu pot fi traşi la răspundere penală pentru îndeplinirea cerinţelor infractorilor
privind predarea banilor, armelor, drogurilor, mijloacelor tle transport cu
scopul de a salva viaţa persoanelor capturate în calitate de ostatici. Lega­
litatea acestor acţiuni este justificată de regulile stării de extremă necesitate.
Prin constrângere fizică se înţelege violenţa fizică aplicată unei persoane
(legarea dc mâini şi picioare, chinuirea, torturarea persoanei, închiderea
într-o încăpere etc.) dc către altă persoană, în urma căreia victima este lipsită
de posibilitatea de a acţiona liber, după voinţa sa. în acest caz, persoana nu
poate fi trasă la răspundere penală pentru prejudicierea intereselor ocrotite
dc lege în baza alin. 1 art. 39 C.P.
în esenţă, constrângerea fizică reprezintă o varietate a circumstanţelor
foiţelor majore. însă, răspunderea penală pentru cauzarea de daune intere­
selor ocrotite de legea penală prin constrângere fizică, în urma căreia per­
soana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile
stării de extremă necesitate (alin. 2 art. 39 C.P.).
Prin constrângere psihică se înţelege constrângerea persoanei dc a comite
o faptă prcjudiciabilă sub ameninţarea cu omor sau cu o altă violenţă fizică
asupra sa sau a persoanelor apropiate, cu nimicirea averii sau cu încălcarea
altor drepturi importante ale victimei. în cazul constrângerii psihice, persoana
arc posibilitatea de a executa anumite acţiuni sau, din contra, de a se reţine de
a le comite, însă ea nu face aceasta, temându-se de o posibilă răfuială.
Anume posibilitatea reală de a-şi manifesta voinţa sa, de regulă, nu ex­
clude răspunderea penală pentru acţiunile sau inacţiunile, comise sub influ­
enţa ameninţărilor. Numai în cazuri excepţionale, în prezenţa condiţiilor
stării de extremă necesitate, persoana care a comis o infracţiune (de obicei,
uşoară sau mai puţin gravă), poate fi liberată de răspundere penală. Dc
exemplu, un funcţionar, sub ameninţarea cu omor sau cu aplicarea unei alte
violenţe fizice, transmite formularul unei procuri a instituţiei, cu ajutorul
căreia ulterior a fost comisă o însuşire ilegală a averii proprietarului. Persoana
dată poate să nu fie liberată de răspundere penală, mai ales, dacă însuşirea
averii a fost în proporţii mari sau deosebit de mari.
Prin urmare, acţiunea prcjudiciabilă este o conduită activă, conştientă
Drept penal 135

şi volitivă a omului, care constă fie dintr-o mişcare a corpului său, fie
din săvârşirea unui act, fie dintr-o activitate prejudiciabilă.

§ 3. Inacţiunea prejudiciabilă
Inacţiunea constituie o formă pasivă a conduitei omului, însă ca şi acţiunea,
presupune o comportare conştientă şi volitivă. De exemplu, medicul nu-i
acordă bolnavului asistenţa de urgenţă, o mamă nu-şi alăptează copilul, per­
soana cu funcţii de răspundere nu-şi îndeplineşte îndatoririle de serviciu etc.
Prin esenţa sa, inacţiunea este o formă de comportare a omului mult mai
complicată decât acţiunea. Pentru inacţiune se cerc prezenţa unei obligaţii
şi posibilitatea reală a pcrsoanei.de a acţiona într-un anumit mod.
Obligaţiunea de a acţiona poate să reiasă din:
1) indicaţia directă a legii sau a unui alt act normativ;
2) îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau ale celor profesionale;
3} relaţiile de rudenie şi familiale;
4) activitatea anterioară a persoanei care, prin comportarea sa, a pus
victima sau alte interese ocrotite de legea penală înlr-o situaţie primejdioasă.
Astfel, art. 226 C.P. obligă persoanele cu funcţii dc răspundere şi
persoanele care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau
neslatală, de a lichida consecinţele încălcărilor ecologice. Eschivarea de la
această obligaţie constituie o inacţiune prejudiciabilă pedepsită penal, căci
a provocal consecinţele prevăzute în acest articol. Codul căsătoriei şi familiei
al Republicii Moldova obligă părinţii să poarte grijă minorilor inapţi pentru
muncă, să-i întreţină material. încălcarea acestor îndatoriri are drept urmare
răspunderea penală, potrivit art. 202 C.P. Regulile de circulaţie rutiera, ca
un act normativ subordonat legii, cer de la conducătorii mijloacelor de trans­
port auto să acorde ajutorul necesar persoanelor care au suferit de pe urma
unui accident rutier provocat de ei. Neîndeplinirea acestei obligaţii va fi
pedepsită potrivit art. 266 C.P.
Obligaţia de a acţiona reiese din însăşi natura serviciului şi profesiei
deţinute. Colaboratorii poliţiei, dc exemplu, sunt datori să împiedice săvâr­
şirea infracţiunilor; medicii - să acorde bolnavilor asistenţă urgentă; pom­
pierii - să salveze oamenii şi bunurile în timpul incendiului. Neexecutarca
acestor obligaţii atrage răspunderea penală potrivit art. 162 C.P. (ncacordarea
de ajutor unui bolnav) sau art. 329 C.P. (neglijenţa în serviciu).
136 Partea generală

Ca exemplu al obligaţiei determinată de relaţiile familiale sau de rudenie


poate servi eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau so­
ţului (art. 203 C.P.).
Obligaţia juridică de a acţiona rezultă şi din activitatea unei persoane
implicate la crearea unei primejdii pentru interesele ocrotite de lege. De
exemplu, o persoană şi-a luat obligaţiunea să transporte victima cu o luntre
peste râu şi când luntrea s-a răsturnat, nu i-a acordat ajutorul necesar (art.
163 C.P. - lăsarea în primejdie). Cetăţeanul care a aprins un rug în pădure
este obligat să-l stingă.
în afară de obligaţia de a acţiona, se mai cerc să stabilim dacă făptuitorul
a avut posibilitatea reală de a întreprinde acţiuni active şi de a preîn­
tâmpina survenirea consecinţelor prejudiciabile. Limitele acestei posibilităţi
se determină atât de circumstanţele obiective existente (împrejurările, timpul,
inexistenţa condiţiilor dc păstrare a bunurilor materiale, un volum de muncă
foarte mare, ncasigurarea pazei corespunzătoare, situaţia concretă), cât şi
de posibilităţile subiective ale făptuitorului (profesionalismul, studiile
necesare, experienţa de lucru şi calificarea, capacitatea fizică sau intelectuală
dc a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu etc.)
Ca şi în cazul comiterii acţiunilor prejudiciabile, este important a se
stabili momentul începutului şi terminării inacţiunilor prejudiciabile.
începutul inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul apariţiei con­
diţiilor şi circumstanţelor în prezenţa cărora persoana trebuia şi avea posi­
bilitatea de a acţiona. De exemplu, neexecutarea intenţionată a ordinului
şefului de către un subordonat militar (art. 364 C.P.) se începe din momentul
primirii ordinului şi nccomitcrea primei acţiuni de realizare a acestui ordin,
iar sfârşitul acestei inacţiuni se consideră momentul survenirii consecinţelor
prevăzute de lege.
Doctrina penală deosebeşte două forme dc inacţiuni: 1) inacţiunea pură;
2) inacţiunea mixtă.
Inacţiunea pură constă în neîndeplinirca acţiunilor pe care persoana
trebuia şi putea să lc comită, indiferent de survenirea consecinţelor. Astfel
de inacţiuni vor fi eschivarea dc la serviciul militar în termen, dc la pregătirea
militară obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor (art. 353 C.P.), eschi­
varea cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor
minori (art. 202 C.P), ncretumarea pc teritoriul vamal al Republicii Moldova
Drept penal 137

a valorilor culturale scoase din ţară, în cazul în care întoarcerea lor este
obligatorie (art. 248 C.P.) etc.
Inacţiunea mixtă presupune comiterea inacţiunii de care legea leagă
survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile. De cele mai multe ori, Codul
penal în vigoare prevede răspunderea penală pentru inacţiunea mixtă. La
aceste infracţiuni se referă cele comise prin inacţiune contra securităţii
circulaţiei sau exploatării mijloacelor de transport, însoţite de încălcarea
ordinii circulaţiei materialelor şi a obiectelor de pericol general, de încălcarea
ordinii unor reguli speciale dc securitate a anumitor activităţi, neglijenţa în
serviciu etc.9
In cazurile inacţiunii mixte, făptuitorii nu preîntâmpină survenirea
consecinţelor prejudicia bile, deşi, în virtutea legii, obligaţiunilor de serviciu
sau ale celor profesionale, trebuiau şi puteau să le prevină. Primejdia apariţiei
consecinţelor prejudiciabilc poate rezulta atât în urma acţiunii unor forţe
exterioare (forţele naturii, ale proceselor tehnologice, lucrului maşinilor şi
mecanismelor, acţiunile altor persoane ctc.), cât şi a acţiunilor comise cu
vinovăţie sau fără vinovăţie a însuşi subiectului infracţiunii. Dacă o persoană
a aprins un rug în pădure şi nu l-a stins după ce a plecat, ea va fi trasă la
răspundere penală pentru distrugerea, din imprudenţă, a masivelor forestiere
(art. 232 C.P.). In acest caz, are loc inacţiunea mixtă, când acţiunea făptui­
torului a creat primejdia pe care el era obligat să o preîntâmpine. în alt caz,
pompierii, după ce au fost sesizaţi, nu vin la locul incendiului şi, ca rezultat,
încăperea arde complet. Sigur că incendiul a apărut nu din cauza pompierilor,
însă ei, ncîndcplinindu-şi obligaţiunile de serviciu, n-au preîntâmpinat
daunele survenite.
Pentru descrierea inacţiunilor prejudiciabilc, în Codul penal se utilizează
aceleaşi procedee tehnieo-juridice ca şi la descrierea acţiunilor prejudiciabilc,
analizate în paragraful anterior.
Aceeaşi influenţă asupra inacţiunilor prejudiciabilc o au circumstanţele
forţei majore, constrângerea fizică sau psihică, descrise tot acolo. De exem­
plu, şeful depozitului alimentar nu va purta răspundere penală pentru negli­
jenţă în serviciu, dacă alterarea alimentelor, păstrate în instalaţiile refrige­
rente, s-a produs din cauza deconectării reţelei electrice.4

4 Г. B; Tu sicii ко, Op, cit., p. 64-67.


138 Partea generală

Prin urmare, inacţiunea prejudiciabilă presupune nesăvârşirca acelor


acţiuni pe care persoana trebuia şi putea să le comită, sau neîmpiedi-
carca survenirii consecinţelor prcjudiciabile, pe care persoana era
obligată să Ie preîntâmpine.

§ 4. Consecinţele prcjudiciabile
Prin consecinţe prejudiciabile se înţelege survenirea schimbărilor
prcjudiciabile in obiectul atentării infracţionale sau crearea primejdiei reale
survenirii acestor schimbări.
Unii autori consideră că nu există infracţiuni Iară consecinţe prcjudicia-
bile. Profesorul ras A. N. Trainin afirmă că “imaginându-ne că legea pedep­
seşte acţiunile care nu cauzează nici cea mai neînsemnată daună obiectului,
înseamnă sa acceptăm că legiuitorul stabileşte pedeapsa pentru acţiuni
inofensive, nevătămătoarc”.10 Nu susţinem această afirmaţie, deoarece,
adeseori, la tentativa de infracţiune şi, întotdeauna, la pregătirea ei nu se
produc daune obiectului atentării. De exemplu, acţiunea persoanei care a
aprins o ţigară în întreprinderea supusă pericolului exploziei, fără ca să se
producă explozia, poate fi considerată o tentativă de infracţiune prevăzută
în art. 301 C.P,, deoarece daunele prevăzute dc lege n-au survenit. Insă,
această acţiune a creat o primejdie reală a izbucnirii unei explozii care putea
produce anumite daune materiale şi fizice.
Primejdia reală a survenirii daunelor materiale sau fizice este prevăzută
de legislator în legea penală în mod diferit. în unele cazuri, crearea primejdiei
cauzării anumitor daune este indicată direct în lege. De exemplu, alin. 1 art.
224 C.P. prevede răspunderea penală pentru activităţile ilegale sau încălcarea
regulilor stabilite ce ţin de fabricarea, importul, exportul, îngroparea,
păstrarea, transportarea sau utilizarea substanţelor, materialelor şi deşeurilor
radioactive, bacteriologice sau toxice, precum şi a pesticide!or, erbicidelor
sau ale altor substanţe chimice, dacă aceasta creează pericolul cauzării de
daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului. însă, sunt posibile cazuri,
când asemenea urmări sc subînţeleg. De exemplu, la încălcarea regulilor dc
zbor (art. 262 C.P.) se subînţelege posibilitatea survenirii unor catastrofe

10A. H. Трайнин. Общее учение о составе преступления. Москва, 1957, р. 140.


Drept penal 139

aeriene, punerea în acţiune a sistemului de apărare antiaeriană, încălcarea


graficului zborurilor internaţionale etc,
în doctrina penală au fost expuse diferite opinii vis-a-vis de această
problemă. Una dintre ele aparţine profesorului N. D. Durmanov care
recunoştea posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabilc ca o
însuşire a acţiunii însăşi.11
Profesorul G. V. Timeico consideră că “posibilitatea survenirii conse­
cinţelor prejudiciabile constituie un semn de sine stătător al laturii obiec­
tive a infracţiunii”,11213adică nu sc referă nici la însuşirile acţiunii (inacţiu­
nii), nici la consecinţele prejudiciabile.
Un şir de savanţi ruşi consideră ca posibilitatea reală a survenirii anu­
mitor consecinţe materiale reprezintă o categorie specială a rezultatului
infracţional, a urmărilor prejudiciabile. De exemplu, academicianul ras V.
N. Kudreavţev afirmă că “însăşi posibilitatea survenirii consecinţelor preju­
diciabilc constituie, bineînţeles, tot o consecinţă prejudiciabilă specială”.1'’
Examinând opiniile de mai sus, rezultă ca doctrina penală recunoaşte
două categorii de consecinţe prejudiciabile: 1) consccinţe-rezultat, care pro­
duc schimbări prejudiciabilc în obiectul infracţiunii, ocrotit de legea penală,
şi 2) consecinţe-urmâri (primejdia reală de a produce schimbări prejudicia­
bile în obiectul infracţiunii), care produc schimbări prejudiciabilc în reali­
tatea obiectivă legată dc obiectul infracţiunii, schimbări, la fel, ocrotite de
legea penală, despre care s-a menţionat mai sus.
Altminteri nici nu se poate, deoarece orice consecinţă infracţională, fie
ea rezultat, fie ea urmare, trebuie să fie prejudiciabilă. Pentru că reicşind
doar din noţiunea materială a fiecărei infracţiuni (art. 14 C.P.), infracţiune
sc consideră numai o faptă prejudiciabilă.
în dependenţă de caracterul şi gradul prejudiciabil al consecinţelor
infracţionale, deosebim consecinţe materiale şi iicmatcriale.
La rândul său, consecinţele materiale sc împart în două grape: 1) p a tri­
moniale, cum sunt, nimicirea sau deteriorarea averii, sustragerea, însuşirea

11 Н. Д. Дурманов. Стадии совершения преступления по советскому уголовному


праву. Москва, 1955, р. 40.
12 Г. В. Тимсйко. Общее учение об объективной стороне преступления. Ростов,
1977, р 87.
13 Учебник уголовного права. Общая части. Москва, 1966, р, 98.
140 Partea generală

sau obţinerea ilegală a averii etc.; 2) fizice, ca de exemplu, decesul persoanei,


vătămări ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii de un anumit grad etc.
Consecinţele nematcriale, de asemenea pot fi diferite: 1) morale, cauzate
intereselor personalităţii, cum ar fi, calomnierea judecătorului sau a persoanei
care efectuează urmărirea penală (art. 304 C.P.), insultarea militarului (art.
366 C.P.); 2) politice, spre exemplu, uzurparea puterii de stal (art. 339 C.P.),
schimbarea ilegală a orânduirii constituţionale (art. 340, 341 C.P.); 3) or­
ganizatorice, care provoacă daune activităţii normale a aparatului de stat
sau diferitelor organizaţii neguvernâmcntalc, cum ar fi, unele infracţiuni
săvârşite de persoane cu funcţii dc răspundere ori care gestionează organi­
zaţiile neguvcmamcntale, unele infracţiuni contra justiţiei sau contra auto­
rităţilor publice şi a securităţii de stat etc.
în dispoziţiile articolelor Părţii speciale a Codului penal se conţin câteva
tipuri de formulări legislative ale consecinţelor prejudiciabile.
1. Legea penală indică direct şi concretizează caracterul şi gradul preju-
diciabil al consecinţelor, de exemplu, decesul victimei, vătămare medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii etc.
2. Pentru stabilirea consecinţelor prejudiciabile, uneori se utilizează no­
ţiuni şi termeni din diferite domenii ale altor ştiinţe. Dc exemplu, avarierea
unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale (ari. 275 C.P.), deraierea
sau deteriorarea materialului rulant (ari. 270 C.P.) etc. Pentru elucidarea
caracterului prcjudiciabil al acestor consecinţe trebuie să apelăm la actele
normative ale altor ramuri dc drept în care este prevăzută descrierea
noţiunilor şi termenilor respectivi.
3. Uneori, legiuitorul determină consecinţele faptei prejudiciabile prin
includerea în conţinutul normei juridice a diferitor noţiuni definitorii, dc
evaluare: daune în proporţii considerabile, mari sau deosebit de mari (art.
186, 195 C.P.), urmări grave (art. 189,223,329 etc. C.P.). Elucidarea noţiu­
nilor consecinţelor definitorii se efectuează în baza interpretărilor date de
însuşi legiuitor, dc Plenul Curţii Supreme de Justiţie sau prin intermediul
comparării sancţiunilor prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni
omogene caic deja sunt interpretate de legiuitor sau dc Plenul C.S.J.
4. în dispoziţia articolului pot fi indicate alternativ mai multe categorii
dc consecinţe prejudiciabile, a căror survenire permite a califica fapta
infracţională conform acestui articol. De exemplu, încălcarea cerinţelor
Drept penal 141

securităţii ecologice prevede patru consecinţe alternative: mărirea esenţială


a nivelului radiaţiei; daune sănătăţii populaţiei; picirea în masă a animalelor;
alte urmări grave (art. 223 C.P.). Pentru calificarea acestor infracţiuni, e
suficient să stabilim ca acţiunea făptuitorului a cauzat una din consecinţele
indicate alternativ. Calificarea infracţiunii nu se va schimba nici în cazurile
când fapta infracţională provoacă toate consecinţele enumerate, însă aceasta
are importanţă pentru individualizarea pedepsei penale.
5. în unele cazuri pot fi indicate consecinţe prejudiciabile de bază, Iară
de care nu poate exista infracţiunea şi consecinţe prejudiciabile suplimentat e
care nu survin în toate cazurile. De exemplu, fără încălcarea ordinii publice,
huliganismul se exclude, pe când daunele materiale sau cele produse sănătăţii
persoanei pot fi sau lipsi în procesul încălcării ordinii publice.
6. în Codul penal există norme juridice în care infracţiunea se consideră
consumată odată cu crearea primejdiei unor urmări prejudiciabile.
Prin urmare, prin consecinţe prejudiciabile sc înţeleg schimbările
prejudiciabile survenite în obiectul infracţiunii, precum şi crearea
primejdiei reale de prejudiciere a obiectului infracţiunii, adică
schimbările survenite în realitatea obiectivă legată de ocrotirea
obiectului infracţiunii.

§ 5. Raportul cauzal
Stabilirea raportului cauzal dintre acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă
şi consecinţele infracţionale este o condiţie necesară a determinării răspun­
derii penale, un semn obligatoriu al tuturor infracţiunilor, considerate con­
sumate numai odată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile. Este vorba
despre stabilirea consecinţelor provocate de o anumită faptă prejudiciabilă,
nu dc acţiunile / inacţiunile altor persoane sau de puterea naturii etc.
Ca element al laturii obiective a infracţiunii, legătura de cauzalitate este
relaţia dc la cauză la efect, care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea
şi consecinţa prejudiciabilă cerută dc legeapenală pentru existenţa acestei
infracţiuni. O acţiune sau inacţiune ilegală şi o consecinţă prejudiciabilă,
chiar dacă corespund perfect laturii obiective a unei infracţiuni anumite, nu
pot fi clemente ale acesteia, decât dacă ele sunt unite una dc cealaltă printr-
un raport cauzal, adică dacă acţiunea sau inacţiunea este cauza consecinţelor
142 Partea generală

prejudiciabilc provocate. Dreptul se conduce ferm de principiul conform


căruia consecinţele prejudiciabilc pot fi incriminate persoanei doar în prezen­
ţa legăturii de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile sale şi daunele
cauzate. Dacă legătura de cauzalitate lipseşte, răspunderea penală pentru
cauzarea daunelor prcjudiciabile se exclude. Fără legătura dc cauzalitate
nu poate exista latura obiectivă a infracţiunii, nu poate exista nici latura
subiectivă a acesteia, care nu ar avea în ce să se exprime; deci nu poate
exista infracţiune.
Legătura de cauzalitate reprezintă o corelaţie între fenomene, fapte în
care o faptă, un fenomen (cauză) neapărat provoacă, produce altă faptă sau
fenomen (efect).
Potrivit gândirii filozofice, toate fenomenele au o legătură obiectivă
interdependentă, dc conexiune, care există în afară şi independent dc
conştiinţa şi voinţa oamenilor. Conform acestor condiţionări, “cauzele şi
efectele sunt permanent în dialectică; o cauză se transformă în efect şi
viceversa”.14Insă, pentru o mai clară înţelegere a legităţilor conexiunilor
unor fenomene concrete, e necesar să le separăm în mod artificial, des-
părţindu-le de legăturile universale. “Pentru a înţelege fiecare fenomen
aparte, noi trebuie să îl separăm din legătura universală şi să îl examinăm
izolat şi, doar în acest caz, mişcările modificate apar înaintea noastră -
una fiind cauza, alta - efect”.15
Prin urmare, în fiecare caz concret, sarcina organelor de drept la
determinarea legăturii dc cauzalitate constă în faptul ca, abâtându-sc de la
mulţimea circumstanţelor care însoţesc infracţiunea, să izoleze artificial
conduita prejudiciabilă a omului şi consecinţele infracţionale survenite,
exarainându-le în calitate de posibile cauze şi efecte.
Pentru ca acţiunea sau inacţiunea persoanei să fie recunoscută în calitate
de cauză a consecinţei survenite, ea trebuie să corespundă anumitor cerinţe.
1. Dacă caracterul acţiunii sau inacţiunii este descris în dispoziţia normei
juridico-penalc, atunci, în calitate de cauză posibilă, poate fi numai o aşa
conduită a omului, care corespunde semnelor laturii obiective a infracţiunii.
De exemplu, art. 264 C.P. prevede răspunderea penală pentru încălcarea
regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de trans­
14Ф. Энгельс. Анти-Дюринг. Москва, J957, p. 22.
15К. Маркс, Ф. Энгельс. Соч., т. 20, р. 546-547.
Drept penal 143

port, care a cauzat o vătămare medic a integrităţii corporale sau a sănătăţii


ori daune materiale în proporţii mari (alin. 1), fie o vătămare gravă a integ­
rităţii corporale sau a sănătăţii, fie decesul unei persoane (alin. 3), fie decesul
a două sau mai multor persoane (alin. 5). Acţiunea sau inacţiunea persoanei
care conduce mijlocul de transport poate fi considerată în calitate de cauză
a survenirii consecinţelor indicate nuni ai în cazul în care ele constituie o
încălcare a regulilor circulaţiei rutiere şi de exploatare a mijloacelor de
transport a unei sau câtorva prevederi ale Regulamentului circulaţiei rutiere
sau a altor acte legislative ce reglementează securitatea circulaţiei şi exploa­
tării transportului. Orice alte încălcări neprevăzute de aceste acte norma­
tive nu pot fi considerate cauze ale survenirii consecinţelor prejudiciabile.
2. în cazul în care legea prevede răspunderea penală pentru singurul fapt
al cauzării anumitor consecinţe prejudiciabile, indiferent de conţinutul şi
forma acţiunilor comise, orice conduită ilicită care a provocat consecinţele
prejudiciabile poate fi considerată în calitate de cauză a lor. De exemplu,
art. 152 C.P. prevede răspundere penală pentru vătămarea intenţionată medie
a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată fie de dereglarea îndelungată
a sănătăţii, fie de o pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime
din capacitatea de muncă, indiferent de conduita care a provocat aceste
consecinţe. în acest caz, cauză a consecinţelor prejudiciabile se va considera
orice conduită ilegală, adică trebuie stabilită numai ilegalitatea acesteia.
3. Altă cerinţă obligatorie este că întotdeauna cauza premerge efect ului.în
timp. Efectul niciodată nu poate apărea înainte ca să apară şi să înceapă a
acţiona cauza. în majoritatea cazurilor, conscculivitatea fenomenelor în timp
c atât dc vădită, încât nu cerc o cercetare aparte. însă, uneori, această
consecutivitate este destul de complicată, de exemplu în cazul abuzului de
putere sau de serviciu (art. 327 C.R) ori neglijenţa în serviciu (art. 329 C.P.).
De exemplu, subiectul A., fiind responsabil pentru starea tehnică şi exploatarea
mijloacelor de transport, era învinuit că ar fi dat dispoziţii să fie utilizat un
mijloc dc transport defectat, ccca ce a avut urmări grave. La şedinţa judiciară
s-a stabilit, însă, că el a început să-şi îndeplinească obligaţiile noi de serviciu
după ce fapta ce i se incrimina avusese loc. Dispoziţia dată dc această persoană
în privinţa utilizării unui mijloc dc transport, nu a fost urmată de urmări grave.
Astfel, procesul penal a fost suspendat, deoarece lipsea raportul cauzal dintre
comportarea subiectului A. şi consecinţele survenite.
144 Partea generală

4. Acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi recunoscută cauză a surve­


nirii consecinţelor prejudiciabile numai atunci când ea nu doar a premers
consecinţelor în timp, dar a fost şi o condiţie necesară reală pentru survenirea
consecinţelor dăunătoare. Caracterul necesar al condiţiilor trebuie să fie
stabilit prin izolarea şi cercetarea fiecărei cauze aparte (mecanice, chimice,
biologice, umane), spre a cerceta şi deduce dacă în lipsa unei cauze urmarea
s-ar fi produs sau nu. Acţiunea sau inacţiunea persoanei constituie o condiţie
necesară numai atunci când deja în momentul comiterii ci exista posibilitatea
reală pentru survenirea unor anumite consecinţe prejudiciabile. Condiţia
necesară trebuie deosebită de cea întâmplătoare. De exemplu, când A îi
provoacă lui B vătămări corporale medii, iar B moare fiindcă a fost lovit în
cap dc o cărămidă desprinsă din peretele unei casc în momentul când se
deplasa la policlinică după ajutor medical, este destul de clar că acţiunile
lui A. nu constituie o condiţie necesară morţii lui B, survenită în urma unei
situaţii întâmplătoare.
5. Pentru determinarea legăturii de cauzalitate privind inacţiunea trebuie
să stabilim că: a) persoana respectivă era obligată să întreprindă anumite
măsuri, însă nu le-a întreprins; b) persoana avea posibilitatea să efectueze
acţiunile necesare. Numai dacă există aceste condiţii, poate fi vorba despre
raportul cauzal dintre inacţiune şi consecinţele prejudiciabile.
6. Legătura de cauzalitate necesară între acţiunile sau inacţiunile preju-
diciabilc şi consecinţele infracţionale survenite trebuie, cel puţin în linii
generale, să fie cuprinsă de conştiinţa şi prevederea subiectului la comiterea
infracţiunilor intenţionate. Referitor la infracţiunile din imprudenţă, trebuie
dovedit că persoana n-a prevăzut, chiar dacă, din circumstanţele cauzei,
rezultă că trebuia şi putea să prevadă legătura de cauzalitate dintre acţiunile
sau inacţiunile sale şi consecinţele prejudiciabile survenite.
în doctrina penală au fost formulate numeroase teorii cu privire la legătura
sau raportul de cauzalitate în infracţiune. în linii generale, cea mai mare răspân­
dire o ocupă teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine
qna non (condiţie indispensabilă) şi teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice.
Teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qna
non, a fost formulată de penalistul german Von Buri la 1860 şi a obţinut cea
mai largă aplicare în practică dintre toate teoriile privitoare la legătura de
cauzalitate.
Drept penal 145

Această teorie recunoaşte în calitate de cauză orice fenomen, faptă, fără


de care n-ar fi survenit consecinţa prejudiciabilă dată. De exemplu, o
judecătorie engleză a condamnat o persoană pentru omor, care a lovit victima
cu o bucată de fier şi i-a zdrobit un deget. Medicul care l-a consultat, i-a
declarat că e necesar de amputat degetul. însă, victima a refuzat şi a decedat
de septicemie (infectarea sângelui).16 E clar că dacă n-ar fi i'ost zdrobii
degetul, nu s-ar fi produs nici septicemia şi n-ar fi survenit moartea victimei.
E clar, bineînţeles, şi faptul că producerea unei vătămări uşoare a integrităţii
corporale nu poale fi considerată condiţia necesară care a creat primejdia
decesului victimei.
Teoria condiţiei sine qua non este discutabilă, deoarece ea nu permite
determinarea doar a condiţiei necesare care creează, prin sine însăşi, pri­
mejdia unei anumite consecinţe prcjudiciabile, caracteristice numai unei
infracţiuni concrete. De exemplu, în urma unei bătăi, victimei i s-au cauzat
vătămări medii ale integrităţii corporale, Victima este transportată la spital
cu un autovehicul care, fiind condus cu viteză, intră în coliziune cu un auto­
camion, din imprudenţa conducătorilor celor două autovehicule. Din cauza
accidentului, victima suferă o hemoragie, iar după internarea în spital,
decedează în urma unei intervenţii chirurgicale nereuşite. Din punctul de
vedere al teoriei condiţiei sine qua non vătămarea medie a integrităţii
corporale prin bătaie, hemoragia în urma accidentului şi decesul victimei
ca rezultat al intervenţiei chirurgicale nereuşite, reprezintă condiţii echiva-
Icnlo care an produs moartea victimei. însă, o examinare a cerinţelor legăturii
de cauza li laie, ne permilc să afirmăm că persoana care a provocat vătămarea
medic a in legii lăţii corporale prin bălaie trebuie condamnată conform art.
152 C.P. (vătămarea intenţională medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii), conducătorii autovehiculelor-conform ari. 264 C.P. (încălcarea
regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de trans­
port de către persoana care conduce mijlocul de transport), iar medicul -
potrivit ari. 32b ( ’.P. (neglijenţă în serviciu), fiindcă cele trei cauze constituie
condiţiile necesare care au provocat consecinţele prejudiciabile anume ale
acestor infracţiuni.

‘ Уголовное нрава Расти. Том. 1. Общая часть. Под ред. А. Н. Игнатова и 10. Л.
Красикова. Мнении. Норма, 1999, р. 134.
146 Partea generală

Teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice presupune legătura de


cauzalitate în acele cazuri în care rezultatul, efectul este tipic, adecvat
fenomenului dat, De exemplu, dacă o persoană recent operată la creier, a
suferit o lovitură uşoară la cap, ce a dus la o vătămare, de la care victima a
decedat, atunci din punctul de vedere al acestei teorii, acesta nu este un
efect tipic pentru astfel de lovituri. Insa, în acest caz concret, lovitura în
locul vătămat al craniului victimei a fost o cauză mortală. Şi această teorie
este discutabilă, deoarece propune să se stabilească legătura de cauzalitate
în raport cu caracterul tipic al acesteia, în loc să se examineze caracterul
legăturii reale dintre acţiunea sau inacţiunea persoanei şi rezultatul produs.

§ 6. Locul, timpul, metodele, mijloacele şi împrejurările


săvârşirii infracţiunii
Pe lângă acţiunea sau inacţiunea, consecinţele şi raportul cauzal, latura
obiectivă a unei infracţiuni include şi alte semne: locul, timpul şi
împrejurările săvârşirii infracţiunii, metodele sau mijloacele de comitere a
ei. “Locul, timpul, situaţia săvârşirii infracţiunii, luate în ansamblu, joacă
rolul unor condiţii obiective, în care se dezvoltă şi se realizează fapta
infracţională”.17
Sc cunoaşte că pentru infracţiuni, în ansamblu, locul, timpul, metodele,
mijloacele şi împrejurările săvârşirii infracţiunii se consideră semne facul­
tative ale laturii obiective, însă vorbind de o infracţiune concretă, aceste
semne devin obligatorii pentru latura obiectivă a ei.
Este important şi faptul să nu confundăm timpul şi locul săvârşirii infrac­
ţiunii ca categorii juridice care sunt studiate în doctrina privind legea penală,
ce determină acţitinea legii penale în timp şi în spaţiu. în tema dc faţă ele sc
studiază într-un sens mai îngust - numai ca semne posibile ale laturii obiec­
tive, de exemplu, sustragerea averii s-a produs dintr-o încăpere sau în timpul
unei calamităţi etc.
De obicei, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările infracţiunii
se introduc în lege ca semne obligatorii ale infracţiunii, atunci când prezenţa
lor agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. De exemplu,

17H. И. Панов. Способ совершения преступления и уголовная ответственность.


Харьков, 1982, р. 20.
Drept penal 147

tâlhăria săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de


armă poate prejudicia o daună cu mult mai mare decât tâlhăria simplă etc.
Să examinăm aparte fiecare dintre semnele menţionate.
Locul săvârşirii infracţiunii, ca factor indispensabil, fără de care nu
poate fi concepută nici o infracţiune, de regulă, nu este prevăzut ca semn
obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală şi nu influenţează
asupra calificării infracţiunii, trăsăturile esenţiale ale ei realizându-sc oriunde
aceasta s-ar săvârşi. Acest fapt însă, nu micşorează importanţa determinării
locului săvârşirii infracţiunii pentru individualizarea răspunderii penale şi
a pedepsei penale.
Pentru existenţa unor infracţiuni sau circumstanţe agravante ale lor, legiui­
torul consideră necesar ca ele să sc săvârşească într-un anumit loc. De exemplu,
locul săvârşirii infracţiunii reprezintă un semn constitutiv obligatoriu al unui
şir dc infracţiuni, un semn care determină, în linii generale, esenţa infracţiunii:
profanarea mormintelor (art. 222 C.P.), părăsirea locului accidentului rutier
(sa l. 266 C.P.), huliganismul (art, 287 C.P.), evadarea din locurile de deţinere
(art. 317 C.P.) ele. în alte cazuri, locul săvârşirii infracţiunii constituie un
semn obligatoriu al circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De exemplu,
furtul, jaful, tâlhăria săvârşite prin pătrundere în încăpere, locuinţă sau în alt
loc pentru depozitare (art. 186,187 şi 188 C.P.). în toate aceste cazuri, infrac­
ţiunea prevede condiţia săvârşirii faptelor într-un anumit loc, iar nercspectai ea
acestei condiţii face imposibilă existenţa lor, deoarece lipseşte unul dintre
semnele obligatorii ale infracţiunii concrete, care, dealtfel, după cum s-a men­
ţionai, agravesr/ă caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii şi are o
importanţă hotărâtoare pentru calificarea infracţiunii.
Timpul săvârşirii infracţiunii, ca şi locul comiterii ci, nu este prevăzut,
de obicei, ea semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală,
însă, în uncie cazuri, fapta reprezintă o infracţiune numai dacă este săvârşită
într-un timp anumit. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite în timpul
unor calamităţi (lit. a alin. 3 art. 186,187 şi 188 C.P.), eschivarea pe timp de
război de la îndeplinirea prestaţiilor (art. 356 C.P.), părăsirea samavolnică a
câmpului dc luptă sau refuzul de a acţiona cu arma (art. 386 C.P.) etc. în toate
aceste cazuri timpul este un semn obligatoriu pentru calificarea infracţiunilor.
Metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă forma de manifestare a
acţiunilor prejndiciabile, modul şi procedeul utilizate de făptuitor pentru
148 Partea generală

comiterea infracţiunii. Spre deosebire de loc şi timp, metoda săvârşirii infrac­


ţiunii reprezintă o parte a acţiunii sau a inacţiunii. Astfel, după metoda de
săvârşire a infracţiunilor, legea penală, de exemplu, distinge şapte forme de
atentare la patrimoniu: pe ascuns - furt; deschis - jaf; prin atac - tâlhărie;
prin şantaj - şantaj; prin înşelăciune sau abuz de încredere —escrocherie;
însuşire - delapidare; sustragere din buzunare - pungăşie. Adeseori, aplicarea
unei anumite metode certifică un grad prejudiciabil mai mare al infracţiunii
săvârşite. De aceea, uneori, legea prevede metoda săvârşirii infracţiunii în
calitate de circumstanţă agravantă a infracţiunii. Dc exemplu, omor cu o
deosebită cruzime (lit. h alin. 3 art. 145 C.P.), vătămarea intenţionată gravă
a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită prin schingiuire sau tortură
(lit. e alin. 2 art. 151 C.P.) ele.
Săvârşirea infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjo­
corirea victimei sc consideră o circumstanţă agravantă (lit. h alin. 1 art. 77
C.P.), care trebuie luată în consideraţie la individualizarea răspunderii penale
şi pedepsei penale în cazul în care ea nu reprezintă un semn constitutiv al
infracţiunii sau al circumstanţei agravante a unei infracţiuni.
în calitate de semn constitutiv obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii
sc indică şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. De exemplu, în art, 234
C.P. este prevăzută răspunderea penală pentru îndeletnicirea ilegală cu
pescuitul, vânatul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor
explozive şi otrăvitoare sau a altor mijloace de nimicire în masă a faunei.
în alte cazuri, aplicarea mijloacelor de săvârşire a infracţiunii sunt pre­
văzute în calitate dc circumstanţe agravante. De exemplu, vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, comisă prin mijloace
periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane, constituie o
circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni (lit./alin. 2 art. 151 C.P.).
în cazurile în care mijloacele de săvârşire a infracţiunii nu sunt indicate
în dispoziţia articolelor Părţii speciale a Codului penal, utilizarea lor con­
stituie o circumstanţă agravantă (lit./a lin . 1 art. 77 C.P.), care sc ia în
consideraţie la aplicarea pedepsei penale.
Asemenea locului, timpului, metodei şi mijloacelor, îm prejurările
săvârşirii infracţiunii constituie un semn al laturii obiective a infracţiunii,
într-un şir de articole, împrejurarea comiterii faptei este considerată semn
obligatoriu al laturii obiective. Dc exemplu, omorul săvârşit, profitând de
starea de neputinţă a victimei (lit. e alin. 2 art. 145 C.P.), determinarea la
Drept penal 149

sinucidere a unei persoane care se află într-o dependenţă materială sau de


altă natură faţă de cel vinovat (lit. c alin. 2 art. 150 C.P.), majoritatea
infracţiunilor militare etc.
în cazurile în care împrejurările comiterii infracţiunii nu sunt indicate în
articolele Părţii speciale a Codului penal, ele pot fi, potrivit art. 76 şi 77
C.P., doar circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Dc exemplu, o astfel de circumstanţă agravantă este profitarea de starea
excepţională, de calamităţile naturale, precum şi de dezordini de masă la
săvârşirea infracţiunilor (lit. in alin. 1 art. 77 C.P.). Drept circumstanţe
atenuante în lit. e art. 76 C.P. se indică - săvârşirea infracţiunii ca urmare a
unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial ori din
motive de compătimire. Litera / art. 76 C.P. ne permite să recunoaştem şi
alte împrejurări în calitate de circumstanţe atenuante.
150 Partea generală

DEFINIŢII ŞI DISPOZIŢII SISTEMATIZATE

Noţiunea şi semnele laturii obiective ale infracţiunii


Drept penal 151

Noţiunea acţiunii şi inacţiunii prejudiciabile


şi modul lor de determinare
152 Partea generală

Noţiunea şi categoriile consecinţelor prejudiciabile


Drept penal 153

Raportul (legătura) de cauzalitate


şi condiţiile lui de determinare
154 Partea generală

PENTRU MEDITAŢIE:
1. Care este noţiunea laturii obiective a infracţiunii?
2. Prin se semne poate fi descrisă latura obiectivă a infracţiunii?
3. Care sunt semnele obligatorii şi facultative ale tuturor infracţiunilor,
în ansamblu?
4. Care sunt semnele obligatorii şi facultative ale unei infracţiuni concrete?
5. Care este noţiunea acţiunii prejudiciabile?
6. Formulaţi noţiunea inacţiunii prejudiciabile.
7. Care sunt procedeele tchnico-juridice de descriere a acţiunilor sau
inacţiunilor prejudiciabile în legea penală?
8. Ce înţelegem prin consecinţe prejudiciabile?
9. Care sunt categoriile de consecinţe prejudiciabile?
10. Care sunt procedeele tehnico-juridice de descriere a consecinţelor
prejudiciabile în legea penală?
11. Ce înţelegem prin legătura de cauzalitate?
12. Care sunt condiţiile de determinare a legăturii de cauzalitate?
13. Care sunt teoriile privind legătura de cauza! itate şi în ce constau ele?
14. Ce importanţă au locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările
săvârşirii infracţiunii pentru calificarea şi individualizarea răspunderii penale
şi a pedepsei penale?

BIBLIOGRAFIE:
1. Drept penai Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău:
Ştiinţa, 1994.
2. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti:
ALL, 2000.
3.13. И. Кудрявцев. Объективная сторона преступления. Москва, 1960.
4. Г. В. Тимейко. Общее учение об объективной стороне
преступления. Ростов, 1977.
5. М. И. Ковалев. Проблемы учения об объективной стороне
преступления. Красноярск, 1991.
6. И. И. Панов. Способ совершения преступления и уголовная
ответственность. Харьков, 1982.
7. Т. В. Церетели. Причинная связь в уголовном праве. Москва, 1963.
8. В. В. Мальцев. Проблема уголовно-правовой оценки общественно
опасных последствий. Саратов, 1989.
9. А. С. Михлин. Последствия преступления. Москва, 1969.
Drept penal 155

Partea a IV-a. L atura subiectivă a infracţiunii

§ 1. Noţiunea şi importanţa laturii subiective a infracţiunii


Dacă latura obiectivă reprezintă aspectul exterior ai conduitei
prcjudiciabilc, atunci latura subiectivă - aspectul ei interior, psihic.
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posi­
bilitatea reflectării concomitente în conştiinţa subiectului infracţiunii
a semnelor obiective ale faptei comise, adică a acţiunii sau inacţiunii
prcjudiciabilc, a consecinţelor infracţionale, a legăturii de cauzalitate
dintre ele, precum şi a celorlalte semne obiective cu care este descrisă
infracţiunea în legea penală. Latura subiectiva a infracţiunii carac­
terizează atitudinea psihica a infractorului faţă de faptele sale. Prin
urmare, ea reflectă legătura conştiinţei şi voinţei infractorului cu fapta pre-
judiciabilă comisă de el.
La fel ca şi semnele laturii obiective, cele ale laturii subiective sunt de
două tipuri; obligatorii şi facultative. Semnele obligatorii, au importanţă
pentru calificarea infracţiunii, iar cele facultative - pentru individualizarea
răspunderii penale şi a pedepsei penale. La categoria semnelor obligatorii
sc referă v inovaţi a,iprin cel puţin una din formele ei, iar la cele facultative
- mobilul (motivul) şi scopul infracţiunii. Remarcăm că, în descrierea in­
fracţiunilor concrete, legiuitorul poate utiliza toate semnele laturii, subiective,
loalo (liud obligatorii pentru calificarea infracţiunii.
în procesul examinării laturii subiective a infracţiunii trebuie sărcicşim
clin teza, unanim acceptată de doctrina penală, că fiecare infracţiune repre­
zintă o unitate a seninelor obiective şi subiective ale unei fapte prejudiciabile
anumite, în mod teoretic, clc pot fi studiate de sine stătător, însă fără a
neglija legătura şi unitatea lor internă. Doctrina penală consideră atât semnele
obiective, cât şi cele subiective la fel.de importante. Supraaprecierea laturii
obiective în detrimentul celei subiective duce la aşa-numita incriminare
obiectivă; supraaprecierea laturii subiective este legată de incriminarea doar
a descoperirii intenţiei sau stării periculoase. Ambele supraaprecieri
156 Partea generală

constituie un obstacol în calea luptei cu criminalitatea şi duce la încălcarea


legalităţii. Aceste greşeli sunt provocate dc cauze diferite.
în primul rând, procesul determinării şi demonstrării semnelor laturii
subiective este mai dificil, deoarece este vorba dc circumstanţele psihologice
ale infracţiunii săvârşite. Mai mult decât atât, persoana care a comis fapta
infracţională, dc obicei, se straduie să prezinte acţiunile sau inacţiunile sale
ca fiind comise fără vinovăţie, sau cel puţin, din imprudenţa.
în al doilea rând, tehnica legislativă dc descriere a multor infracţiuni
concrete nu conţine o caracteristică clară a laturii subiective, ceea ce
contribuie Ia o interpretare diferită şi echivocă a esenţei ci psihologice,
într-adevăr, este destul de complicată intuirea şi înţelegerea corectă a celor
mai mici nuanţe ale elementelor laturii subiective cum ar fi prevederea,
dorinţa, admiterea în mod conştient, evitarea consecinţelor printr-un calcul
în mod uşuratic, aspecte care determină limitele între conduita prcjudiciabilă
şi comportarea neinfracţională, între infracţiunile intenţionate şi cele din
imprudenţă, pe care Ic-a prevăzut legiuitorul în descrierea infracţiunii date
în legea penală,
în al treilea rând, unii colaboratori ai organelor judiciare şi de urmărire
penală subestimează importanţa semnelor subiective şi, de aceea, le cerce­
tează superficial, mai ales în cazul mobilului şi scopului infracţiunii, atunci
când acestea nu influenţează la calificarea infracţiunii. Tată de ce Curtea Sup­
remă de Justiţie, adeseori, atenţionează că “în unele cazuri, cercetarea
superficială a circumstanţelor cauzei şi constatarea incorectă a intenţiei culpa­
bilului, motivului ei şi scopului infracţiunii condiţionează calificarea greşită”.1
Latura subiectivă a infracţiunii, proces ee decurge în psihicul infracto­
rului, cuprinde momentul intelectual (conştiinţa), momentul volitiv (voinţa)
şi cel emoţional (trăirea cu intensitate a celor săvârşite), care se dezvăluie
prin aşa semne juridice ca vinovăţia, mobilul şi scopul făptuitorului în mo­
mentul comiterii infracţiunii. Aceste trei semne au o legătură organică
reciprocă şi depind unul de altul, fiecare dintre ele având şi o importanţă de
sine stătătoare.
Vinovăţia, mobilul şi scopul infracţiunii pot fi direct indicate în lege. De
exemplu, omorul intenţionat (art. 145 C.P.), distrugerea sau deteriorarea*

! Hotărârea Plenului C.S.J. din 30 octombrie 197S cu modificările din 16 septembrie


2002. i! Culegere de hotărâri explicative. Chişinău, 2002, p. 313.
Drept penal 157

clin im prudenţă a bunurilor (ari. 198 C.P.), vătămarea intenţionată gravă a


integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin.
4 art. 151 C.P.), articole în care vinovăţia, fiind cunoscută sub denumirea
de praeterintenţie sau intenţie depăşită (praeter - peste,), denumită de
legiuitorul nostru în art. 19 C.P. - infracţiune săvârşită cu două forme de
vinovăţie, vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănă­
tăţii săvârşită din motive de duşmănie sau ură socială, rasială sau religioasă
(lit. j alin. 2 art. 152 C.P.), diversiunea săvârşită în scopul slăbirii bazei
economice şi a capacităţii de apărare a ţării (art. 343 C.P.) etc.
în unele cazuri, vinovăţia, mobilul şi scopul trebuie determinate cu
ajutorul diferitelor metode de interpretare. De exemplu, vinovăţia poate:
1) rezulta din esenţa termenilor utilizaţi, bunăoară, oprirea samavolnică,
fără necesitate a trenului, poate fi săvârşită numai intenţionat (art. 270 C.P.),
iar picrdereâ'documentclor ce conţin secrete de stat poate fi comisă numai
din imprudenţă (ari. 345 C.P.); 2) reieşi din indicaţiile legii, privind buna-
ştiinlă (art. 177 C’.P.), rea-voinţa (art. 203 C.P.), motivul sau interesele
făptuitorului (ari. 164 C.P.), scopul (art. 188 C.P.), ce caracterizează doar o
infracţiune intenţionată; 3) fi numai intenţionată în cazul în care infracţiunea
este descrisă doar prin comiterea unor anumite acţiuni sau inacţiuni (aşa-
numitcle componenţe formale de infracţiuni); 4) decurge din interpretarea
sistematică a legii, când nu există condiţiile subliniate mai sus. Trecerea
tacită a clementelor laturii subiective în unele articole ale Părţii speciale nu
exclude existenţa lor, dar cere elucidarea cu minuţiozitate a opiniei legiui­
torului referitor la ele.
Pl in urmare, latura subiectivă a infracţiunii este una dintre cele mai compli­
cate probleme ale dreptului penal, cu o colosală importanţă teoretică şi practică.
în primul rând, conţinutul laturii subiective, în mare măsură, determină
caracterul si gradul prejudiciabil al conduitei infracţionale, precum şi gradul
dc pericol al persoanei care o comite - aşadar, caracterul răspundem şi
limitele sancţiunii, ţinând cont dc criteriile de individualizare a pedepsei
indicate în art. 75, 76, 77, 78, 79 şi 80 C.P.
în al doilea rând, latura subiectivă a infracţiunii ne permite delimitarea
infracţiunilor adiacente sau a celor asemănătoare. De exemplu, infracţiunile
prevăzute de art. 145 şi 149 C.P., precum şi cele determinate de art. 197 şi
198 C.P. etc., se disting numai după forma lor dc vinovăţie; distrugerea sau
deteriorarea intenţionata a bunurilor (art. 197 C.P.) se deosebeşte dc
158 Partea generală

diverşi unea îndreptată spre distrugerea sau deteriorarea întreprinderilor sau


a altor bunuri de stat sau obşteşti (art. 343 C.P.) numai prin conţinutul sco­
pului acestor infracţiuni.
în al treilea rând, elementele laturii subiective ne permit diferenţierea
esenţială a tipurilor componenţelor de infracţiune: de bază, cu circumstanţe
atenuante şi cu circumstanţe agravante. De exemplu, omorul săvârşit din
gelozie constituie componenţa de bază a omorului intenţionat (alin. 1 art.
145 C.P.), omorul săvârşit în stare de afect constituie componenţa cu circum­
stanţe atenuante a omorului intenţionat (art. 146 C.P.), omorul săvârşit cu
premeditare constituie componenţa cu circumstanţe agravante a omorului
intenţionat (lit. a alin. 2 art. 145 C.P.), iar omorul săvârşit cu scopul de a
preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei con­
stituie componenţa cu circumstanţe deosebit de agravante a omorului in­
tenţionat (lit. / alin. 3 art. 145 C.P.) etc.
în literatura de specialitate a fost înaintată opinia potrivit căreia, noţiunea
laturii subiective şi cea a vinovăţiei sunt identice.2însă ea a fost combătută de
doctrina penală, deoarece atribuirea motivului şi scopului infracţiunii la con­
ţinutul vinovăţiei lărgeşte limitele noţiunii legislative a intenţiei şi imprudenţei.2
în continuare, vom examina fiecare dintre elementele constitutive ale
laturii subiective a infracţiunii: vinovăţia, motivul (mobilul) şi scopul
săvârşirii infracţiunii.

§ 2. Noţiunea şi formele vinovăţiei


Potrivit art. 6 C.P., persoana este supusă răspunderii, şi pedepsei penale
numai pentru faptele săvârşite cu vinovăţie. Vinovăţia reprezintă un semn
obligatoriu al fiecărei infracţiuni; Ea cuprinde atitudinea psihică a făptuito­
rului faţă de cele săvârşite, fără a da răspuns la chestiunea de ce şi pentru ce
el săvârşeşte infracţiunea. Răspunsul la această problemă rezultă din conţi­
nutul motivului şi al scopului infracţiunii. Acesta este un argument în plus*3

- В. М. Чхиквадзе. Советское военно-уголовное право. Моеква, 1948, р. 180; П. С.


Дагсль и Д. П. Котов. Субъективная сторона преступления и ее установление.
Воронеж, 1974, р.41.
3 И. Г. Ф илановский. Социально-психологическое отношения субъекта к
преступлению. Ленинград, 1970, р. 121; Я. М. Брайнин. Уголовная ответст­
венность и ее основание в советском уголовном праве. Москва, 1963, р. 229 з.а.
Drept penal 159

la faptul că doctrina penală nu recunoaşte identitatea conţinutului vinovăţiei


cu cel al laturii subiective a infracţiunii.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei atât faţă de acţiunile
sau inacţiunile prejudiciabile comise, cât şi faţă de urmările prejudiciabile
dorite sau admise; fie faţă de cele pe care ea credea superficial că vor fi
evitate, fie faţă de cele pe care ea trebuia şi putea să prevadă că vor surveni.
Elementele principale ce caracterizează vinovăţia sunt conţinutul, forma,
esenţa socială şi gradul ei prejudiciabil.
Locul central îi revine conţinutului vinovăţiei, format din intelect şi voinţă.
Momentul intelectual include înţelegerea de către persoană a caracterului
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, posibilitatea de a prevedea
caracterul prejudiciabil al urmărilor lor, înţelegerea circumstanţelor în care
se comite infracţiunea, esenţa şi importanţa lor, perceperea corectă a legăturii
de cauzalitate dintre acţiune sau inacţiune şi consecinţele infracţionale.
Elementul volitiv se reduce la caracteristica manifestărilor psihologice
care orientează conduita omului într-o anumită direcţie, reglementează
alegerea soluţiei: de a săvârşi o acţiune concretă sau de a se abţine de la ea.
Esenţa momentului volitiv în comiterea infracţiunilor intenţionate constă
în orientarea conştientă a acţiunilor pentru atingerea scopurilor scontate,
iar în comiterea infracţiunilor din imprudenţă - în nechibzuinţa, nepăsarea,
neglijenţa manifestată de făptuitor în conduita sa premergătoare survenirii
consecinţelor prejudiciabile. Particularitatea procesului volitiv la comiterea
infracţiunilor din imprudenţă constă şi în faptul că persoana nu întreprinde
eforturi psihologice pentru a evita cauzarea consecinţelor prejudiciabile,
deşi arc această posibilitate.
în infracţiunile concrete, conţinutul vinovăţiei este determinat prin indi­
carea formei vinovăţiei; a semnelor ce caracterizează latura subiectivă a
infracţiunii (motivul, scopul, buna-ştiinţă etc.); a semnelor obiective care
atenuează sau agravează răspunderea penală, reflectate în atitudinea psihică
a subiectului,
Form a vinovăţiei se determină de corelaţia elementelor psihice care
formează conţinutul ei. Această corelaţie trebuie să manifeste dependenţa
faptei comise de atitudinea negativă a persoanei faţă de interesele societăţii,
încălcate de această faptă; să caracterizeze diverse atitudini intelectuale şi
volitive ale persoanei faţă de faptă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele
160 Partea generală

ci; să caracterizeze un anumit grad de vinovăţie. Divizarea vinovăţiei în


forme trebuie efectuată în funcţie de unele şi aceleaşi criterii.
Formele vinovăţiei reprezintă noţiuni juridice, determinate dc legiuitor
în articolele Părţii generale a Codului penal, care simplifică determinarea
formei vinovăţiei a infracţiunilor concrete, descrise în articolele Părţii spe­
ciale a Codului penal. Formele vinovăţiei reprezintă fenomene psihice
caracteristice numai faptelor infracţionale. Fenomenele psihice caracteristice
unei conduite legale, obişnuite a omului poate să nu coincidă cu noţiunea
juridică a vinovăţiei. Diverse variante ale atitudinii psihice a subiectului
pentru fapta săvârşită pot fi recunoscute ca vinovăţie numai în cazul în care
ele se află în limitele noţiunilor juridice ale acestora, determinate de lege.
Potrivit art. 6 C.P., vinovăţia poate avea numai două forme: intenţia şi
im prudenţa. însă atunci când infracţiunea este construită dintr-un cumul
dc două infracţiuni, dintre care una se comite intenţionat, iar alta - din
imprudenţă, această infracţiune unică complexă se consideră săvârşită cu
două forme de vinovăţie (art. 19 C.P.), numită şi praeterintenţie sau
intenţie depăşită, ce nu poate fi considerată ca o a treia formă dc vinovăţie.
Vom examina concret formele de vinovăţie în paragrafele ulterioare.
în comparaţie cu categoriile conţinutului şi ale formei, categoria esenţei
fenomenului reflectă mai profund cunoaşterea sa. “Dacă forma manifestării şi
esenţa lucrurilor ar coincide nemijlocit, atunci orice ştiinţă ar fi de prisos ...” -
scria К. Мата.4
Esenţa vinovăţiei, ea şi a oricărei noţiuni şi instituţii juridice, are un
caracter soeial-politic şi e strâns legată de menirea acestora, dc rolul lor în
viaţa socială.
După esenţa sa, vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă
de realitatea obiectivă ce îl înconjoară: vis-a-vis de relaţiile sociale, interesele
societăţii, cerinţele sale juridice, alţi membri ai societăţii. Vinovăţia presu­
pune că atitudinea persoanei faţă de interesele sociale este negativă, datorită
prezenţei orientării antisociale a subiectului, opunerii conştiente a voinţei
sale intereselor sociale, prin manifestarea atitudinii nechibzuite, neglijente
faţă dc ele. Determinând intenţia şi imprudenţa ca forme ale vinovăţiei,
legiuitorul, în acelaşi timp, specifică că anume în ele sc manifestă atitudinea
negativă a persoanelor faţă de interesele societăţii.

К. Маркс. Ф, Энгельс. Соч. T. 25. Ч. И, р. 384,


Drept penal 161

Prin urmare, esenţa vinovăţiei o leagă, pe de-o parte, cn izvorul ce o


produce, iar pe de a ltă parte, cu răspunderea subiectului ca o urmare juridică
a săvârşirii infracţiunii cu vinovăţie.
Determinarea,gradului vinovăţiei persoanei reprezintă concretizarea
formei şi conţinutului ei în fiecare caz concret. Determinarea gradului
vinovăţiei depinde de următoarele condiţii:
1. Gradul vinovăţiei depinde de caracterul şi gradul prcjudiciabil al
infracţiunii săvârşite, fiindcă ca este cuprinsă de vinovăţia subiectului.
2. Gradul vinovăţiei depinde de formele ei, de caracterul intenţiei sau al
imprudenţei. Intenţia întotdeauna, pe lângă celelalte condiţii egale, e mai
primejdioasă decât imprudenţa şi determină un grad de vinovăţie mai grav.
,1, O influenţă importantă asupra gradului vinovăţiei o exercită motivul
şi scopul infracţiunii, unele dintre care pot fi prevăzute de lege ca
circumstanţe agravante, altele - ca circumstanţe atenuante ale infracţiunii.
4. Gradul prcjudiciabil poate depinde şi de circumstanţele ce caracteri­
zează personalitatea vinovatului, reflectate în vinovăţia subiectului.
5. Gradul prcjudiciabil al vinovăţiei persoanei care a comis o infracţiune
depinde şi de cauzele şi condiţiile săvârşirii ei, care au influenţat la formarea
intenţiei sau a imprudenţei infracţionale.
Vinovăţia este caracterizata atât cantitativ, cât şi calitativ de conţinutul,
forma, esenţa şi gradul ci, aspecte multilaterale şi exhaustive.5

§ 3. Intenţia şi modalităţile sale


Intenţia, ca formă a vinovăţiei, este prevăzută de legiuitor mai des decât
imprudenţa. In literatura juridică se remarcă că în viaţa reală greutatea
specifică a infracţiunilor intenţionate constituie mai mult dc 90 %.
Potrivit art. 17 C.P., “se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu
intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama dc caracterul
prcjudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudi-
ciabile, Ic-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări".

Ml.C./ţarinii. 11 /ţ. T!. Kotoe. Cyâhemnuoiicw etnopona npecmynjiemw u eeycmanoeneuue,


IU>poiTOK, 1974, p. 72-74.
162 Partea generală

Din textul legii reiese că atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele


săvârşite în cazul intenţiei cuprinde trei clemente:
Subiectul îşi dădea seama dc caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale;
A prevăzut urm ările ei prcjudiciabile;
Lc-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urm ări.
Unitatea acestor trei elemente ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei
faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, alcătuieşte
noţiunea juridico-penală a intenţiei stabilite de legiuitor. Eliminarea din
intenţie a unuia dintre aceste clemente nu înseamnă altceva decât golirea de
conţinut a noţiunii dale.
Perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi
previziunea urmărilor lor prcjudiciabile se referă la sfera intelectuală a
psihicului infractorului, iar dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii
acestor urmări se referă la sfera volitivă a psihicului celui vinovat.
în dependenţă dc conţinutul momentului volitiv, infracţiunea intenţionată
poate fi săvârşită cu intenţie directă sau cu intenţie indirectă (eventuală).
Intenţia directă se caracterizează prin faptul că persoana, care a săvârşit
infracţiunea, îşi dădea scama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, a prevăzut urmările ci prcjudiciabile şi a dorit survenirea
acestor urm ări.
Intenţia indirectă (eventuală) presupune că persoana, care a săvârşit
infracţiunea, îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prcjudiciabile şi admitea, îii mod
conştient, survenirea acestor urinări.
După cum se ştie, există infracţiuni care se consideră consumate odată cu
comiterea acţiunilor sau inacţiunilor determinate dc lege, indiferent dc
survenirea urmărilor prcjudiciabile - aşa-numitelc componenţe formale de
infracţiuni. Există şi infracţiuni ce sc consideră consumate odată cu survenirea
consecinţelor prcjudiciabile -aşa-zisele componenţe materiale de infracţiuni
(vezi detalii în capitolul al Vf-lea). Acest fapt nu subminează, nicidecum,
teza unanim acceptată de doctrina penală şi promovată de legiuitor în art. 14
C.P., că orice infracţiune este materială, adică orice faptă infracţională pro­
duce urmări prcjudiciabile sau, cel puţin, creează primejdia reală a survenirii
acestora, indiferent de construcţia legislativă a unei infracţiuni concrete.
Drept penal 163

Rcferindu-se la acest subiect, literatura de specialitate menţionează două


opinii contradictorii privind conţinutul intenţiei determinat de legea penală.
Potrivit primei opinii, legea penală determină intenţia ce se referă la
componenţele materiale de infracţiuni: ea indică atitudinea psihică a
subiectului atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe. în
componenţele formale de infracţiuni, la care consecinţele nu constituie un
clement obligatoriu al infracţiunii ce ar influenţa calificarea ei, atitudinea
psihică a subiectului se determină numai faţă de acţiuni sau inacţiuni. Pentru
caracteristica infracţiunii intenţionate e suficientă perceperea de către
făptui lor a caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale. în legătură
cu faptul că modalităţile intenţiei —directă şi indirectă - se deosebesc una
de alta prin diverse atitudini psihice ale subiectului faţă de consecinţe,
clasificarea intenţiei conform componenţelor formale de infracţiuni în
intenţie directă sau indirectă c lipsită de sens. în componenţele formale de
infracţiuni ar Ircbui să vorbim numai de intenţie directă.6
Susţinem, larii rezerve, a doua opinie potrivit căreia, atitudinea psihică a
fapt ii dorului atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe,
con Ionii ari, 17 C. P. trebuie determinată indiferent de faptul, dacă este vorba
dc componenţe materiale sau formale dc infracţiuni.7 Deoarece fiecare
infracţiune este materială, reiese că legea penală nu poate prevedea
infracţiuni fără consecinţe sau cel puţin fără crearea primejdiei reale a
survenirii acestora. Dc aceea, art. 17 C.P. cere determinarea concomitentă a
atitudinii psihice a infractorului atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţa
de consecinţele fiecărei infracţiuni, fără a specifica faptul constituie ea o
componenţă formulă sau materială dc infracţiune.
Ideea posibilităţii dc a stabili intenţia mimai faţă de acţiuni sau inacţiuni
în nşn-nuniilele componenţe formale dc infracţiuni este greşită, deoarece
noţiunile dc componenţe formale şi materiale se referă nu la problema privind
posibilitatea sau imposibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile, ci

"11, < Дпге.'и. и Д. П. Kotor. Субъективная сторона преступления и ее установление.


Норонсж, 1474, р. 80.
1 Г. Л. Крш ср. Рецензия па кп.: И. А. Бушуева. Ответственность ж укрывательства
преступлении и недоносительства. И “Советская юстиция”, 1966, № 6, р. 29; Б.
('. Никифоров. 0 6 умысле по действующему законодательству. // “Советское
государе! но и право”, 1965, № 6, р. 35 s.a.
164 Partea generală

numai la structura normei penale descrise în lege. De accca, lipsa în


componenţele formale ale semnelor ce caracterizează consecinţele survenite
nu înseamnă că aceste infracţiuni nu provoacă daune societăţii. Anume
prezenţa consecinţelor reale sau crearea primejdiei de a cauza o anumită
daună determină semnul esenţial material al tuturor infracţiunilor în dreptul
penal. Şi dacă în aceste cazuri, organele de urmărire penală nu sunt obligate
să dovedească prezenţa consecinţelor prejudiciabile la calificare, deoarece
ele sunt apreciate de legiuitor în elaborarea normei juridico-pena lc (adeseori
ele pot fi cu mare greu fixate prin semne concrete, din care cauză nici nu
sunt descrise; mtr-adevăr, cum am putea, de exemplu, cântări, măsura,
număra etc. dauna pricinuită la calomnierea judecătorului -a rt. 304 CP.?),
atunci e necesar a se stabili că subiectul a prevăzut consecinţele acţiunilor
prejudiciabile şi le-a dorit sau admis în mod conştient. Altminteri, aceasta
nu va fi altceva decât o incriminare obiectivă, fără stabilirea celor trei
elemente componente ale intenţiei subliniate de noi mai sus. Bineînţeles, în
componenţele formale de infracţiuni, intenţia, de regală, este directă, deoa­
rece daunele cauzate obiectului de atentare apar concomitent cu săvârşirea
acţiunilor. De exemplu, daunele cauzate onoarei şi demnităţii militarului
survin odată cu acţiunile de umilire intenţionată aduse militarului (art. 366
C.P.). însă, în unele cazuri, latura subiectivă în componenţele formale de
infracţiuni poate fi exprimată atât prin intenţie directa, cât şi prin intenţie
indirectă sau chiar din imprudenţă, de exemplu, divulgarea secretului de
stat (alin. 1 art. 344 C.P.).S
Comiterea infracţiunilor intenţionate atrage urmări juridice speciale:
1) posibilitatea recunoaşterii recidivei în prezenţa condiţiilor corespunzătoare
determinate în art. 34 C.P.; 2) posibilitatea, răspunderii penale pentru pregătirea
de infracţiune (art. 26 C.P.), tentativa de infracţiune (art. 27 C.P.) şi pentru
participaţie (art. 41 şi 42 C.P.); 3) determinarea unor condiţii mai severe de
suspendare condiţionată a executării pedepsei (art. 90 C.P.); 4) numai infracţiu­
nile intenţionate pot fi considerate infracţiuni deosebit de grave sau excepţional
de grave (art. 16 C.P.); 5) faţă de persoanele condamnate pentru infracţiuni
intenţionate, amnistia se aplică într-un volum limitat ele.
Doctrina penală şi practica judiciară cunoaşte şi alte clasificări ale inten­
ţiei, pe lângă intenţia directă şi indirectă. De exemplu, în dependenţă dc

* A. Borodac. Manual de drept penal. Partea specială. Chişinău, 2004, p. 538.


Drept penal 165

momentul apariţiei şi formării intenţiei, ea se divizează în intenţie premedi­


tată şi intenţie subită.
Intenţia premeditată apare până la începerea comiterii infracţiunii, când
vinovatul îşi consolidează hotărârea săvârşirii infracţiunii, chibzuieşte
proiectul ei, alege metodele şi mijloacele învingerii obstacolelor posibile
(locul, timpul, instrumentele, mecanismele ctc.). De obicei, intenţia preme­
ditată certifică un grad prejudiciabil sporit al infracţiunii şi o înclinaţie anti­
sociala durabilă a făptuitorului. De exemplu, omorul săvârşit cu premedi­
tate se consideră omor eu circumstanţe agravante (lit. a alin. 2 art. 145 C.P.).
Intenţia subită se realizează imediat după apariţia infaracţiunii.
Adeseori, intenţia subită apare datorită unor circumstanţe exterior aparente:
păstrarea Iară pază a bunurilor, somnul unei persoane în stare de ebrietate
în câmp, ncle violente, insulte grave, alte acte ilegale sau imorale ale victimei
ele. fa rândul său, intenţia subită poate fi simplă sau afectată.
Intenţia subită simplă apare la vinovat într-o situaţie psihică normală,
Inimioară, făptuitorul a sustras bunuri străine, care la moment nu erau păzite
de proprietar.
Intenţia subită afectata presupune comiterea infracţiunii în stare de
aleet, survenită în mod subit, provocată de conduita victimei sau a altor
persoane. Starea de afect se consideră circumstanţă atenuantă la calificarea
infracţiunii (m l 146 şi 156 C.P.) sau în celelalte cazuri la individualizarea
aplicării pedepsei penale.
In dependenţii de concretizarea de către vinovat a consecinţelor preju-
dieinbile şi de imaginea lui despre trăsăturile sociale şi faptice ale unei sau
altei infracţiuni, distingem intenţie determinată, nedeterminală şi alternativă.
Intenţia determinată se caracterizează prin faptul că ea este orientată
spre a produce o daună exact determinată cantitativ şi calitativ. De exemplu,
aplicând victimei lovituri puternice în cap sau cu cuţitul în abdomen,
vinovatul prevede posibilitatea survenirii decesului victimei şi percepe
volumul acestei daune.
Intenţia nedeterm inată presupune că vinovatul prevede, în linii
generale, survenirea consecinţelor prejudiciabilc, însă mărimea daunei
cauzale nu-1 interesează, de aceea, în conştiinţa sa consecinţele nu-s con­
cretizate. în aceste cazuri, cele săvârşite trebuie calificate conform celor
J66 Partea generală

mai grave consecinţe care erau prevăzute de vinovat şi care puteau surveni.
De exemplu, o împuşcătură îndreptată într-o mulţime de oameni poate cauza
decesul unei sau mai multor persoane, vătămarea gravă, medie sau uşoară a
integrităţii corporale, sau numai spaima posibilelor victime etc. Dacă se va
produce doar spaima victimelor, cele săvârşite trebuie calificate ca o tentativă
de infracţiune, potrivit art. 27 şi lit. k alin. 3 art. 145 C.P.
Intenţia alternativă presupune că vinovatul prevede posibilitatea egală
a survenirii mai multor consecinţe individual-determinate, De exemplu,
vinovatul prevede că în urma acţiunilor sale poate surveni fie decesul
persoanei, fie vătămarea gravă a integrităţii corporale. Dacă, în urma celor
comise, se va produce vătămarea gravă a integrităţii corporale, atunci
vinovatul trebuie să răspundă pentru tentativă de omor.
In dependenţă de caracterul orientării intenţiei, ca sc divizează în intenţie
proprie şi intenţie specială.
Intenţia proprie este orientată spre comiterea unei infracţiuni anumite,
pe când intenţia specială sc caracterizează prin prezenţa unui scop special
care urm ăreşte un rezultat infracţional, aflat în afara infracţiunii
corespunzătoare săvârşite.
Noi am analizat cele mai răspândite clasificări ale intenţiei, reflectate pe
larg în literatura de specialitate. Studiul monografic al savantului rus B. S.
Utevskii indică 12 categorii ale intenţiei, afirmându-sc că lista categoriilor
intenţiei este inepuizabilă.9
Analiza modalităţilor intenţiei de mai sus certifică diverse atitudini
psihice ale subiectului la săvârşirea infracţiunilor intenţionate. Aceste
divizări ale intenţiei ne permit individualizarea mai corectă a atitudinii
psihice a vinovatului, determinarea caracterului şi gradului vinovăţiei, iar
prin urmare, şi a răspunderii penale. Adeseori, ele au importanţă pentru
calificarea infracţiunilor.
Modalităţile intenţiei indicate nu prezintă forme de sine stătătoare ale
vinovăţiei, nu înlocuiesc noţiunea intenţiei directe şi indirecte, ei există
numai în limitele lor. Aceasta înseamnă că, numai în prezenţa seninelor
intenţiei directe şi indirecte poate fi vorba dc recunoaşterea unei sau altei
varietăţi a lor.

Б. С. Утевский, Вика а советском уголовном праве. Москва, 1950, р. 166.


Drept penal 167

§ 4. Imprudenţa şi modalităţile ei
De rând cu intenţia, imprudenţa reprezintă o formă de bază a vinovăţiei,
considerată mai puţin prejudiciabilă decât intenţia.
Practica judiciară arată că ccl mai mare volum al daunelor materiale
este produs nu de infracţiunile intenţionate ( sustrageri, distrugerea sau
deteriorarea intenţionata a bunurilor, abuzul de putere sau de serviciu etc.),
ci de infracţiunile din imprudenţă (neglijenţa în serviciu, lipsa de spirit
gospodăresc, distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor,
utilizarea neglijentă a izvoarelor de pericol sporit etc.).
Importanţa luptei cu infracţiunile comise din imprudenţă creşte în legătură
cu dezvoltarea continuă a progresului tehnic în toate sferele economici
naţionale şi a condiţiilor de trai, iar prin urmare, datorită creşterii numărului
izvoarelor de pericol sporit. Sc observă o creştere permanentă a infracţiunilor
comise din imprudenţă, în special, în sferele ce ţin de ocrotirea mediului
înconjurător, securitatea condiţiilor de muncă, securitatea circulaţiei şi
exploatării mijloacelor de transport, utilizarea noilor resurse de energie, a
noilor izvoare puternice de pericol sporit etc.
A lt 18 C.P. determină că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă
dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera,
în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii
urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Noul Cod penal din 2002, spre deosebire de Codul penal din 1961, a
stabilit o nuvelă legislativă cc ţine de determinarea noţiunii imprudenţei.
Codul penal din 1961 determina noţiunea imprudenţei numai prin caracte­
ristica atitudinii psihice negative a subiectului faţă de consecinţe, iar Codul
penal în vigoare cere determinarea concomitentă a atitudinii psihice nega­
ţi ve a lă plai torul ui atât faţă de acţiune sau inacţiune, cât şi faţă de consecinţe.
C'onsiderăin corectă această apreciere nouă, deoarece ar fi greu de imaginat
situaţia când vinovatul prevede posibilitatea survenirii consecinţelor preju-
diciabilc iile acţiunii sau inacţiunii sale, fără să-şi dea scama că şi acţiunile
sau inacţiunile sale sunt prejudiciabile sau că acestea ar putea fi ostile
intereselor societăţii, aşa cum specifica noţiunea imprudenţei dată de Codul
penal din 1961.
168 Partea generală

Legea penală stabileşte două modalităţi ale imprudenţei: 1) încrederea


exagerată în sine (numită în doctrina română culpă cu previziune)-, 2) negli­
jenţa (numită în doctrina română culpă simplă).
încrederea exagerată în sine (culpă cu previziune) presupune că in­
fracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o:
1. îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale.
2. A prevăzut urmările ci prejudiciabile.
3. A considerat în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate.
Numai unitatea acestor trei clemente, ce stabilesc atitudinea psihică nega­
tivă a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de conse­
cinţe, alcătuieşte noţiunea juri di co-pcnală a încrederii exagerate în sine.
Menţionăm că, în cazul de încredere exagerată în sine, făptuitorul prevede
numai posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile, deoarece, în cazul
respectiv concret, el consideră că ele vor putea fi evitate. Previziunea
inevitabilităţii consecinţelor este incompatibilă cu consideraţia precum că
ele ar putea fi evitate. Astfel, încrederea exagerată în sine se deosebeşte de
intenţia directă.
Previziunea posibilităţii survenirii consecinţelor prejudiciabile în cazul
încrederii exagerate în sine are un caracter abstract, deoarece lipseşte atât
dorinţa, cât şi admiterea survenirii acestora. Prin aceasta, încrederea
exagerată în sine se deosebeşte de intenţia indirectă. Săvârşind infracţiunea
prin încrederea exagerată în sine, vinovatul contează pe anumite circumstanţe
concrete (nu pe “noroc”, întâmplare, concurs ocazional de circumstanţe,
întâmplare fericită, momente specifice intenţiei indirecte), care, chipurile,
ar putea, după opinia vinovatului, contracara consecinţele infracţionale.
Circumstanţele pe care contează vinovatul pot fi cele mai diverse. Ele se
pot referi la personalitatea infractorului (putere fizică, dibăcie, cunoştinţe
vaste, iscusinţă, experienţă, măiestrie etc.), la situaţia în care se comite
infracţiunea (lipsa altor persoane, în timp de noapte etc.), la acţiunile altor
persoane, la forţele naturii (rugul aprins în pădure va fi stins de ploaia care
vine sau de alte persoane), la acţiunea perfectă a mecanismelor etc. Despre
modul uşuratic al calculelor evitării survenirii consecinţelor mărturiseşte
faptul eă totuşi consecinţele prejudiciabile survin. De exemplu, conducătorul
mijlocului de transport, dezvoltând, în mod conştient, o viteză inadmisibilă,
consideră că va fi în stare, uşor, în orice moment, să frâneze sau să ocolească
Drept penal 169

pietonii şi să evite accidentul. Frâna însă, a “refuzat” să acţioneze în


momentul respectiv, iar mijlocul de transport, lovindu-1 pe pieton, a provocat
decesul acestuia.
Din cele expuse, reiese că formularea legislativă a primului element al
momentului intelectual al încrederii exagerate în sine este identică cu ele­
mentul corespunzător al intenţiei. în ambele cazuri este vorba de perceperea
caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii făptuitorului. Această
modalitate a imprudenţei se deosebeşte de intenţie atât prin formularea celui
de-al doilea element al momentului intelectual, cât şi prin formularea mo­
mentului volitiv al amândurora. în cazul intenţiei, vinovatul prevede inevi­
tabilitatea survenirii consecinţei or prejudiciabile, iar în cazul încrederii exa­
gerate în sine - numai posibilitatea (termenul “posibilitatea” nu este direct
indicat ia formularea acestei modalităţi de imprudenţă, deşi ar fi trebuit
indicat, însă cl reiese din interpretarea întregului text al ari. 18 C.P.) survenirii
lor, deoarece el nici nu Ic doreşte şi nici nu le admite. Momentul volitiv al
intenţiei constă în dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii urmărilor
prejudiciabile, iar cc! al încrederii exagerate în sine-în consideraţia uşuratică
de evitare a acestora.
Neglijenţa {culpa simplă) prevede că infracţiunea a fost săvârşită din
imprudenţă, dacă persoana care a săvârşit-o:
1) nu-şi dădea seama dc caractcral prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
2) n-a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor ei prejudiciabile;
3) deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Neperceperea caracterului prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor şi
neprevederea posibilităţii survenirii consecinţelor constituie momentul
intelectual al neglijenţei, iar la momentul volitiv al neglijenţii se referă posi­
bilitatea şi necesitatea previziunii acestora. Stabilirea acestor trei elemente
ale atitudinii psihice negative a persoanei faţa dc acţiune sau inacţiune şi,
concomitent, faţă dc consecinţe, alcătuieşte noţiunea juridico-pcnală a negli­
jenţei, stabilită de legiuitor. Tocmai lipsa atitudinii psihice a vinovatului
faţă de acţiunile sau inacţiunile comise din definirea imprudenţei, dată de
Codul penal din 1961, a servil drept cauză a apariţiei tezei incorecte privind
vinovăţia mixtă, deoarece adepţii acestei opinii susţineau că imprudenţa
poate fi determinată prin atitudinea psihică numai faţă de consecinţe. Acest
subiect va fi desfăşurat în paragraful următor.
170 Partea generală

Pentru rezolvarea chestiunii privind perceperea caracterului prejudiciaţii!


a! acţiunii sau inacţiunii sale, precum şi a previziunii urmărilor ei prejudi-
ciabile, trebuie să utilizăm concomitent-două criterii - criteriul obiectiv
“deşi trebuia” şi criteriul subiectiv “putea să le prevadă”.
Criteriul obiectiv ne permite să determinăm prezenţa obligaţiunii persoa­
nei de a percepe caracterul prejudicialul al acţiunii sau inacţiunii sale, precum
şi a previziunii urmărilor ci prejudiciabile, datorită situaţiei pe care ea o
ocupa cu respectarea cerinţelor necesare de solicitudine (cu luare aminte)
şi de precauţie (prudenţă). De exemplu, „trebuia oare persoana să perceapă
şi să prevadă cele menţionate sau nu” sc poate rezolva reieşind din regulile
tehnicii securităţii, igienei industriale sau a altorreguli de protecţie a muncii,
din regulile exploatării diferitelor mecanisme, din situaţia dc serviciu, din
obligaţiunile ei etc. Teoria dreptului penal nu poate admite criteriul “omului
mediu prudent” ca bază a criteriului obiectiv al neglijenţei, promovat de
doctrinele penale ale unor ţări, deoarece calităţile personale ale oamenilor
sunt destul dc diverse şi situaţiile de comitere a infracţiunii pot fi diferite.
Criteriul obiectiv nu ţine cont dc particularităţile psihice individuale ale
persoanei şi, de aceea, poartă un caracter auxiliar.
Un caracter hotărâtor în determinarea perceperii şi previziunii, indicate
dc lege, îl joacă criteriul subiectiv, care presupune posibilitatea persoanei
să perceapă caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi să prevadă
posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile înlr-o situaţie concretă şi
datorită calităţilor sale individuale. în cazul dat trebuie să se ţină cont; 1) de
particularităţile situaţiei în care sc comite infracţiunea şi care trebuie să
creeze persoanei posibilitatea obiectivă de a percepe şi a prevedea cele
menţionate; 2) persoana, după calităţile sale individuale (vârsta, studiile,
profesia, experienţa, vechimea în muncă, dezvoltarea intelectuală clc.),
trebuia sa aibă posibilitatea de a aprecia corect situaţia creată; 3) nu trebuie
să existe circumstanţe, referitoare la situaţie sau persona lilate, care să excludă
posibilitatea perceperii şi prevederii menţionate.
Nepcrccperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi
neprevederea posibilităţii survenirii urmărilor ei prejudiciabile, apropie
neglijenţa dc fapta săvârşită fără vinovăţie (cazul fortuit), care reprezintă
o atitudine psihică deosebită a persoanei.
Potrivit ari. 20 C.P., fapta sc consideră săvârşită fără vinovăţie dacă
persoana care a comis-o nu îşi dădea seama dc caracterul prejudiciabil al
Drept penal 17.1

acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea, survenirii m inărilor


ei prejudiciabilc şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu
putea sa le prevadă.
în calitate de exemplu al cazului fortuit se poate aduce următorul caz
din practica judiciară, care e utilizat de autorii diferitelor manuale de drept
penal. Subiectul C., aprinzându-şi o ţigară, a aruncat în urmă un chibrit
aprins, care a nimerit într-un butoi în care s-a păstrat benzină ce se afla
lângă diurn, provocând o explozie a vaporilor de benzină. în urma exploziei,
fundul butoiului a zburat şi a nimerit în persoana S., care a decedat pe loc.
C. nu este vinovat de moartea lui S., deoarece, în cazul respectiv, el nu şi-a
dat seama de caracterul prcjudiciabil al acţiunii sale, nu a prevăzut explozia
produsă şi, deci, nici nu putea să prevadă decesul lui S.
în literatura de specialitate se menţionează şi alte modalităţi ale
imprudenţei. De exemplu, profesorul rus P. S. Dagheli indică aşa modalităţi
ale imprudenţei ca imprudenţa juridică, neglijenţa volitivă, numită şi
ignoranţa infracţională.
Prin imprudenţă juridică se înţeleg cazurile când subiectul, dând n-şi
scama de semnele faptice ale infracţiunii comise, din cauze nejustificate se
înşeală în privinţa caracterului prcjudiciabil al acestei fapte.
Prin neglijenţă volitivă (ignoranţă infracţională) se înţeleg cazurile,
când subiectul, pomenindu-se într-o situaţie periculoasă, care cere adoptarea
unei hotărâri corecte pentru contracararea urmărilor prejudieiabile, nu o
poale rezolva. Dc exemplu, medicul nu a putut aprecia corect diagnosticul
pacientului şi nu l-a salvat."'

§ 5. Infracţiunea cu două forme de vinovăţie (praeterintenţie


sau cu intenţie depăşită)
Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poale afirma că legiuitorul, pornind
dc la sarcinile concrete de luptă cu infracţionalitatea, adeseori formulează
norme penale noi, care, parţial, se intersectează, se “suprapun” reciproc,
fapt ce duce, uneori, la dublarea, repetarea legii penale sau chiar la un “sur­
plus” de norme penale. Dc exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integri-

n. C. parent, fl. ti. Kotor, Op. cit., p. 149-J56,


172 Partea generală

taţii coiporale sau a sănătăţii este incriminată în alin. 1 art. 151 C.P., iar
lipsirea de viaţă din imprudenţă, respectiv, în art. 149 C.P. Ele, fiind unite
de legiuitor într-o normă aparte, au format o infracţiune unică compusă din
vătămare intenţionată a integrităţii coiporale sau a sănătăţii care a provocat
decesul victimei, incriminată în alin. 4 art. 151 C.P. Dacă n-ar fi fost formată
această infracţiune unică compusă ca infracţiune distinctă, atunci în cazul
săvârşirii acestor fapte s-ar fi realizat un concurs ideal de infracţiuni
prevăzute în alin. 1 art, 151 (infracţiune comisă cu intenţie) şi alin. 1 ari.
149 C.P (infracţiune comisa din imprudenţă), pentru care pedeapsa definitivă
ar fi fost aplicată pe un termen nu mai mare dc 13 ani de închisoare. însă,
legiuitorul, reieşind din faptul răspândirii acestor infracţiuni, din tendinţa
lor dc repetare, din consecinţele prejudiciaţii le specifice anume sub forma
dată şi din necesitatea înăspririi pedepsei penale pentru astfel de fapte, a
creat o infracţiune unică, compusă, prevăzută în alin. 4 art. 151 C.P., săvârşită
cu două forme de vinovăţie, pentru care se poate aplica o pedeapsă pe un
termen de până la 15 ani închisoare.
Această situaţie este determinată dc art.-19 C.P.: “Dacă, drept rezultat al
săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave care, con­
form legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de
intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai
dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciată le, dar considera, în mod
uşuratic, că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibi­
litatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. în con­
secinţă, infracţiunea se consideră intenţionată”.
Din textul legii rezultă ca există infracţiuni care cuprind, în latura lor
subiectivă, atât intenţia, cât şi imprudenţa. Aceste infracţiuni se realizează
atunci când făptuitorul, săvârşind cu intenţie o faptă prevăzută de legea
penală, poate produce un rezultat, cauzat din imprudenţă, mai grav sau în
plus faţa dc acela prevăzut şi urmărit sau acceptat, astfel încât, intenţia
iniţială a făptuitorului a fost depăşită, dc unde a apărut şi denumirea dată
acestei situaţii - practcrinlcnţie (praeter - peste) sau intenţie depăşită.
în infracţiunile cu două forme dc vinovăţie este necesar să determinăm
separat, paralel vinovăţia intenţionată a primei infracţiuni atât faţă dc acţiuni,
cât şi faţă dc consecinţe (de exemplu, vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii coiporale sau a sănătăţii), precum şi vinovăţia din imprudenţă,
concomitent, la fel faţă de acţiunile şi de consecinţele infracţiunii a doua
Drept penal 173

(de exemplu, lipsirea de viaţă din imprudenţă) care este cumulată în această
infracţiune unică. G. A, Krigherpe bună dreptate menţiona că vinovăţia acestor
infracţiuni unice, compuse, trebuie numită vinovăţie dublă sau, cum a denumit-
o legiuitorul nostru, infracţiune săvârşită cu două forme de vinovăţie, fapt ce
nu constituie o formă calitativ nouă (a treia formă) de vinovăţie."
în lege sunt puţine infracţiuni cu două forme de vinovăţie şi toate au
două tipuri dc descriere: componenţe materiale dc infracţiuni cu circumstanţe
agravante şi componenţe formale dc infracţiuni cu circumstanţe agravante.
Primul tip de infracţiune cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca
nişte componenţe materiale de infracţiuni, au două sau mai multe consecinţe
prcjudiciabilc, ce au o importanţă juridică inegală. O consecinţă mai puţin
gravă care constituie un semn obligatoriu al laturii obiective şi o consecinţă
mai gravă care joacă rolul circumstanţei agravante. Consecinţa obligatorie
a laturii obiective se cauzează cu intenţie directă sau indirectă, iar atitudinea
psihica a făptuitorului faţă de consecinţa care înăspreşte pedeapsa penală
se manifestă fie prin încredere exagerată în sine, fie prin neglijenţă. La
aceste infracţiuni se referă: vătămarea intenţionat gravă a integrităţii
corporale sau sănătăţii care a provocat decesul victimei (alin. 4 art. 151
C.P.), terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (lit. b alin.
3 art. 278 C.P.) etc.
Al doilea tip dc infracţiune cu două forme de vinovăţie, fiind construite
ca nişte componenţe formale dc infracţiuni, se caracterizează prin faptul că
infracţiunea intenţionată, inclusă în conţinutul infracţiunii unice compuse,
nu include consecinţe prcjudiciabilc concrete în calitate de semn obligatoriu
al laturii obiective, însă înăsprirea pedepsei penale este legată de cauzarea
din imprudenţa a unor urmări grave concrete, indicate în lege. Dc exemplu,
decesul victimei din imprudenţă în urma internării ci intenţionate, în mod
ilegal, într-o instimţie psihiatrică (lit. a alin. 2 art. 169 C.P.). Şi în cazul
infracţiunilor de acest tip trebuie determinată, paralel şi separat, vinovăţia
intenţionată a internării ilegale într-o instituţie psihiatrică atât faţă dc acţiuni,
cât şi faţă de consecinţe (în pofida faptului că ele nu constituie un semn
obligatoriu al laturii obiective, dar noi am demonstrat anterior că orice
infracţiune este materială, adică posedă careva consecinţe prcjudiciabilc,

" Г. Л. Кригср. Определение форы вины. // “Советская юстиция” , nr. 20, р. 4-6.
174 Partea generală

chiar şi cele construite ca nişte componenţe de infracţiune formală) şi


vinovăţia imprudentă faţă de consecinţele care înăspresc pedeapsa penală.
Determinarea corectă a infracţiunilor săvârşite cu două forme de vinovăţie
are o importanţă deosebită pentru clasificarea corectă a infracţiunilor {art.
16 C.P.), stabilirea recidivei (art. 34 C.P.), categoriilor penitenciarelor în
care se execută pedeapsa cu închisoarea (art. 72 C.P.) etc.
Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie nu trebuie, nicidecum,
confundată cu aşa-numita vinovăţie mixtă, pe care o considerăm complet
incorectă, nejustificată, necorespunzăloare legii penale. Adepţii existenţei
vinovăţiei mixte opinau că, în limitele uneia şi aceleiaşi infracţiuni se produc
două atitudini psihice deosebite ale persoanei, una vis-a-vis de acţiuni şi
alta referitor la consecinţe, care mi intră pe deplin în structura legislativă a
intenţiei şi imprudenţei şi de aceea, există a treia forma de vinovăţie, zisă
formă mixtă a vinovăţiei.12
Un temei de bază în apariţia acestei opinii a fost noţiunea incompletă a
imprudenţei, dată de Codul penal al Republicii Moldova din 1961 şi de
codurile corespunzătoare ale celorlalte republici a!c fostei U.R.S.S., potrivit
căreia, vinovăţia imprudentă se determină conform atitudinii psihice a
făptuitorului numai faţă de consecinţe. Codul penal al R.M. din 18 aprilie
2002 a lichidat această lacună a legii penale şi, deci, în prezent, legea penală
ne obligă să determinăm atât vinovăţia intenţionată, cât şi vinovăţia
imprudenta numai prin atitudinea psihică a făptuitorului concomitent faţă
de acţiuni şi faţă de consecinţe.13
Aşadar, infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie reprezintă nu
altceva decât cazuri de concurs ideal de infracţiuni, prevăzute dc lege ca
infracţiuni unice compuse, la care atitudinea psihică a făptuitorului este
cuprinsă pe deplin de construcţia legislativă a intenţiei pentru infracţiunea
de bază din acest concurs şi de construcţia legislativă a imprudenţei pentru
a doua infracţiune din concursul ideal de infracţiuni, care formează infrac­
ţiunea unică compusă săvârşită cu două forme dc vinovăţie. Deci, intenţia

12 И. И, Горелик. Ответственность за наставление в опасность по советскому


уголовному просу. Минек, 1964; ГГ. С. Дагсль и Д. П. Котов. Субъективная сторона
преступления и ее установление. Воронеж, 1974, р. 158-178; Б. А. Куриноп.
Автотранспортные преступления. Москва, 1976, р. 82 s.a.
Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodae. Chişinău: Ştiinţa, 1994,
p. 133-137.
Drept penal 175

şi imprudenţa la aceste infracţiuni există separat, paralel şi nu se combină


una cu alta, cum ţin să demonstreze promotorii vinovăţiei mixte. Promovarea
vinovăţiei mixte provoacă dezordine în practica judiciară şi contribuie la
încălcarea principiului legalităţii.
Prin urmare, vinovăţia reprezintă o noţiune m ultilaterală, care
caracterizează atitudinea psihică a vinovatului faţă de acţiuni sau
inacţiuni şi consecinţe.
Pentru determinarea formei şi modalităţii vinovăţiei, art. 17, 18, 19 şi 20
C.P. ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea:
1) îşi dădea seama de caracterul prcjudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale sau nu-şi dădea seama de acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea
scama, fie nu-şi dădea scama de aceasta şi nici nu trebuia sau nu putea să-şi
dea scama de caracterul prcjudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
2) a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabilc sau
posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabilc, fie n-a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor ei prejudiciabilc;
3) a dorit survenirea urmărilor prejudiciabilc sau le admitea în mod
conştient, fie considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate, fie
trebuia şi putea să prevadă survenirea urmărilor prejudiciabilc, fie, con­
form circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.
Numai corelaţia simultană a, cel puţin, trei condiţii - câte una dintre
cele enumerate în fiecare dintre cele trei clemente ale vinovăţiei - ne permite
să constatăm că infracţiunea a fost comisă cu intenţie directă sau indirectă,
prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, fie cu două forme de
vinovăţie, fie fapta dată este comisă fără vinovăţie. Evidenţierea acestor
trei clemente ale vinovăţiei va ajuta lucrătorii practicieni să-şi planifice
corect procesul determinării formei şi modalităţii vinovăţiei într-o faptă
infracţională comisă.

§ 6. Motivul şi scopul infracţiunii


Motivarea conduitei omului reprezintă una dintre cele mai complicate
probleme ale filozofiei, eticii, psihologiei şi, bineînţeles, ale jurisprudenţei.
La baza motivării conduitei omului stau necesităţile sale vitale, de trai,
176 Partea generală

culturale, materiale etc., iar la baza motivării conduitei infracţionale, deseori,


stau necesităţile eronate, pscudonecesitălile sau necesităţile hipertrofiate,
cu un caracter imoral, alterat.
Conduita infracţională, ca şi orice acţiune sau inacţiune a omului, are
anumite motive şi e îndreptată spre atingerea unui anumit scop.
Prin motiv sau mobil al infracţiunii se înţelege impulsul intern (dorinţă,
tendinţă, pasiune, sentiment) al infractorului ce a făcut sa se nască în mintea
lui ideca săvârşirii unei anumite activităţi conştient orientată spre satisfacerea
acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni eronate.
Prezenţa mobilului în săvârşirea oricărei infracţiuni este un indiciu al
normalitaţii psihice a făptuitorului, iar lipsa unui motiv comprehensibil
(înţeles, adecvat) constituie un indiciu de anormalitate psihică ce impune o
examinare atentă a responsabilităţii subiectului.14
în pofida importanţei sale, mobilul faptei nu constituie, de regulă, un
semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi
impulsul intern al conduitei, săvârşirea acesteia este aproape totdeauna su­
ficientă pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii.
in unele cazuri, motivele sunt incluse de legiuitor în calitate de semne
obligatorii ale laturii subiective, şi de prezenţa sau de lipsa lor sc ţine cont
la calificarea infracţiunii. De exemplu, subiectul P. a fost tras la răspundere
penală potrivit alin. 1 ari. 195 C.P. pentru sustragerea pc ascuns a două
ceasuri de aur, din secţia magazinului unde lucra soţia sa, infracţiune cu
daune în proporţii mari cauzate proprietarului. Examinând fapta subiectului
P., judecata a respins incriminarea propusă de organul de urmărire penală şi
a recalificat acţiunile lui P. conform alin. 1 art. 197 C.P. (distrugerea sau
deteriorarea intenţionată a bunurilor în proporţii mari), deoarece un semn
obligatoriu al furtului îl constituie tendinţa de îmbogăţire a făptuitorului,
motiv ce lipsea în comportamentul şi psihicul Iui. Ancheta judiciară a con­
statat că P., bănuindu-şi soţia de legături intime cu şeful magazinului, i-a
cerut să se concedieze din serviciu. După ce ea a refuzat, P. a sustras pe
ascuns ceasurile şi le-a aruncat într-un lac, crezând că deficitul de avere,
creat ca rezultat al acţiunilor sale, va servi drept temei pentru concedierea
soţiei din iniţiativa administraţiei.
în unele cazuri, motivul infracţiunii constituie o circumstanţă agravantă
a infracţiunii. De exemplu, răpirea unei persoane din interes material ( lit./
14Costică Bulai. Op. cit., p. 192.
Drept penal 177

alin. 2 art. 164 C.P.), omorul intenţionat săvârşit din motive de duşmănie
sau ură socială, naţională, rasială sau religioase (iit.y alin. 3 art. 145 C.P.),
vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită
cu intenţii huliganice (lit. h alin. 2 art. 151 C.P.) ete.
Motivul întotdeauna premerge intenţiei, concretizând-o, consolidând-o.
După conţinutul şi forma manifestării, motivele pot fi diferite: răzbunare,
interese materiale, gelozie, invidie, duşmănie, ură, frică, groază, teamă,
impulsuri sexuale normale sau aberante, lăcomie, intenţii huliganice,
carierism, alte interese personale etc.
Teza precum că toate infracţiunile intenţionate sunt motivate este unanim
acceptată de doctrina penală. Mai complicat se rezolvă problema privind
motivarea infracţiunilor comise din imprudenţă. Unii autori neagă importanţa
motivelor pentru infracţiunile comise din imprudenţă.15
Alţi autori consideră că, în majoritatea absolută a cazurilor, infracţiunile
comise din imprudenţă au un caracter volitiv conştient, deci, prin unitare,
clc sunt motivate şi îndreptate spre un anumit scop.16
Academicianul rus V. N. Kudreavţcv scria că, potrivit unor cercetări,
studiind motivele şi scopurile infracţiunilor comise din imprudenţă, prin
încălcarea regulilor de securitate ale circulaţiei sau de exploatare a
mijloacelor de transport, s-a stabilit că 63,2 % de şoferi se conduceau de
năzuinţa de a îndeplini sau chiar de a depăşi planurile, dc a transporta mai
rapid încărcăturile etc., 22,5 % urmăreau scopuri de profit sau alte interese
personale, iar 14,3 % încălcau aceste reguli din intenţii huliganice sau cu
scopul dc a se sustrage de la reţincra colaboratorilor dc poliţie.17
în literatura juridică a fost înaintată opinia că în infracţiunile din
imprudenţă, comise prin neglijenţă infracţională, există motivul infracţiunii,
ascuns în orientarea personalităţii, în componentul ei intelectual-volitiv, în
componentul ei de evaluare.
Unele motive sunt tipice pentru infracţiunile intenţionate, altele - pentru
cele din imprudenţă, iar unele motive pot fi caracteristice atât pentru infracţi-*1
IJ Л. А. Пионтковский. Учение о преступлении. Москва, 1961, р. 342.
II. С. Дагель. Op, cit, р. 191; И. Г. Филановский. Социально-психологическое
отношение субъекта к преступлению. Лершнград, 1970, р. 50; Б. В. Вороипцши и
Г. Л. Кригср. Субъективная сторона преступления. Москва, 1987, р. 53 s.a.
11 В. II, Кудрявцев. Причины правонарушений. Москва, 1976, р. 116.
1,1У. С. Джсксбасв, Т. Г. Рахимов, Р. И. Судаков. Мотивация престу/ыения и уголовная
ответственность, Алма-Ата, 1987, р. 25.
178 Partea generală

uni le intenţionate, cât şi pentru infracţiunile comise din imprudenţă. S-a stabilit
că tendinţa de a se îmbogăţi, răzbunarea, gelozia, carierismul, imboldurile
huliganice, de regulă, motivează infracţiunile intenţionate, dar acestea pot fi
şi motivele infracţiunilor din imprudenţă. Pentru infracţiunile din imprudenţă
sunt caracteristice aşa motive ca lăudăroşenia, fanfaronada, egoismul etc.19
Scopul infracţiunii reprezintă o imagine mentală apărută în psihicul
persoanei privind obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al
acţiunii sau inacţiunii sale infracţionale.
Scopul nu trebuie confundat cu consecinţele prcjudiciabile ale infrac­
ţiunii. Scopul, ca o imaginare privind rezultatul scontat, caracterizează gân­
direa, cugetarea persoanei. Consecinţele prcjudiciabile reprezintă faptul
realităţii obiective ca semn ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii.
De exemplu, scopul omorului intenţionat poate fi obţinerea de profit, debara­
sarea de datorii, ascunderea altei infracţiuni sau înlesnirea săvârşirii ei etc.,
pe când consecinţa omorului este decesul victimei.
Deosebirea dintre scop şi motiv se întemeiază pe faptul cum caracteri­
zează ele procesul volitiv. Motivul infracţiunii răspunde la întrebarea după
ce s-a călăuzit persoana, săvârşind infracţiunea, iar scopul infracţiunii deter­
mină orientarea acţiunilor spre rezultatul apropiat, spre care tinde persoana.
Ca şi motivul, scopul nu constituie, de regulă, un semn obligatoriu al laturii
subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi scopul conduitei făptuitorului,
săvârşirea acesteia este suficientă pentru constatarea laturii subiective a
infracţiunii. Tn aceste cazuri, scopul in fracţiunii se ia în consideraţie la aplicarea
pedepsei penale. în cazul în care scopul este indicat ca semn obligatoriu al
infracţiunii, dc el se ţine cont la calificarea infracţiunii. De exemplu, terorismul
nu ar exista dacă nu ar avea la bază dorinţa şi scopul de a submina securitatea
publică, de a intimida popul aţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoa­
nelor fizice anumite decizii (alin. 1 art. 278 C.P.), banditismul - fără scopul
atacării persoanelor fizice sau juridice (art. 283 C.P.), diversiunea - tară scopul
slăbirii bazei economice şi a capacităţii dc apărare a ţării (art. 343 C.P.) etc.
Uneori, scopul reprezintă esenţa circumstanţelor agravante ale infracţi­
unii, De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale să­
vârşită cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau

” Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н. Игнатова и 10. А.
Красикова. Москва, 1999, р. 197.
Drept penal 179

(csulurile victimei (lit. d alin. 3 art. 151 C.P.), pronunţarea unei sentinţe,
decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii săvârşite în scop de profit {lit. b
alin. 2 art. 307 C.P.) etc.
. Cunoaşterea motivului de care s-a călăuzit infractorul şi a scopului urmărit
dc cl este deosebit de utilă pentru determinarea caracterului şi gradului pre-
judiciabil al faptei, pentru cunoaşterea periculozităţii infractorului şi pentru
stabilirea măsurii de apărare socială adecvată.

tţ 7 Kroarea şi importanţa ei juridico-penală


0 importanţă deosebită pentru rezolvarea problemei vinovăţiei o are eluci­
darea chestiunii privind influenţa erorii asupra vinovăţiei şi răspunderii persoanei.
1 loctrina penală, prin eroare înţelege cunoaşterea greşită a circumstan-
roii le juridico şi/sau faptice, în care a avut loc săvârşirea faptei. Drept
umilire, d e o s e b i m două modalităţi de erori: eroarea juridică (ermrjuris) şi
e r o u ivii tle Iii pi (ermr facil).

Krouivu juridică o reprezintă imaginaţia greşită a persoanei privind


cnrnotcml infracţional al faptei comise sau inexistenţa acestui caracter,
oul i Iloarca juridico-penală a celor săvârşite, precum şi a categoriei şi limitelor
pedepsei, caro poale Ii aplicată pentru comiterea acestei fapte. Sunt posibile
mniâlourelo modalilăţi ale erorii juridice: eroarea privind legalitatea sau
ilegalitatea faptei, eroarea privind calificarea faptei, eroarea privind categoria
şi limitele pedepsei,
luvari'it privind !(‘pa ii lalea sau ilegalitatea faptei, la rândul său, are
două varietăţi, I ii prima sa variantă, persoana arc o închipuire corectă privind'
euraelcml infracţional al faptei comise, în timp ce legea nu consideră aceste
ae| iimi ca infracţionala Această eroare exclude răspunderea penală, deoarece
persoana, de fapt, comite acţiuni care nu sunt prejudiciabile, infracţionale
şi, de aceea, nu poate fi trasă la răspundere penală. In a doua sa variantă,
percoana arc o reprezentare incorectă privind lipsa caracterului infracţional
u! luptei comise, în timp ce legea consideră o infracţiune fapta comisă. Este
vmlui de aşa-iuimila infracţiune imaginară. De regulă, această eroare nu
lîilăliiriî vinovăţia persoanei, deoarece, perceperea ilegalităţii faptei nu este
cuprinşii de conţinutul intenţiei şi, deci, nu exclude răspunderea penală.
Eroarea privind calificarea faptei presupune o reprezentare incorectă
180 Partea generală

privind calificarea juridică a faptei comise. Această eroare nu exercită nici


o influenţă asupra formei vinovăţiei şi nu exclude răspunderea penală.
Eroarea privind categoria şi Umilele pedepsei este o reprezentare inco­
rectă privind categoria şi limitele pedepsei şi nu exclude nici vinovăţia, nici
răspunderea penală.
Eroarea de fapt presupune o reprezentare greşită privind circumstanţele
faptice (obiectul juridic sau obiectul material, situaţia sau împrejurările,
vârsta victimei, mijloacele dc comitere a faptei etc.) ale realităţii obiective
în care a avut loc săvârşirea faptei. Sunt posibile următoarele varietăţi ale
erorii de fapt: eroarea privind obiectul juridic al infracţiunii, eroarea privind
obiectul material al infracţiunii, eroarea privind personalitatea victimei,
eroarea privind mijloacele dc comitere ale infracţiunii, eroarea referitoare
la consecinţele infracţiunii, eroarea privind raportul de cauzalitate şi eroarea
privind circumstanţele agravante ale infracţiunii.
Eroarea privind obiectul juridic al infracţiunii înseamnă reprezentarea
greşită a persoanei privind cauzarea daunei unui obiect, pe când, în realitate,
suferă daună un alt obiect. Răspunderea penală, în acest caz, depinde de
orientarea intenţiei. Dc exemplu, persoana consideră că omoară un colabo­
rator de poliţie, pe când el a provocat decesul altei persoane. Vinovatul va
fi atras la răspundere penală conform ari. 27 şi lit. h alin. 2 art. 350 C.P.
pentru tentativă dc infracţiune.
Eroarea privind obiectul material al infracţiunii presupune greşeala
persoanei privind caracteristica obiectului material al infracţiunii în limitele
relaţiilor sociale la care ea a atentat. Răspunderea poate fi diferită. De
exemplu, persoana achită cumpărăturile cu bani falşi, considerând că ei
sunt adevăraţi. însă s-a constatat că el a fost singur înşelat de o altă persoană
care i-a restituit o datorie. în acest caz, persoana dată nu poate fi trasă la
răspundere penală pentru punerea în circulaţie a banilor falşi, fiindcă ca nu
şi-a dat seama că banii erau falşi. Altă persoană a fost dc acord să pună în
circulaţie banii falşi primiţi de la un falsificator dc bani, însă a început a
pune în circulaţie bani adevăraţi luaţi de acasă, din greşeală, în locul celor
falşi. în acest caz, avem o tentativă de punere în circulaţie a banilor falşi
(art. 27 şi 236 C.P.). La varietăţile acestei erori se referă atentatele la obiectele
care lipseau şi greşelile referitoare la calitatea obiectului, numite şi atentarea
la un obiect nul (impropriu). în aceste cazuri, nu survin consecinţele care
Drept penal 181

erau cuprinse de psihicul făptuitorului şi, de aceea, cele comise se califică


ca o tentativă de infracţiune. De exemplu, vinovatul a împuşcat intr-un
duşman al său, crezând că victima doarme. Dar s-a constatat că victima a
decedat anterior în urma unui atac de cord şi vinovatul a împuşcat în cadavru)
acesteia. Cele săvârşite se vor încadra în art. 27 şi 145 C.P., calificate ca o
tentativă de omor intenţionat.
Eroarea privind personalitatea victimei constă în faptul că vinovatul,
din greşeală, cauzează daune altei persoane. De exemplu, vinovatul, din
greşeală, omoară o altă persoană, confundând-o. Totuşi, deoarece inculpatul
a luat hotărârea să ucidă şi a realizat această intenţie, identitatea victimei nu
arc nici o semnificaţie. Legea penală ocroteşte viaţa persoanei, indiferent
de individualitatea concretă a acesteia şi de împrejurările care au determinat
ca, în locul victimei vizate de inculpat, să fie ucisă o altă persoană. Prin
urmare, o ost fel de eroare nu influenţează asupra formei de vinovăţie şi
asupra caii licării celor săvârşite, dacă victima nu constituia un semn obli­
gatoriu al infracţiunii concrete. De exemplu, vinovatul dorea să omoare un
poliţist, însă a omorât o altă persoană, asemănătoare cu el. Chiar dacă vino­
vatul greşeşte identitatea sau alte calităţi ale victimei, acest fapt, bineînţeles,
nu exclude răspunderea penală.
Eroarea privind mijloacele de comitere a infracţiunii presupune utiliza­
rea, din greşeală, a altor mijloace pentru săvârşirea infracţiunii. Această
oroare, de obicei, nu influenţează calificarea celor comise. Bunăoară, nu
arc importantă arma cu care a fost omorâtă victima, cu un cuţit dc vânătoare
sau cu un cu(il tic bucătărie. Dacă persoana, din greşeală, utilizează apă
distilată pentru omorul unei persoane în loc de otravă, atunci ea trebuie să
răspundă pentru tentativă dc infracţiune. în dreptul penal, astfel de acţiuni
se mai numesc tentative cu mijloace nule (improprii). Dacă persoana,
imlucându-sc în eroare din cauza inculturii, ignoranţei sale, alege, în calitate
de mijloace dc comitere a infracţiunii, de exemplu, defăimarea, descântecele,
farmecele, ghicirea, care, după esenţa lor, reprezintă doar o descoperire a
intenţiei, atunci cele săvârşite nu pot fi considerate activităţi infracţionale.
Eroarea referitoare la consecinţele infracţiunii presupune greşeala
persoanei privind calitatea şi cantitatea caracteristice proporţiei consecinţelor
prejudiciabilc. Consecinţele survenite pot fi mai mari sau, din contra, mai
mici decât eclc scontate dc făptuitor. Dacă legiuitorul nu diferenţiază
182 Partea generală

răspunderea penală în funcţie de mărimea consecinţelor, atunci o astfel de


eroare nu influenţează calificarea celor comise. însă, dacă legea indică
această diferenţiere, atunci vinovatul poartă răspundere potrivit orientării
intenţiei. Potrivit pct. 22 al Hotărârii Plenului C.S.J. Cu privire la practica
judiciară in procesele penale despre sustragerea bunurilor din 28 iunie
2004, dacă în timpul săvârşirii sustragerii, infractorul avea intenţia să-şi
însuşească o avere în proporţie esenţială, mare sau deosebit de marc şi ca
nu a fost realizată, din motive independente de voinţa infractorului, cele
săvârşite vor fi calificate drept tentativă de sustragere în proporţii esenţiale,
mari sau deosebit de mari, indiferent de cantitatea celor sustrase real.
Eroarea privind raportul de cauzalitate înseamnă reprezentarea greşită
a persoanei privind dependenţa cauză-efect între fapta comisă şi consecinţele
prcjudiciabilc survenite. Pentru răspunderea penală este destul ca psihicul
infractorului să cuprindă în linii generale dezvoltarea firească a legăturii de
cauzalitate tară a intra în amănunte. Eroarea în dezvoltarea legăturii de
cauzalitate nu influenţează calificarea celor săvârşite, dacă, în urma acţiunii
prcjudiciabilc au survenit consecinţele prejudiciabile scontate de vinovat.
Dacă eroarea privind raportul de cauzalitate exclude intenţia făptuitorului,
atunci consecinţele survenite pot fi imputate numai dacă vinovatul trebuia
şi putea să le prevadă.
Eroarea privind circumstanţele agravante ale infracţiunii s e m a n if e s t ă
p rin fa p tu l c ă fă p tu ito r ii] g r e ş e ş t e r e fe r ito r la lip s a c ir c u m s t a n ţ e lo r a g r a v a n te ,
p r e s u p u n â n d , c ă e l s ă v â r ş e ş t e in f r a c ţiu n e a ta ră c ir c u m s t a n ţe a g r a v a n t e ş i, d c
f a p t, c ir c u m s t a n ţ e le a g r a v a n te p r e z e n t e n u s u n t c u p r in s e d e a t it u d in e a s a
p s ih ic ă . î n a c e s t e c a z u r i, in c u lp a t u l e s t e tra s la r ă s p u n d e r e p e n a lă p e n tr u
in f r a c ţ iu n e a s im p lă , d c b a z ă , fă ră c ir c u m s t a n ţ e a g r a v a n te . D im p o t r iv ă , d a c ă
c ir c u m s t a n ţ e le a g r a v a n te s u n t p r e v ă z u t e la o in f r a c ţiu n e d in im p r u d e n ţă , e l e
tr e b u ie im p u ta te v i n o v a t u lu i , în a fa r ă d e c a z u r ile în c a r e fă p tu ito r u l, o r ic â t d e
a te n t şi d e d i l ig e n t ar f i fo s t, n u tr e b u ia şi n ic i n u p u te a s ă Ie p r e v a d ă .
R e g u l a g e n e r a l a p e n t r u t o a t e m o d a l i t ă ţ i l e e r o r ii, d c fa p t, p r e s u p u n e c ă
r ă s p u n d e r e a p e n a l ă t r e b u i e d e t e r m i n a t ă în c o r e s p u n d e r e c u v i n o v ă ţ i a
p e r s o a n e i , r e i e ş i n d d în c e e a c e p e r c e p e a s a u tr e b u ia s ă p e r c e a p ă v in o v a t u l
î n m o m e n t u l c o m it e r ii in f r a c ţiu n ii.
în d o c t r in a p e n a l ă s e p o t în t â ln i ş i a lte m o d a lit ă ţ i a le e r o r ilo r j u r i d i c e ş i
e r o r ilo r d e fa p t. în s ă , n o i c r e d e m c ă a c e s t e a p o t fi în c a d r a te c o m p l e t în
m o d a lită ţile d e s c r is e m a i su s.
Drept penal 183

DEFINIŢII ŞI DISPOZIŢII SISTEMATIZATE

Latura subiectivă a infracţiunii


184 Partea generală

Formele vinovăţiei

Infracţiunea comisă Infracţiunea comisă din


intenţionat se consideră fapta imprudenţă se consideră fapta
săvârşită cu intenţie directă săvârşită prin încredere exage­
sau cu intenţie indirecta. rată în sine sau prin neglijenţă.

_____ Ţ_____________
Intenţia directă presupune că încrederea exagerată în sine
persoana care a săvârşit presupune că persoana care a
infracţiunea îşi dădea seama de săvârşit infracţiunea îşi dădea
caracterul prejudicialii! al seama de caracterul prejudiciabi!
acţiunii sau inacţiunii sale, a al acţiunii sau inacţiunii sate, a
prevăzut urmările ei prevăzut urmările ei preju­
prejudiciaţii !c şi a dorit diciatăle, dar considera în mod
survenirea acestor urmări. uşuratic că ele vor fi evitate.

ir.

Intenţia indirectă presupune că Neglijenţa presupune că


persoana care a săvârşit persoana care a săvârşit
infracţiunea îşi dădea seama de infracţiunea nu îşi dădea scama
caracterul prejudiciabiI al acţiunii de caracterul prejudiciabit al
sau inacţiunii sale, a prevăzut acţiunii sau inacţiunii sale, nu a
urmările ei prejudiciabile şi prevăzut posibilitatea survenirii
admitea în mod conştient urmărilor ei prejudiciabile, deşi
survenirea acestor urmări. trebuia şi putea să le prevadă.

Infracţiune săvârşită cu două forinc de vinovăţie se consideră infracţiunea comisă dacă,


drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urinări mai grave care,
conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia
făptuitorului. Răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a
prevăzut urmările ci prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi
evitate sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia
şi putea să le prevadă. în consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată.
Drept penal 185

Schema consecutivităţii delimitării infracţiunilor după


atitudinea psihică a făptuitorului
îşi dădea seama făptuitorul de toate Infracţiune
semnele obiective descrise în da intenţionată
componenţa de infracţiune dată?


nu

V
nu

nu

('mnponcn(a de infracţiune
lipseşte
186 Partea generală

Eroarea şi importanţa ei juridico-penală


Drept penal 187

PENTRU MEDITAŢIE:
1. Care este noţiunea laturii subiective a infracţiunii?
2. Care semn al laturii subiective este obligatoriu pentru calificare şi de ce?
3. Care sunt semnele facultative ale laturii subiective?
4. Formulaţi noţiunea vinovăţiei.
5. Care sunt formele de vinovăţie?
6. Care sunt cauzele apariţiei noţiunii vinovăţiei mixte?
7. Ce varietăţi ale intenţiei există?
8. Ce clasificări ale intenţiei, pe lângă intenţia directă şi intenţia indirectă,
sunt folosite?
9. Prin ce sc deosebeşte intenţia directă de intenţia indirectă?
10. Prin ce se deosebeşte intenţia directă de încrederea exagerată în sine?
11. Prin ce se deosebeşte neglijenţa de cazul fortuit?
12. Care sunt varietăţile imprudenţei?
13. Ce înţelegem prin infracţiunea săvârşită eu două fomic de vinovăţie?
14. Formulaţi noţiunea motivului infracţiunii.
15. Pot fi motivate infracţiunile din imprudenţă?
16. Care este noţiunea scopului infracţiunii?
17. Ce înţelegem prin eroare şi ce categorii de erori se cunosc?

BIBLIOGRAFIE:
\.Drept penai Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău: Ştiinţa, 1994.
2. Codnlpenal al Republicii Moldova. Comentariu. Sub redacţia A. Barbăneagră.
Chişinău: ARC, 2003.
3. Costicâ Bulai, Manual de drept penai Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000,
4. Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н. Игнатова и
Ю. А. Красикова. Москва: Норма, 1999.
5. Б. С. Волков. Мотивы преступлений. Казань, 1982.
6. Е. В. Ворошилин и Г. А. Кригер. Субъективная сторона преступления.
Москва, 1987.
7. П. С. Дагель и Д. П. Котов. Субъективная сторона преступления и ее
установление. Воронеж, 1974.
8. Г. А. Злобин и Б. С. Никифоров. Умысел и его формы. Москва, 1972.
9. А. И. Рарог. Проблемы субъективной стороны преступления. Москва, 1991.
10. В. В. Луисев. Мотивация преступного поведения. Москва, 1991.
11. В. А. Якушин. Ошибка и ее уголовно-правовое значение. Казань. 1988.
188 Partea generală

Partea a V-a. SUBIECTUL INFRACŢIUNII

§ 1. Noţiunea subiectului infracţiunii


Legea penală este destinată tuturor membrilor societăţii, impunându-Ie o
anumită conduită şi, totodată, ocrotindu-i penal ca titulari ai valorilor sociale.
Deci, membrii societăţii pot fi atât destinatari ai obligaţiilor de conformare,
cât şi beneficiari ai ocrotirii juridico-penalc. Dacă destinatarii legii penale nu
respectă obligaţiile de conformare prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, ei devin subiecţi ai infracţiunii (doctrina penală română îi numeşte
subiecţi activi ai infracţiunii). Beneficiarii ocrotiriijuridico-penale prejudiciaţi
prin infracţiune devin persoane vătămate, victime ale infracţiunii (doctrina
penală română îi numeşte subiecţi pasivi ai infracţiunii).
Orice infracţiune, ca fenomen social, se manifestă real în conduita oame­
nilor fie persoane fizice, fie persoane juridice. Potrivit art. 21 C.P., sunt
pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care au atins o
anumită vârstă şi persoanele juridice care desfăşoară activitate de întrep­
rinzător, dacă există condiţiile cerute de lege pentru acestea.
Bineînţeles, persoana juridică nu poate aduce o ofensă, fura, comite omor
sau huliganism etc. Ea poate fi subiect doar al infracţiunilor direct enu­
merate în alin. 4 art. 21 C.P.
în mod firesc, în prezent nu poate apărea ideea privind răspunderea penală
a animalelor. Dreptul penal al antichităţii şi al evului mediu însă, prevedea
această clauză şi deseori aveau loc procese asupra animalelor şi insectelor
care nimiceau semănăturile, recolta, viile, asupra porcilor şi buhailor, care
cauzau decesul oamenilor. Aceste fenomene erau destul de răspândite, mai
ales, în ţările catolice.
în muzeul oraşului Ugliei din Rusia se păstrează clopotul care a fost
pedepsit cu biciuire şi exilare în Siberia pentru infracţiune contra statului-
clopotul a dat alarmă cu prilejul morţii tragice a ţareviciului Dumitru.1

1H. С. Таганцев. Русское уголовное право. Лекции. Часть Общая. Том 1. Москва,
1994, р. 142-143.
Drept penal 189

Prin urmare, de regulă, subiect al tuturor infracţiunilor descrise dc legea


penală poate fi omul ca persoană fizică responsabilă, care a atins o vârstă
anumită. Noţiunea subiectului infracţiunii presupune explicarea unui cerc
larg de probleme, pe dc o parte, determinarea semnelor juridice ce caracte­
rizează subiectul potrivit dreptului penal, şi, pe dc altă parte, elucidarea
aspectului moral, social-politic al infractorului. Semnele şi proprietăţile
subiectului infracţiunii, convenţional, pot fi divizate în două grape: semnele
criminologice şi semnele juridico-penale.
Semnele criminologice (aspectul moral, social-politic al infractorului,
particularităţile lui psihologice şi psihice ctc.) au o mare importanţă pentru
determinarea cauzelor infracţionalităţii şi a condiţiilor care contribuie la
săvârşirea infracţiunilor, precum şi pentru elaborarea măsurilor de prevenire
a lor. Ele, dc asemenea, se iau în consideraţie la individualizarea răspunderii
penale, în procesul executării sentinţei de condamnare şi la hotărârea ches­
tiunii despre liberarea de pedeapsă înainte dc termen etc.
Alte particularităţi ale personalităţii infractorului sunt semnele cu caracter
juridico-penal, care includ acele caracteristici ale subiectului infracţiunii,
ce au o importanţă pentru hotărârea chestiunii despre atragerea persoanei ia
răspundere penală.
Din punct dc vedere juridico-penal, subiectul infracţiunii este persoana
care săvârşeşte nemijlocit infracţiunea sau participă la săvârşirea ei, sau uti­
lizează fenomenele naturale, animalele, fiinţele iresponsabile etc., producătoare
do daune colosale prcjudiciabile în scopul comiterii infracţiunii. Subiectul
infracţiunii trebuie să întrunească trei condiţii indicate de legea penală: să
aibă o anumită vârstă, să fie responsabil şi să posede o anumită sau anumite
calităţi, dacă aceasta este prevăzut direct dc norma penală.
Pentru recunoaşterea persoanei fizice drept subiect al infracţiunii, trebuie,
mai întâi, de constatat că anume această persoană a săvârşit-o. Se consideră
că persoana a comis o infracţiune dacă ca personal, cu puterile proprii, cu
utilizarea forţelor naturii, mecanismelor, animalelor domestice sau sălbatice
etc., a comis acţiunea sau inacţiunea prcjudiciabilă. Persoana este consi­
derată subiect al infracţiunii şi în cazul în care, pentru atingerea scopurilor
in fracţionale, a atras în această activitate şi persoane iresponsabile, minore,
precum şi cetăţeni care nu erau conştienţi de esenţa acţiunilor reale săvârşite.
Subiecţi ai infracţiunii sunt recunoscuţi atât autorii, cât şi participanţii
(organizatorii, instigatorii şi complicii). Ei potfi nu doar persoanele care au
190 Partea generală

săvârşit fapte prejudiciabile consumate, dar şi cele vinovate de o activitate


infracţională preliminară (pregătirea şi tentativa de infracţiune).
în rândul al doilea, pentru recunoaşterea persoanei ca subiect al infrac­
ţiunii, trebuie de stabilit dacă ea este responsabilă. Starea de responsabilitate
presupune că persoana posedă inteligenţa, raţiunea ce o fac capabilă să
înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor pe care le
comite, caracterul admis sau interzis al faptelor sale (discernământ - păt­
rundere în esenţa lucrurilor în baza aprecierii lor juste) şi, volitiv, este stăpână
pe acţiunile sau inacţiunile sale. Responsabilitatea trebuie să existe în mo­
mentul săvârşirii faptei.
în rândul al treilea, calitatea de subiect al infracţiunii prevede particulari­
tăţile dezvoltării biopsihice a persoanei, adică stabilirea limitei de vârstă sub
care răspunderea penală a minorului să fie exclusă. Conform art. 21 C.R,
limita de vârstă sub care nu este admisă răspunderea penală este 1 4 -1 6 ani.
în rândul al patrulea, pentru recunoaşterea persoanei fizice drept subiect
al infracţiunii, uneori, trebuie stabilit dacă ca posedă, afară de cele două semne
generale (vârsta şi responsabilitatea), o anumită sau anumite calităţi direct
indicate în articolul dat al Pârtii speciale a Codului penal, De exemplu, cetă­
ţean al Republicii Moldova (art. 337 C.P. - trădarea de patrie), cetăţean străin
sau apatrid (art. 338 C.P. - spionajul), mamă (art. 147 C.P. - pruncuciderea),
medic (art. 162 C.P. - ncacordarea de ajutor unui bolnav) etc.
Afară de semnele juridico-penale ce au importanţă pentru calificarea
infracţiunii, persoanele care aplică legea penala suni datoare să determine
un şir de calităţi ale subiectului infracţiunii cc atenuează sau agravează
răspunderea penală. De exemplu, săvârşirea infracţiunii de către un minor,
de către o femeie gravidă, căinţa sinceră sau autodenunţarca, contribuirea
activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor (lit. b, c, g, h
art. 76 C.P.), atenuează răspunderea penală, iar săvârşirea infracţiunii de
către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune, recidivă de in­
fracţiuni sau săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire (lit. a art. 77 C.P.) se
consideră circumstanţe care agravează răspunderea penală.
Aşa cum s-a arătat anterior, subiect al infracţiunii poate fi şi o persoană
juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător numai pentru infracţiunile
direct indicate în alin. 4 art. 21 C.P.
încă la Congresul al II-lea al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal
care a avut la Bucureşti, în 1929, s-a afirmat că persoanele juridice reprezintă
Drept penal 191

o realitate, acestea fiind entităţi dotate cu voinţă şi conştiinţă proprii, care


SCpot manifesta şi prin comiterea de infracţiuni.2Există numeroase infrac­
ţiuni care pot fi săvârşite, uneori chiar cu precădere, de către persoane
juridice. Menţionăm dintre acestea insolvabilitatea intenţionată sau fictivă,
limitarea concurenţei libere, infracţiuni fiscale, infracţiuni ecologice etc.
Nu este vorba despre fapte săvârşite de conducere, fără ştirea şi acordul
membrilor persoanei juridice, ci despre acte voite şi consimţite de toţi
membrii acestei entităţi şi executate conform acestei voinţe colective. Prin­
cipiul răspunderii penale a persoanelor juridice se poate argumenta şi prin
faptul că există pedepse care pot fi aplicate numai persoanelor juridice (sis­
tarea existenţei persoanei juridice sau suspendarea activităţii acesteia) care
sunt destul de eficace, deoarece ele pot determina schimbarea conduitei
membrilor persoanei juridice, în sensul respectării legii penale.
Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice este de mult timp
consacrat în sistemul dreptului penal din Anglia (1889), Canada şi S.U.A.
şi este prevăzut în Codul penal francez intrat în vigoare în 1994. Şi legislaţia
pcnţilă a U.R.S.S. dispunea de astfel de norme penale - în perioada revoluţiei
şi a războiului civil, până la Codul penal din 1922.
în 1978 Comitetul european privind problemele infracţionalîtăţii al
Consiliului Europei a recomandat legiuitorilor să recunoască persoanele
juridice ca subiecte ale răspunderii penale, în special, pentru infracţiunile
ecologice.
în Republica Moldova, principiul răspunderii penale a persoanelor
juridice a fost consacrat prima dată în Codul penal din 18 aprilie 2002.
Persoana juridica poate fi recunoscută drept subiect al infracţiunii dacă
ea posedă proprietăţile persoanei juridice (art. 55 C.C.), capacitatea de
folosinţă (art. 60 C.C.), capacitatea de exerciţiu (art. 61 C.C.), calităţi cu
privire la antrepriză şi la prestări de servicii (cap. XI C.C.) şi, bineînţeles,
condiţiile indicate în alin. 3 art. 21 C.P.
Aşadar, potrivit legislaţiei noastre penale, formulăm definiţia subiec­
tului infracţiunii.
Subiect al infracţiunii este o persoană fizică responsabilă, care a
atins o anumită vârstă, a comis o faptă prcjudiciabilă, prevăzută de

2Deuxieme Congres international de droit penal. Bucarest: Oltenia, 1929.


192 Partea generală

legea penală, precum şi o persoană juridică care desfăşoară activitate


de întreprinzător şi posedă proprietăţile acesteia determinate de
legislaţia civilă şi penală.

§ 2. Vârsta cerută de lege a persoanei fizice ca subiect al


infracţiunii
Răspunderea penală e posibilă numai pentru persoanele fizice care îşi
dădeau scama de caracterul real, faptic al acţiunii sau inacţiunii sale şi care
înţelegeau importanţa lor socială.
Omul nu dobândeşte, însă, aceste însuşiri din momentul naşterii sale, ci în
mod treptat, în procesul de creştere şi dezvoltare biopsihică, sub influenţa
condiţiilor de trai, educaţiei şi studiilor. Viaţa persoanei parcurge, în general,
patru etape : copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea. începând cu etapa
maturităţii, persoana poate fi considerată ca având însuşirile necesare pentru
a înţelege importanţa socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale. însă, un şir de
legislaţii consideră că persoana posedă aceste însuşiri în a doua parte a
perioadei adolescenţei (de la 12 ani la 18 ani). Potrivit legislaţiei noastre,
minorul, aflat în etapa copilăriei (până la 12 ani), nu poate fi subiect al
răspunderii penale. Legiuitorii altor ţări rezolvă altfel problema în cauză. Dc
exemplu, unele state din S.U.A. determină vârsta minimă a răspunderii penale
de la 10 la 12 ani, în Anglia - dc la 10 ani, în Canada şi India - de la 7 ani etc.
Nu se pune problema unei limite maxime de vârstă, dincolo dc care persoana
să nu mai poată fi subiect al infracţiuni, ci doar a limitei minime de vârstă de
la care persoana fizică poartă răspundere penală.
Legiuitorul a determinat trei limite minime dc vârstă de la care persoana
are capacitatea penală de exerciţiu.
Prima limită minimă de vârstă este determinată în alin. 1 ari. 21 C.P.:
“sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în
momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani”.
A doua limită minimă dc vârstă e indicată în alin. 2 art. 21 C.P.:
“persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere
penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 145, 147,
151, 152 alin. 2, art. 164, 166 alin. 2 şi 3, art. 171, 172, 175, 186-188, 189
alin. 2, 3 şi 4, art. 190 alin. 2 şi 3, art. 192 alin. 2, art. 195, 196 alin. 4, art.
197 alin. 2, art. 212 alin. 3, art. 217 alin. 2 şi 3, art. 260,268,270,271,273
Drept penal 193

alin, 2 şi 3, art, 275,280,281,283-286,287 alin. 2 şi 3, art. 288 alin. 2, art.


290 alin. 2, art. 292 alin. 2, art. 305, 317 alin. 2, art. 342, 350”.
Anume de la vârsta de 14-16 ani persoana fizică, în marc măsură, cu
rare excepţii, este capabilă, după opinia specialiştilor, să-şi evalueze conduita
sa, inclusiv cea infracţională.
A treia limită minimă de vârstă este determinată în articolele Părţii
speciale a Codului penal, care indică unele semne speciale ale subiectului
infracţiunii. De exemplu, pentru infracţiunile militare comise de soldaţi, în
corespundere cu Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea
Patriei din 18 iulie 20023, poartă răspundere penala persoanele care au atins
vârsta de 18 ani, iar în privinţa ofiţerilor această limită este cu mult mai
mare. Subiect al infracţiunilor contra justiţiei, comise, de exemplu, de ju ­
decători, procurori sau de ofiţerii organelor de urmărire penală, poate fi
numai persoana care a atins vârsta de 25 ani. Subiect al unor infracţiuni,
legate de caracterul specific al acţiunilor comise, pot fi numai persoanele
care au atins vârsta maturităţii, de exemplu, atragerea minorilor la activitate
criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale (art. 208
C.P.). O limită mai mare de 14-16 ani au persoanele cu funcţii de răspundere,
medicii şi alţi funcţionari publici, indicaţi în calitate de subiecţi ai infracţiunii,
a căror vârstă minimă este determinată de actele normative corespunzătoare.
Potrivit p. 6 al Hotărârii Plenului C.S.J. Despre practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor
privind infracţiunile săvârşite de minori din 12 noiembrie 1997, organele
de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să stabilească în
toate cazurile vârsta exactă a infractorului: ziua, luna şi anul naşterii. Per­
soana se consideră că atinge o vârstă anumită la orele 24 ale zilei următoare
după cea de naştere.
Vârsta este stabilită după anumite documente: adeverinţă de naştere, buletin
de identitate, paşaport, însemnările din cartea de înregistrare a actelor stării
civile etc. în lipsa lor sau în cazuri suspecte, vârsta se stabileşte printr-o ex­
pertiză medico-legală. în aceste cazuri, la stabilirea anului naşterii, ziua naşterii
este considerată ultima zi a acestui an, dacă expertiza nu numeşte altă zi, iar
în cazul determinării numerelor minimal şi maximal de ani ai persoanei, trebuie
de pornit de la numărul minimal de ani presupus de expertiză.

3Monitorul oficial nr. 137-138/1054 din 10 octombrie 2002,


194 Partea generală

§ 3. Responsabilitatea persoanei fizice ca subiect al


infracţiunii şi iresponsabilitatea ei
A doua condiţie pc care trebuie s-o realizeze persoana fizică pentru a fi
subiect al infracţiunii este responsabilitatea. Potrivit art. 22 C.P., responsa­
bilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege
caracterul prcjudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta
voinţa şi de a-şi dirija acţiunile.
Din textul legii, reiese că cerinţele legii penale sunt îndreptate numai
către persoanele care au capacitatea de a înţelege şi a aprecia corect realitatea
obiectivă şi care sunt capabile de a-şi determina şi dirija în mod normal
voinţa în raport eu acţiunile sau inacţiunile proprii. Problema tragerii la
răspundere penală apare numai în legătură cu persoanele responsabile şi,
prin urmare, ea trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii.
Responsabilitatea reprezintă o stare psihică nomială a omului sănătos care
are capacitatea de a înţelege nu doar partea faptică a conduitei sale, dar şi
importanţa ei socială, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi dc a-şi
dirija acţiunile, ceea ce e caracteristic oamenilor cu facultăţi mintale normale.
Responsabilitatea este o premisă obligatorie a vinovăţiei. E vădit că numai
după determinarea responsabilităţii poate fi pusă problema vinovăţiei
persoanei pentru cele săvârşite, iar vinovăţia, la rândul său, este o condiţie
necesară a răspunderii penale (alin. 2 art. 51 C.P.).
Se presupune că fiecare persoană fizică este responsabilă. Dacă, însă, în
procesul urmăririi penale sau judecării cauzei, apar nedumeriri sau anumite
îndoieli cu privire la aceasta, se indică expertiza medico-psihiatrică, căreia
i se pune întrebarea este oare persoana dată responsabilă dc acţiunile incri­
minate. Dacă responsabilitatea lipseşte, nu se mai înaintează problema vi­
novăţiei persoanei, întrucât o persoană iresponsabilă nu poate fi trasă la
răspundere penală.
Potrivit alin. 1 art. 23 C.P., nu este pasibilă dc răspundere penală persoana
care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se află în stare de ires­
ponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama dc acţiunile ori inacţiunile
sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei
tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.
Din această definiţie se poate conchide ca starea de iresponsabilitate se
caracterizează prin două criterii: psihologic (juridic) şi medical.
Drept penal 195

Criteriul juridic (psihologic) cuprinde două momente psihice impor­


tante: momentul intelectual-persoana nu putea să-şi dea scama de acţiunile
sau inacţiunile sale, şi momentul volitiv - persoana nu putea să dirijeze
acţiunile sau inacţiunile sale.
Momentul intelectual constă în incapacitatea persoanei de a-şi da scama
de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia şi importanţa lor socială,
de valoarea lor, precum şi de consecinţele acestora. De exemplu, o persoană
bolnavă de oligofrenie nu-şi dă seama de semnificaţia şi valoarea acţiunilor
sale, deşi le poate dirija, bunăoară poate să accepte sau să refuze săvârşirea
unor acţiuni propuse de un infractor care dorea să se folosească de acţiunile
acesteia în scopuri personale.
Momentul volitiv presupune că persoana, în timpul săvârşirii unei fapte
prcjudiciabile, nu putea să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale. De exemplu,
un cleptoman înţelege că nu trebuie să fure anumite lucruri străine, dar, din
cauza acestei boli, nu-şi poate stăpâni acţiunile sale şi nu le poate dirija în
mod conştient.
Este de observat că, de obicei, persoanele iresponsabile posedă ambele
aspecte ale criteriului juridic, însă pentru starea de iresponsabilitate este
suficientă existenţa cel puţin a unui singur aspect. Doar prezenţa criteriului
juridic nu dă temei pentru recunoaşterea persoanei iresponsabile, fiindcă
textul legii cere ca incapacitatea persoanei să fie determinată de anumite
cauze, momente ce se referă la criteriul medical al iresponsabilităţii.
Criteriul medical include trei categorii de boli psihice: boală psihică
cronică, o tulburare psihică temporară sau o altă stare patologică.
Prin boală psihică cronică se înţelege boala psihică ce are un caracter
permanent, îndelungat, continuu, greu vindecabil. La ele se referă: schizof­
renia, epilepsia, paralizia progresivă, sifilisul creierului etc, Pe parcursul
dezvoltării acestor boli, poate apărea factorul remisiunii, adică a ameliorării
sau dispariţiei temporare a manifestărilor acestora, lată dc ce, în pofida
[aptului că boala psihică cronică poate fi nevindecabilă, iresponsabilitatea
persoanei SCstabileşte pentru timpul săvârşirii infracţiunii, deoarece, în acest
moment, manifestările bolii pot, temporar, să lipsească.
Prin tu lini rare psihică tem porară se înţelege boala psihică acută ce se
manifestă sub forme de accese şi care se consumă odată cu vindecarea ei.
La ele sc referă: ebrietatea patologică, afectul patologic, starea reactivă,
196 Partea generală

care apare, dc exemplu, în urma şocurilor nervoase aculc, psihozele alcoolice,


cum ar fi delirul alcoolic, halucinaţia alcoolică, visuri de aiureală etc.
Altă stare patologică reprezintă o noţiune generalizatoare care cuprinde
diferite boli, ce nu intră în cele două categorii dc mai sus, dar care, de
asemenea, sunt însoţite de forme grave ale depresiunilor psihice, cum ar fi
formele grave de psihopatie şi psihostenie, fenomenele abstinenţei dc la
narcomanie în lipsa morfînelor etc.
Deoarece, spre deosebire de Codul penal din 1961, Codul penal în vigoare
nu evidenţiază oligofrenia ca un factor deosebit al criteriului medical, consi­
derăm că ea nu este altceva decât o altă stare patologică. Ea poate fi o
arieraţie mintală înnăscută sau rezultatul unei deficienţe mintale, provocată
de traumatism, de un şoc nervos sau de o boala gravă, cum ar fi, meningita,
encefalita etc. Oligofrenia se manifestă prin trei forme: idioţia (cel mai
înalt grad de arieraţie psihică), imbecilitatea (o formă medie), debilitatea (o
formă uşoară).
Pentru constatarea stării de iresponsabilitate este necesară determinarea
concomitent a cel puţin unui moment din cele două ale criteriului juridic şi
a unui factor (moment) dintre cele trei ale criteriului medical, analizate mai
sus. Prin urmare, pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită în stare de
iresponsabilitate, se cer întrunite următoarele condiţii: 1 ) să fie o faptă
prevăzută*de legea penală ca infracţiune; 2 ) făptuitorul să se afle în stare de
iresponsabilitate; 3) starea de iresponsabilitate să existe în momentul
săvârşirii faptei prejudiciabilc.
Prima condiţie, cu valoare de premisă, priveşte existenţa sau săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală ca infracţiune (omor, vătămare
corporală, huliganism ctc.). Dacă asemenea fapte lipsesc, iresponsabilitatea
nu are importanţă juridico-penală. In cazul săvârşirii faptelor prejudiciabilc,
starea dc iresponsabilitate arc relevanţă numai pentru fapta dată, dar nu şi
pentru cclc comise anterior sau pentru cclc ce se vor săvârşi în viitor. Cu
alte cuvinte, starea de responsabilitate poate fi stabilită ori de câte ori va fi
săvârşită o faptă infracţională.
A doua condiţie constă în existenţa unei stări de iresponsabilitate a
făptuitorului, adică a unei stări de incapacitate psihică sau auriei boli mintale
cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice, din care
cauză el nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, sau nu este
stăpân pc ele. După cum s-a menţionat, pentru detcmrinarea stării dc irespon-
Drept penal 197

sabilitatc este suficient de constatat concomitent cel puţin un factor dintre cele
două ale criteriului juridic şi un factor dintre cele trei ale criteriului medical.
A treia condiţie, prevăzută de lege, rezidă în existenţa stării de irespon­
sabilitate în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. Conform
acestei condiţii, ea trebuie să existe în răstimpul de la începerea acţiunii sau
inacţiunii prejudiciabile până la consumarea ci.
Determinarea stării de iresponsabilitate se face pe calea expertizei me-
dico-psihiatrice de către un specialist sau o instituţie de specialitate care
vor stabili dacă infractorul suferă de o boală psihică cronică sau de o tulburare
psihică temporară, sau de o altă stare patologică şi dacă boala respectivă
afectează starea de responsabilitate. Hotărârea despre existenţa stării de
iresponsabilitate o ia numai instanţa de judecată, concluziile expertizei
mcdico-psihialricc ncfiind obligatorii pentru ea. Desigur, instanţa de judecată
ţine scama de expertiză şi, de cele mai multe ori, o acceptă ca atare, însă
instanţa apreciază nu doar împrejurările săvârşirii infracţiunii, dar şi alte
circumstanţe, în baza cărora se ia hotărârea definitivă.
Potrivit a! în. 1 ait. 23 C.P., faţă de persoana iresponsabilă, în baza hotărârii
instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter
medical, prevăzute în art. 99 - 103 C.P.
în conformitate cu alin. 2 art. 23 C.P., nu este pasibilă de pedeapsă
persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte
de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o
boală psihică care a lipsit-o dc posibilitatea dc a-şi da seama de acţiunile ori
inacţiunile sale sau dc a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza
hotărârii instanţei dc judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu
caracter medical, iar după însănătoşire - ea poate fi supusă pedepsei.

§ 4, Calităţile speciale ale persoanei fizice


ca subiect al infracţiunii
în procesul calificării infracţiunilor, persoana care săvârşeşte fapta
prujudiciabilă, uneori, pc lângă semnele generale ale subiectului - respon­
sabil ilnlea şi vârsta minimă cerută de lege - trebuie să mai întrunească
cumulaliv şi o condiţie specială, o anumită calitate prevăzută în norma de
drept sau nemijlocit sa rezulte din ea. Astfel, pentru calificarea faptei pre-
judiciabiIc, potrivit articolelor legii penale despre infracţiunile militare,
198 Partea generală

comise dc persoane cu funcţii de răspundere, unele infracţiuni economice,


în domeniul transporturilor, contra justiţiei ctc., este necesar ca subiectul
infracţiunii, în afară de semnele subiectului general, să mai posede şi alte
calităţi specifice.
Doctrina penală propune diverse clasificări ale semnelor subiecţilor
speciali: 1 ) în dependenţă dc numărul calităţilor speciale; 2 ) în funcţie de
specificul calităţilor, care determină subiectul categoriilor concrete de
infracţiuni; 3) în dependenţă de modul lor de descriere.
In dependenţă dc numărul calităţilor speciale cerute de lege, recunoaş­
tem subiecţi: 1 ) cu o singură calitate specială; 2 ) cu două sau mai multe
calităţi speciale combinatorii; 3) cu calităţi speciale alternative.
Majoritatea subiecţilor speciali, de exemplu, cetăţeanul Republicii
Moldova (art. 337 C.P.), mamă (art. 147 C.P.), judecător (art. 307 C.P.),
lucrător militar (art. 162 C.P.), militarul (infracţiunile militare) etc. posedă
o singură calitate specială prevăzută în norma juridico-pcnală.
In legislaţia penală se întâlnesc subiecţi speciali care sunt caracterizaţi
prin două sau mai multe calităţi speciale combinatorii. De exemplu, subiectul
infracţiunii, prevăzut dc art. 183 C.P., poale fi o persoană cu funcţie de
răspundere (prima calitate specială), împuternicită să asigure respectarea
regulilor de protecţie a muncii pc un anumit sector de muncă (a doua cali­
tate specială). Subiectul infracţiunii, prevăzut dc lit. a. alin. 2 art. 306 C.P.,
poate fi o persoană cn funcţie de răspundere (prima calitate specială),
împuternicită să efectueze urmărirea penală (a doua calitate specială), care
urmăreşte sa tragă la răspundere penală o persoană nevinovată de săvârşirea
unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave (a treia
calitate specială). Pentru calificarea acestor Infracţiuni, în afară de semnele
subiectului general, trebuie determinate toate calităţile subiectului special
în ansamblu. Lipsa unei singure calităţi, prevăzute în articolele corespun­
zătoare ale Codului penal, exclude calificarea faptei comise.
în unele cazuri, în dispoziţiile articolelor Părţii speciale a Codului penal
sunt descrise, alternativ, semnele câtorva subiecţi speciali. Astfel, în art.
312 C.P., în cal itate de subiecţi speciali sunt numiţi martorul, partea vătămată,
specialistul, expertul, traducătorul; în art. 185 C.P. - organizatorul, condu-
cătoml sau participantul activ al unui grup ce exercită rituri religioase etc.
Pentru tragerea la răspundere penală, conform articolelor menţionate, este
suficientă determinarea semnelor cel puţin ale unui subiect special.
Drept penal 199

Semnele ce se referă la subiectul special pot fi clasificate în funcţie


de specificul calităţilor, care determină subiectul categoriilor concrete
de infracţiuni:
1) după apartenenţa cetăţeniei : subiectul trădării de patrie (art. 337 C.P.)
poate fi numai un cetăţean al Republicii Moldova, iar subiectul spionajului
(art. 338 C.P.) - un cetăţean străin sau un apatrid;
2 ) după semnele demografice: după sex - autorul pruncuciderii poate fi
numai mama, subiect de sex feminin; după vârstă - subiectul atragerii
minorului la activitate criminală sau determinării Iui la săvârşirea unor fapte
imorale (art. 208 C.P.) poate fi numai o persoană matură care a depăşit
vârsta de 18 ani;
3) după relaţiile familiale şi de rudenie: părinţii şi copiii sau persoanele
care le suplinesc (art. 202,203 C.P.);
4) după situaţia de serviciu: persoanele cu funcţii de răspundere (cap. XV
din C.P.), persoanele care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau
alte organizaţii neguvernamentale (cap. XVI din C.P.), persoanele cu funcţii
de răspundere, împuternicite să înfăptuiască justiţia (cap. XIV din C.P.) etc.;
5) după obligaţiunile profesionale: medicii, alţi lucrători medicali (art.
160, 161, 162 C.P.’);
6 ) referitor la serviciul militar. Capitolul XVIII din Codul penal determină
cercul de subiecţi ai infracţiunilor militare;
7) după caracterul obligaţiunilor cetăţenilor faţă de stat: martor, parte
vătămată, expert, specialist, traducător (art. 312, 313 C.P.);
8 ) după statutul juridic special: persoana care se află sub arest preventiv,
persoana condamnată, persoana care execută pedeapsa cu închisoare (art.
317,319,286 C.P.);
9) după alte circumstanţe (art. 211,212, 264 C.P.) etc.
în dependenţă de modul de descriere, semnele subiectului infracţiunii
pot fi clasificate în semne pozitive şi semne negative.
Majoritatea semnelor subiectului special sunt descrise în lege prin noţiuni
pozitive, adică se indica semnele speciale concrete ale subiectului. Drept
exemple de descriere sub formă pozitivă pot servi: mama, judecătorul,
persoana care conduce mijlocul de transport etc.
Semnele negative indică lipsa unei sau altei calităţi, însuşiri, proprietăţi,
trăsături, caracteristici ale subiectului. De exemplu, persoana caic nu are
studii medicale superioare speciale (lit, b alin. 1 art. 159 C.P.) ctc.
200 Partea generală

După cum s-a arătat anterior, calităţile subiectului special al infracţiunii


sunt descrise, nemijlocit, în norma juridico-penală sau, direct, rezultă din ea.
In majoritatea cazurilor ele sunt indicate direct în dispoziţiile Părţii speciale a
Codului penal. Legea le redă atât sub formă pozitivă, cât şi negativă. Dc
exemplu, cetăţean al R.M., cetăţean străin, medic, persoană Iară studii medicale
superioare, părinţi, copii, persoană cu înaltă funcţie de răspundere etc. Dc
exemplu, în art. 171, 200, 353 C.P. etc. nu se prevăd indicaţii directe privind
calităţile subiectului special. Determinarea lor în procesul calificării infracţiunii
se efectuează prin interpretarea altor elemente ale infracţiunilor. Studierea
acestora ne permite să afirmăm că subiectul violului poate fi atât o persoană
dc sex masculin, cât şi o persoană dc sex feminin, subiectul neglijenţei
criminale faţă de paza bunurilor proprietarului poate fi numai o persoană care
nu are calitatea persoanei cu funcţie dc răspundere etc.
Trebuie remarcat că importanţa juridică a semnelor subiectului special
se deosebeşte de cea a semnelor subiectului general. Lipsa măcar a unui
semn al subiectului general (responsabilitatea şi vârsta) înseamnă, totodată,
şi lipsa faptei infracţionale.
In cazul lipsei semnelor subiectului special apare şi altă situaţie: uneori
absenţa lor exclude complet răspunderea penală; în alte cazuri, se schimbă
numai calificarea infracţiunii. De exemplu, divulgarea informaţiilor cc
constituie un secret dc stat dc către soţia funcţionarului, căruia i-a fost
încredinţat, exclude complet răspunderea penală a acesteia. Şi invers,
încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a
transportului feroviar, naval sau aerian nu dc către un lucrător al acestor
transporturi nu poate fi calificată potrivit art. 263 C.P., însă în dependenţă
de circumstanţele cauzei penale, atare acţiuni prejudiciabile pot fi calificate
conform art. 197, 198,287 C.P. sau potrivit articolelor ce prevăd răspunderea
penală pentru infracţiunile contra persoanei.

§ 5. Proprietăţile persoanei juridice ca subiect al infracţiunii


După cum s-a arătat anterior, pentru infracţiunile direct enumerate în
alin. 4 art. 21 C.P. poartă răspundere penală şi persoanele juridice care des­
făşoară activitate dc întreprinzător.
Potrivit legislaţiei civile şi celei penale, persoana juridică poate fi consi­
derată subiect al infracţiunii numai dacă ea întruneşte următoarele calităţi;
Drept penal 201

I) să fie constituită în ordinea şi modul prevăzute de Codul civil; 2) să


desfăşoare activitate de întreprinzător; 3) activitatea ei să fie desfăşurată
mimai în condiţiile determinate în alin. 3 art. 21 C.P.; 4) ca poartă răspundere
penală numai pentru infracţiunile prevăzute expres în alin. 4 art. 21 C.P.
Conform art. 55 C.C., persoana juridică este organizaţia care arc un patri­
moniu distinct şi răspunde pentru obligaţiunile sale cu acest patrimoniu,
poale să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale
şi personale ncpatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pârât
in instanţa de judecată.
Persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării ci
»le către stat (alin. 1 art. 63 C.C.), dobândeşte capacitatea de folosinţă (alin.
I art. 60 C.C.) şi capacitatea de exerciţiu (alin. 1 art. 61 C.C.) la data înre­
gistrării dc stat şi încetează la data radierii ei din registrul de stat.
Subiect al infracţiunii poate fi numai persoana juridică care desfăşoară
№■(ivitatc legală de întreprinzător (desfăşurarea ilegală a activităţii de întrep­
rinzător este determinată în art. 125 şi 241 C.P.), fapt ce corespunde dispo-
zi|iilor legislative din capitolele II şi XI ale Codului civil, a Legii cu privire
Iu unireprenoriat şi întreprinderi din 3 ianuarie 1992, a Legii privind acor­
darea de licenţe pentru unele genuri de activitate nr. 332 din 1999 etc. Dc
nici rezultă că persoana juridică, pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de
întreprinzător, poartă răspundere penală conform art. 241 C.P., iar pentru
deslâşurarea ilegală a activităţii dc întreprinzător în prezenţa condiţiilor
indicate în alin. 3 art, 21 C.P. - pentru una sau mai multe infracţiuni enu­
mera le în alin. 4 art. 21 C.P.
Conform alin. 3 art. 21 C.P., persoana juridică care desfăşoară activitate
de în! reprinzător este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută
dc legea penală, dacă există una dintre următoarele condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea neco-
i cspunzătoarc a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau inter-
dicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi cc nu
corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;
c) lapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii
considerabile persoanei, societăţii sau stalului a fost săvârşită în interesul
uccslei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată
dc organul sau persoana împuternicită cu funcţii dc conducere a persoanei
juridice respective.
202 Partea generală

Potrivit alin. 4 art. 2 1 C.P., persoana juridică care desfăşoară activitate


de întreprinzător poartă răspundere penală pentru infracţiunile săvârşite,
prevăzute în art. 215 - 218, 221,223 - 246,248 - 251, 257,259 - 261.
In conformitate cu alin. 5 art, 2 1 C.P., răspunderea penală a persoanei
juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită. în această situaţie,
persoana fizică trebuie să posede semnele generale ale subiectului, prevăzute
în art. 21 şi 22 C.P., precum şi cele speciale prevăzute în articolul
corespunzător din Partea specială a Codului penal.
Ca subiecte de drept, persoanele juridice sunt şi ele beneficiare ale ocro­
tirii juridice penale, ca şi persoanele fizice, şi, deci, pot avea atât calitatea
de subiect al infracţiunii, cât şi calitatea de parte vătămată (numită de doctrina
penală română şi subiect pasiv al infracţiunii).
Analiza persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător
ca subiect al infracţiunii este completată şi dc comentariile corespunzătoare
de la primul paragraf al acestui capitol.

§ 6. Influenţa stării de ebrietate asupra răspunderii penale


Potrivit art. 24 C.P., persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de
ebrietate, produsă de alcool sau de alte substanţe, nu este liberată de
răspundere penală. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ci asupra săvârşirii
infracţiunii se iau în consideraţie la stabilirea pedepsei.
în cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în stare de ebrietate, constata­
rea stării de ebrietate a subiectului se efectuează în baza examinării medicale,
efectuate în conformitate cu Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 8 8 din 17 mai
1994 referitor la expertiza medicala pentru constatarea stării de ebrietate.
Potrivit p. 11 al Hotărârii Plenului C.S.J. Despre practica judiciara cu
privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării, cauzelor penale referitor
l'a încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei ş7 de exploatare a mijloa­
celor de transport nr. 2 0 din 8 iulie 1999, prin stare de ebrietate se subîn­
ţelege o stare survenită atât în urma consumului dc alcool, cât şi a folosirii
drogurilor, substanţelor toxice şi a altor substanţe ce provoacă turmentarea
care are drept urmare formarea unei stări psiho-funcţionale neobişnuite.
Alcoolul este un lichid obţinut atât prin fermentarea zaharurilor din ce­
reale, fructe ctc., cât şi pe cale sintetică, folosit la prepararea băuturilor
alcoolice: rachiul, divinul, vinul, berea etc.
Drept penal 20 3

Conform p. 1 al Hotărârii Plenului C.SJ. Despre practica aplicării de către


instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele
narcotice şi substanţele cu efectputernic şi toxice m*. 25 din 29 octombrie 2001,
mijloace narcotice (droguri) se consideră plantele, materiile prime şi substanţele
naturale sau sintetice, prevăzute în convenţiile internaţionale, precum şi alte
plante, materii prime şi substanţe cam prezintă pericol pentru sănătatea populaţiei
în cazul abuzării de ele. De exemplu, macul, cânepa, arbustul coca, heroina,
haşişul, marijuana, morfina, opiul, cocaina, codeina etc.
Substanţe toxice se consideră substanţele a căror utilizare, chiar şi în con­
diţiile unei neînsemnate depăşiri a dozei, poate provoca moartea persoanei: sul­
fatul de atropină, arsenicul, stricnina, clomra mcrcurică, cianura de potasiu ctc.
Prin „alte substanţe” se înţeleg substanţele psihotrope şi substanţele de
provenienţăchimică.
Potr ivit Legii cu privire la circulaţia substanţelor narcotice, psihotrope şi
precursorilor ni*. 382-XIV din 6 mai 19994, prin substanţă psihotropă se
înţelege orice substanţă, fie de origine naturală, sintetică, sau orice produs
natural, prevăzută în convcnţiil e internaţionale, care provoacă dereglări psihice
şi dependenţă fizică de consumul ei excesiv, printre care, brolamfetaminul,
eartinolul, eticiclidiuul, amctaminul, amobarbitalul, aerozalamul ctc.
Mijloace de provenienţă chimică pot fi diferite substanţe aerobioticc,
aburi ai produselor petrolifere şi alte substanţe năucitoare.
Starea de ebrietate poate avea cinci semnificaţii juridico-pcnale.
în unele cazuri, starea de ebrietate are importanţă pentru calificarea in­
fracţiunii. De exemplu, alin. 2,4 şi 6 art. 264 C.P. prevăd starea de ebrietate
în calitate de circumstanţe agravante ale încălcării regulilor de securitate a
circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana
care conduce mijlocul de transport.
in majoritatea cazurilor, potrivit lit. j art. 77 C.P., starea de ebrietate
reprezintă o circumstanţă agravantă de care se ţine cont la individualizarea
pedepsei penale.
în alte cazuri, tot potrivit lit.7 art. 77 C.P., instanţa dc judecată arc dreptul,
în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere starea de ebrietate ca o
circumstanţă agravantă. De exemplu, în cazul în care infractorul a ajuns în

f Monitorul o/tcial al Republicii Moldova nr, 73-77/339 din 15 iulie 1999.


204 Partea generală

starea de ebrietate independent de voinţa sa (bunăoară, prin înşelăciune i s-


a dat o băutură răcoritoare în care era dizolvată o substanţă narcotică sau a
fost constrâns să consume substanţe toxice etc.) sau starea de ebrietate nu
se afla în legătură cu infracţiunea, instanţa poate să nu o recunoască ca
circumstanţă agravantă,
în toate aceste trei cazuri este vorba de starea de ebrietate obişnuită,
simplă, fiziologică.
în a patra accepţiune a sa, starea de ebrietate, sub forma de ebrietate
patologică sau abstinenţă narcotică (restricţie la consumul substanţelor
narcotice), poate duce la recunoaşterea persoanei ca fiind iresponsabilă.
Ebrietatea patologică reprezintă o dereglare bolnăvicioasă temporară a
activităţii psihice, care se întâlneşte destul de rar. Ea poate fî cauza îmbinării
diferitor factori predispuşi: a slăbiciunii psihice, a extenuării fizice şi psihice
în urma suprasarcinilor şi a altor circumstanţe ale persoanelor care au con­
sumat băuturi alcoolice chiar în doze destul de mici. Starea de ebrietate
patologică constituie o tulburarea psihică, în urma căreia persoana este lipsită
de capacitatea de înţelegere şi de dirijare a voinţei sale.
Specificul substanţelor narcotice constă în faptul că ele provoacă obişnu­
inţa, dependenţa. Consumarea substanţelor narcotice sau restricţia bruscă de
la ele (abstinenţa narcotică) poate provoca diferite psihoze, tulburări psihice,
din a căror cauză persoana poale fî recunoscută iresponsabilă.
în a ciiicea sa semnificaţie, potrivit art. 103 C.P., în caz de săvârşire a
infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există avizul medi­
cal corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului
de muncă sau a organului de ocrotire a sănătăţii, concomitent cu pedeapsa
pentru infracţiunea săvârşită, poate să aplice acestei persoane tratamentul
medical forţat.

§ 7. Subiectul infracţiunii şi personalitatea infractorului


De rând cu noţiunea subiectului infracţiunii, în dreptul penal şi în
criminologie se utilizează noţiunea de personalitatea infractorului, care, deşi
sunt asemănătare, nu sunt identice.
Problema personalităţii infractorului, subiectului infracţiunii, adică a
persoanei fizice, cai c comite o faptă prcjudiciabilă este una dintre cele mai
importante probleme ale dreptului penal şi ale criminologiei, deoarece ea
D rept penaZ 205

este indivizibilă de problema mfracţionalităţii, cauzelor ei, căilor şi


mijloacelor de prevenire a infracţiunilor.5
Subiectul infracţiunii ca noţiune juridico-penală - persoană fizică
responsabilă care, la momentul săvârşirii infracţiunii a atins o anumită vârstă,
iar uneori concomitent posedă şi anumite semne speciale - este strâns legată
de noţiunile “om”, “cetăţean”, “personalitate”, “personalitatea infractorului”.
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, omul este o fiinţă
socială înzestrată cu raţiune şi cu vorbire articulată, capabilă să-şi confecţi­
oneze unelte de muncă, cu ajutorul cărora poate să transforme realitatea în
care trăieşte; cetăţean —persoană care face parte din populaţia stabilă a
unui stat, având toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, persoană
privită ca o unitate izolată de alte persoane; personalitate - totalitatea tră­
săturilor morale sau intelectuale proprii unei persoane, prin care se eviden­
ţiază individualitatea acesteia.6 Este evident că, în toate aceste trei cazuri,
poate fi vorba de una şi aceeaşi persoană.
Despre personalitatea infractorului (însuşi termenul - infractor) se poate
vorbi numai în cazul încarc o persoană comite o infracţiune, este condamuată
penal şi durează până la executarea pedepsei şi reabilitării judecătoreşti
(art. 112 C.P.) sau stingerii antecedentelor penale (ari. 111 C.P.) când se
anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele
penale. După cum observăm, una şi aceeaşi persoană poate evolua atât în
cele trei calităţi, indicate mai sus, cât şi în calitate de personalitate infracţi­
onală. Prin urmare, toate aceste noţiuni şi, în special, noţiunea subiectului
infracţiunii şi cea a personalităţii infractorului, au unele tangenţe.
Subiectul infracţiunii se caracterizează prin semne şi trăsături necesare
purtării răspunderii penale pentiu comiterea infracţiunii,
Personalitatea infractorului este o noţiune cu mult mai largă decât noţi­
unea subiectului infracţiunii, şi, incluzând semnele subiectului, conţine un
număr cu mult mai mare de semne, trăsături, caracteristici, proprietăţi, care
se află în afara noţiunii subiectului infracţiunii.
Personalitatea infractorului se deosebeşte de personalitatea supusă legii
prin deformarea criminogcnă a intereselor, motivării, psihologiei juridice

5A. E, CaxapoR, Ojtimtocmu npecmynmtm u npimuitax npecmyimocrnu e CC.CP. MocKna,


1961, p. 3.
6Dicţionarul explicativ a! limbii române. Bucureşti: Univers inciclopedic, 1998.
206 Partea generală

care provoacă conduita prejudiciabilă corespunzătoare. însă ea se aseamănă


cu ultima prin diferite trăsături pozitive, cum ar fi, bun familist, persoană
entuziasmată de o activitate utilă, sport etc. Prin urmare, în personalitatea
infractorului este o interacţiune contradictorie a proprietăţilor prejudiciabile
şi celor social utile.
Alineatul 1 art. 75 C.P. obligă instanţa de judecată să ţină cont de per­
sonalitatea infractorului la individualizarea pedepsei penale. De aceea, art.
393 al Codului de procedură penala cere de la instanţa de judecată ca, în
partea introductivă a sentinţei, să se indice datele privind identitatea şi perso­
nalitatea inculpatului, care vor servi pentru individualizarea pedepsei:
1 ) numele, prenumele şi patronimicul; 2 ) anul, luna, ziua şi locul naşterii,
cetăţenia; 3) domiciliul; 4) ocupaţia şi datele privind evidenţa militară;
5) situaţia familială şi datele despre existenţa la întreţinerea lui a altor
persoane; 6 ) studiile; 7) datele despre invaliditate; 8 ) datele despre existenţa
titlurilor speciale, gradelor dc calificare şi a distincţiilor de stat; 9) dacă
posedă limba în care se desfăşoară procesul; 1 0 ) dacă a fost în această cauză,
în stare de reţinere sau de arest şi în ce perioadă; 1 1 ) alte date referitoare la
persoana inculpatului. Potrivit p. 3 al Hotărârii Plenului C.S.J. Cu privire la
respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei nr. 1 0
din 24 aprilie 2000, noţiunea de “alte date referitoare la persoana
inculpatului”, conform practicii judiciare, presupune: naţionalitatea, partici­
parea la acţiuni militare pentru apărarea ţării, participarea la conflicte mili­
tare, datele despre antecedentele penale ncridicate şi nestinse, eliberarea
din instituţiile penitenciare înainte de termen, existenţa pedepsei neexecutate,
aflarea la întreţinerea inculpatului a persoanelor inapte de muncă şi alte
date care au importanţă pentru cauză.
Deoarece personalitatea infractorului reprezintă o totalitate de calităţi
atât social-utile, cât şi antisociale, legea penală le consideră respectiv
circumstanţe atenuante sau circumstanţe agravante, care se iau în consideraţie
la individualizarea pedepsei penale. Dc exemplu, conform art. 76 C.P., la
stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe atenuante următoarele calităţi
ale personalităţii infractorului: săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave, săvârşirea infracţiunii dc către un minor sau de
către o femeie gravidă, prezenţa copiilor minori în familia vinovatului, săvâr­
şirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele dc ordin
personal sau familial ori din motive de compătimire, preîntâmpinarea dc
D rept penai 207

către vinovat a urmărilor prejudici abile ale infracţiunii săvârşite, repararea


benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate, căinţa sinceră
sau autodenunţarea, contribui rea activă la descoperirea infracţiunii sau la
arestarea infractorilor şi alte împrejurări, printre care practica judiciară atestă,
comiterea infracţiunii în urma constrângerii fizice sau psihice, fie în virtutea
dependenţei materiale, de serviciu sau a altei dependenţe, acordarea
ajutorului medical sau a altui ajutor părţii vătămate, săvârşirea infracţiunii
în stare de afect etc.
Majoritatea circumstanţelor agravante determinate în art. 77 C.P.
caracterizează unele calităţi ale personalităţii infractorului cum ar fi
cruzimea, imoralitatea, dispreţul faţă de normele morale unanim acceptate,
înclinarea spre nercspectarea regulilor unanim acceptate şi spre comiterea
infracţiunilor, orientări antisociale etc.
Persoanele ce comit infracţiuni se deosebesc substanţial după calităţile
individuale, De exemplu, diferă foarte mult calităţile persoanei care comite
acte de tâlhărie sau banditism de cele ale persoanei care comite o delapidare,
deffaudare. De aceea, criminologia elaborează diferite tipologii (categorii)
ale personalităţilor infractorilor: infractor violent, infractor hrăpăreţ, falsi­
ficator de monede, pedofîl etc.
La studierea calităţilor personalităţii infractorului criminologia analizează
condiţiile fonnării ci în familie, în timpul studiilor preşcolare, şcolare sau
universitare, în timpul exercitării obligaţiunilor muncii, mediul nemijlocit
de trai - apartamentul, curtea, strada, nivelul cultural şi intelectual, precum
şi particularităţile psihologice ale personalităţii (condiţiile formării şi im­
portanţa juridică a temperamentului, caracterului, însuşirilor volitive şi emo­
ţionale ale omului) şi rolul lor în conduita subiectului.
Rezultatele analizelor criminologicc ale personalităţii infractorului
exercită o influenţă asupra procesului legiferării penale a noilor circumstanţe
atenuante sau agravante, de schimbare a categoriilor de pedepse penale, a
termenilor pedepsei cu închisoarea etc.
208 Partea generală

DEFINIŢII ŞI DISPOZIŢII SISTEMATIZATE


Noţiunea şi categoriile subiectului infracţiunii

Subiect al infracţiunii este o persoană fizică responsabilă, care a atins o anumită vârstă, a
comis o Captă prcjudiciabilă, prevăzută de legea penală, precum şi o persoană juridică care
desfăşoară activitate de întreprinzător, care posedă proprietăţile acesteia determinate de
legislaţia civilă şi penală.

general

v
Persoană
fizică

Persoana care, pc lângă semnele generale, sc


special —► caracterizează concomitent cu semne speciale,
prevăzute de articolele Părţii speciale a Codului
penal.
Criteriile iresponsabilităţii

D re p t p en a l
209
to
o
Semnificaţiile jaridico-penale ale stării de ebrietate

P a rte a gen erală


Drept penal 211

PENTRU MEDITAŢIE:
1. Cine poate fi subiect al infracţiunii?
2. Care sunt categoriile de subiecte ale infracţiunii?
3. Care sunt semnele persoanei fizice ca subiect al infracţiunii?
4. Cc categorii minime de vârstă sunt prevăzute de legea penală?
5. Cum se determină vârsta subiectului infracţiunii?
6 . Care este noţiunea responsabilităţii?
7. Care sunt criteriile iresponsabilităţii?
8 . Care este importanţa subiectului special al infracţiunii?
9. Cc clasificări ale semnelor speciale ale subiectului infracţiunii există?
10. Cc presupune tipologia personalităţilor infractorilor?
11. Care sunt tipologiile dc infractori?
12. Care sunt proprietăţile persoanei juridice ca subiect al infracţiunii?
I I ( 'u înţelegem prin starea dc ebrietate?
M, Care suni semnificaţiile juridico-penale ale subiectului infracţiunii?
I V l 'ormulaţi noţiunea personalităţii infractorului.
I(>. In cc constă corelaţia dintre noţiunile subiectului infracţiunii şi ale
personalităţii infractorul ui?
17. Ce importanţă arc personalitatea infractorului pcutru răspunderea penală?

BIBUIOORAEIE:
I. Ihrpt penal. I‘atica generală. Redacţia lui A. Borodac. Chişinău:
fjliinţa, 19<)/|,
Л ( 'nilul pena! a! Republicii Moldova. Comentariu. Redacţia lui A.
Ilnrbftocngra. Chişinău: ARC, 2003.
3. ( 'oslică Iîi ilai. Manual de dreptpenal. Partea generală. Bucureşti: AIX, 2000.
4. V.-anonime право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н. Иг-
па гопа и К). Л. Красикова. Москва: Норма, 1999.
V 11. С. Даюль. Учение о личности преступника в советском уголов­
ном прапс. Владивосток, 1970.
0. Р. II, Михеев. Проблемы вменяемости и невменяемости в совет­
ском уголовном праве. Владивосток, 1983.
7. Р. Оримбасп. Специальный субъект преступления. Алма-Ата, 1977.
8 . В. В. Устименко. Специальный субъект преступлена}!. Харьков, 1989.
212 Partea generală

Partea a Vl-a. E tapele activităţii infracţionale


INTENŢIONATE

§ LNoţiunea de etape ale desfăşurării activităţii infracţionale


Prin legea penală se incriminează, de obicei, faptele care suni executate în
întregime şi duse până la ultima fază-cea a producerii urmări lor prejudiciabilc,
adică faptele care iau forma infracţiunilor consumate. însă, se acuză şi faptele
care, din cauze independente de voinţa vinovatului, nu ajung până la ultima
fază, ci doar până la o etapă ce precede consumarea, până la faza începutului
de executare, iar, uneori, numai până la cea a actelor de pregătire. De exemplu,
o persoană luând hotărârea de a săvârşi un furt, cercetează obiectul ales pentru
comiterea infracţiunii, examinează amplasamentul efectivului de pază, alege
şi recrutează complici, procură instrumentele necesare pentru comiterea
infracţiunii ctc. După toate acestea, dacă nu este împiedicată, ea trece la
realizarea deciziei infracţionale: pătrunde în încăpere, ia bunurile străine cu
intenţi a de a lc scoate afară şi a le însuşi şi, iarăşi dacă nu este împiedicată sau
din alte cauze independente de voinţa sa, scoate bunurile afară şi le transportă
la locul dorit. în acest caz, dacă infractorul a reuşit să-şi realizeze scopul,
teoretic, pot fi deosebite trei etape (tâze, stadii) de desfăşurare a activităţii
infracţionale: pregătirea unei infracţiuni (art. 26 şi 186 C.P.), tentativa de
infracţiune (art. 27 şi 186 C.P.) şi infracţiunea consumată (art. 186 C.P.). Dacă
activitatea infracţională n-a ajuns până la ultima fază din cauze independente
de voinţa făptuitorului, apare problema calificării juridico-penale a etapelor
activităţii infracţionale neconsumate.
Toate aceste trei etape (faze) constituie perioada externă sau perioada
de executare, realizare a laturii obiective a infracţiunii. însă perioada externă
întotdeauna este precedată de perioada internă sau psihică, deoarece mai
întâi apare idcca săvârşirii faptei şi se ia hotărârea de a o săvârşi (în această
perioadă se formează latura subiectivă a infracţiunii) şi apoi se trece la
realizarea deciziei.
în perioada interna, în care se formează latura subiectivă a infracţiunii,
se disting patru faze: 1 ) cea a naşterii, conceperii şi conturării ideii dc a
Drept penal 213

comite o infracţiune. Motivarea ideii, în general, îl interesează pe criminolog,


pe ofiţerul de urmărire penală şi, deopotrivă, pe judecător, acesta urmând
să individualizeze pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită; 2 ) cea a deliberării,
ceea ce înseamnă că sunt supuse comparării motivele pro şi contra ideii dc
a comite o infracţiune, a avantajelor sau a dezavantajelor, ca urmare a
comiterii infracţiunii; 3) cea în care se formează decizia fermă dc a săvârşi
infracţiunea proiectată; 4) cea oratorică, numită şi descoperirea intenţiei, în
care persoana comunică altei persoane hotărârea sa de a săvârşi o infracţiune,
numai pentru a-şi exprima gândul.
în literatura de specialitate a fost înaintată opinia pcnaliştilor ruşi A. Trainin
şi V. Menşaghin, conform căreia, pe lângă cele trei faze penal condam­
nabile ale realizării laturii obiective a infracţiunii (pregătirea, tentativa şi
infracţiunea consumată), trebuie recunoscută drept etapă penal condamna­
bilă, dc sine stătătoare a activităţii infracţionale şi faza descoperirii intenţiei,
adică faza destăinuirii laturii subiective a infracţiunii proiectate, opinie care
a fost pe larg combătută de majoritatea specialiştilor.1 în pofida criticii aduse
acestei concepţii, în perioada sovietică, erau urmărite pc larg persoanele
care îşi exprimau dezacordul cu ideile comuniste. Ele erau expulzate din
U.R.S.S. (de exemplu —cazul lui Soljeniţân), sau exilate în anumite localităţi,
fără dreptul dc a lc părăsi (dc exemplu - cazul academicianului A. Saharov),
sau internate ilegal în instituţiile psihiatrice (de exemplu—cazul generalului
Grigoriev), sau erau condamnate penal conform faimosului articol al legii
penale, numit agitaţia şi propaganda antisovietică (un şir întreg de scriitori
şi alţi intelectuali importanţi ai ţării) ctc.
Prin urmare, în prezent este unanim recunoscut faptul că activitatea
infracţională intenţionată poate avea trei faze penal condamnabile şi anume
acele ale realizării laturii obiective: pregătirea de infracţiune, tentativa de
infracţiune şi infracţiunea consumată.
Ar fi greşit să considerăm că fiecare infracţiune comisă intenţionat trece
neapărat toate etapele. Adeseori, intenţia persoanei se realizează direct în
comiterea infracţiunii consumate, fără a trece prin perioada dc pregătire a
infracţiunii sau dc tentativă la ea. în cazurile în care infracţiunea se desfăşoară

1H. Д. Дурманов. Стадия совершения преступления по советскому уголовному праву,


Москва, 1955, р. 22; Н. Ф. Кузнецова. Ответственность за приготовления и
покушение на преступление по советскомууголовному праву. Москва, 1958, р. 30 s.a.
214 Partea generală

prin intermediul celor trei sau doua faze, importanţă juridico-pcnala de sine
stătătoare capătă numai ultima etapă—infracţiunea consumată. Fiecare etapă
precedentă este absorbită de ultima.
Noţiunea infracţiunilor consumate este definită în articolele Părţii spe­
ciale a Codului penal, noţiunea pregătirii de infracţiune - în art. 26 C.P., iar
a tentativei de infracţiune - în art. 27 C.P. Pentru a demonstra că infracţiunea,
din punctul de vedere al calificării, n-a fost dusă până la capăt, este necesar,
ca alături de articolul corespunzător al Părţii speciale a Codului penal, să
facem trimitere şi la art. 26 sau 27 C.P.
Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale sunt posibile Ia multe
infracţiuni, dar nu la toate. Pornind de la această ipoteză, se pot preciza
câteva orientări cu privire la categoriile de infracţiuui susceptibile de a
avea faze de desfăşurare:
1. Fazele infracţiunii pot exista numai la infracţiunile cu intenţie directă,
într-adevăr, pregătirea, luarea tuturor măsurilor necesare săvârşirii
infracţiunii sunt posibile dacă persoana a luat o hotărâre infracţională şi, în
scopul executării ei, a început să realizeze anumite acţiuni. Şi invers, la
infracţiunea din neglijenţă, ca formă a imprudenţei, făptuitorul n-a prevăzut
şi n-a urmărit un anumit scop, deci nu poate exista nici pregătirea ci, nici
tentativa de infracţiune. în acest caz există doar infracţiunea consumată.
Nici la infracţiunea cu intenţie indirectă nu sunt posibile fazele ncconsumate,
fiindcă rezultatul eventual, pe care autorul îl prevede şi-l acceptă chiar, nu
este determinat în prealabil. Această remarcă este valabilă şi referitor la
infracţiunile comise din încredere exagerată în sine, ca a doua formă a
imprudenţei, deoarece autorul, sperând că urmările nu vor surveni, fiindcă
le va putea evita, nu le-a pregătit şi nici n-a încercat să le realizeze.
2. Fazele infracţiunii sunt posibile numai la infracţiunile cu intenţie
directă comise prin acţiuni, de exemplu, însuşirea averii, lovirea victimei
etc. Faptul este explicabil prin aceea că acţiunea, o formă evolutivă, trece
dintr-o stare în alta în procesul realizării sale. Fazele de desfăşurare sunt
imposibile la infracţiunile comise numai prin inacţiuni, de exemplu, nepre-
zentarea, nepredarea, eschivarea etc. Explicarea constă în faptul că inacţiunea
nu poate avea faze, fiindcă dacă în momentul ci au apărut urmările, atunci
ca s-a consumat, iar dacă acestea n-au survenit, asemenea inacţiuni nu pot
fi penal condamnabile, deoarece până la momentul apariţiei urmărilor
persoana poate să acţioneze, să-şi onoreze obligaţiile etc.
Drept penal 215

3. Fazele de desfăşurare sunt posibile la infracţiunile cu intenţie directă,


comise prin acţiuni, care presupun o d u rată de timp şi sunt irealizabile la
unele infracţiuni, care, executându-se rapid, nu au o durată de timp. Ca
exemplu poate servi insultarea militarului (ari. 366 C.P.).
4. Uneori, pregătirea şi tentativa sunt, în general, imposibile chiar şi la
infracţiunile comise cu intenţie directă, prin acţiuni şi care presupun o durată
de timp. Aceasta se explică prin însuşi modul de construcţie legislativă a
laturii obiective a infracţiunii. în virtutea particularităţilor acţiunii preju-
diciabile, unele infracţiuni nu presupun decât o etapă a activităţii infracţi­
onale, fie că este vorba de pregătire, fie - de tentativă. Aşa, bunăoară, pentru
a obţine prin şantaj avutul unui proprietar, pot fi comise acţiuni de pregătire,
dar tentativa e imposibilă. Cererea remiterii avutului proprietarului prin
şantaj alcătuieşte o infracţiune consumată, indiferent de rezultatul obţinut
de infractor. Ca tentative de infracţiune sunt construite tâlhăria (art. 188
C.P.), ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii (art, 155 C.P.) ctc., care, în acelaşi timp, se consideră infrac­
ţiuni consumate. Altfel spus, nu este posibilă tentativa la tentativa de infrac­
ţiune, determinată ca infracţiune consumată.
Toate etapele activităţii infracţionale se deosebesc esenţial între ele, mai
ales, prin proprietăţile obiective ale faptelor comise. Determinarea exactă
în fiecare caz aparte a etapei concrete de desfăşurare a infracţiunii are o
mare importanţă pentru răspunderea penală, mai ales, după ce noul Cod
penal, pentru prima dată, a redus limitele pedepsei pentru pregătirea de
infracţiune şi pentru tentativa dc infracţiune, excluzând complet răspunderea
penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare.
Dezvăluirea actelor preparatorii până la momentul când vinovatul îşi
canalizează acţiunile spre comiterea directă a infracţiunii are importanţă
pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii, în special, când se pregăteşte o
infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
Remarcăm faptul că legiuitorul României numeşte etapele activităţii
infracţionale forme ale infracţiunii.

§ 2. Infracţiunea consumată
O infracţiune se consideră consumată dacă fapta infracţională conţine
toate semnele componenţei de infracţiune, descrise în articolele corespun­
216 Partea generală

zătoare ale Părţii speciale a Codului penal. Noţiunea de infracţiune consu­


mată e caracteristică atât pentru infracţiunile intenţionate, cât şi pentru cele
comise din imprudenţă.
în acelaşi timp, menţionăm că, momentul consumării juridice a activităţii
infracţionale poate să nu corespundă cu finalitatea scontată de subiect.
Cele mai importante semne, care delimitează infracţiunea consumată de
alte etape ale infracţiunii, sunt realizarea completă a laturilor obiectivă şi
subiectivă a faptei prejudiciabile, prevăzută dc legea penală. Obiectul şi
subiectul faptei infracţionale însă sunt aceleaşi atât la infracţiunea consu­
mată, cât şi pentru pregătirea sau tentativa de infracţiune.
Momentul consumării infracţiunii depinde de construirea şi descrierea
componenţei infracţiunii date în articolul concret al Părţii speciale a
Codului penal.
în infracţiunile cu aşa-numitele componenţe materiale, consumarea
infracţiunii este legată dc momentul survenirii consecinţelor infracţionale,
prevăzute dc legea penală. Aşa este, de exemplu, omorul intenţional
(art. 145 C.P.), care se consideră consumat din momentul când victima a
încetat din viaţă. Dc asemenea, furtul averii proprietarului (art. 186 C.P.) se
consideră consumat din momentul intrării în posesie ilegală asupra bunurilor
altei persoane şi obţinerii posibilităţii reale de a se folosi şi de a dispune dc
acestea la dorinţă.
în infracţiunile cu aşa-numitele componenţe formale, fapta se consideră
consumată din momentul comiterii acţiunilor prejudiciabile, descrise de
legea penală, indiferent de faptul care consecinţe infracţionale au survenit
ulterior. Dc exemplu, calomnierea judecătorului, a persoanei care efectuează
urmărirea penală sau contribuie la înfăptuirea justiţiei (art. 304 C.P.) este o
infracţiune consumată din momentul comunicării minciunii, fapt ce
defăimează aceste persoane. Infracţiunea, în acest caz, va fi terminală chiar
dacă nimeni dintre cetăţeni nu l-a crezut pc clevetitor, care a fost demascat
public. Dacă părinţii sc eschivează cu rea-voinţă de la plata mijloacelor
stabilite de judecată pentru întreţinerea copiilor, atunci, deşi copilul se poate
afla în condiţii normale de viaţă, datorită grijii rudelor, şi, prin urmare, nu
suferă nici o daună materială, aceşti păruiţi oricum vor fi traşi la răspundere
penală pentru comiterea infracţiunii consumate, prevăzută în ait. 202 C.P.
în unele cazuri, legislaţia penală descrie astfel de componenţe de infrac­
ţiune în care momentul consumării infracţiunii sc deplasează la începutul
Drept penal 217

desfăşurării activităţii infracţionale, când acţiunea prejudiciabilă e începută,


însă nu e consumată. Adică, la etapa tentativei dc infracţiune, sau cliiar la
etapa actelor preparatorii, când fapta n-a cauzat încă daune obiectului dc
atentare, dar au fost create numai anumite condiţii reale în acest sens. Ase­
menea componenţe se creează, de obicei, atunci când este vorba de apă­
rarea valorilor sociale deosebit de importante sau când consecinţele preju-
diciabile sunt greu dc apreciat. Legiuitorul, în atare cazuri, construieşte
componenţe consumate dc infracţiuni fie din acte preparatorii, fie din acţiuni
cc reprezintă, în mod firesc, o tentativă de infracţiune. De exemplu, actele
preparatorii manifestate prin organizarea unor bande armate în scopul atacării
persoanelor juridice sau fizice, potrivit art. 283 C.P., se consideră deja
infracţiune consumată. Tâlhăria c definită de legiuitor ca un atac săvârşit
asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţită de violenţă
periculoasă pentru viaţă sau sănătatea persoanei agresate ori de ameninţarea
cu aplicarea unei asemenea violenţe. In corespundere cu cele menţionate,
tâlhăria (art, 188 C.P.) este considerată consumată din momentul atacului,
chiar dacă făptuitorul n-a pricinuit o daună reală sănătăţii şi n-a reuşit să
sustragă avutul. Deci, o tentativa firească de infracţiune e construită ca o
infracţiune consumată. Astfel de componenţe de infracţiuni sunt numite dc
doctrina penală componenţe formal-reduse de infracţiune.
Atragem atenţia asupra opiniei precum că term enii “com ponenţe
materiale”, “componenţe formale” şi “componenţe formal-reduse (trunchi­
ate)” suntncadecvaţi şi deseori criticaţi în literatura de specialitate. Aceasta
duce la faptul ca se asociază foarte des componenţele formale cu infracţiunile
uşoare, se confundă noţiunea componenţelor materiale şi formale cu noţiunea
infracţiunilor materiale şi formale. După cum s-a demonstrat în capitolul al
II-lca, infracţiuni formale sau formal-reduse nu există. Orice infracţiune
descrisă în legea penală este materială, chiar şi cele care sunt construite sub
formă de componenţe formale sau formal-reduse, deoarece nu există infrac­
ţiuni fără consecinţe prejudiciabile sau, cel puţin, fără crearea unei primejdii
reale a survenirii acestor urmări.
Până la etapa actuală, doctrina dreptului penal nu dispune dc alţi termeni
unanim acceptaţi. Până Ia apariţia acestor tenneni propunem, pur şi simplu, să
înlocuim noţiunea acestor termeni prin descrierea lor desfăşurată. De exemplu,
noţiunea componenţei materiale de infracţiune să fie înlocuită cu noţiunea de
infracţiune caic se consumă din momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile,
218 Partea generală

noţiunea componenţei formale - cu infracţiune care se consumă odată cu


comiterea acţiunilor descrise de legea penală, iar noţiunea componenţelor for­
mal reduse - infracţiune care se consumă odată cu comiterea actelor de pregătire
sau cu începerea executării acţiunilor descrise de legea penală.
Prezintă interes determinarea consumării infracţiunilor continue, prelun­
gite şi celor compuse.
Infracţiunea continuă reprezintă o varietate a componenţelor formale de
infracţiune, care se caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, pe timp nede­
terminat, a activităţii infracţionale. De exemplu, păstrarea ilegală a armelor
de foc (art. 290 C.P.), evadarea din locurile de deţinere (ari. 317 C.P.) etc.
Conform alin. 2 art. 29 C.P., infracţiunea continuă se consumă din momentul
încetării activităţii infracţionale sau datorită survenirii unor evenimente care
împiedică această activitate.
Potrivit art. 30 C.P., infracţiune prelungită se consideră fapta săvârşită
cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni infracţionale
identice, comise cu un singur scop, alcătuind, în ansamblu, o infracţiune.
Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni
sau inacţiuni infracţionale,
Infracţiunea compusă este alcătuită din două sau mai multe activităţi
infracţionale diverse, este săvârşită cu intenţie unică şi prejudiciază daune
diferitelor obiecte. De exemplu, sustragerea deschisă a bunurilor altei per­
soane (obiect - relaţiile de proprietate) cu aplicarea violenţei nepcriculoase
pentru viaţa sau sănătatea victimei (obiect-sănătateapersoanei), determinată
de lit. e alin. 2 art. 187 C.P. Infracţiunea se consideră consumată din mo­
mentul comiterii ambelor activităţi infracţionale indicate.
La determinarea semnelor infracţiunii consumate, legea penală, de obicei,
indică numai totalitatea minimă de acţiuni şi consecinţe prejudiciabilc sau
minimul acţiunilor prejudiciabilc, a căror comitere ne dă posibilitatea de a-l
trage pe vinovat la răspundere penală. însă sunt cazuri când vinovatul,
săvârşind astfel de acţiuni, continuă activitatea infracţională, năzuind să
atingă anumite scopuri neinclusc în componenţa acestei infracţiuni destul
de răspândite. Uneori, această activitate nu influenţează asupra calificării,
de aceea ca poate fi luată în consideraţie la aplicarea pedepsei penale. De
exemplu, după ce şi-a însuşit averea străină, realizând în felul acesta cerinţele
componenţei furtului, hoţul vinde averea furată.
Alteori însă, în procesul prelungirii activităţii infracţionale, mai pot fi
Drept penal 219

săvârşite acţiuni care schimbă considerabil aprecierea juridică a faptei,


formând o componenţă de infracţiune mai grava. De exemplu, ameninţarea
colaboratorului poliţiei cu aplicarea violenţei în scopul sistării activităţii
lui de serviciu (alin. 1 art. 349 C.P.), care se consideră consumată în mo­
mentul acestei ameninţări, poate fi transformată în acte de violenţa asupra
acestuia (lit. a alin. 2 art. 349 C.P.) sau în atentarea la viaţa colaboratorului
poliţiei (art. 350 C.P.). în atare cazuri, fapta comisă este calificată conform
articolului care prevede o infracţiune mai gravă, dacă ultima le absoarbe pc
cele precedente (în exemplul menţionat - art. 350 C.P.).
Dacă, însă, continuarea activităţii infracţionale formează, după trăsăturile
sale, şi o altă infracţiune, atunci asemenea acţiuni trebuie calificate aparte con­
form regulilor concursului de infracţiuni. De exemplu, în timpul unor acte
huliganice, făptuitorul i-a pricinuit victimei vătămări grave ale integrităţii
coiporale sau sănătăţii. Astfel de acţiuni formează un concurs ideal de infracţiuni,
care se vor califica conform alin. 1 art. 287 C.P. şi lit. h alin. 2 art, 151 C.P.
în raport cu fazele activităţii infracţionale neconsumate (pregătirea şi
tentativa), infracţiunea consumată reprezintă forma obişnuită, tipică sau
perfectă a infracţiunii.
Determinarea corectă a momentului consumării infracţiunii, care, uneori,
este destul de complicată, prezintă interes practic pentru soluţionarea unor
probleme importante în reglementarea relaţiilor juridîco-pcnalc, cum sunt
determinarea legii penale aplicabile, calcularea termenului de prescripţie a
răspunderii penale, individualizarea pedepsei penale, incidenţa unei legi de
amnistie ele.

§ 3. Pregătirea de infracţiune
Acte de pregătire (preparatorii) sunt toate actele prin care se organizează
(sc pregăteşte) săvârşirea acţiunii prejudiciabile ce constituie latura obiectivă
a infracţiunii.
Potrivit alin. 1 art. 26 C.P., pregătire de infracţiune se consideră înţele­
gerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune, procurarea, fabricarea, sau
adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă
calc, a condiţiilor pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente dc voinţa
făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
Aşadar, textul legii indică, alternativ, trei posibilităţi de acte preparatorii,
220 Partea generală

care pot forma pregătirea unei infracţiuni: 1 ) înţelegerea prealabilă de a


săvârşi o infracţiune; 2 ) procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor
ori instrumentelor pentru săvârşirea acesteia; 3) crearea intenţionată, pe
altă cale, a condiţiilor pentru săvârşirea ci dacă, din cauze independente dc
voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul. în pofida acestora,
pentru răspunderea penală e suficientă comiterea, cel puţin, a unui act din
cele enumerate.
înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune reprezintă luarea unor
decizii asupra diferitelor aspecte ale activităţii infracţionale viitoare de către
două sau mai multe persoane, dintre care, cel puţin, două trebuie să posede
semnele subiectului infracţiunii proiectate, dc a săvârşi în comun infracţiu­
nea, referitoare la caractenil prcjudiciabil al infracţiunii proiectate, împărţirea
rolurilor între aceste persoane, la locul, timpul, mijloacelor înfăptuirii ci, la
camuflarea urmelor, realizarea obiectelor dobândite ilegal, tăinuirea parti­
cipanţilor etc. în linii generale, este vorba dc elaborarea planurilor de acţiuni
infracţionale.
Prin p ro c u ra re a m ijloacelor ori instrum entelor pentru comiterea
infracţiunii sc înţelege sustragerea sau altă metodă dc dobândire ilegală a
acestora, precum şi cumpărarea “împrumutul” temporar al acestor obiecte
de la alte persoane.
F abricarea mijloacelor (instrumentelor) înseamnă producerea lor indus­
trială sau meşteşugărească, având menirea să înlesnească comiterea unei
infracţiuni concrete.
A daptarea mijloacelor sau instrumentelor presupune transformarea unor
obiecte, cu o altă destinaţie, în cele al căror rezultat convine pentru comiterea
infracţiunii.
Prin crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea
in fracţiu n ii sc înţelege cercetarea locului presupus pentru comiterea
infracţiunii, examinarea cantonării efectivului de pază, clarificarea căilor
de retragere de la locul infracţiunii, recrutarea complicilor etc.
Prin mijloace pentru săvârşirea infracţiunii se înţeleg obiectele, uneltele
şi dispozitivele necesare pentru comiterea infracţiunii sau, cel puţin, destinate
să uşureze săvârşirea infracţiunii. De exemplu, scara pentru accelerarea
furtului, somnifere pentru adormirea victimei ctc.
Drept penal 22 1

Instrum entele pentru comiterea infracţiunii sunt obiectele utilizate


nemijlocit de autorul ci. Ca atare, obiecte în atingerea scopului urmărit pot
fi cuţitele sau armele de foc pentru a comite omoruri sau vătămări ale
integrităţii corporale sau ale sănătăţii, lichide inflamabile pentru nimicirea
sau deteriorarea bunurilor proprietarului etc.
Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care “din cauze
independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs
efectul”. Prin această expresie sc înţelege că infracţiunea nu a ajuns până
la începerea fazei tentativei de infracţiune din motive independente de voinţa
făptuitorului. De exemplu, împiedicarea comiterii infracţiunii de către alte
persoane, imposibilitatea de a pătrunde într-un depozit, din cauză că făptu­
itorul n-a putut sparge uşa dc fier cu instrumentele pregătite anterior, apariţia
unei paze adăugătoare etc. Dacă actele dc pregătire sunt întrerupte din pro­
pria voinţă, indiferent de motivele renunţării (căinţa, frica dc pedeapsă,
mustrările de conştiinţă, sentimentul de milă pentru victimă etc.), această
renunţare se consideră benevolă, care, conform art. 56 C.P., constituie temei
pentru liberarea de răspundere penala pentru pregătirea infracţiunii. Potrivit
alin. 3 art. 56 C.P., persoana care a renunţat dc bună voie la ducerea infrac­
ţiunii până la capăt este supusă răspunderii penale numai în cazul în care
fapta săvârşită conţine o altă infracţiune consumată.
După cum s-a menţionat, activitatea infracţională neconsumată se
distinge, de obicei, prin acţiuni şi nu este posibilă în cazul infracţiunilor
care presupun numai inacţiuni. însă pregătirea de infracţiune este posibilă
anume la infracţiunile care pol fi comise numai prin acţiuni, uneori şi prin
inacţiuni. De exemplu, paznicul unui depozit lasă intenţionat uşa depozitului
descuiată şi fereastra deschisă, creând astfel condiţii pentru sustragerea
bunurilor materiale dc către complicele său.
Chiar daca cele trei metode, varietăţi ale actelor preparatorii sunt diferite,
pot fi evidenţiate unele particularităţi, specifice tuturor modalităţilor lor:
l. Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii
proiectate şi sunt exterioare acesteia. Ele, fiind o etapa de realizare a laturii
subiective, creează numai condiţii pentru realizarea laturii obiective a in­
fracţiunii ce se pregăteşte. Dc aceea, pentru determinarea laturii obiective a
unei pregătiri dc infracţiune e necesar a sc face trimitere la art. 26 C.P., pc
lângă articolul Părţii speciale a Codului penal al infracţiunii proiectate.
222 Partea generală

2. între pregătirea unei infracţiuni şi comiterea ei există întotdeauna un


anumit interval de timp, în unele cazuri el fiind destul de mare. De regulă,
acţiunile pregătitoare, comise sistematic într-un interval scurt de timp, au
un grad prejudiciabil mai mare.
3. Spre deosebire de acţiunile de săvârşire a infracţiunii, acţiunile
pregătitoare sunt adesea despărţite în spaţiu de obiectul concret de atentare.
4. în unele cazuri, actele preparatorii reprezintă veriga necesară a
acţiunilor, fără a căror efectuare infractorul nu poate săvârşi infracţiunea.
De exemplu, pregătirea instrumentelor şi mijloacelor pentru fabricarea
banilor falşi.
5. în alte cazuri, infracţiunea poate fi comisă şi Iară acţiunile pregătitoare.
De exemplu, procurarea sacilor pentru a scoate afară lucrurile furate nu arc
importanţă pentru făptuirea infracţiunii.
6. Uneori, actele pregătitoare ale unei infracţiuni pot constitui, conco­
mitent, o altă infracţiune consumată. De exemplu, făptuitorul procură ilegal
o armă de foc pentru a comite un omor din gelozie. în cazul dovedirii acestei
intenţii, persoana va fi trasă la răspundere penală pentru un concurs de
infracţiuni potrivit alin. 1 art. 290 şi alin. 1 art. 26, alin. 1 art. 145 C.P.
7. Pregătirea unei infracţiuni presupune întotdeauna intenţia directă, adică
făptuitorul ei doreşte survenirea consecinţelor prcjudiciabile.
Spre deosebire de Codul penal din 1961, care incrimina nelimitat actele
dc pregătire, alin. 2 art. 26 al Codului penal în vigoare prevede răspunderea
penală numai pentru persoanele care au săvârşit pregătirea unei infracţiuni
mai puţin grave, grave, deosebit dc grave sau excepţional de grave.

§ 4. Tentativa de infracţiune
Potrivit art, 27 C.P., tentativă de infracţiune este considerată acţiunea
sau inacţiunea intenţionată, îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei
infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu
şi-a produs efectul.
Tentativa de infracţiune se caracterizează prin punerea în executare a
deciziei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau, deşi
a fost realizată în întregime, n-a produs efectul cerut dc lege pentru existenţa
infracţiunii consumate.
Deci pentru existenţa tentativei de infracţiune ce cere prezenţa conco­
Drept penal 223

mitentă a următoarelor condiţii: i) decizia făptuitorului de a comite o anumită


infracţiune; 2) această decizie să fie pusă în aplicare; 3) executarea să fi
fost întreruptă sau să nu-şi fi produs efectul din cauze independente de
voinţa făptuitorului.
Decizia de a comite o anumită infracţiune este caracteristică numai
infracţiunilor cu intenţie directă. Ea nu este cu putinţă la infracţiunile cu
intenţie indirectă şi la cele comise din imprudenţă. în raport cu actele de
pregătire, tentativa reprezintă continuarea realizării hotărârii infracţionale.
Tentativa de infracţiune implică trecerea de la actele de pregătire, care
creează numai nişte condiţii pentru realizarea deciziei proiectate, la acte de
executare a laturii obiective a unei anumite infracţiuni. De aceea, una şi
aceeaşi acţiune poate fi considerată ca pregătire sau tentativă în dependenţă
de faptul despre ce infracţiune este vorba: în cazul când infractorul a fost
reţinut în momentul spargerii lacătului unui apartament, el trebuie supus
răspunderii pentru tentativă de furt, dacă intenţia lui era orientată spre
sustragerea avutului proprietarului, şi din contra, el trebuie supus răspunderii
pentru pregătirea omorului persoanei care locuia în acest apartament.
Aşadar, prin tentativă de infracţiune se înţelege efectuarea acţiunilor
sau inacţiunilor laturii obiective a infracţiunii îndreptate direct asupra valorii
sociale apărată de legea penală (relaţiile de proprietate, viaţa sau sănătatea
persoanei, inviolabilitatea sexuală etc.), creând primejdia reală de a le
pricinui o daună esenţială. Dacă aceste acţiuni ar fi fost duse până la capăt,
ele ar fi pricinuit dauna scontată. De exemplu, persoana care atentează la
viaţa umană, trage din armă, dar a dat greş, loveşte cu cuţitul, însă cuţitul se
frânge, aruncă victima din tren în mersul lui în toi, dar ea rămâne vie. în
aceste cazuri, făptuitorul comite acţiuni îndreptate direct spre omorul
victimei, viaţa ultimei a fost supusă unei primejdii directe, însă decesul ei
nu a survenit datorită greşelii, defecţiunii cuţitului, concursului fericit al
circumstanţelor pentru victimă, care n-au depins de intenţia vinovatului.
A treia condiţie de existenţă a tentativei este întreruperea executării faptei
deja începute sau neproducerea efectului acţiunilor executate din cauze
independente de voinţa făptuitorului. Anume nefinisarea faptei infracţionale
începute deosebeşte tentativa de infracţiunea consumată şi reprezintă unul
dintre temeiurile recunoaşterii tentativei, ca o etapă de sine stătătoare a
desfăşurării activităţii infracţionale.
Spre deosebire de infracţiunea consumată, tentativa dc infracţiune se
224 Partea generală

caracterizează prin lipsa totală a consecinţelor infracţionale, prevăzute de


norma penală, sau prin survenirea unor consecinţe de altă natură comparativ
cu cele nutrite dc infractor. De exemplu, infractorul a hotărât să sustragă o
sumă de bani în proporţii deosebit dc mari, spărgând, în acest scop, o casă
de bani a unei organizaţii de stat, dar, în realitate, a găsit şi a sustras din
casă numai o sumă neînsemnată. In asemenea cazuri, acţiunile vinovatului
trebuie calificate nu după dauna reală pricinuită, dar în conformitate cu
intenţia infractorului, adică drept tentativă dc sustragere a avutului străin în
proporţii deosebit de mari (art. 27 şi alin. 2 art. 195 C.P.).
La tentativă nu doar că lipsesc consecinţele prejudiciabile sau survin alte
consecinţe, neprevăzute de infractor, dar persoana dc multe ori nu reuşeşte,
nu poate înfăptui toate acţiunile, care, după părerea sa, sunt necesare pentru
a-şi atinge scopul dorit. Vinovatul, de exemplu, având intenţia dc a-şi însuşi
prin escrocherie avutul străin, i-a propus unei persoane un inel de aramă,
dându-1 drept de aur, însă înşelăciunea a fost descoperită (art. 27 şi art. 190
C.P.). în acest caz, nu doar că lipsesc consecinţele prejudiciabile, dar infractorul
nici nu a reuşit să comită toate acţiunile, care, după părerea lui, erau necesare
pentru a înşela victima şi pentru a săvârşi o escrocherie consumată.
Tentativa de infracţiune, deci, are loc în acele cazuri când vinovatul n-a
reuşit sa ducă infracţiunea până la capăt, datorită unor cauze independente
de voinţa sa. Dacă, însă, infracţiunea a fost întreruptă, fiindcă persoana a
renunţat de bună voie s-o ducă până la capăt, atunci atare acţiuni nu pot fi
considerate ca tentativă de infracţiune.
Cauzele, datorita cărora infracţiunea n-a fost dusă până la capăt, poartă
un caracter obiectiv şi nu depind de voinţa făptuitorului. La clc se pot referi,
de exemplu, intervenţia altor persoane, acţiunea forţelor naturii, a diferitelor
mecanisme, şovăiala, nehotărârea, lipsa de experienţă şi nepregătirea
atentatului, comiterea unei greşeli în circumstanţele faptice ale cauzei (în
obiect, mijloace, metode etc.), precum şi alte circumstanţe.
Latura subiectivă a tentativei se caracterizează numai prin intenţie directă.
Acest fapt deseori c subliniat în hotărârile Plenului C.S.J. Dc exemplu,
potrivit p. 3 al Hotărârii Plenului C.S.J. Cu privire la practica judiciară în
cauzele despre omor intenţionat din 15 noiembrie 1993 cu modificările din
29 octombrie 2001 se indică, că “instanţele judecătoreşti vor ţine cont de
faptul că omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi
indirectă. Tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică
Drept penal 225

atunci când acţiunile vinovatului demonstrează că el a prevăzut survenirea


morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circum­
stanţelor ce nu depind de voinţa lui”.
în funcţie de cauzele în virtutea cărora infracţiunea n-a fost dusă
p ân ă Ia capăt, deosebim două modalităţi de tentativă: consumată şi
neconsumată.
Tentativa consumată are loc atunci când consecinţele infracţionale n-au
survenit, chiar dacă vinovatul a înfăptuit, după părerea sa, toate acţiunile
necesare pentru obţinerea rezultatelor dorite. U n hoţ, de exemplu, dorind să
sustragă bunuri materiale dintr-un depozit, a spart uşa, a pătruns în depozit,
dar n-a putut fura nimic, fiindcă depozitul era gol.
Tentativa neconsum ată are loc atunci când vinovatul, după părerea sa,
n-a putut întreprinde toate acţiunile necesare pentru a-şi atinge scopul.
Condusă de gândul de a sustrage averea străină, o persoană a pus o scară
lângă fereastra deschisă a unui apartament de la etajul doi, dar a fost reţinută
când a încercat să pătrundă în apartament prin fereastră. Se subînţelege că
acţiunea începută uu a fost săvârşită deplin, fiind oprită, întreruptă şi îm­
piedicată de o forţă de opunere cc 11-a putut fi depăşită (de exemplu, infrac­
torul este împiedicat de o altă persoană să descarce arma sau să lovească
victima, hoţul nu reuşeşte să spargă o casă de bani, fiindcă instrumentele
folosite i se defectează datorită rezistenţei încuietori lor etc.).
Clasificarea tentativei în consumată şi neconsumată are o marc importanţă
pentru individualizarea pedepsei penale. Pe lângă toate celelalte condiţii
egale, tentativa neconsumată trebuie considerată mai puţin prcjudiciabilă
din punct de vedere social decât cea consumata.
în funcţie dc valoarea obiectului şi a mijloacelor de atentare, doctrina
penală mai cunoaşte o clasificare a tentativei: 1 ) tentativa la un obiect nul şi
2 ) tentativa cu obiecte nule.
Tentativa la un obiect nul şi tentativa cu obiecte nule sunt, în fond, două
varietăţi ale erorii de fapt. Este vorba, în esenţă, de greşeala persoanei faţa
dc circumstanţele ce caracterizează fapta comisă.
T entativa la un obiect nul se caracterizează prin lipsa obiectului
infracţiunii, când subiectul acesteia presupune greşit că înfăptuieşte acţiuni
prejudiciabile îndreptate spre un obiect apărat de legea penală: atentează la
viaţa sau sănătatea persoanei, Ia proprietatea privată etc. în realitate, obiectul
226 Partea generală

dat n-a suferit şi nici nu putea suferi, deoarece el lipsea în momentul atentării
sau posedă astfel dc calităţi încât prin acţiunile întreprinse el nu putea fi vătămat.
Exemplificăm: în timpul unei tentative de omor, victima nu se afla, din
întâmplare, în camera incendiată dc infractor, sau era decedată anterior din
cauza unui atac de cord şi făptuitorul a descărcat arma într-un cadavru etc.
Tentativa la un obiect nul înseamnă, în fond, comiterea unor atare acţiuni,
care în cazul dat, în condiţii concrete, n-au pricinuit şi n-au putut pricinui
consecinţe infracţionale valorilor sociale apărate de lege. G radul
prcjudiciabil al tentativei la un obiect nul constă în aceea că persoana a
început nem ijlocit realizarea intenţiei sale infracţionale. Scopurile
infracţionale nu sunt atinse numai datorită greşelii vinovatului, adică datorită
unor cauze independente de voinţa sa. Tentativa la un obiect nul este
calificată conform art. 27 C.P. şi articolului Părţii speciale, care conţin
semnele infracţiunii pe care vinovatul s-a străduit s-o comită.
Tentativa cu mijloace nule are loc în cazurile când, la comiterea unei
infracţiuni intenţionate, autorul ci foloseşte mijloace care n-au pricinuit şi, de
fapt, în condiţiile date, n-au putut pricinui prejudicii obiectului de atentare. O
astfel de tentativă se caracterizează prin greşeala persoanei privind caracterul
impropriu sau nepotrivit al mijloacelor folosite. Iată câteva exemple dc tenta­
tive cu mijloace nule: încercarea de a omori o persoană cu o doză insuficientă
de otrava sau cu substanţe nevătămătoarc; infractorul, în vederea uciderii
unor persoane, a folosit o cantitate insuficientă de explozibil pe care a
plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele; infractorul i-a
administrat victimei, din greşeală, vitamine în loc de otravă etc.
Tentativa cu mijloace nule, de regulă, este o faptă prej udiciabilă. Prin
atare acţiuni se manifestă hotărârea persoanei de a săvârşi infracţiuni.
Acţiunile de acest tip sunt calificate conform art. 27 C.P. şi articolului Părţii
speciale, care conţin semnele infracţiunii pe care autorul ei a proiectat-o.
Practica judiciară cunoaşte, însă, cazuri când persoana care a realizat o
tentativă cu mijloace nule nu este trasă la răspundere penală. Aceste fapte
au loc în cazul folosirii unor mijloace indiscutabil nule, alese de persoana
dată în virtutea unei evidente ignoranţc sau superstiţii: încercarea de a
pricinui daune prin vrăjitorie, farmece, descântece etc. Ştiinţa dreptului penal
consideră asemenea cazuri numai ca o descoperire a intenţiei care, după
cum s-a arătat anterior, nu atrage după sine răspundere penală.
Un interes deosebit reprezintă şi problema posibilităţii tentativei de
Drept penal 227

infracţiune la infracţiunile omisive, la care latura obiectivă constă într-o


inacţiune. în teoria dreptului penal, această problemă rămâne discutabilă.
Majoritatea absolută a penaliştilor pledează pentru ideea imposibilităţii
prin infracţiune, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a acţiona înseamnă
consumarea infracţiunii.
Cei care opinează pentru existenţa tentativei prin inacţiune, de obicei,
îşi argumentează conceptul prin exemplul devenit clasic: o mamă, în scopul
uciderii copilului nou-născut, nu îl hrăneşte. Cu părere de rău, sub influenţa
acestei opinii şi legiuitorul nostru a determinat noţiunea tentativei ca o
acţiune sau inacţiune intenţionată.
Suntem convinşi că tentativa mamei de pruncucidere (art. 147 C.P.)prin
nealimcntarea copilului nou-născut este imposibilă, deoarece ea depăşeşte
timpul naşterii sau arc loc după naştere. Această inacţiune oricând poate fi
sistată, este imposibil de a o dovedi, fiindcă ea va fi negată de mamă, iar
chiar dacă se va dovedi, ea va fi pedepsită altfel, de exemplu, prin lipsirea
de drepturile părinteşti cu toate minările sale. Practica judiciară nu cunoaşte
cazuri de răspundere penală pentru astfel de tentativă.
Răspunderea penală la infracţiunile comise prin inacţiune este posibilă
numai pentru infracţiunea consumată. De aceea propunem excluderea din
dispoziţia art. 27 C.P. a cuvintelor “sau inacţiunea".

§ 5. Incriminarea pregătirii de infracţiune şi a tentativei acesteia


Din examinarea condiţiilor de existenţă a etapelor activităţii infracţionale
ncconsumatc, s-a putut constata că pregătirea de infracţiune şi tentativa
acesteia corespund noţiunii de infracţiune, determinată în art. 14 C.P., adică
reprezintă fapte prejudiciabilc, prevăzute de legea penală, săvârşite cu
vinovăţie şi pasibile de pedeapsă penală, din care cauză incriminarea şi
sancţionarea lor sunt, în general, indiscutabile.
Temeiul juridic pentru răspunderea penală a persoanelor care au comis
acte pregătitoare sau tentative de infracţiune îl constituie art. 26 sau 27 C.R şi
articolele corespunzătoare ale Părţii speciale a Codului penal. Articolele Părţii
speciale conţin cerinţa imperativă de aplicare a măsurilor de pedeapsă
corespunzătoare pentru persoanele care au săvârşit infracţiunea consumată,
iar art. 26, 27 şi 81 din Partea generală conţin unele limite şi criterii de

în virtutea acestora, rămân discutabile câteva aspecte: pregătirea de


228 Partea generală

infracţiune şi tentativa acesteia trebuie să fie incriminate la toate infrac­


ţiunile? Trebuie ele să fie incriminate la fel ca şi infracţiunile consumate
sau în alte limite? Aceste probleme controversate sunt soluţionate în mod
diferit atât în ştiinţa dreptului penal, cât şi în legislaţia penală.
în doctrina penala română sunt cunoscute două concepţii privind incrimi­
narea activităţii infracţionale neconsumate: cea a incriminării nelimitate şi cea
a incriminării limitate.2 Doctrina penală rusă afirmă ca pot exista trei sisteme
ale răspunderii penale pentru activitatea infracţională neconsumată: 1 ) aplicarea
pedepsei în aceleaşi limite ca şi pentru infracţiunea consumată; 2 ) atenuarea
obligatorie a pedepsei penale; 3) atenuarea facultativă a pedepsei penale.3
în Codul penal din 1961, legiuitorul nostru a adoptat concepţia
incriminării nelimitate (potrivit alin. 3 art. 15, aplicarea pedepsei trebuia
făcută în aceleaşi limite ca şi pentru infracţiunea consumată), precum şi
sistemul atenuării facultative a pedepsei penale (determinată de aceeaşi
dispoziţie), fără aplicarea incriminării limitate şi a sistemului atenuării
obligatorii a pedepsei penale.
în Codul penal din 2002, legiuitorul Republicii Moldova a consacrat
sistemul incriminării limitate, precum şi a atenuării obligatorii sau faculta­
tive a pedepsei penale.
Prima limitare a răspunderii penale şj a pedepsei penale c determinată în
alin. 2 art. 26 C.P., care a exclus răspunderea penală pentru pregătirea unei
infracţiuni uşoare.
A doua limitare şi atenuare obligatorie a pedepsei penale c stabilită în
alin. 2, 3 şi 4 art. 81 C.P.
Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o
recidivă nu poate depăşi jumătate, din maximul celei mai aspre pedepse
prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială pentru infracţiunea
consumată (alin. 2 art. 81 C.P.).
Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie recidivă
nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute
în articolul corespunzător din Partea specială pentru infracţiunea consumată
(alin. 3 art. 81 C.P.).*5

3 Costică Balai. Op. cil., p. 412.


5 H. Д. Дурманов. Стадии совершения преступления по советскому уголовному
праву. Москва, 1955, р. 174,
Drept penal 229

Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune nu se aplică


detenţiunea pe viaţă (alin. 4 art. 81 C.P.).
Hotărârea Plenului C.S.J. Cu privire la aplicarea în practica judiciară a
principiului individualizării pedepsei penale nr. 16 din 31 mai 2004 (p. 16)
atenţionează că nerespectarea slipulărilor din alin. 2, 3 şi 4 art. 81 C.P. poate
fi considerată stabilirea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.
în cazurile penale unde sunt implicaţi minori, instanţele de judecată
trebuie să ţină cont de cerinţele alin. 3 art. 70 C.P., potrivit cărora termenul
închisorii pentru minori nu poate depăşi 15 ani. Deci, dacă termenul celei
mai aspre pedepse prevăzute în articolul Părţii speciale depăşeşte 15 ani,
atunci jumătatea sau trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse trebuie
luat nu din acest maximum ci din maximul de 15 ani de închisoare.
Dacă jumătate sau trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse va
constitui un termen de pedeapsă sub minimul pedepsei prevăzute în articolul
corespunzător din Partea specială, atunci, aplicând aceasta pedeapsă, nu se
face trimitere la art. 79 C.P. şi la circumstanţele cauzei penale cerute de
acest articol. Motivarea aplicării acestei pedepse se va face numai în baza
prevederilor alin. 2 sau 3 art. 81 C.P.
La cum ularea pedepselor cu închisoare în cazul unui concurs de
infracţiuni (art. 84 C.P.) sau a unui cumul de sentinţe (art. 85 C.P.), pedeapsa
definitivă nu poate depăşi corespunzător jumătate sau trei pătrimi din
termenii indicaţi în aceste articole (30 sau 35 de ani de închisoare).
La fel trebuie corelaţi termenii de pedeapsă din alin. 2 sau 3 art. 81 C.P.
cu cci din alin. 2 art. 82 C.P. în cazul recidivei de infracţiuni, alcătuită din
două sau mai multe pregătiri sau tentative de infracţiuni. Adică, mărimea
pedepsei pentru astfel de recidivă simplă nu poate fi mai mică de jumătate,
pentru astfel dc recidivă periculoasă - de cel puţin două treimi, iar pentru
astfel de recidivă deosebit dc periculoasă - de ccl puţin trei pătrimi din
jum ătatea maximului celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul
corespunzător din Partea specială pentru recidiva mai multor pregătiri dc
infracţiuni, sau dc trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse pentru
recidiva mai multor tentative de infracţiuni.
Trebuie corelală reducerea cu o treime din pedeapsa maximă cu cerinţele
alin. 2 sau 3 art. 81 C.P. în cazul încheierii acordului de recunoaştere a
vinovăţiei (art. 80 C.P.).
A treia lim itare la aplicarea pedepsei penale pentru infracţiunea
230 Partea generală

neconsumată constă în atenuarea sau agravarea pedepsei în limitele deter­


minate de articolul corespunzător al Părţii speciale, cu restricţiile cerute de
art. 80,81, 82, 84 şi 85 ale Părţii generale a Codului penal, conform criteriilor
generale obligatorii de individualizare a pedepsei (art. 75, 76 şi 77 C.P.),
precum şi conform criteriilor facultative de individualizare a pedepsei (art.
78 şi 79 C.P.). Deoarece aceste criterii sunt identice cu cele aplicate în
cazul infracţiunii consumate, analiza lor va fi efectuată concomitent în
capitolul al IX-lea.
NJ
OJ

DEFINIŢII ŞI DISPO ZIŢII SISTEMATIZATE


<-►
«■
M

SS<
n>
ti
•o
232 Partea generală

Modalităţile tentativei

Incriminarea activităţii infracţionale neconsnmate


Drept penal 233

PENTRU MEDITAŢIE:
1. Ce înţelegem prin etape ale activităţii infracţionale ncconsumate?
2. Cc modalităţi ale etapelor de activitate infracţională sunt determinate
în legea penală?
3. Poate fi considerată descoperirea intenţiei în calitate de etapă a activităţii
infracţionale? Făptuitorul ei trebuie să poarte răspundere penală pentru intenţie?
4. Ce înţelegem prin infracţiune consumată?
5. Când se consideră consumate componenţele materiale, formale sau
formal-rcduse de infracţiuni?
6 . Ce înţelegem prin pregătire de infracţiune, care sunt semnele ci
obiective şi subiective?
7. Poate fi incriminată orice modalitate de pregătire a unei infracţiuni?
8 . Ce înţelegem prin tentativă de infracţiune, care sunt semnele ei
obiective şi subiective?
9. Care sunt clasificările tentativei?
10. Prin ce se deosebeşte tentativa de infracţiune de infracţiunea consumată?
11 . Care sunt sistemele de incriminări utilizate de Codul penal în vigoare?
Care este caracteristica acestora?

BIBLIOGRAFIE:
1. Drept penal. Partea generală. Redacţia lui A. Borodac. Chişinău:
Ştiinţa, 1994.
2. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redacţia lui A.
Barbancagră. Chişinău, 2003.
3. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti:
ALL, 2000.
4. Уголовное право России. Том I. Общая часть. Под ред. А. Н.
Игнатова и Ю. А. Красикова. Москва: Норма, 1999.
5. Н. Д. Дурманов. Стадии совершения преступления по советскому
уголовному праву. Москва, 1955.
6 . В. Ф. Караулов. Стадии совершения преступления. Москва, 1982.
7. Б. В. Здравомыслов, Стадии совершения умышленного преступ­
ления. Москва, 1960.
8 . И. С. Тишксвич. Приготовление и покушение по советскому
уголовному праву. Москва, 1958.
234 Partea generală

Partea a VII-a
U nitatea şi pluralitatea de infracţiuni

§ I. Noţiunea de unitate şi pluralitate de infracţiuni


în dreptul penal, termenii de unitate şi pluralitate au aceeaşi accepţiune
ca în limbajul comun. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române,
unitatea reprezintă o mărime, un tot unitar, un întreg, o entitate unică sau
orice realitate luate ca etalon pentru evaluarea acestor unităţi de acelaşi fel,
iar pluralitatea reprezintă două sau mai multe entităţi unice sau unităţi de
acelaşi fel.
Dacă ne referim Ia diferitele categorii juridico-penale, putem menţiona
unitatea sau pluralitatea de infractori, unitatea sau pluralitatea de sancţiuni
penale, subiecte care vor fi analizate în capitolele ulterioare. Obiectul de
studiu al acestui capitol, însă, este unitatea şi pluralitatea dc infracţiuni.
Săvârşirea unei infracţiuni provoacă întotdeauna anumite prejudicii va­
lorilor apărate de legea penală. Unele cercetări ale practicii judiciare 1 arată,
însă, că fiecare al doilea condamnat a săvârşit două sau mai multe infracţiuni
care, de regulă, provoacă societăţii daune morale, fizice şi materiale cu
mult mai mari.
Mai mult decât atât, acest fenomen (comiterea a două sau a mai multor
infracţiuni de către aceeaşi persoană) pune în faţa organelor judiciare un şir
dc probleme juridice privind delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea
de infracţiuni, concurenţa sau coliziunea normelor juridico-penale, califi­
carea infracţiunilor şi aplicarea pedepsei penale, procedura urmăririi penale
a mai multor infracţiuni, consecinţele condamnării, clarificarea cauzelor
activităţii infracţionale etc.
Problema unităţii sau pluralităţii dc infracţiuni apare atunci când există
un act sau un complex de activităţi infracţionale săvârşite dc aceeaşi persoană
şi trebuie să se stabilească daca această activitate sau acest complex de*

B. O. M anK O B . Coaokynitociitb tipecmynjiemut. Kaîam,, 1974, p, 7.


D rep t penal 235

activităţi infracţionale formează o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două


sau mai multe infracţiuni, ultimele alcătuind fie o pluralitate de infracţiuni,
fie o concurenţă a normelor juridico-penale şi, deci, calificarea celor comise
trebuie efectuată fie în baza unei singure norme penale, fie în baza a două
sau a mai multor norme penale.
Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poate afirma că legiuitorul, pornind
de la sarcinile concrete de luptă cu infracţionalitatca, luând în consideraţie
proprietăţile esenţiale ale faptelor prejudiciabile care se disting prinlr-o
anumită legitate, tipizare, răspândire, tendinţă de repetare, consecinţe
prejudiciabile specifice ce necesită o apreciere sociafrpolitică şi juridică
specială, adeseori formulează noi norme penale, care, parţial, sc intersec­
tează, ducând, uneori, la dublarea, repetarea legii penale sau chiar la un
“surplus” de norme penale. De exemplu, tâlhăria (art. 188 C.P.), în aparenţă,
conţine o pluralitate de infracţiuni, şi anume, acte de violenţă periculoase
pentru viaţa sau sănătatea persoanei, prevăzute în art. 151, 152 sau 153
C.P., şi sustragerea bunurilor altei persoane, determinată în art. 186 sau 187
C.P. De fapt, legiuitorul, ţinând cont de cele menţionate mai sus, a formulat
o infracţiune unică complexă, prevăzută de o singură normă penală. Tot aşa
sunt formulate infracţiunile de banditism (art. 283 C.P.), privaţiunea ilegală
de libertate cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea
persoanei (lit. e alin. 2 art. 166 C.P.) ele.
Legiuitorul creează noţiuni noi, stabilind condiţiile necesare pentru ca o
faptă sau un sistem de fapte determinate să constituie o infracţiune unică.
Astfel este stabilită componenţa unei singure infracţiuni. Se poate afirma,
deci, că criteriul de evaluare a unităţii sau pluralităţii de infracţiune îl
constituie componenţa de infracţiune.
Pi in urmare, putem conchide că o unitate de infracţiune există atunci
când în activitatea desfăşurată de o persoană sau dc un grup de persoane
identificăm componenţa unei singure infracţiuni. O pluralitate de infrac­
ţiuni există atunci când în acea activitate identificăm componenţele a două
sau mai multor infracţiuni, cu condiţia că acestea să nu formeze o concurenţă
a normelor juridico-penalc.
Deducem şi faptul că problema unităţii sau pluralităţii de infracţiuni
apare doar atunci când activitatea sau activităţile infracţionale sunt săvârşite
de câteva ori de aceleaşi persoane.
In cercetarea problemei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni este destul
236 Partea generală

de importantă studierea şi elaborarea unor criterii fundamentate ştiinţific


de distincţie între cele două categorii şi a diverselor varietăţi ale acestora,
create de legiuitor. Distincţia între unitate şi pluralitate determină numărul
raporturilor juridico-penale ce trebuie sa fie soluţionate, precum şi pericu­
lozitatea socială a făptuitorului, caracteristică pluralităţii de infracţiuni în
raport cu unitatea de infracţiune.
Situaţiile diverse cuprinse de noţiunile unităţii şi pluralităţii de infracţiuni
îşi vor găsi reflectarea lor la calificarea infracţiunilor, la aplicarea pedepsei
penale şi în consecinţele juridice ale condamnării şi executării pedepsei penale.

§ 2. Noţiunea şi modalităţile de infracţiune unică


Studiind faptele prejudiciabile comise, de fiecare dată organele de
urmărire penală şi instanţele de judecată trebuie să hotărască dacă fapta
corespunzătoare constituie o infracţiune sau nu, alcătuieşte o infracţiune
unică, o pluralitate de infracţiuni sau o concurenţă a normelor juridico-
penale şi, deci, trebuie calificată în conformitate cu unul sau mai multe
articole, alineate ale unui articol al legii penale.
Potrivit ait. 28 C.P., infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune)
sau nu sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică conform dispoziţiei unei
singure norme a legii penale.
Din textul legii reiese că infracţiunea unică poate fi formată atâtdintr-o
singură acţiune sau inacţiune, cât şi dintr-un sistem dc acţiuni sau inacţiuni,
în funcţie de aceste condiţii, deosebim două modalităţi ale infracţiunii unice:
sim plă (numită în doctrina penală română şi unitate naturală) şi com plexă
(numită în doctrina penală română şi unitate legala).
In frac ţiu n e a unică sim plă presupune, de regulă, infracţiunea în care o
acţiune sau inacţiune provoacă o daună unică unui singur obiect distinct şi
este comisă printr-o singură formă de vinovăţie. Dc exemplu, o persoană
sustrage pe ascuns bunurile altor persoane (art. 186 C.P.), săvârşeşte un
omor intenţionat (art. 145 C.P.) etc.
O varietate a infracţiunii unice simple (naturale) o constituie infracţiunea
continuă.
în conformitate en art. 29 C.P., sc consideră infracţiune continuă fapta
care sc caracterizează prin săvârşirea neîntreruptă, timp îndelungat, a
activităţii infracţionale. în cazul infracţiunii continue nu exista pluralitate
Drept penal 237

de infracţiuni. Infracţiunea continuă sc consumă din momentul încetării


activităţii infracţionale sau datorită survenirii unor evenimente care împie­
dică această activitate.
Infracţiunea continuă începe din momentul săvârşirii unei acţiuni in­
fracţionale (de exemplu, evadarea din locurile de deţinere - art. 317 C.P.)
sau a unei inacţiuni (bunăoară, eschivarea de la mobilizare - art. 354 C.P.)
şi se consumă cu acţiunea vinovatului (de exemplu, autodcnunţarca) sau
datorită survenirii unor evenimente care împiedică comiterea infracţiunii,
cum ar fi intervenţia organelor dc drept sau stingerea obligaţiei, fapt ce
constituie componenţa infracţiunii continue (de exemplu, a decedat copilul
căruia trebuia să i se plătească pensia alimentară) ctc.
Literatura de specialitate face distincţie între infracţiuni continue
permanente şi infracţiuni continue succesive.
Infracţiunile continue permanente sc caracterizează pr in neîntreruperea
activităţii infracţionale. Deci, nu există momente dc discontinuitate, de
anumite pauze ce survin în desfăşurarea acestei activităţi. De exemplu,
evadarea din locurile dc deţinere (art, 317 C.P.), păstrarea ilegală a armelor
şi muniţiilor (art. 290 C.P.), dezertarea (art. 371 C.P.) ctc.
Infracţiunile continue succesive se caracterizează prin anum ite
întreruperi, pauze ce ţin de natura faptei şi care nu modifică caracterul
continuu al infracţiunii. De exemplu, în cazul folosirii unui autovehicul cu
elemente de identitate false (art. 277 C.P.), continuitatea nu se realizează
automat, ci prin intervenţia făptuitorului. Acesta trebuie să folosească
automobilul ori de câte ori are nevoie, acţiune prin care se realizează
succesivitatea infracţiunii. Folosirea ilegală a însemnelor Crucii Roşii (art.
363 C.P.) poate continua, la fel, numai prin intervenţia făptuitorului, care
trebuie să îmbrace succesiv uniforma cu aceste însemne etc.
Infracţiunea unică legală (complexă) este o creaţie a legiuitorului pe
baza unei pluralităţi de activităţi infracţionale, împotriva unei pluralităţi
juridice, care este formată din două sau mai multe acţiuni ori inacţiuni
prejudiciabile, sau din două sau mai multe urmări prejudiciabile de sine
stătătoare, prevăzute în mod alternativ, care ar putea constitui, fiecare comise
în parte, latura obiectivă a unei infracţiuni unice simple distincte şi care
sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, în componenţa unei singure infracţiuni.
Infracţiunea unică legală cunoaşte câteva varietăţi: compusă, cu acţiuni
238 Partea generală

repetate, cu acţiuni sistematice, cu acţiuni sub formă de îndeletnicire, cu


acţiuni alternative, infracţiunea prelungită (denumită şi continuată), cu
consecinţe alternative, cu consecinţe suplimentare.
Infracţiunea unică legală compusă se formează din două sau mai multe
fapte infracţionale, fiecare reprezentând infracţiuni unice simple, dacă ar fi
examinate aparte. Aşa e construită, de exemplu, componenţa tâlhăriei (art.
188 C.P.), Scopul însuşirii avutului proprietarului în cazul tâlhăriei este
atins numai cu ajutorul actelor de violenţă periculoase pentru viaţa sau sănă­
tatea persoanei. Aceste două fapte infracţionale, din punct de vedere ju ­
ridic, alcătuiesc o infracţiune unică legală compusă, care se distinge prin
pericol social sporit în funcţie de gradul prejudiciabil al faptelor ce formează
componenţa de infracţiune.
Potrivit art. 31 C.P., prin infracţiune unică legală cu acţiuni repetate se
înţelege săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni identice sau omogene,
prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost con­
damnată pentru vreo una dintre ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.
De exemplu, răpirea unei persoane săvârşită repetat (lit. a alin. 2 art. 164
C.P.), violul săvârşit repetat (lit. a alin. 2 art. 171 C.P.), furtul săvârşit repetat
(lit. a alin. 2 art. 186 C.P.), huliganismul săvârşit repetat (lit. a alin. 2 art.
287 C.P.) ctc. Astfel, termenul repetat, figurând în art. 164, 171, 287 C.P.
ete. presupune numai repetarea infracţiunilor identice, iar cel din lit. a alin.
2 art. 186 - 192 C.P. include nu numai infracţiuni identice, ci şi omogene.
Aceasta reiese din prevederile alin. 4 art. 186 C.P., potrivit cărora, în alin. 2
din art. 186 - 192 se consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite
de o persoană care, anterior, a comis una dintre infracţiunile prevăzute în
alin. 1 ale articolelor menţionate, dar nu a fost condamnată pentru ea. La
această noţiune este necesar de adăugat ipoteza din noţiunea generală a
repetării (art. 31 C.P.) despre faptul că n-au expirat termenele de prescripţie
pentru infracţiunile comise anterior.
Toate aceste noi principii de calificare au fost ajustate la standardele
internaţionale, determinate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilorfundamentale, adoptată la Roma, 4 noiembrie 1950, precum
şi de Protocolul nr. 7, adoptat la Strasbourg, 2 2 noiembrie 1984, ratificate
prin Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997.
Potrivit alin. 1 art, 4 din Protocolul nr. 7, nimeni im poate fi urmărit sau
pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii
Drept penal 239

pentru care a fost deja achitat sau condamnat prmtr-o hotărâre definitivă,
conform legii Procedurii penale a acestui stat.
Aceste indicaţii şi recomandări au fost preluate de Plenul Curţii Su­
preme de Justiţie a R.M. în Hotărârea nr. 17 din 19 iunie 2000 Privind
aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor
prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor
fundamentale, de Procurorul general al R.M. în indicaţiile sale Cu privire
la aplicarea stipulărilor dreptului internaţional nr. 12-2d/2QOO din 29
septembrie 2000, precum şi Codul penal în vigoare, potrivit cărora,
condamnările anterioare trebuie luate în consideraţie doar la individualizarea
pedepsei penale. Deci, în calitate de repetare a unei infracţiuni ce determină
calificarea ei, trebuie luate în consideraţie numai faptele pentru care
făptuitorul încă n-a fost condamnat şi n-au expirat termenele de prescripţie.2
Deoarece Codul penal în vigoare atenuează pedeapsa penală pentru pre­
gătirea sau tentativa de infracţiune, ele trebuie calificate separat faţă de re­
petarea unei infracţiuni consumate. De aceea, nu poate exista juridic o re­
petare între o infracţiune consumată şi o pregătire sau o tentativă de infrac­
ţiune. Din contra, douăpregăliri sau două tentative de infracţiune pot fi repetate.
Repetarea, ca formă a infracţiunii unice legale, trebuie delimitată atât de
repetarea prevăzută în cadrul infracţiunilor prelungite (continuate), cât şi
de repetarea ca formă a pluralităţii dc infracţiuni fie în varietatea concursului
real de infracţiuni, fie în cea a recidivei de infracţiuni a acesteia.
Repetarea unei infracţiuni unice este formată din două sau mai multe acti­
vităţi infracţionale, care, fiind examinate aparte, ar constitui infracţiuni unice
simple, în timp cc repetarea în cadrul infracţiunii prelungite presupune două
sau mai multe fapte, care, în parte, pot sau nu pot avea calitatea de infracţiune,
şi numai luate împreună pot să releve gradul prejudiciabil al unei infracţiuni.
Repetarea în cadrul infracţiunii prelungite trebuie să fie compusă dintr-un şir
de acţiuni identice care au un singur scop şi o intenţie unică.
Condu sul real de infracţiuni presupune comiterea a două sau mai multor
activităţi infracţionale care pot fi încadrate complet numai în baza a două
sau a mai multor norme penale, pe când repetarea în cadrul unei infracţiuni
unice legale se încadrează complet într-o singură normă penală.

2A. Borodac. Manual de drept penal. Partea specială. Chişinău: Tipografia centrala,
2004, p. 177-178.
240 Partea generală

Recidiva de infracţiune sc deosebeşte atât de infracţiunea unică repetată,


cât şi de concursul real de infracţiuni prin faptul că presupune comiterea cu
intenţie a unei infracţiuni de către o persoană deja condamnată pentru o
infracţiune săvârşită cu intenţie.
Potrivit alin. 2 ari. 31 C.P., săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni
prevăzute în diferite articole ale prezentului cod este considerată ca repetare
a infracţiunii în cazurile prevăzute în Partea specială a prezentului cod. O
asemenea situaţie este stipulată în prevederile alin. 4 art. 186 C.P. O altă
situaţie asemănătoare este determinată în alin. 1 şi 2 art. 195 C.P., care
prevede răspunderea penală pentru însuşirea în proporţii mari sau deosebit
de mari a bunurilor, indiferent de forma în care a fost săvârşită (art. 186 -
192 G.P.). Nu excludem apariţia unor astfel de prevederi în viitor.
Una dintre varietăţile infracţiunii unice legale este infracţiunea prelungită
(continuată). în conformitate cu art. 30 C.P., se consideră infracţiune pre­
lungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai
multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind, în
ansamblu, o infracţiune, Infracţiunea prelungită se consumă din momentul
săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale.
Noţiunea infracţiunii prelungite este precizată în p. 24 al Hotărârii
Plenului C.S. J. Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor nr, 23 din 28 iunie 2004, conform căreia, sustragerea
săvârşită repetat trebuie deosebită de sustragerea prelungită, care constă
din mai multe acţiuni infracţionale identice, săvârşite pe calea sustragerii
bunurilor din una şi aceeaşi sursă, caracteristice prin unitatea intenţiei in­
fracţionale, şi care, în ansamblul lor, alcătuiesc o infracţiune unică.
Din aceste noţiuni rezultă un şir de semne generale ale oricărei infracţiuni
unice legale prelungite, Latura obiectivă a infracţiunilor prelungite constă
dinlr-un şir de acţiuni identice, comise printr-o metodă unică, săvârşite nu
neîntrerupt, ci prin acţiuni fragmentate în intervale scurte de timp, care sunt
considerate numai etape, faze ale infracţiunii finale. O trăsătură distinctivă
a infracţiunii prelungite este unitatea obiectului şi subiectului infracţiunii,
consecinţelor infracţionale, precum şi a laturii subiective a faptei comise -
prezenţa unei şi aceeaşi forme de vinovăţie, a motivelor identice şi a unui
singur scop ale activităţii infracţionale a subiectului. Ca infracţiuni prelungite
sunt considerate însuşirile avutului proprietarului, coruperea pasivă, luarea
de mită, torturarea sau maltratarea victimei ctc.
Drept penal 241

Numai determinarea corectă a semnelor constitutive ale infracţiunii pre­


lungite poate strict delimita această faptă infracţională de repetarea infrac­
ţiunilor, fapt ce are o importanţă deosebită atât pentru calificarea ei, cât şi
pentru individualizarea răspunderii penale.
Infracţiunea unică legală cu acţiuni sistematice era prevăzută în alin. 2
art. 95,101,143,167 etc. a Codului penal din 1961. Ea, de obicei, cuprindea
o totalitate dc acţiuni contravenţionale, care, luate separat, nu reprezentau
fapte infracţionale. Ea era determinată dc caracterul ei cantitativ şi calitativ.
Caracterul cantitativ presupunea comiterea acţiunilor contravenţionale dc,
cel puţin, trei ori, iar caracterul calitativ al acţiunilor sistematice consta în
strânsa unitate obiectivă şi subiectivă a acţiunilor ilegale ale vinovatului în
lanţul logic al comportării sale ilegale.
Noul Cod penal a respins construcţiile legislative potrivit cărora repetarea
faptelor administrative reprezintă o infracţiune, deoarece ori de câte ori se
repeta o astfel de fapta, ea poate fi pedepsită numai pc cale administr ativă
şi pentru că o faptă administrativă repetată nicidecum nu conţine semnele
unei infracţiuni, determinate de legea penală. Astfel de construcţii legisla­
tive au fost excluse din Codul penal în vigoare .3
Insă nu se exclude posibilitatea apariţiei infracţiunii unice legale cu
acţiuni sistematice pe viitor, şi în Codul penal în vigoare, bineînţeles, for­
mate din, ccl puţin, trei acţiuni infracţionale cu legătura lor obiectivă şi
subiectivă corespunzătoare.
Infracţiunea unică legală cu acţiuni sub formă de îndeletnicire poate fi
definită ca o repetare, nu mai puţin de trei ori, a infracţiunilor identice indi­
cate de lege, pentru care persoana încă nu a fost condamnată, şi săvârşită
pentru obţinerea unui anumit câştig material, drept sursă de bază sau supli­
mentară a veniturilor, cu condiţia că nu au expirat termenele de urmărire
penală stabilite de lege. De exemplu, dobândirea sau comercializarea bunu­
rilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală (lit. b alin. 2
art. 199 C.P.) cuprinde toate semnele expuse.
După cum demonstrează practica judiciară, unele persoane comit in­
fracţiuni sistematic pentru a obţine venituri, activitatea lor infracţională
transformându-se în ocupaţie, profesie. Aceasta este o trăsătură calitativă

-1Proiectul Codului penal aI Republicii Moldova. Chişinău: Garuda-art, 1999, p. 7.


242 Partea generală

după care poate fi delimitată îndeletnicirea infracţională de acţiunile repetate,


sistematice. Totodată, ca şi în cazul acţiunilor sistematice, activitatea inf­
racţională, sub formă de îndeletnicire, presupune o legătură internă între
infracţiunile săvârşite. Dacă activitatea infracţională sub form ă de
îndeletnicire nu e prevăzută ca semn obligatoriu al componenţei de
infracţiune în articolul respectiv al Părţii speciale, care se ia în consideraţie
la calificare, atunci, potrivit lit. a alin. 1 art. 77 C.P., săvârşirea infracţiunii
ca îndeletnicire constituie o circumstanţă agravantă de care se ţine cont la
individualizarea pedepsei penale.
Semnificaţia infracţiunii unice legale cu acţiuni alternative constă în
aceea că săvârşirea fiecărei acţiuni alternative indicate în lege este suficientă
pentru a recunoaşte infracţiunea consumată, deşi făptuitorul poate comite
simultan două sau mai multe acţiuni enumerate alternativ, ceea ce nu
transformă cele comise într-o pluralitate de infracţiuni. Comiterea simultană
a două sau a mai multor acţiuni infracţionale alternative reprezintă mai
multe episoade ale unei infracţiuni unice. De exemplu, în art. 337 C.P. este
vorba de trădarea de patrie săvârşită prin trecerea de partea duşmanului,
spionaj, divulgarea secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine
sau reprezentanţilor lor, precum şi prin acordarea de ajutor unui stat străin
la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova. Tot
astfel sunt legiferate diversiunea, banditismul, contrabanda etc.
Infracţiunea unică legală cu consecinţe alternative presupune că, în urma
comiterii acţiunilor prejudiciabile, pot surveni una sau mai multe consecinţe
prejudiciabilc enumerate alternativ de legea penală, deşi pentru a recunoaşte
infracţiunea consumată este suficientă survenirea unei singure consecinţe.
De exemplu, în alin. 1 art. 151 C.R este vorba de o infracţiune unică legală
cu consecinţe alternative: pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt
organ ori încetarea funcţionării acestuia, o boală psihică sau o altă vătămare
a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a, cel puţin, o treime din capacitatea
de muncă, ori care a condus la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare
iremediabilă a feţii şi/sau a regiunilor adiacente. Tot aşa sunt construite
componenţele de infracţiune ale ncîndeplinirii obligaţiilor de lichidare a
consecinţelor încălcărilor ecologice (art. 226 C.P.), oprirea samavolnică,
fără necesitate, a trenului (art. 270 C.R), încălcarea regulilor de exploatare
a obiectivelor energetice (art. 298 C.P.) etc.
Drept penal 243

Infracţiune unică iegaîă este considerată şi infracţiunea cu consecinţe


suplimentare. Ea constă în aceea ca, potrivit indicaţiei directe a legii, o
consecinţă anumită, ce în alte cazuri este apreciată drept urmare a unei
infracţiuni de sine stătătoare, constituie un semn calificativ al acestei inf­
racţiuni. De exemplu, provocarea vătămării intenţionate grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, urmată de decesul victimei. în acest caz exista
trăsăturile infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii şi ale lipsirii de viaţă din imprudenţă, ce constituie o infracţiune
unică legală cu consecinţe suplimentare, prevăzută de un singur alineat al
unui singur articol - alin. 4 art. 151 C.P. Astfel sunt construite componenţele
de infracţiune a provocării ilegale a avortului, urmate de decesul victimei
din imprudenţă - lit. c alin. 2 art. 159 C.P., a acţiunilor violente cu caracter
sexual, urmate de decesul victimei din imprudenţă - lit. d alin. 3 art. 172
C.P, etc. Formulând asemenea norme, legiuitorul a ţinut cont de gradul pre­
judicialul sporit al faptelor anume sub forma dată. Consecinţele de bază ale
acestor infracţiuni sunt daunele grave pricinuite sănătăţii, inviolabilităţii
sexuale, jar decesul victimei constituie daună suplimentară, calificativă.
în fine, dacă am caracteriza esenţa socială şi juridică a tuturor infracţiu­
nilor unice legale, atunci am putea afirma că ele constau din îmbinarea unor
aşa acţiuni prejudiciabile, care în realitate, adeseori, se comit împreună şi,
de obicei, au un şir de semne obiective şi subiective unice. între ele există o
legătură strânsă de reciprocitate şi, după esenţa lor infracţională, sunt ca­
racteristice pentru comportarea unei anumite categorii de infractori. Din
punctul de vedere juridic, infracţiunea unică constituie o acţiune sau
inacţiune ori un sistem de acţiuni sau inacţiuni ce cad sub incidenţa unui
singur articol sau a unui alineat sau a unei litere a unui articol al Pârtii
speciale a Codului penal. De aceste prevederi şi trebuie să ne călăuzim în
procesul calificării infracţiunilor.
Subliniem faptul că infracţiunea unică reprezintă un element compo­
nent al pluralităţii de infracţiuni, o unitate de evaluare a părţilor componente
de acelaşi fel ale acesteia.
244 Partea generală

§ 3. Noţiunea, semnele şi modalităţile pluralităţii de infracţiuni


în teoria, legislaţia şi practica judiciară penală există o problemă destul
de dificilă - pluralitatea de infracţiuni - care, de regulă, provoacă mari
daune morale, fizice şi materiale valorilor ocrotite de legea penală. In plus,
acest fenomen pune în faţa organelor de drept un şir de chestiuni juridice
privind atât condiţiile necesare existenţei pluralităţii şi delimitarea acesteia
de infracţiunea unică, cât şi natura juridică şi calificarea corectă a faptelor
prejudiciabilc comise.
între normele juridico-penale şi infracţiunile concrete comise nu există
o concordanţă identică. Pot fi cazuri, când o singură infracţiune cade complet
sub incidenţa mai multor norme penale (aceasta se întâmplă în cazul concu­
renţei normelor juridico-penale), dar trebuie aleasă şi aplicată numai una -
cea optimă. Uneori, o singură faptă infracţională formează un concurs de
infracţiuni, care trebuie calificate în conformitate cu două sau mai multe
norme penale, deoarece nici una dintre aceste norme nu cuprinde pe deplin
fapta comisă etc. Aceste probleme se pot rezolva corect prin intermediul
instituţiei pluralităţii de infracţiuni.
în legea penală, definiţia pluralităţii de infracţiuni lipseşte, ca fiind expusă
în teoria dreptului penal. Remarcăm ca referitor la această problemă se expun
diverse opinii şi, deocamdată, nu există o concepţie unică a pluralităţii de
infracţiuni.
După opinia unor savanţi, “noţiunea pluralităţii de infracţiuni cuprinde
noţiunile de repetare, recidivă şi concurs de infracţiuni” .4 Această concepţie,
însă, defineşte doar unele modalităţi ale pluralităţii de infracţiuni, fără a
dezvălui semnele lor distinctive.
Alţi penali şti caracterizează pluralitatea de infracţiuni prin comiterea de
către făptuitor a “două sau a mai multor infracţiuni” 3 sau a “câteva infracţi­
uni”/’ Săvârşirea de către o persoană a mai multor infracţiuni formează, desigur,
un semn principal obligatoriu al pluralităţii de infracţiuni, dar el este insuficient.
Nu fiecare caz dc săvârşire a mai multor infracţiuni de către o persoană este
inclus în noţiunea pluralităţii de infracţiuni. De exemplu, noţiunea dată nu*56

* A. M. Яковлев. Совокупность преступлений. Москва, 1960, р. 5.


5Г. Т. Тксшслиадзс. Ответственность при совокупности преступлений. Автореф.
панд, дисе., Тбилиси, 1961, р. 10.
6 П. С. Дагель. Множественность преступлений, Владивосток, 1969, р. 1.
Drept penal 245

înglobează cazurile comiterii unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană


după stingerea antecedentelor penale, după reabilitarea pentru prima
infracţiune, după prescripţia tragerii la răspundere penală etc.
Altfel determină noţiunea pluralităţii de infracţiuni academicianul rus
V. N. Kudreavţev. El consideră că “pluralitatea de infracţiuni se caracte­
rizează prin aceea că fapta săvârşită nu este cuprinsă de o singură normă a
Părţii speciale, ce prevede o infracţiune unică ...” .*7 Dar semnul indicat se
referă numai la cazurile pluralităţii de infracţiuni, care cuprinde noţiunea
concursului de infracţiuni. Celorlalte cazuri ale pluralităţii de infracţiuni
acest semn nu le este caracteristic.
Nu se poate considera reuşita nici definirea pluralităţii de infracţiuni ca
o “confluenţă (concurs) în conduita unei şi aceeaşi persoane a câtorva fapte
ilicite, prevăzute de legea penală ” .8 Termenul “confluenţă în conduită”
subliniază momentul răspunderii concomitente pentru mai multe infracţiuni,
ceea ce nu este caracteristic pentru recidiva de infracţiuni.
Caracteristica pluralităţii de infracţiuni trebuie, în opinia noastră, să
sublinieze nu doar faptul că persoana săvârşeşte două sau mai multe
infracţiuni, dar şi acela că infracţiunea pe care o comite nu este prima .9
Noi susţinem părerea că p lu ralitatea de infracţiu n i, ca in stitu ţie
ju rid ică a dreptului penal, trebuie să cuprindă toate cazurile com iterii
de către o persoană sau de către un grup de persoane a două sau mai
m ultor infracţiuni, indiferent de faptul a fost ca sau ele condam nate
sau nu cu condiţia că ccl puţin pentru două dintre ele să nu fie stinse
antecedentele penale sau să nu fie reabilitate, sau să nu fie piedici
procesuale pen tru intentarea unui proces penal.
Pluralitatea de infracţiuni, ca o noţiune social-juridică, se caracterizează
prin următoarele trăsă tu ri (semne) sau aspecte comune:

7 В, H. Кудрявцев. Теоретические основы квалификации преступлений. Москва,


1963, р. 285. In monografia sa din 1972 aceasta definiţie este exclusa. Vezi В. H,
Кудрявцев. Обишя теория квалификации преступлений. Москва, 1972, р. 284.
* Е. А. Фролов и Р. Р. Галиакбаров. Множественность преступных деяний как
институт советского уголовного нрава. Свердловск, 1967, р. 8.
7 В. П. Малков. Совокупность преступлений. Казань, 1974, р. 11; В. П. Малков.
Множественность преступлении и ее формы но советскому уголовному праву.
Казань, 1982, р. 12.
246 Partea generală

1. Toate infracţiunile ce alcătuiesc o pluralitate de infracţiuni au un punct


de unire, fiind săvârşite de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane.
2. Potrivit lit. a alin. 1 art. 77 C.P., pluralitatea de infracţiuni este o
circumstanţă agravantă de care se ţine cont la individualizarea răspunderii
penale şi pedepsei penale.
3. Infracţiunile care intră în pluralitatea de infracţiuni pot fi diferite.
Unele sunt de aceeaşi natură, de exemplu, omor agravant - omor atenuant,
în acest caz este vorba de un concurs omogen de infracţiuni. Altele, se
deosebesc, de exemplu, furt - huliganism (concurs eterogen de infracţiuni).
4. Infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracţiuni pot fi atât inten­
ţionate, cât şi din imprudenţă. Deci, nu se cere ca infracţiunile respective să
fie săvârşite numai cu o formă de vinovăţie.
5. Calificarea pluralităţii de infracţiuni întotdeauna se efectuează în con­
formitate cu două sau mai multe articole ale Părţii speciale a Codului penal.
6. Pluralitatea de infracţiuni denotă întotdeauna o agresivitate mai mare,
un grad prejudiciabil sporit al faptelor săvârşite, o atitudine antisocială mai
pronunţată a infractorului sau a infractorilor ce o comit.
Deci, după natura sa juridică, pluralitatea de infracţiuni este o cauză
care priveşte atât infracţiunea, cât şi răspunderea penală.
Pluralitatea de infracţiuni nu trebuie confundată cu participaţia penală,
adică cu pluralitatea de infractori. Ea se defineşte prin aceea că o persoană
sau un grup de persoane săvârşesc mai multe infracţiuni, însă, în cazul
participaţiei, aceeaşi infracţiune este comisă de mai mulţi infractori.
Problema privind modalităţile manifestării pluralităţii de infracţiuni
este tratată în mod diferit în literatura de specialitate.
C. Bulai afirmă că în doctrina penală şi în legislaţia penală sunt cunoscute
mai multe forme ale pluralităţii de infracţiuni, dintre care cele mai importante
sunt concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară.10
Unii savanţi consideră că pluralitatea de infracţiuni se manifestă prin
repetarea infracţiunilor, concursul acestora şi recidiva.*11
V. N. Kudreavţcv argumentează că pluralitatea de infracţiuni are câteva
modalităţi: concursul ideal şi concursul real de infracţiuni, repetarea lor,
comiterea lor de mai multe ori şi recidiva.12
,(>Costică Bulai. Op. cit., p. 488.
11Л. M. Яковлев. Op. cit., p. 5; Г. T. Ткешслиалзе. Op. cit., p. 3; T I. С. Дагсль. Op. cit., p. 3.
13В. H. Кудрявцев. Общая теория квалификации преступлений. Москва. 1972, р. 284.
Drept penal 247

Alţi penalişti afirmă că pluralitatea de infracţiuni se manifestă numai


prin repetarea infracţiunilor şi concursul acestora.13
O altă viziune asupra acestui subiect o are B. A. Kurinov. El afirmă că
“pluralitatea de infracţiuni, ca instituţie a dreptului penal, cuprinde toate
cazurile comiterii de către persoană a mai multor infracţiuni cu condiţia că
pentru aceste infracţiuni nu au fost stinse antecedentele penale şi nu au
expirat termenii dc prescripţie”.14
Iu. A. Krasicov şi V. P. Malcov consideră că pluralitatea de infracţiuni
are două modalităţi: concursul ideal de infracţiuni şi repetarea infracţiunilor.15
Nici una dintre opiniile de mai sus nu poate fi acceptată, deoarece aceste
noţiuni se suprapun reciproc, în unele aspecte. După părerea noastră, definiţia
optimă este opinia penaliştilor Krasikov şi Malkov, deoarece concursul ideal
de infracţiuni se comite printr-o singură acţiune şi, deci, nu presupune o
repetare de infracţiuni. însă, noţiunea repetării infracţiunilor are tangenţe
cu cea a repetării activităţilor infracţionale ale infracţiunilor unice. De aceea,
nu orice repetare, ci numai concursul, real şi recidiva, ca forme ale modalităţii
de repetare, sunt specifice pluralităţii de infracţiuni.
Anume această clasificare a pluralităţii de infracţiuni a fost acceptată şi
prevăzută în Codul penal al Republicii Moldova din 2002. Potrivit art. 32
C.P., pluralitatea dc infracţiuni constituie, după caz, concursul de infracţiuni
sau recidiva. Concursul de infracţiuni, conform alin. 2 art. 33 C.P., poate fi
ideal şi real, iar în conformitate cu alin. 1,2 şi 3 art. 34 C.P., recidiva poate
fi simplă, periculoasă şi deosebit de periculoasă.

§ 4 . Noţiunea şi modalităţile concursului de infracţiuni


Potrivii alin. 1 art. 33 C.P., se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea
de către o persoană a două sau mai multor infracţiuni, prevăzute în diferite
articole sau diferite alineate ale unui singur articol din Partea specială a

13Р. Галиакбаров, М. Ефимов., Е, Фролов. Множественность преступных деяний как


институт советского уголовного права. И “Советская юстиция”, 1967, № 2, р. 5.
14Б. А. Куринов. Научные основы квалификации преступлений. МГУ, 1976, р. 160.
15 Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н. Игнатова и Ю. А,
Красикова. Москва: Норма, 1999, р. 258; В. П. Малков. Совокупность преступ­
лений. Казань, 1974, р. 19.
248 Partea generală

prezentului cod, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreo una dintre
ele şi daca nu a expirat termenul de prescripţie.
Din textul legii deducem că semnificaţia concursului de infracţiuni constă,
mai întâi, în faptul ca fiecare dintre infracţiunile săvârşite reprezintă o
infracţiune de sine stătătoare şi este prevăzută de o singură componenţă de
infracţiune. în al doilea rând, pentru concursul de infracţiuni este necesar ca
infracţiunile comise să fie specificate, de regulă, în diferite articole ale Părţii
speciale, iar în anumite cazuri, în diverse alineate ale unui singur articol.
în al treilea rând, pentru concursul de infracţiuni trebuie ca infracţiunile
care îl alcătuiesc să fie săvârşite până la pronunţarea sentinţei pentru vreo
una dintre ele, fiindcă potrivit Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi
Protocolului nr. 7, adoptat Ia Strasbourg, la 22 noiembrie 1984, care au
intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 1 noiembrie 1998, nimeni nu
poate fi urmărit şi pedepsit penal pentru săvârşirea infracţiunii pentru care
a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă.
Un interes deosebit prezintă problema determinării momentului din care
persoana se consideră condamnată. Acesta poate fi momentul pronunţării
sentinţei de condamnare sau acela de când ea a devenit definitivă, adică a
intrat în vigoare. De exemplu, cum trebuie încadrate faptele infracţionale
comise de o persoană în timpul după ce i s-a pronunţat o sentinţă de condam­
nare pentru o infracţiune comisă anterior, dar până la momentul când sentinţa
dată a devenit definitivă? De rezolvarea acestei probleme depinde delimitarea
cazurilor concursului de infracţiuni (art. 84 C.P.) de cumulul de sentinţe (art.
85 C.R) şi, prin urmare, a concursului de infracţiuni de recidiva de infracţiuni.
Potrivit art. 42 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova
din 1961, învinuitul, împotriva căruia s-a pronunţat o sentinţă de condamnare,
se numeşte condamnat, adică persoana se considera condamnată din
momentul pronunţării sentinţei.
Această concepţie a fost preluată de practica judiciară a Rusiei, confonn
căreia “persoana se consideră condamnată din momentul pronunţării sentinţei.
Anume din acest moment şi poate avea loc recidiva de infracţiuni ”.1(î
Rcicşind din prevederile Convenţiei din 4 noiembrie 1950 şi a Protocolului14

14Комментарий к Уголовному кодексу РФ с поста шейными материалалт и судебной


практикой- Поя ред. С. И. Никулина. Москва. 2001, р. 113.
Drept penal 249

nr. 7 din 22 noiembrie 1984, citate mai sus, legislaţia şi procedura penală în
vigoare ale Republicii Moldova au abordat această problemă prin altă prismă.
Potrivit alin. 3 art. 65 C.P.P. din 14 martie 2003, persoana în privinţa
căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat, dacă sentinţa
este, parţial sau integral, de condamnare.
Această concluzie se regăseşte şi în prevederile alin. 4 art. 34 C.P., potrivit
cărora, la stabilirea stării de recidivă se ţine cont şi de hotărârile definitive
de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de judecată
a Republicii Moldova.
în cazul concursului de infracţiuni, aceeaşi persoană sau un grup de
persoane comit, instantaneu sau succesiv, de obicei, la scurte intervale de
timp, două sau mai multe infracţiuni. De exemplu, se săvârşeşte concomitent
o escrocherie şi o infracţiune de fals sau aceeaşi persoană comite succesiv, la
scurte intervale de timp, bunăoar ă, peste o lună, un huliganism şi un omor.
O asemenea caracteristică juridică a concursului de infracţiuni permite
a-1 delimita strict de concurenţa normelor penale. Concurenţa normelor
penale constă în faptul că una şi aceeaşi infracţiune este prevăzută pe deplin
de dispoziţiile a două sau mai multe norme penale, dar ea trebuie calificată
numai în baza uneia dintre ele. Pentru concursul de infracţiuni este
caracteristic faptul că nici una dintre aceste norme nu include fapta comisă
în întregime, ca poate primi o calificare juridico-penala corectă numai prin
aplicarea laolaltă a două sau a mai multor norme penale.
în componenţa concursului de infracţiuni, de obicei, intră (îndeosebi
aceasta se referă la cumulul ideal de infracţiuni) aşa fapte, care, după natura
lor, nu sunt apropiate între ele, pentru ca legiuitorul sa le prevadă în calitate
dc infracţiuni unice.
în pofida faptului că, în uncie cazuri, concursul de infracţiuni sc manifestă
prin comiterea a două sau mai multor infracţiuni simultan printr-o singură
acţiune, ce diferă de cazurile repetării a două sau mai multor infracţiuni,
concursul de infracţiuni se consideră o instituţie juridică de sine stătătoare
a dreptului penal, deoarece cazurile indicate se caracterizează şi prin anumite
semne comune. De exemplu, ambele cazuri sunt comise de una şi aceeaşi
persoană, pentru ambele cazuri, potrivit art. 84 C.P., sc prevăd aceleaşi reguli
de aplicare a pedepsei etc.
O parte componentă a concursului de infracţiuni, ca şi a oricărei alte
modalităţi a pluralităţii de infracţiuni, o constituie infracţiunea unică. Fără
250 Partea generală

elucidarea şi analiza semnelor social-juridice ale infracţiunii unice, e impo­


sibilă înţelegerea corectă a concursului de infracţiuni şi delimitarea lui de
infracţiunea unică legală.
în conformitate cu alin. 2 art. 33 C.P., concursul de infracţiuni, ca o
manifestare a pluralităţii de infracţiuni, are două modalităţi diferite după
caracterul legăturilor între faptele prejudiciabile săvârşite: concursul ideal
şi concursul real.
Potrivit alin. 3 art. 33 C.P., concursul ideal există atunci când persoana,
printr-o singură acţiune sau inacţiune, săvârşeşte două sau mai multe
infracţiuni prevăzute în diferite articole sau alineate ale unui articol din
Partea specială a Codului penal. La textul legii s-ar putea adăuga că nici
una dintre aceste norme nu cuprinde fapta comisa în întregime, fiindcă altfel
ar fi grea delimitarea concursului ideal dc infracţiunea unică legală compusă.
Noţiunea acţiunii sau inacţiunii din cadrul concursului ideal are un
caracter convenţional. în unele cazuri, acţiunea are o factură simplificată,
fiind comisă o singură dată. De exemplu, o persoană a dat foc casei vecinului
cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Cu o singură acţiune simplă s-au comis două
infracţiuni, prevăzute de art. 197 C.P. (distrugerea sau deteriorarea
intenţionată a bunurilor) şi de art. 145 C.P. (omor intenţionat).
în acest exemplu, pe lângă acţiunea simplificată, comisă o singură dată,
se mai poate menţiona că făptuitorul a manifestat o atitudine psihică identică
faţă de ambele consecinţe: aceste urmări erau dorite şi constituiau scopul
acţiunii sale. Dar foarte des au loc şi cazuri când acţiunea se compune dintr-
un. şir de acţiuni, atitudinea psihica faţă de urmările survenite e diferita, o
consecinţă c dorită, alta - nu, una este prevăzută, alta —nu etc.
Adeseori, acţiunea are o structură complexă, se compune dintr-un sistem
de anumite acţiuni, poate fi efectuată un timp îndelungat, având un caracter
prelungit etc. Dc exemplu, subiectul M. a fost condamnat conform lit. h
alin. 2 art. 151 C.P. şi alin. 1 art. 287 C.P. pentru că, fiind în stare de ebrietate,
a făcut gălăgie în casa de cultură, a rostit cuvinte necenzurate, a lovit un
elev, ameninţând pe toţi cu înjunghierea. Când persoana P. a încercat să-i ia
cuţitul, M. l-a înjunghiat în piept, pricinuindu-i o vătămare gravă a integrităţii
corporale şi a sănătăţii. Toate acţiunile huliganice ale făptuitorului sunt un
sistem unic de acţiuni prelungite. Lovitura cu cuţitul este o metodă de
manifestare a huliganismului (obrăznicie deosebită), provocând consecinţe
ce nu sunt cuprinse pe deplin în art. 287 C.P.
Drept penal 251

în cazul concursului ideal dc infracţiuni, persoana, uneori, săvârşeşte o


tentativă de infracţiune oarecare, dar, în acelaşi timp, comite şi o infracţiune
consumată. De exemplu, individul Coardă, intenţionând să-i pricinuiască vă­
tămări integrităţii corporale individului Cazacu, a aruncat în cl o piatră, însă
a nimerit în Crudu, cauzându-i o vătămare corporală gravă. Printr-o singură
acţiune, Coardă a comis două infracţiuni: tentativa de a-i provoca vătămări
coiporale grave lui Cazacu (art. 27 şi alin. 1 art. 151 C.P.) şi vătămarea corporală
gravă a lui Crudu, cauzată din imprudenţă (art. 157 C.P.).
Varietăţile concursului ideal dc infracţiuni, rezultate din exemplele de mai
sus, argumentează ideea mediatizată în literatura juridică, conform căreia
concursul ideal de infracţiuni poate fi o atentare la un singur obiect sau la diferite
obiecte ocrotite dc legea penală, cu forme identice sau diferite de vinovăţie.17
Existenţa instituţiei concursului ideal de infracţiuni este condiţionată şi
justificată anume de faptul că o singură acţiune sau un sistem de acţiuni
prejudiciabile pot provoca câteva urmări infracţionale şi aduce lezare câtorva
obiecte apărate de legea penală. După cum s-a menţionat, uneori legiuitorul
a priori ia în consideraţie această particularitate a acţiunii prejudiciabile în
construirea unor norme juridico-penale, indicând posibilitatea survenirii
câtorva urmări prejudiciabile. De exemplu, provocarea vătămării corporale
intenţionate grave, urmată dc decesul victimei (alin. 4 art. 151 C.P.). în
acest caz există, în aparenţă, un concurs ideal de infracţiuni, în realitate —o
infracţiune unică ilegală, anticipat programată, luată în consideraţie dc
legiuitor la construcţia acestei norme. La concursul ideal dc infracţiuni —
invers, fapta comisă este prevăzută de două sau mai multe norme penale.
Plenul C.S.J. în p. 32 al Hotărârii din 28 iunie 2004 Cu privire la practica
judiciară. în procesele penale despre sustragerea bunurilor a indicat ca “ac­
ţiunile persoanei care a săvârşit răpirea mijloacelor de transport cu scopul
sustragerii ulterioare a averii aflate în ele (a aparatului de radio, a casctofo-
nului, casetelor ete.) sau a unor părţi ale mijloacelor de transport, vor fi
încadrate în baza articolelor 186 şi 273 C .P ”.
Pentru concursul ideal de infracţiuni este necesară existenţa următoa­
relor condiţii:
1. Infracţiunea să fie comisă de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup
dc persoane.

17В. П. Малков. Совокупность преступлений. Казань, 1974, р. 160.


252 Partea generală

2. Să se săvârşească o singură acţiune simplă sau să se desfăşoare o


activitate unică prelungită un timp îndelungat.
3. Fapta să producă două sau mai multe urmări.
4. Să lezeze unul sau mai multe obiecte ocrotite de legea penală.
5. Să fie realizată componenţa mai multor infracţiuni.
6. Nici una dintre normele aplicate să nu cuprindă fapta comisă în întregime.
Delimitarea corectă a concursului ideal de infracţiuni de infracţiunea
unică legală şi de concurenţa normelor penale sc asigură, mai întâi de toate,
prin elucidarea profundă a conţinutului normelor juridico-penale concrete.
Iată de ce, în procesul, calificării infracţiunilor, o atenţie deosebita trebuie
acordată problemei interpretării legii penale şi studierii semnelor constitu­
tive ale componenţelor de infracţiuni.
Potrivit alin. 4 art. 33 C.P., concursul real există atunci când persoana,
prin diferite acţiuni sau inacţiuni de sine stătătoare, săvârşeşte două sau
mai multe infracţiuni prevăzute în diferite articole sau alineate ale unui
articol din Partea specială a Codului penal.
Acestui text al legii trebuie adăugate prevederile alineatului 1 al acestui
articol, “dacă persoana nu a fost condamnată pentru vrcouna dintre ele şi
dacă nu a expirat termenul de prescripţie”.
Concursul real de infracţiuni arc o răspândire mai largă decât concursul
ideal şi, de regulă, gradul lui prejudiciabil este mai marc, deoarece vinovatul
comite consecutiv două sau mai multe infracţiuni. Confonn lit. a alin, 1 art.
77 C.P., se consideră circumstanţă agravantă “săvârşirea infracţiunii de către
o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune”, ccca ce, potrivit art.
75 şi 78 C.P., agravează răspunderea penală.
Concursul real de infracţiuni are un şir de trăsături comune cu cele ale
concursului ideal de infracţiuni. La concursul real, de asemenea, se comit
câteva infracţiuni şi, conform regulii generale, se aplică mai multe norme.
Principiile generale ale aplicării pedepsei în cazul săvârşirii mai multor
infracţiuni, potrivit art. 84 C.P. (aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de
infracţiuni), sunt comune atât pentru concursul ideal, cât şi pentru cel real.
Dar, între concursul real şi cel ideal de infracţiuni există semne distinc­
tive. în primul rând, concursul ideal nu poate fi o repetare de infracţiuni,
deoarece ele se comit instantaneu şi printr-o singură acţiune, iar concursul
real de infracţiuni întotdeauna reprezintă o repetare de infracţiuni, deoarece
ele se comit prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la scurte intervale de
D rept penal 253

timp. în acest caz, trebuie să ţinem cont de faptul delimitării dintre concursul
real şi repetarea activităţilor infracţionale prevăzute de un singur articol, ce
reprezintă o infracţiune unică legală.
Diferenţa dintre concursul ideal şi cel real se observă la rezolvarea ches­
tiunilor despre explicarea termenelor prescripţiei urmării penale şi a stingerii
antecedentelor penale. în cazul concursului ideal de infracţiuni, aceste ter­
mene pot decurge concomitent pentru ambele infracţiuni, iar durata lor se
determină în funcţie de infracţiunea mai gravă ce formează acest concurs.
La concursul real de infracţiuni, aceste termene vor fi cu mult mai mari,
deoarece desfăşurarea lor se întrerupe, dacă persoana înainte de expirarea
termenului va săvârşi o nouă infracţiune.
Concursul real de infracţiuni trebuie deosebit de concurenţa normelor
juridico-penalc. Acest aspect este subliniat în p. 24 al Hotărârii Plenului
C.S.J. din 28 iunie 2004, în care se menţionează, “dacă furtul, jaful, tâlhăria,
escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia a fost săvârşită* în
prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute de diferite alineate
ale articolului corespunzător, atunci, în lipsa concursului real de infracţiuni,
cele săvârşite trebuie calificate doar conform acelui alineat al articolului
care prevede o sancţiune mai severă. Totodată, în partea descriptivă a
sentinţei trebuie nominalizate toate circumstanţele agravante ale faptei”.
Cu alte cuvinte, dacă aceste circumstanţe agravante sunt comise printr-o
singură acţiune, atunci avem o concurenţă a normelor juridico-penale şi
calificarea, potrivit lit. c art. 117 C.P., se efectuează în baza normei penale
care prevede o pedeapsă mai aspră, iar dacă ele au fost săvârşite succesiv
prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la unele intervale de timp, atunci
aceste acţiuni formează un concurs real de infracţiuni şi trebuie să fie
încadrate în baza alin. 2, şi 3 ale articolelor 186-192 C.P. Din indicaţiile
menţionate mai deducem că dacă însuşirea avutului proprietarului a fost
săvârşită în prezenţa circumstanţelor agravante, prevăzute în diferite alineate
ale art. 186-192 C.P., precum şi în proporţii mari sau deosebit de mari,
indiferent de forma săvârşirii, atunci este vorba, la fel, de o concurenţă a
normelor penale şi calificarea, potrivit lit. c art. 117 C.P., se va efectua
numai în baza alin. 1 sau 2 art. 195 C.P.
De obicei, în cazul concursului real de infracţiuni acţiunile de sine stătă-

’ n.n. - au fost săvârşite.


254 Partea generală

toarc sunt comise în timp diferit. Sunt posibile, însă, cazuri, când principiul
simultaneităţii poate fi exprimat imprecis, neclar, ele într-un oarecare mo­
ment coincid în timp, dar pentru concursul real este de ajuns ca măcar una
dintre aceste acţiuni să fie începută mai înainte decât alta. Această situaţie
este specifică pentru cazurile când concursul real de infracţiuni cuprinde
infracţiunile continue şi prelungite (continuate) cu alte infracţiuni. De
exemplu, o persoană care păstra ilegal o armă de foc, fiind în stare de ebri­
etate, l-a lovit cu ca pc vecin, provocându-i vătămări ale integrităţii corpo­
rale şi sănătăţii. Acţiunile ei conţin un concurs real de infracţiuni, prevăzut
de alin. 1 art. 151 şi alin. 1 art. 290 C.P. în momentul provocării vătămării
corporale grave, făptuitorul deja săvârşea o infracţiune continuă-păstrarea
ilegală a armei de foc.
Nu constituie un concurs real de infracţiuni două sau mai multe compo­
nenţe de infracţiuni identice, chiar săvârşite prin acţiuni de sine stătătoare,
succesiv, la un anumit interval de timp. De exemplu, săvârşirea a două acţiuni
huliganice, ambele prevăzute de alin. 1 art. 287 C.P., la un interval de o lună
una de alta, formează o infracţiune unică legală, care trebuie calificată numai
în baza lit. a alin. 2 art. 287 C.P. (huliganism repetat). Dacă pentru comiterea
acestora, legea penală nu prevede astfel de consecinţe agravante, atunci
aceste acţiuni reprezintă doar nişte episoade ale unei infracţiuni unice. De
exemplu, două distrugeri intenţionate ale bunurilor proprietarului, săvârşite
succesiv, la un interval de zece zile, constituie două episoade ale unei in­
fracţiuni unice, calificate în baza alin. 1 art. 197 C.P. Repetarea acestor
fapte prejudiciabile arc importanţă numai pentru individualizarea răspunderii
penale şi aplicarea pedepsei penale.
Nu formează un concurs real de infracţiuni componenţele de infracţiuni
cu acţiuni alternative. Bunăoară, azi o persoană săvârşeşte o trădare de patrie
prin divulgarea secretului de stat, iar peste o lună ca comite o altă trădare de
patrie prin trecerea de partea duşmanului. Aceste acţiuni prejudiciabile con­
stituie, de asemenea, nişte episoade ale infracţiunii unice legale prevăzute
în alin. 1 ari. 337 C.P.
Concursul real de infracţiuni are două varietăţi: 1) concursul real de
infracţiuni, legate între ele într-un anumit mod; 2) concursul real de infrac­
ţiuni, legate între ele numai prin subiectul infracţiunilor. Această delimitare
a cazurilor concursului real de infracţiuni are o mare importanţă practică.
Legătura între faptele infracţionale, care formează prima varietate a
Drept penal 255

concursului real de infracţiuni, constă în faptul că o infracţiune creează


condiţii pentru săvârşirea alteia (de exemplu, fabricarea ilegală a armei de
foc - art. 290 C.P. şi comiterea tâlhăriei cu ajutorul ei - art. 188 C.P.); prima
constituie o metodă pentru comiterea alteia (de exemplu, falsul în acte pub­
lice - art. 332 C.P. pentru a comite o escrocherie - art. 190 C.P.); o infracţiune
este o metodă de a ascunde o altă infracţiune sau un mijloc de a evita răs­
punderea penală pentru ea (de exemplu, încălcarea regulilor dc securitate a
circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana
care conduce mijlocul de transport - art. 264 C.P. şi părăsirea locului acci­
dentului intier - art. 266 C.P.); infracţiunile legate între ele prin timpul şi
locul atentărilor (bunăoară, o persoană şi-a omorât, din răzbunare, un prieten
- art. 145 C.P., după ce a distrus cu toporul toată averea acestuia - art. 197
C.P., sau o persoană comite un viol - art. 171 C.P., după care fură averea
victimei - art. 186 C.P.); infracţiuni legate între ele prin motive identice (dc
exemplu, o persoană, mai întâi, comite un furt - art. 186 C .P, iar peste o
lună - o tâlhărie - art. 188 C.P) etc.
Cazurile cc alcătuiesc a doua varietate a acestui concurs au un alt caracter
de legături între infracţiunile care formează un concurs real de infracţiuni.
Aici o infracţiune nu este condiţională dc alta, ele nefiind legate de timp,
loc sau de motivele săvârşirii lor. De exemplu, o persoană comite un viol,
peste un timp - un furt etc.
Aşadar, în cazul concursului real, acţiunile infracţionale pot avea semne
comune, dar ele se comit succesiv, la un interval de timp. Dacă, însă, ele nu
au nici un semn comun, atunci pot fi săvârşite atât în timp diferit, cât şi
concomitent. De exemplu, o persoană, eschivându-se de la plata pensiei
alimentare, comite un flirt.

§ 5. Noţiunea şi modalităţile recidivei de infracţiuni


Spre deosebire dc legislaţia penală anterioară, Codul penal din 2002 a
exclus termenul de “recidivist deosebit de periculos”, ceea cc reprezenta nu
altceva decât o insultă legiferată, înlocuindu-1 cu termenul “recidiva
acţiunilor săvârşite” . în felul acesta, centrul răspunderii penale a fost
reorientat dc la însuşirile persoanei la faptele săvârşite.
Mai mult decât atât, au fost excluse principiile de calificare a recidivei
(din latină recidivus - revenire, reapariţie) acţiunilor săvârşite, determinate
256 Partea generală

de Codul penal din 1961, potrivit căruia acţiunile persoanei deja condamnate
se luau din nou în consideraţie la calificarea şi condamnarea unei noi in­
fracţiuni. Aceste principii au fost ajustate la standardele internaţionale, citate
mai sus, care au intrat în vigoare pentru Republica Moldova la l noiembrie
1998, în conformitate cu care, nimeni nu poate fî urmărit sau pedepsit penal
pentru săvârşirea infracţiunii pentru care făptuitorul a fost deja achitat sau
condamnat printr-o hotărâre definitivă.
Credem că legislatorul Rusiei n-a respectat prevederile Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la
Roma, la 4 noiembrie 1950, precum şi a Protocolului nr. 7, adoptat la Stras-
bourg, la 22 noiembrie 1984, prevăzând în unele articole ale Pârtii speciale
a Codului penal al Rusiei din 1996 circumstanţe agravante, legate de con­
damnările anterioare, care se iau în consideraţie la calificarea infracţiunii a
doua oară. De exemplu, litera b alin. 3 art. 158 C.P. - furtul săvârşit de o
persoană care anterior a fost dc două sau dc mai multe ori condamnată
pentru orice formă de însuşire a averii sau şantaj.
Cu alte cuvinte, recidiva de infracţiuni, ca instituţie juridică a dreptului
penal, are menirea de a fî aplicată numai la individualizarea pedepsei penale
în limitele sancţiunilor, determinate dc articolele corespunzătoare ale Părţii
speciale a Codului penal. Potrivit lit. a art. 77 C.P., recidiva de infracţiuni
se consideră o circumstanţă agravantă, de care trebuie să se ţină cont în
momentul individualizării pedepsei penale, iar mărimea pedepsei pentru
recidivă, conform alin. 2 art. 82 C.P., nu poate fi mai mică de jumătate;
pentru recidiva periculoasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidiva
deosebit de periculoasă - de cel puţin trei pătrimi din maximul celei mai
aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială a
Codului penal.
în p. 5 al Hotărârii din 19 iunie 2000 Cnprivire la aplicarea în practica
judiciara de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Plenul
C.S.J. atenţionează instanţele de judecată că anterioarele condamnări trebuie
luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei penale.
Potrivit alin. 1 art. 34 C.P., se consideră recidivă comiterea cu intenţie
a uncia sau mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale
pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Deci, prezenţa condamnării
Drept penal 257

chiar pentru o infracţiune deosebit de gravă comisă din imprudenţă nu poate


constitui o recidivă.
Din textul legii rezultă două particularităţi de bază ale recidivei: 1) existenţa
unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate,
însoţită de antecedente penale; 2 ) o nouă comitere intenţionată a unei sau
mai multor infracţiuni.
în conformitate cu alin. 5 art. 34 C.P., la stabilirea stării de recidivă nu
se ţine cont de antecedentele penale: a) pentru infracţiunile săvârşite în
timpul minoratului; b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă; c) pentru
faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului cod; d) stinse sau
reabilitate, în conformitate cu prevederile art. 111 şi 112 C.P.
Deosebirea evidentă dintre recidivaşi concursul de infracţiuni o constituie
intervenţia unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţul
căreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind iarăşi una sau
mai multe infracţiuni. Această deosebire este dublată de modul realizării
infracţiunilor constitutive şi anume: autorul concursului de infracţiuni comite
două sau mai multe infracţiuni fără ca el să fie condamnat pentru vreouna
dintre ele, iar făptuitorul recidivei comite cu intenţie două sau mai multe
infracţiuni după cc a fost condamnat pentru comiterea cu intenţie a unei
infracţiuni, după pronunţarea sentinţei dc condamnare înainte ca ea să devină
definitivă, în timpul executării acesteia sau după ce a executat pedeapsa.
Această specificare are o marc importanţă practică deoarece, în cazul anulării
sentinţei de condamnare pronunţate până la momentul intrării ei în vigoare,
poate fi vorba de un concurs de infracţiuni. în acest caz, aplicarea pedepsei
se va efectua în baza prevederilor art. 84 C.P., dacă infracţiunea nouă se
comite în timpul executării pedepsei penale aplicate, executarea pedepsei
definitive se va efectua conform art. 85 C.P. potrivit cumulului dc sentinţe,
iar aceste regui i nu pot fi aplicate dacă condamnatul a executai pe deplin
pedeapsa penală.
Condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită mai
înainte constituie prima infracţiune a recidivei, ca modalitate a pluralităţii
de infracţiuni, iar infracţiunea comisă după condamnare sau după executarea
pedepsei alcătuieşte cca dc-a doua infracţiune a recidivei.
Din punctul dc vedere al concepţiei social-juridice, recidiva constituie
un grad prcjudiciabil sporit faţă dc concursul de infracţiuni, deoarece ca
denotă că avertismentul cuprins în actul de condamnare, chiar şi după
258 Partea generală

executarea pedepsei respective, n-a produs efectul scontat. De aceea, recidiva


înaintează problema cu privire la mijloacele de luptă împotriva ei. Alin. 2
art. 82 C.P. sporeşte esenţial limita minimală a pedepsei penale pentru reci­
diva de infracţiuni.
Din punctul de vedere al criminologiei, recidiva face obiectul unor cer­
cetări speciale ale cauzelor ei, ca cel mai grav aspect al infracţional ităţii,
precum şi al trăsăturilor caracteristice personalităţii infractorului recidi­
vist. De aceea, este firesc să se acorde o importanţă deosebită stabilirii con­
diţiilor în care pluralitatea de infracţiuni constituie recidivă.
în funcţie de caracterul infracţiunilor care formează recidiva şi de numărul
condamnărilor, art. 34 C.P. determinăm trei varietăţi de recidivă: recidiva
simplă, recidiva periculoasă şi recidiva deosebit de periculoasă.
Noţiunea recidivei simple nu este direct formulată în legea penală, însă
ea reiese din noţiunea generală a recidivei din alin. 1 art. 34 C.P., precum şi
a noţiunii recidivei periculoase sau deosebit de periculoase din alin. 2 şi 3
art. 34 C.P.
Recidivă simplă se consideră comiterea orişicărei infracţiuni intenţionate
de către o persoană care anterior a fost condamnată o singură dată pentru
comiterea orişicărei infracţiuni intenţionate, cu excepţia condamnării pentm
infracţiunea anterioară şi săvârşirii unei noi infracţiuni grave, deosebit de
grave sau excepţional de grave (noţiunea acestora este dată în alin. 4 ,5 şi 6
art. 16 C.P.). Deci, este vorba de repetarea infracţiunilor pentru care legea
penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5
ani. De exemplu, persoana condamnată pentru jaf, prevăzut în alin. 1 art.
187 C.P., comite un act de huliganism, prevăzut în alin. 1 art. 287 C.P, sau
vinovatul condamnat pentru maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă
(art. 154 C.P.) săvârşeşte o ameninţare cu omor ori cu vătămarea gravă a
integrităţii corporale, sau a sănătăţii (art. 155 C.P.) etc.
în corespundere cu alin. 2 art. 34 C.P, recidiva se consideră periculoasa:
a) dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentm infracţiuni
intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune; b) dacă persoana ante­
rior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de gravă a
săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă.
Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită” este a treia la
număr. Termenele pedepsei aplicate vinovatului pentm aceste trei infracţiuni
comise nu au importanţă.
Drept penal 259

A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei


infracţiuni grave sau deosebit de grave cu intenţie, după cc infractorul a
fost condamnat anterior pentru săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Infracţiunea „din nou săvârşită” este a doua la număr.
Potrivit alin. 3 art. 34 C.P., recidiva se consideră deosebit de periculoasă:
a) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare
pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune; b) dacă
persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a
săvârşit din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită” trebuie să fie,
cel puţin, a patra la număr, după ce infractorul anterior a fost de trei sau mai
multe ori condamnat la închisoare pentru infracţiuni intenţionate.
A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, după ce infractorul a
fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de
grave. Infracţiunea „din nou săvârşită” este a doua la număr.
Stările de recidivă simplă, periculoasă şi deosebit de periculoasă deter­
mină un mod mai aspru de aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de
sancţiunea normei penale, determinate în alin. 2 art. 82 C.P.
Afirmaţia autorului V. Ţaulean, precum că “în cazul recidivei nu se poate
beneficia de facilităţile prevăzute în legătură cu aplicarea pedepsei pentru
infracţiunea neconsumată (art. 81 C.P.) ” ,18 nu rezistă criticii. Din contra,
imperativele stipulate în alin. 2 art. 81 C.P. trebuie coroborate cu imperati vele
prevăzute în alin. 2 art. 82 C.P.
Teoria dreptului penal recunoaşte şi alte modalităţi de recidivă: recidivă
generală; simplă; complexă; specială; penitenciară .19
Recidiva generală cuprinde toate cazurile comiterii de către o persoană
cu antecedente penale a unei infracţiuni noi.
Recidiva sim plă există în cazul în care persoana care a comis o
infracţiune a fost condamnată anterior o singură dată, iar recidiva complexă
- de două şi mai multe ori.

18Codulpenal til Republicii Moldova. Comentariu. Redacţia lui A. Barbăneagi'ă. Chişinău:


ARC, 2003, p. 102.
” A. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău: Ştiinţa, 1996, p. 172.
260 Partea generală

Prin recidivă specială se înţelege comiterea de către o persoană cu


antecedente penale a unei infracţiuni identice sau omogene.
Recidiva penitenciară există atunci când persoana execută de două sau
mai multe ori pedeapsa.

§ 6. Consecinţele juridico-penale ale pluralităţii de infracţiuni


Legea penală distinge comiterea a două sau a mai multor infracţiuni ca o
circumstanţă care reflectă un grad prejudiciatul sporit al faptelor săvârşite şi
o periculozitate mai mare a personalităţii făptuitorului, şi prevede un şir de
consecinţe juridico-penale, care agravează răspunderea şi pedeapsa penală.
După conţinutul şi orientările sale, consecinţele juridico-penale sunt
diferite şi sunt în conexiune cu determ inarea lim itelor şi volumului
răspunderii penale, individualizarea pedepsei penale, liberarea de răspundere
şi pedeapsă penală, ordinea executării pedepsei etc .20 Ne propunem să
examinăm aceste consecinţe juridico-penale ale pluralităţii de infracţiuni.
1. Persoana condamnată pentru o pluralitate dc infracţiuni se consideră
că arc numai un antecedent penal pentru cele doua sau mai multe infracţiuni
comise, care apare din momentul rămânerii definitive a sentinţei de
condamnare, şi care depinde de pedeapsa definitivă stabilită pentru con­
curs de infracţiuni sau în cazul unui cumul de sentinţe. Astfel, nu sc pune
problema antecedentelor penale pentru fiecare infracţiune comisa. Aceasta
ne permite să nu aplicăm înlăturarea răspunderii şi pedepsei penale, con­
form actelor de amnistie, pentru comiterea unor infracţiuni, ce constituie o
pluralitate de infracţiuni, dacă în ea intră măcar o infracţiune, pentru care
amnistia nu este aplicabilă.
2. Potrivit standardelor internaţionale, acceptate de legiuitorul nostru,
comiterea unei pluralităţi dc infracţiuni nu poate fi luată în consideraţie la
calificarea infracţiunilor, de aceea articolele Părţii speciale a Codului penal
în vigoare nu prevăd pluralitatea de infracţiuni ca o circumstanţă agravantă
ce ar influenţa calificarea. Din contra, legea penală prevede ca circumstanţe
agravante numai repetarea a două sau a mai multor activităţi infracţionale

20 Уголовное право России. Общая часть. Под ред. И.И. Ветрова п 10. И. Ляпунова.
Москва: Новый Юрист, 1997, р. 157-162.
Drept penal 261

ce constituie o infracţiune unică legală, ceea ce nu duce la încălcarea


prevederilor actelor internaţionale unanim acceptate,
3. în conformitate cu lit. a alin. 1 art. 77 C.P., săvârşirea infracţiunii dc
către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune sau o recidivă de
infracţiuni se consideră circumstanţă care agravează pedeapsa penală, de
care, potrivit alin. 1 art. 75 C.P., se ţine cont la determinarea categoriei şi
mărimii pedepsei penale. Potrivit art, 84 şi 85 C.P., instanţa de judecată este
în drept să stabilească pedeapsa definitivă pentru o pluralitate de infracţiuni
mai mare decât sancţiunea determinată de articolele Părţii speciale, dar nu
mai mare de 30 sau, corespunzător, 35 ani de închisoare, prin cumul total
sau parţial al pedepselor aplicate pentru fiecare infracţiune aparte, stabilite
strict în limitele sancţiunilor articolelor Părţii speciale a Codului penal.
4. Recidiva de infracţiuni se consideră cea mai periculoasă forma a plu­
ralităţii dc infracţiuni. De aceea, legea penală prevede că recidiva de infrac­
ţiuni atrage după sine o pedeapsă mai aspră în limitele sancţiunilor deter­
minate de articolele Părţii speciale a Codului penai. Conform alin. 2 art. 82
C.P., mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate,
pentru recidivă periculoasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidivă
deosebit de periculoasă - de ccl puţin trei pătrimi din maximul celei mai
aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială. De
exemplu, pedeapsa minimă pentru recidiva formată din două omoruri cu
interes material (o recidivă periculoasă) trebuie să fie nu mai mica dc 25 x 2:3
= 16,66, ceea ce constituie 16 ani 7 luni şi 28 zile. însă, în cazurile în care
legislatorul a determinat pedeapsa minimă mai mare decât cea care reiese
din reglementările alin. 2 art. 82 C.P., atunci ea trebuie să fie nu mai mică
decât cea direct stabilită în articolul Părţii speciale. De exemplu, pedeapsa
minimă pentru recidiva formată din două omoruri la comandă, caic este o
recidivă deosebit dc periculoasă, trebuie să fie nu mai mică de 2 0 ani de
închisoare sau detenţiune pe viaţă, pentru că, potrivit prevederilor alin. 2 art.
82 C.P., pedeapsa minimă ar fî mai mică decât cca determinată în alin. 3 art.
145 C.P., 25 x 3: 4 = 18,75, ceea ce constituie 18 ani şi 8 luni de închisoare.
5. Legea penală prevede posibilitatea: a) liberării de răspundere penală
a persoanelor care pentru prima oară au săvârşit o infracţiune uşoară sau
mai puţin gravă în cazurile minorilor (art. 54 C.P.); b) tragerii Ia răspundere
administrativă (art. 55 C.P.); c) căinţei active (art. 57 C.P.); d) schimbării
262 Partea generală

situaţiei (art. 58 C.P.); e) liberării condiţionate (art. 59 C.P.). De aici reiese că


faptul comiterii a două sau mai multor infracţiuni, ce formează un concurs
real de infracţiuni sau recidiva de infracţiuni, exclude posibilitatea aplicării
liberărilor dc răspundere penală menţionate. în acelaşi timp, trebuie de ţinut
cont că infracţiunea se consideră comisă pentru prima oară şi în cazurile în
care persoana a fost liberată de răspundere penală sau antecedentele penale
au fost stinse sau anulate în ordinea determinată de art. 111 şi 112 C.P.
6 . Legea penală conţine un şir de instituţii, legate de executarea de către
condamnat a linei anumite părţi de pedeapsă, însoţită de condiţia obligatorie
de necomitere a unei noi infracţiuni pe parcursul termenului dc probă.
Nerespectarea acestei condiţii atrage după sine aplicarea pedepsei în ordinea
prevăzută de art. 85 C.P. Aceste condiţii se aplică în cazurile în care
infracţiunea nouă se comite: a) dc către persoana căreia i s-a aplicat con­
damnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în timpul ter­
menului dc probă (alin. 10 art. 90 C.P.); b) de către condamnat în termenul
de pedeapsă rămas neexecutat (lit. c alin. 8 art. 91 C.P.); c) de către condamnat
în perioada amânării executării pedepsei (alin. 4 art. 96 C.P.).
7. Conform alin. 4 art. 90 C.P., condamnarea cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei nu li se aplică persoanelor care au comis o recidivă de
infracţiuni.
8 . Potrivit lit. c alin. 4 art. 91 C.P., liberarea condiţionată dc pedeapsă
înainte de termen poate fi aplicată dacă condamnatul, care la momentul
săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 18 ani, a executat efectiv cel puţin
trei pătrimi din termenul de pedeapsă aplicată persoanei anterior liberate
condiţionat de pedeapsă înainte de termen, daca liberarea condiţionată de
pedeapsă înainte de termen a fost anulată din cauza săvârşirii cu intenţie a
unei noi infracţiuni.
9. în conformitate cu alin. 4 art. 72 C.P., persoanele care au săvârşit
infracţiuni ce constituie recidivă execută pedeapsa cu închisoare în
penitenciarele de tip închis.
10. Amnistia nu se aplică persoanelor care au comis o pluralitate de
infracţiuni, ce cuprinde, ccl puţin, o infracţiune pentru care actul de amnistie
nu înlătură răspunderea penală şi pedeapsa penală. Amnistia nu are efecte
asupra măsurilor dc siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
Drept penal 263

11. Potrivit alin. 5 art. 79 C.P., mi se aplică pedeapsa mai blândă decât
cea prevăzută de lege în cazul recidivei de infracţiuni.
12. în sensul art. 34 C.P. recidiva are loc în acele cazuri când infracţiunea,
săvârşită cu intenţie, pentru care persoana este condamnată prin sentinţa
definitiva indiferent de aceea dacă infracţiunea a fost consumată sau
neconsumată şi indiferent de faptul dacă persoana era autorul sau complicele
la una dintre aceste infracţiuni (p. 17 al Hotărârii Plenului C.S .J. Cu privire
la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei
penale din 31 mai 2004).
13. în cazul recidivei de infracţiuni, formate din două sau mai multe
pregătiri de infracţiuni sau tentative de infracţiuni, prevederile alin. 2 art.
82 C.P. trebuie coroborate cu prevederile alin. 3 art. 81 C.P.
14. Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune, fapte care
formează o pluralitate de infracţiuni, nu se aplică detenţiunea pe viaţă.
264 Partea generală

D E FINIŢII ŞI DISPO ZIŢII SISTEMATIZATE

Unitate de infracţiune - infracţiune unică


Drept penal 265

Noţiunea şi modalităţile pluralităţii de infracţiuni


Pluralitatea de infracţiuni cuprinde toate cazurile comiterii simultane sau succesive de către o
persoană sau de către un grup de persoane a două sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul
a fost ea sau ele condamnate sau nu, cu condiţia că, cel puţin, pentru două dintre ele să nu fie
stinse antecedentele penale sau să nu fie reabilitate, sau să nu fie piedici procesuale pentru
intentarea unui proces penal.

Atentare la un
— ► singur obiect.
C o n cu rsu l ideal presupune
săvârşirea printr-o singură
aeţiune a două sau mai multor Atentare la
—► di feri ie obiecte.
infracţiuni prevăzute la
diferite ariicolc sau diferite
Concurs de alineate ale unui singur Cu forme
infracţiuni articol, dacă n-a expirai —► identice de
constituie săvârşirea termenul de prescripţie. vinovăţie.
de către o persoană
— >
a două sau mai Cu diferite forme
multor infracţiuni, de vinovăţie.
prevăzute la diferite
articole sau la
diferite alineate ale C o n cu rsu l real există atunci Concurs real de
unui singur articol când persoana, prin diferite infracţiuni, legate
din Partea specială, acţiuni sau inacţiuni de sine ---->1 între ele înlr-un
stătătoare, săvârşeşte două sau anumit mod,
dacă persoana n-a
fost condamnată mai multe infracţiuni
pentru vreo una din prevăzute la diferite articole Concurs real de
ele şi dacă n-a sau la diferite alineate ale unui infracţiuni, legate
expirat termenul de singur articol din Partea între ele numai
prescripţie. specială a Codului penal. — *1 prin subiectul
infracţiunilor,

Recidiva simplu st: consideră comiterea unei


infracţiuni intenţionate de cutre o persoană care
anterior a fost condamnată o singură dată pentru
' ___ W
------- comiterea unei infracţiuni intenţionate pentru care
R ecidivă de in frac ţiu n i legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare
se consideră comiterea cu pe un termen ce depăşeşte 5 ani.
intenţie a unei sau mai
multor infracţiuni de
w Recidivă periculoasă. Noţiunea ei este determinată
către o persoană eu în alin. 2 an. 34 C.P.
antecedente penale
pentru o infracţiune
săvârşită eu intenţie. Recidiva deosebit de periculoasă. Noţiunea ci este
stipulată în alm. 3 art. 34 C.P.
266 Partea generală

Consecinţele juridico-penale ale pluralităţii de infracţiuni


Drept penal 267

PENTRU MEDITAŢIE:
1 . în ce constau conceptele de unitate şi pluralitate de infracţiuni, care
este corelaţia acestora?
2. Ce înţelegem prin unitate de infracţiune?
3. Care este noţiunea infracţiunii unice simple?
4. Care sunt modalităţile de infracţiune unică legală?
5. Formulaţi noţiunea pluralităţii de infracţiuni.
6 . In ce constă corelaţia dintre noţiunea pluralităţii de infracţiuni şi
noţiunea concurenţei normelor juridico-penale?
7. Care este noţiunea concursului de infracţiuni?
8 . Prin ce se caracterizează concursul ideal de infracţiuni?
9. Ce modalităţi ale concursului ideal de infracţiuni există?
10. Care este noţiunea concursului real de infracţiuni?
11. Ce modalităţi ale concursului real dc infracţiuni există?
12. Care este noţiunea recidivei de infracţiuni?
13. Prin ce se caracterizează recidiva simplă, periculoasă şi deosebit dc
periculoasă de infracţiuni?
14. Ce modalităţi ale recidivei de infracţiuni sunt determinate de
doctrina penală?
15. Care sunt consecinţele juridico-penale ale pluralităţii dc infracţiuni?

BIBLIOGRAFIE:
1. Dreptpanul. Partea generală. R ed a cţia lui A . B o ro d a c. C h işim u : Ştiinţa, 1 9 9 4 .
2 . Codul penal al Republicii Moldova. R e d a c ţia lui A. B a rb ă n e a g ră . C h iş in ă u :
A R C , 2003.
3 . C o stic ă B u lai. Manual de drept penai Partea generală. B ucureşti: A L L , 2 0 0 0 ,
4 . Уголовное право. Общая часть. П о д р е д . Н . И . В е т р о в а и К ). А . Л я п у н о в а .
М о ск в а : Н о в ы й Ю р и ст , 1 9 9 7 .
5 . П . С . Д а г е л ь . Множественность преступлений. В л а д и в о с т о к , 1 9 6 9 .
6 . В . П. М а л к о в . Множественность преступлений и ее формы по совет­
скому у гол оепому пра ву. К а з а н ь , 1 9 8 2 .
7. 1 0 . А . К р аси к ов . Множественность преступлений (понятие, виды,
наказуемость). М оск в а, 1988.
8. А . Ф . З ел и н ск и й . Рецидив преступлений (структура, связи, прогнозиро­
вание). Харьков, 1980.
9 . Т. Э . К а р а ев . Повторность преступлений. М о с к в а , 19 8 3 .
10. А . М . Я ковлев, Борьба с рецидивной преступностью. М о ск в а , 1964.
268 Partea generală

Capitolul al IV-lea
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

§ 1. Noţiunea de cauze care înlătura caracterul penal al faptei


Există cazuri când acţiunea sau inacţiunea comisă este asemănătoare, în
aparenţă, cu o infracţiune, însă, într-o situaţie sau împrejurare concretă aceste
fapte sc consideră social-utile. Graţie utilităţii sociale a acestor fapte, cic
nu constituie infracţiuni.
Prezenţa caracterului penal al faptei concrete este distinctă de existenţa
în fapta săvârşită a tuturor trăsăturilor prin care legea penala (art. 14 C.P.)
caracterizează o anumită faptă ca infracţiune: caracterul prejudicialul;
ilegalitatea; vinovăţia; posibilitatea de pedeapsă penală. Lipsa oricărei dintre
aceste trăsături exclude caracterul penal al faptei comise.
în procesul curmării şi preîntâmpinării atentatelor infracţionale sau a
înlăturării ori lichidării unor fenomene prcjudiciabilc, ce periclitează
cauzarea urmărilor prcjudiciabile grave drepturilor şi intereselor persoanelor
fizice şi juridice, fie intereselor publice, deseori, uncie persoane sau reprezen­
tanţi ai autorităţilor publice sunt forţaţi să întreprindă măsuri, care sunt
legate dc cauzarea daunelor făptuitorilor atentatelor infracţionale, sau de
cauzarea daunelor intereselor persoanelor fizice sau juridice, fie intereselor
publice. Cu alte cuvinte, aceste persoane comit fapte care, în aparenţă,
întrunesc trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni.
întrucât numai legea penală stabileşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,
tot în competenţa ci exclusivă revine funcţia stabilirii stărilor, situaţiilor,
împrejurărilor etc. care pot avea ca efect nerealizarca vreouneia dintre
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi, deci, înlăturarea caracterului penal
al faptei săvârşite sub influenţa acestor cauze. Cauzele sunt condiţionate de
motivele ocrotirii intereselor apărate de lege, îndreptate spre înlăturarea
ameninţărilor acestor interese şi, prin urmare, urmăresc scopuri social-utile.
Persoana percepe importanţa socială (utilitatea sau permisiunea socială) a
D rept penal 269

acţiunilor comise şi prevede dauna cauzată ca un mijloc necesar de a atinge


un scop mai important, mai util social. în acelaşi timp, semnele obiectului,
subiectului şi ale laturii obiective ale acestor fapte legale coincid, total sau
parţial, cu semnele unor infracţiuni.
Nu coincid însă, după semnele laturii subiective a faptelor social utile,
comise pentru ocrotirea valorilor apărate de legea penală, şi cele ale faptelor
infracţionale asemănătoare cu primele, lată de ce s-a introdus în ştiinţa juridică
expresia cauze ce Mătură vinovăţia persoanei care săvârşeşte o faptă prevăzută
de legea penală pentru ocrotirea intereselor legitime şi, prin aceasta, înlătură
caracterul penal al faptei.1 De exemplu, vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii fie, chiar, uciderea unei persoane agresoare în cadrul unei legitime
apărări; distnigerea a două case de locuit, fără voia proprietarilor, pentru a
localiza un incendiu, provocat de un fulger, care ameninţa un şir de construcţii
în cadrul stării de extremă necesitate; cauzarea unui prejudiciu persoanei care
se sustrage de la urmărirea penală în cadrul reţinerii infractorului; prejudicierea
intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea
scopurilor socialmente utile etc.; toate sunt fapte prevăzute de legea penală şi
întrunesc, în aparenţă, trăsăturile esenţiale ale unor infracţiuni, dar care, dc
fapt, nu realizează vinovăţia ca trăsătură obligatorie a acestor infracţiuni, şi,
ca rezultat, temeiul răspunderii penale se exclude.
în virtutea lipsei vinovăţiei, se consideră cauze care înlătură caracterul
penal al faptei acţiunile sau inacţiunile, aparent asemănătoare cu faptele
prevăzute ele legea penală şi manifestate prin prejudicierea intereselor ocrotite
de lege, dar comise de către opersoană care îşi realizează dreptul său subiecţi g
îndeplineşte obligaţiuni juridice, exercită funcţii de serviciu cu respectarea
condiţiilor legalităţii, pentru atingerea uimi scop social-util mai important.
Spre deosebire de Codul penal din 1961, care prevedea în calitate de
cauze care înlătură caracterul penal al faptei doar legitima apărare (art. 13)
şi extrema necesitate (art. 14), încadrate în capitolul al IJ-lea denumit
Infracţiuni, Codul penal din 18 aprilie 2002 pentru prima dată a lărgit
cercul acestor cauze şi le-a sistematizat într-un capitol separat - capitolul al
IIT-lea- Cauze care în lă tu ră caracterul penal al faptei.
Dispoziţiile penale consacrate cauzelor care înlătură caracterul penal al
faptei se întemeiază pe reglementările constituţionale privind drepturile şi

Costică Bulai. Op. cit., p. 219.


270 Partea generală

libertăţile fundamentale ale omului ca inalienabile şi aparţinând fiecăruia


de la naştere. Este vorba despre dreptul la viaţa şi la integritatea fizică şi
psihică (art. 24), dreptul la libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art.
25), dreptul la apărare (art. 26), dreptul la proprietate privată şi protecţia
acesteia (art. 46) ctc.
In literatura de specialitate se subliniază ideea ca majoritatea absolută a
faptelor care înlătură caracterul penal al faptei se caracterizează prin
comiterea lor în scopuri social-utile, deşi, uneori, se poate vorbi numai de o
aceeptabiiitate socială a unor astfel de conduite .2
în funcţie de forma juridică dc manifestare, faptele legitime care înlătură
caracterul penal al faptei reprezintă fie realizarea de către persoană a
dreptului său subiectiv (legitima apărare, reţinerea infractorului, starea de
extremă necesitate, riscul întemeiat), fie îndeplinirea obligaţiunilor ju ri­
dice (profesionale, de serviciu, militare etc. în cadrul legitimei apărări, reţi­
nerii infractorului, stării de extremă necesitate sau riscului întemeiat), fie
exercitarea datoriei dc serviciu (risculprofesional întemeiat, constrângerea
fizica sau psihică ) . 3
Potrivit art. 35 C.P., se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrângerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat.
Un semn caracteristic al acţiunii sau inacţiunii comise în prezenţa acestor
cauze îl constituie asemănarea formală, aparentă cu o infracţiune prevăzută
de articolele Părţii speciale a Codului penal. Insă, aceste acţiuni sau inacţiuni
nu se consideră infracţiuni, căci ele se comit pentru ocrotirea intereselor
sociale, fie ele sunt comise în urma constrângerii fizice sau psihice, din a
căror cauză persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile sale.
Importanţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei constă şi în
aceea că ele contribuie la intensificarea activităţii juridice a cetăţenilor, dat
fiind că ele sunt consacrate în legea penală.
2 [O. B. Баулин. Обстоятельства, исключающие преступность деяния. Харьков,
1991, р. 35.
ь îbidem, р. 55-60.
Drept penal 27 î

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu


cele care determină lipsa gradului prejudiciabil al unei infracţiuni, stipulate
în alin. 2 art. 14 C.P. Aceste două categorii de cauze se deosebesc prin
faptul că au la baza lor alte motive, argumente care le absolvă de pedeapsa
penală. Astfel, conform alin. 2 art. 14 C.P., nu constituie infracţiune acţiunea
sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de
Codul penal, dar, fiind lip sită de im p o rta n ţă , nu prezintă gradul
prejudiciabil al unei infracţiuni.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate
nici cu cclc care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării,
cum sunt, amnistia, graţierea, împăcarea, stingerea antecedentelor penale
şi reabilitarea judecătorească, deoarece, în toate aceste cazuri, fapta săvârşită
constituie infracţiune şi atrage răspundere penală sau chiar aplicarea pedepsei
penale, însă această răspundere sau condamnare este înlăturată prin voinţa
legiuitorului, din anumite considerente de politică penală.
De asemenea, nu trebuie confundate cauzele care înlătură caracterulpcual
al faptei cu cclc ale liberării dc răspundere penală (art. 54 - 60 C.P.) sau de
pedeapsă penală (art. 90 - 97 C.P.), pentru că şi în aceste cazuri fapta săvârşită
constituie infracţiune şi făptuitorul poate fi atras la răspundere penală,
condamnat la o anumită pedeapsă penală, însă, această răspundere sau
condam nare este înlocuită, prin voinţa legiuitorului, din anum ite
considerente dc politică penala, pe când cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei nu constituie o infracţiune, deşi aparent ele conţin seninele
unei fapte prevăzute de legea penală.

§ 2. Legitima apărare
în conformitate cu alin. 2 art. 26 al Constituţiei R.M., fiecare om are
dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea
drepturilor şi libertăţilor sale.
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului sc
interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drep­
turilor Omului, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Liber­
tăţilor Fundamentale ale Omului, pactele şi tratatele la care Republica
Moldova este parte (alin. 1 art. 4 Constituţia R.M.).
Potrivit alin. 2 art. 36 C.P., “este în stare de legitimă apărare persoana care
272 Partea generală

săvârşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat
împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public”.
Din textul legii reiese ca legitima apărare este apărarea pe care o persoană
o realizează prin săvârşirea unei fapte pentru a înlătura un atac înainte ca
acesta să prejudicieze valorile ameninţate. Realizarea apărării se efectuează
numai prin săvârşirea unei fapte, prevăzute de legea penală care nu se
consideră infracţiune, deoarece ca este săvârşită în stare de legitimă apărare
(alin. 1 art. 36 C.P.).
în acelaşi timp, din prevederile legii, precum că persoana respinge o
agresiune “care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul public”, mai reiese că starea de legitimă apărare este posibilă numai
datorită existenţei unui atac ce constituie o infracţiune. De aceea, legitima
apărare este inadmisibilă împotriva unor acţiuni care, deşi, formal, conţin
semnele unei infracţiuni, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul
prejudiciabil ai unei infracţiuni (alin. 2 art. 14 C.P.). De exemplu, nu poate
fi considerată legitimă apărare vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii,
ori uciderea persoanei care a încercat să fure cantităţi neînsemnate de fructe
sau legume din grădina proprietarului. Pc bună dreptate, aceste fapte se
consideră infracţiuni intenţionate contra vieţii sau sănătăţii persoanei, fără
a avea ceva în comun cu apărarea.
Cu atât mai mult, nu se admite existenţa stării dc legitimă apărare care,
după cum s-a arătat, se realizează prin săvârşirea unor fapte prevăzute de
legea penală ca infracţiuni, îm potriva unor fapte contravenţionale,
disciplinare sau alte încălcări dc lege ce nu constituie infracţiuni.
Din reglementările subliniate mai sus,, deducem şi faptul că starea dc
legitimă apărare este posibilă numai împotriva unei infracţiuni comise prin
acţiuni activc..însă în literatura de specialitate a fost expusă opinia conform
căreia, legitima apărare e posibilă şi împotriva unei infracţiuni comise prin
inacţiune. Aceşti autori îşi argumentează opinia nu prinlr-un caz concret
din practica judiciară, ci prin exemplul nefiresc al acarului care nu a schimbat
macazul cu scopul de a produce deraierea unei garnituri de tren.4 însă acest
exemplu e puţin convingător. Dacă persoana ştie despre intenţia infracţională

4 И. И. Слуцкий. Обстоятельства, исключающие уголовную ответственность.


Ленинград, 1956, р. 62; Т. Г. Шавгулндзе. Необходимая оборона. Тбилиси, 1966, р. 46.
D rept penal 273

a acarului, atunci ea, de regulă, cunoaşte şi faptul cura trebuie schimbat


macazul. Pentm preîntâmpinarea accidentului, ca se va strădui să schimbe
macazul, iar dacă acarul se va împotrivi, atunci dreptul la legitima apărare
va exista datorită acţiunilor active ale acarului.56
Din textul legii reiese şi faptul că starea de legitimă apărare poate surveni
doar în urma unui atac intenţionat,® Nu susţinem opinia conform căreia
agresiunea poate să fie comisă şi din imprudenţă.7
Deoarece faptele prejudiciabile comise dc persoane iresponsabile (de
exemplu, minori, alienaţi mintali ctc.) nu sc consideră infracţiuni, de regulă,
legitima apărare împotriva acestor fapte nu sc admite, cu excepţia cazurilor
în care cel atacat nu ştia de iresponsabilitatea atacantului. Dacă persoana
atacată nu arc alte posibilităţi de a evita atacul persoanelor iresponsabile,
ca se va afla în condiţiile stării de extremă necesitate, care, după cum se va
vedea ulterior, diferă esenţial dc cclc ale stării de legitimă apărare.
Legitima apărare se admite şi împotriva acţiunilor ilegale ale persoanelor
oficiale, care, folosindu-$e dc situaţia de serviciu, cauzează daune intereselor
publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite dc lege ale persoanelor fizice
sau juridice. Ne referim la actele arbitrare, samavolnice, după bunul plac,
însoţite de aplicarea ilegală a violenţei, armelor, mijloacelor speciale etc.
Dacă aceste acţiuni corespund cerinţelor legii, atunci împotrivirea violentă
nu poate fi justificată.
Realizarea legitimei apărări constituie un drept subiectiv al cetăţenilor
şi nu o obligaţie din partea lor. Fiecare poate folosi dreptul său la apărare
sau poate apela după ajutor la alte persoane, sau să se eschiveze dc la
realizarea acestui drept. însă peutru o anumită categorie de persoane, legitima
apărare constituie nu numai un drept personal, ci şi o obligaţie juridică.
Poliţistul este obligat să curme săvârşirea infracţiunilor, paznicul - să apere
obiectul încredinţat, santinela-să-şi apere postul ctc. Neîndeplinirea acestor
obligaţiuni poate fi trasă la răspundere penală.
Pentru recunoaşterea stării de legitimă apărare sunt necesare anumite
condiţii referitoare la: a) atac şi b) apărare.

5 И. С. Тншксвич. Условия н пределы необходимой обороны. Москва, 1969, р. 12.


6 К. Н. Флоря. Чиркумстапцеле каре ынлшурэ карактерул сочиал-перикулос ап
фаптей. Chisinau, 1980, р, 5,
’ В. И. Ткаченко. Необходимая оборона от правонарушений, И "Советская юстиция”,
№ б, 1973; Советское уголовное право. Часть общая. Москва, 1962, р. 166,
274 Partea generală

Potrivit alin. 2 art, 36 C.P., condiţiile referitoare la atac implică ideea de


reacţie necesară pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real.
Atacul este o agresiune, o comportare violentă a persoanei îndreptată
împotriva unei valori sociale ocrotite de legea penală, ce constituie o
infracţiune intenţionată, comisă prin acţiuni active.
Atacul se consideră direct atunci când acţiunile sunt îndreptate,
nemijlocit, asupra valorilor ocrotite de legea penală cu condiţia existenţei
posibilităţii de a-1 săvârşi. Atacul nu poate fi considerat direct, dacă, graţie
unor împrejurări obiective, atacantul nu arc posibilitatea de a-şî realiza
intenţia infracţională, daca între agresor şi victimă se interpune un obstacol
(o poartă închisă, un gard sau un zid înalt, dacă victima se află într-o încăpere
în care agresorul nu poate pătrunde etc.), condiţii care determină lipsa de
pericol pentru valoarea vizată.
Pi in atac imediat sc înţelege un atac iminent, pe punctul de a se dezlănţui
sau în curs de desfăşurare. La rândul sau, pericolul pe care îl produce atacul
trebuie să fie pe punctul de a se ivi (iminent) sau să se fi ivit deja (actual).
Iminenţa sau actualitatea atacului implică o durată de timp aproape
imperceptibilă între atac şi apariţia pericolului grav care ameninţă persoana
sau interesele ei, încât acţiunea în apărare se impune. Când intervalul de
timp între începerea atacului şi ivirea pericolului este mai îndelungat,
atributul imediat, cerut de lege, nu exista şi, în acest caz, sunt alte posibilităţi
de înlăturate a pericolului. într-o asemenea situaţie, pericolul nu mai
constituie o realitate prezentă şi nu legitimează acţiunea de apărare.
Caracterul imediat al atacului trebuie să existe în mod obiectiv. Simpla
presupunere că atacul ar putea avea loc nu este suficientă pentru a considera
apărarea ca legitimă. Cu alte cuvinte, nu sc admite legitima apărare împotriva
unui atac doar presupus.
Apărarea faţă de un atac imaginar este numită de doctrina penală apărare
fictivă.8Ea are loc atunci când o persoană consideră greşit că se produce un
atac care, în realitate, nu există. Acţiunile întreprinse cu scopul de a lichida
un atac presupus se califică în conformitate cu regulile de determinare a
formei concrete de vinovăţie (intenţionată sau imprudentă) în cazul unei
erori. La rezolvarea acestei probleme sunt posibile trei variante de bază:

s H. C. T jiuikcbîii . Op. c.it., p. 37-47.


Drept penal 275

1. Dacă eroarea de fapt exclude intenţia şi imprudenţa, atunci se înlătură


şi răspunderea penală pentru acţiunile comise în stare de apărare fictivă. în
aceste cazuri, persoana nu doar nu percepe, dar, după circumstanţele cauzei,
nici nu trebuia să perceapă că atentarea prejudiciabilă nu există. Avem de
faţă cazul fortuit, faptă săvârşită fără vinovăţie. De exemplu, poliţistul C.,
trecând noaptea pe lângă Banca de Stat, a auzit din încăpere un strigăt de
ajutor al unei femei. El s-a apropiat în fugă de uşa Băncii, a efectuat o
împuşcătură de avertisment, după care a văzut că uşa era încuiată şi a strigat
de câteva ori în întuneric: “Ieşiţi sau am să împuşc!” . Nimeni nu a răspuns.
Deodată, cineva s-a aruncat în direcţia lui C., ultimul împuşcând în cl. A
fost rănit poliţistul de serviciu al Băncii, care i-a dat drumul prietenei lui în
încăpere, iar când aceasta a încercat sa plece el o reţinea, motiv din care a
strigat după ajutor. în acţiunile lui C. s-a constatat un caz fortuit.
2. Dacă în cazul apărării fictive, care a prejudiciat daune atentatorului
imaginar, persoana nu şi-a dat seama că atentarea prejudiciabilă nu există,
înşelându-sc conştiincios în evaluarea situaţiei create, deşi, din circum­
stanţele cauzei trebuia şi putea să-şi dea seama despre aceasta, răspunderea
pentru dauna cauzată survine pentru infracţiunea comisă din imprudenţă.
3. în cazurile în care persoana total fără temei presupunea o atentare
prejudiciabilă, când nici conduita victimei, nici circumstanţele cauzei nu-i
dădeau temeiuri reale de a sc teme de un atentat, ea este pasibilă de răspun­
dere penală conform regulilor generale pentru comiterea unei infracţiuni
intenţionate.
în majoritatea absolută a cazurilor, starea de legitimă apărare survine
din momentul tentativei dc infracţiune (tentativă de omor, viol, vătămări
ale integrităţii corporale etc.). însă în unele cazuri, ea este posibilă şi la
etapa pregătirii de infracţiune. Dc exemplu, dreptul la legitima apărare în
cazurile în care infractorul încearcă pătrunderea în încăpere pentru a ucide,
a viola, a produce vătămări corporale.'■’Bineînţeles, nu se admite apărarea
dc la o agresiune doar proiectată, chiar dacă ea a devenit cunoscută, care sc
va comite în viitor, căci, în acest caz, încă nu există un pericol imediat
pentru interesele ocrotite de lege.
Atacul poate fi m aterial dacă sc realizează prin acţiuni de natură să
păgubească fizic valoarea contra căreia este îndreptat, cu folosirea forţei

’ H, TI CnymtHH. Op. cit., p. 54,


276 Partea generală

fizice sau prin folosirea de mijloace ofensive, cum ar fi armele sau alte
obiecte utilizate în calitate dc arme, stupefiantele, mijloace sau instrumente
de spargere etc., care sunt în măsură să producă o modificare în substanţa
fizică a valorilor ocrotite de lege.
Atacul nu se consideră material şi deci, nil poate crea o stare de legitimă
apărare, atunci când se realizează verbal, prin cuvinte, adică pe cale orală,
sau în scris: şantaj, insultă, calomnierea judecătorului ori a persoanei care
efectuează urmărirea penală etc. Atacurile imateriale nu trebuie să fie
respinse prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală ca infracţiuni.
Respingerea atacurilor imateriale prin săvârşirea unor fapte prevăzute de
legea penală constituie o infracţiune. însă existenţa atacurilor imateriale
poate constitui o circumstanţă atenuantă prevăzută la lit.y art. 76 C.P.
Atacul se consideră real dacă există obiectiv şi nu imaginar, ca rezultat
aî ficţiunii persoanei. Atacul există real, de regulă, din momentul tentativei
atacantului sau, chiar, din momentul desfăşurării actelor preparatorii şi se
consumă în momentul în care a luat sfârşit pericolul pentru valorile ocrotite
de legea penală.
Alin. 2 art. 36 C.P. mai prevede ca atacul să fie în d rep tat îm potriva
persoanei atacate sau a altei persoane sau îm potriva unui interes pub­
lic. Aceasta presupune că atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei
care îşi apără interesele sale sau ale altei persoane fizice, precum şi ale unei
persoane juridice, care apără atacul îndreptat împotriva unui interes public,
Este vorba dc astfel de valori ocrotite de legea penală ca viaţa, sănătatea şi
libertatea omului, proprietatea publică sau privată, documente ce constituie
secrete de stat etc.
Textul legii mai prevede că atacul trebuie să pună în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Pericolul sc
consideră grav atunci când implică producerea unui prejudiciu ireparabil
sau greu de remediat cum ar fi: pierderea vieţii, pierderea stabilă a capacităţii
de muncă, pierderea unui organ al corpului fizic, distrugerea unui bun im­
portant, sustragerea unor documente secrete etc.
Legea penala determină următoarele condiţii care se referă la ap ărarea
îm potriva atentatelor prejudiciabile prevăzute de legea penală:
- se admite apărarea nu doar a intereselor celui atacat, dar şi a intereselor
altor persoane, precum şi a intereselor publice;
Drept penal 277

- apărarea se realizează prin cauzarea daunelor atacantului şi nu ale


unei persoane terţe;
- apărarea trebuie să fie oportună, la timp;
- apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Conform art. 26 al Constituţiei R.M., fiecare om are dreptul la apărarea
drepturilor şi intereselor sale. La legitima apărare pot recurge nu doar
persoanele atacate, ci şi alte persoane. Uneori, utilizarea termenului de
a u to a p ă r a r e trebuie înţeleasă nu în sensul că persoana se apăra numai pe
sine înseşi, ci în sensul că ea respinge atentatul singură, cu puterile proprii.10
Fiecare om are dreptul de a-şi apăra de atentatele infracţionale viaţa
proprie, sănătatea, libertatea, demnitatea, domiciliul, averea şi alte interese
legitime, dar, în acelaşi timp, şi valorile altor persoane, chiar complet
necunoscute Iui, precum şi interesele legitime ale întreprinderilor, institu­
ţiilor, organizaţiilor de stat sau ale administraţiei publice, ale organizaţiilor
comerciale, obşteşti sau ale altor organizaţii neguvernamentale.
Apărarea se realizează prin prejudicierea agresorului şi nu a unei terţe
persoane. Fapta săvârşită în apărare trebuie să se îndrepte împotriva
agresorului, şi nu împotriva altei persoane, fapt caracteristic pentru starea
de extremă necesitate.
în procesul realizării actului de legitimă apărare, atacantului i se pot
cauza atât daune fizice (lovituri, vătămări corporale, privarea de libertate
sau chiar uciderea lui), cât şi materiale (nimicirea sau deteriorarea obiectelor
de uz personal, distrugerea armelor cu care a fost întreprins atacul etc.).
Caracteristic pentru apărarea împotriva agresorului este că, în fond, ea
este un contraatac, o contraofensivă activă. Numai o astfel de apărare
reprezintă o garanţie ce anihilează pericolul atacului. Contraofensiva se
admite nu doar atunci când ea este unicul mijloc de apărare, dar şi atunci
când persoana atacată avea şi alte posibilităţi de a salva interesele proprii,
ale altei persoane sau interesele publice (sa fugă, să apeleze la ajutorul altor
persoane sau să cheme în ajutor reprezentanţii autorităţilor etc.).
Dacă apărarea este realizată prin acţiuni care nu cauzează daune agre­
sorului, aceasta, în sens juridic, în general, nu constituie o apărare legitimă.
Prezintă interes şi problema admiterii diferitelor construcţii, dispozitive,

10 В. Л. Зуев. Необходимая оборона и крайняя необходимость. Москва, 1996, р. 5.


278 Partea generală

mecanisme speciale, destinate pentru prevenirea atentatelor prcjudiciabile.


Bineînţeles, dispozitivele caic sporesc dificultatea pătrunderii infracto­
rului în locuinţă sau în altă încăpere, care semnalizează pericolul, sunt admi­
sibile şi dorite. Mai complicat este în cazurile când aceste dispozitive (capcane,
arbalete, substanţe explozibile, otrăvitoare, utilizarea curentului electric etc.)
provoacă daune fizice agresorului sau chiar unor persoane nevinovate.
Susţinem opinia potrivit căreia, utilizarea acestor dispozitive este
justificată numai în scopul ocrotirii obiectelor deosebit de importante cu
condiţia excluderii acţiunii întâmplătoare, incidentale faţă de persoanele
nevinovate, care din întâmplare cad sub acţiunea acestora.11Este inadmisibilă
utilizarea acestor dispozitive pentru apărarea proprietăţii cetăţenilor,
deoarece ele pot prejudicia daune nu doar infractorilor, ci şi oricărei persoane
care, din întâmplare, a nimerit sub acţiunea acestor mecanisme, construcţii
etc. Răspunderea penală în aceste cazuri survine după regulile generale,
fiindcă clc nu se consideră legitimă apărare.
Legitima ap ărare trebuie să fie oportună, la tinip, ea trebuie să coin­
cidă în timp cu atentarea infracţională. Apărarea prematură sau întârziată
nu sc leagă de esenţa noţiunii legitimei apărări. Limitele realizării dreptului
la apărare se determină de timpul începerii şi consumării atentării însăşi.
Apărarea “prea de vreme” nu este încă apărare legitimă, pentru că
împotriva atentării proiectate se pot lua numai măsuri de prevenire, de
precauţie, iar nu de a recurge la apărare. Iar aşa-numita apărare “întârziată”
nu va fi necesară, legitimă, fiindcă împotriva atentării consumate, apărarea
în general este de prisos şi logic de neconceput.112
A părarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului. Spre
deosebire de Codul penal din 1961, care determina că apărarea trebuie să
corespundă cu caracterul şi gradul prejudiciabil al atacului, iar în cazul
necorespundcrii vădite a acestora se considera depăşire a limitelor legitimei
apărări, ce se atrăgea la răspundere penală, Codul penal din 2002 determină
această proporţionalitatc numai prin săvârşirea oricărei fapte, prevăzută de

11 M. И. Якубович. Обстоятельства, исключающие общественную опасность н


противоправность деяния. Москва, 1979, р. 21; И. С. Тишксвич. Op. cil., р. 53; В.
Н. Козак. Право граждан на необходимую оборону. Саратов, 1972, р. 81.
12Н. Н. Пашс-Озсрский. Необходимая оборона и крайняя необходимость по совет­
скому уголовному праву. Москва, 1962, р. 92.
Drept penal 279

legea penală, pentru respingerea unui atac, ce constituie orice infracţiune,


prevăzută de legea penală. Deci, acţiunile apărătorului se vor considera în
limitele legitimei apărări, chiar dacă atacantului i se va produce o daună cu
mult mai marc decât cea preîntâmpinată, cu condiţia existenţei proporţio-
nalităţii menţionate.
O limitare specială a proporţionalităţii apărării cu gravitatea atacului
este determinată de varietatea legitimei apărări, stipulată în alin. 3 art. 36
C.P.: “Este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută
la alin. 2, pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă
pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei
asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere”.
Din textul legii reiese că, în cazul pătrunderii atacantului într-un spaţiu
de locuit sau într-o altă încăpere, apărarea se va considera legitimă numai
dacă pătrunderea va fi însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau
sănătatea persoanei.
Potrivit p. 6 al Hotărârii Plenului C.S J . Cuprivire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor din 28 iunie 2004, drept violenţă
periculoasă pentru viaţă şi sănătate urmează a fi considerată vătămarea uşoara
a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de o dereglare de scurtă durată
a sănătăţii sau vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a
fost urmată de o dereglare de lunga durata a sănătăţii, precum şi alte acţiuni
care, deşi nu au pricinuit vătămările menţionate, au creat Ia momentul aplicării
lor un pericol real pentru viaţa şi sănătatea victimei.
Sub incidenţa noţiunii “violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei agresate” se atribuie inclusiv şi cazurile sugrumării victimei cu
mâinile sau cu ajutorul unei frânghii, sau de ţinere îndelungată a capului
victimei sub apă, sau de îmbrăcare pe capul victimei a unei pungi de
polietilenă, sau de aruncare a victimei de la înălţime ori dintr-un mijloc de
transport aflat în mişcare etc. Deşi asemenea acţiuni violente pot să nu ducă
la moartea victimei sau la vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii,
cu toate acestea, datorită caracterului lor, ele creează un pericol real pentru
viaţa sau sănătatea victimei.
Chestiunea despre prezenţa în acţiunile persoanei a ameninţărilor aplicării
acestei violenţe urmează a fi soluţionată, ţinând cont de toate circumstanţele
cauzei: caracterul am eninţării, obiectele sau arm a cu care am eninţă
infractorul, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, numărul infractorilor etc.
280 Partea generală

Deoarece interpretările în cauză sunt date de Plen numai în privinţa


violenţei din alin. 1 art. 188 şi lit. c alin. 3 art. 189 C.P., pentru violenţa
periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei, trebuie, bineînţeles, adău­
gate vătămările grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii, uciderea
victimei, precum şi privarea ei de libertate.
Potrivit p. 29 al Hotărârii Plenului din 28 iunie 2004, pătru n d ere este
intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, într-o încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau locuinţă cu scopul de a săvârşi infracţiunea.
Prin spaţiu de locuit se înţelege o încăpere sau un grup de încăperi
destinate traiului permanent sau temporar al persoanelor, în care se află o
parte sau întreaga avere de care dispun ele.
Prin noţiunea de altă încăpere se înţeleg construcţiile, edificiile, beciurile,
hambarele, garajele şi alte construcţii gospodăreşti, menite pentru amplasarea
bunurilor, magazine-ambulanţe, limuzine, refrigeratoare, containere, safeuri
şi alte depozite de acest fel, precum şi sectoarele de teritoriu, inclusiv şi curţi
ale caselor, utilate cu gard sau mijloace tehnice sau asigurate cu altă pază,
menite pentru păstrarea permanentă sau temporară a bunurilor.
Legea penală în vigoare a exclus noţiunea de depăşire a limitelor legitimii
apărări şi răspunderea penală pentru astfel de depăşiri, prevăzută de art. 91
(omorul, săvârşit în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări) şi art. 98
(vătămarea gravă sau mai puţin gravă a integrităţii corporale, cauzată în
condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări) a Codului penal din 1961.
Legitima apărare are tangenţe cu reţinerea infractorului (art. 37 C.P.) şi
cu starea de extremă necesitate (art. 38 C.P.), însă aceste trei cauze care
înlătură caracterul penal al faptei au şi unele diferenţe, ce vor fi analizate în
ceea ce urmează.

§ 3. Reţinerea infractorului
După natura sa juridică, reţinerea infractorului are multe trăsături comune
cu legitima apărare şi starea de extremă necesitate, ca circumstanţe care
înlătură caracterul penal al faptei.
Atât la reţinerea infractorului, cât şi la legitima apărare sau la extrema
necesitate, acţiunile urmăresc curmarea unui pericol, care ameninţă valorile
sociale apărate de legea penală. Şi într-un caz şi în celelalte, acţiunile de
lichidare a pericolului pot fi înfăptuite nu numai de persoanele ameninţate
Drept penal 281

de acest pericol, ci şi de alte persoane; în toate cazurile, dreptul la curmarea


unui pericol nu constituie o obligaţie, ci un drept subiectiv al cetăţenilor.
Toate aceste trei instituţii au acelaşi caracter juridic: ele exclud pedeapsa
penală etc.
Pentru prima dată instituţia juridică de reţinere a infractorului a fost
determinată prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al fostei R. S. S.
Moldoveneşti din 12 octombrie 1966 “Despre intensificarea răspunderii pen­
tru huliganism”, potrivit căruia, acţiunile cetăţenilor, îndreptate spre cur­
marea actelor infracţionale sunt legitime şi nu atrag după sine răspundere
penală sau o altă răspundere juridică, chiar daca prin asemenea acţiuni ei au
fost nevoiţi să aducă o daună infractorului. Dacă la curmarea actelor infrac­
ţionale infractorului i se pricinuiesc vătămări corporale, atunci tratamentul
este efectuat pe contul infractorului.
Această noţiune a reţinerii infractorului a fost dezvoltată şi concretizată de
Legea Republicii Moldova Cu privire la politie din 18 decembrie 1990, potrivit
căreia, Secare colaborator al poliţiei, indiferent de funcţia pe care o deţine, de
locul şi timpul când el îşi îndeplineşte obligaţiunile de serviciu sau chiar dacă
se află în afara exerciţiului funcţiunii, este dator să ia măsuri posibile, chiar prin
aplicarea forţei, pentru reţinerea persoanelor care au săvârşit infr acţiuni.
Unii savanţi, mai ales până la editarea Decretului... şi Legii... menţionate,
au încercat să evite cercetarea acestei probleme, afirmând identitatea absolută
dintre condiţiile reţinerii infractorului şi ale legitimei apărări sau ale extremei
necesităţi, alţii, la care ne alăturăm şi noi,13 cercetând această problemă,
susţin că reţinerea infractorului este o categorie de sine stătătoare, deoarece
ea are o serie de trăsături specifice, prin care se deosebeşte esenţial de legi­
tima apărare şi de extrema necesitate.
Această concepţie a fost preluată de ait. 37 al Codului penal din 2002: “Nu
constituie infracţiune fapta, prevăzută dc legea penală, săvârşită în scopul reţinerii
persoanei care a comis o infracţiune şi predarea ei organelor dc drept”.
Potrivit actelor normative menţionate, deosebirea dintre reţinerea in­
fractorului şi legitima apărare sau extrema necesitate constă, în primul rând,
în natura cauzei care dă naştere pericolului. Reţinerea infractorului nu poate
fi considerată o varietate a legitimei apărări, pentru că ca se efectuează nu în

15 Drept penal. Partea generala. Sub redacţia lui A. Borodac. Chiţinău: Ştiinţa,
1994, p. 169-174.
282 Partea generală

scopul prevenirii atentatelor infracţionale, dar ca să aducă la poliţie ori la alt


post de serviciu persoanele bănuite de săvârşirea infracţiunii. O altă deo­
sebire constă în faptul că la reţinerea infractorului atentatul infracţional deja
s-a terminat sau s-a întrerupt şi infractorul încearcă să se ascundă de justiţie,
iar starea de legitimă apărare există atâta timp, până când atentatul prejudiciabil
continuă. Dacă atentatul s-a terminat, cetăţenii au alt drept: dreptul de a reţine
pe infractor şi de a-1 aduce organelor de drept. Numai prin aceste acţiuni
infractorul poate fi reţinut şi adus în faţa organelor de drept, în timp ce la
legitima apărare pentru respingerea atacului se pot folosi şi alte mijloace.
Dreptul la aplicarea forţei pentru reţinerea infractorului nu poate fi consi­
derat o varietate a stării de extremă necesitate.
La reţinerea infractorului prejudiciul este cauzat, ca şi la legitima apărare,
numai persoanei care comite infracţiunea, în timp ce la extrema necesitate
dauna este cauzată altor persoane. Dauna cauzată Ia starea de extremă nece­
sitate trebuie să fie mai mică decât cea evitată, însă la reţinerea infractorului,
care a comis o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă (omor
intenţionat, diversiune, banditism, tâlhărie ctc.), poate fi considerată legi­
timă chiar şi uciderea făptuitorului. Totodată, conform art. 14 al Legii cu
privire la poliţie, în toate cazurile când aplicarea foiţei nu poate fi evitată,
colaboratorii poliţiei sunt datori să se străduiască să aducă o daună cât mai
mică sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor cetăţenilor, ceea ce nu se cerc
în cazul legitimei apărări. Dc asemenea, se cere să se asigure acordarea asis­
tenţei medicale victimelor. în felul acesta, atâtiemeiurile cauzării daunei, cât
şi condiţiile legalităţii acesteia la reţinerea infractorului se deosebesc esenţial
de ale legitimei apărări şi ale stării de extremă necesitate, ceea ce ne permite
să afirmăm că reţinerea infractorului pe bună dreptate este considerată de
legiuitor ca o cauză de sine stătătoare care înlătură caracterul penal al faptei.
Pentru reţinerea infractorului se cer anumite condiţii ce fac ca acţiunea
dată să fie lipsită de vinovăţie şi înlătură caracterul penal al faptei. Condiţiile
reţinerii infractorului sunt următoarele: 1) persoana să comită o faptă, prevăzută
dc legea penală ca infracţiune; 2) reţinerea trebuie să se efectueze după
terminarea sau încetarea atentatului infracţional, când infractorul încearcă sa
se ascundă de justiţie; 3) dauna cauzată infractorului trebuie să fie de natură
forţată şi 4) dauna cauzată infractorului trebuie să corespundă gradului şi
caracterului prejudiciabil al infracţiunii comise şi situaţiei reţinerii.
Se admite numai reţinerea persoanei care a comis o fapta, prevăzută
Drept penal 283

de legea penală ca infracţiune. Reţinerea forţată cu cauzarea unui prejudiciu


persoanei care a comis o faptă neînsemnată, prevăzută în alin. 2 art. 14 C.R
(o faptă administrativă, disciplinară, o contravenţie civilă), nu se consideră
de art. 37 C.P. ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Există cazuri când persoana care a comis o contravenţie, drept răspuns
la cerinţele legitime de a merge la organele de drept, pentru a se sustrage dc
reţinere, întreprinde un atac asupra persoanei împuternicite să-l reţină. în
aceste condiţii ultima persoană, precum şi alţi martori oculari ai acestui
atac, are dreptul la legitima apărare, iar reţinerea ulterioară a acestui delin­
cvent care, după atacul întreprins de el devine infractor, se efectuează după
regulile reţinerii infractorului. Dar nu trebuie să uităm că pentru comiterea
contravenţiilor există reţinerea administrativă, determinată dc Codul con­
travenţiilor administrative, iar pentru comiterea infracţiunilor - reţinerea
infractorului, determinată în art. 37 C.R
Protejând apărarea drepturilor cetăţenilor dc abuzul persoanelor cu funcţii
de răspundere, legea de procedură penală (art. 166 C. P. P.) enumera cazurile
în care organele de urmărire penală au dreptul de a reţine persoanele bănuite
de săvârşirea unei infracţiuni, pentru care poate fi aplicată pedeapsa cu
închisoarea pe un termen mai mare de un an: 1) dacă aceasta a fost prinsă în
flagrant delict; 2) dacă martorul ocular, inclusiv partea vătămată, vor indica
direct că anume această persoană a săvârşit infracţiunea; 3) dacă pe corpul
sau pc hainele persoanei, la domiciliul ci ori în unitatea de transport vor fi
descoperite urme evidente ale infracţiunii.
în alte circumstanţe care servesc drept temei pentru a bănui câ această
persoană a săvârşit infracţiunea, ea poate fi reţinută numai dacă a încercat
să sc ascundă sau dacă nu are loc de trai permanent ori nu i s-a putut constata
identitatea.
Respectarea acestor condiţii legitime de reţinere a infractorului nu
prezintă dificultăţi pentru colaboratorii organelor de urmărire penală, în a
căror funcţie intră lupta contra infracţionalităţii. Aceste persoane cunosc
legislaţia penală şi dc procedură penală, cunosc pentru cc infracţiuni poate
fi aplicată pedeapsa cu închisoarea. E mai greu să se orienteze în această
problemă o persoană care n-are studii juridice. Dar şi în aceste cazuri fiecare
cetăţean ştie că pentru infracţiuni contra autorităţii, pentru atentatele la viaţa
şi sănătatea persoanei, însuşirea avutului proprietarului, huliganism, bandi­
tism, şantaj ctc. vinovaţii pot fi pedepsiţi cu închisoarea.
284 Partea generală

Reţinerea trebuie să se efectueze după terminarea sau încetarea


atacului infracţional, când infractorul încearcă să se ascundă de justiţie.
Dreptul la reţinerea infractorului şi aducerea lui Ia organele de drept apare
numai după consumarea atentatului infracţional, adică după consumarea
fiecărei faze a activităţii infracţionale (pregătirea, tentativa sau infracţiunea
consumată), precum şi după încetarea actului infracţional deja început, când
infractorul încearcă să se ascundă de justiţie.
Dacă infractorul nu doreşte de bună voie să fie adus şi predat organelor
de drept sau încearcă să se ascundă, atunci reţinerea infractorului, cu
pricinuirea daunelor forţate, este legitimă.
Dauna cauzată infractorului trebuie să fie de natură forţată. Potrivit
art. 14 al Legii cu privire la poliţie, aplicarea forţei este admisă numai în
cazurile în care ea nu poate fi evitată. Dacă infractorul putea fi reţinut cu
alte mijloace, iară a-i cauza o daună sănătăţii sau proprietăţii, atunci prici-
nuirea daunelor infractorului nu este considerată legitimă.
Potrivit art. 15 al acestei legi, colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică,
inclusiv procedeele speciale dc luptă, pentru curmarea infracţiunilor, pentru
înfrângerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele nonviolcntc
nu asigură îndeplinirea obligaţiilor ce lc revin.
Această lege prevede că aplicarea forţei, a mijloacelor speciale sau a
armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenţia
recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reacţia de răspuns,
cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei fizice, a mijloacelor
speciale şi a armei generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea
cetăţenilor şi a colaboratorilor poliţiei, conducând la alte urmări grave.
D auna cauzată in fracto ru lu i trebuie să corespundă g rad u lu i şi
caracterului prejudlciabil al infracţiunii comise şi situaţiei reţinerii.
Măsurile aplicate forţat pentru reţinerea infractorului pot fi diferite:
privaţiunea de libertate pentru a-1 închide pe infractor într-o încăpere,
ridicarea îmbrăcămintei, mijloacelor de transport, pricinuirea de vătămări
corporale sau chiar uciderea infractorului etc.
Caracterul măsurilor aplicate pentru reţinerea infractorului, inclusiv
gravitatea daunei cauzate, depinde, în primul rând, de gravitatea infracţiunii
săvârşite. Trebuie de ţinut cont dc cerinţele legii conform cărora, în fiecare
caz, la aplicarea forţei, persoanele care reţin infractorul sunt datoare să se
Drept penal 285

străduiască să aducă o daună cât mai mică sănătăţii, onoarei, demnităţii şi


bunurilor aparţinând infractorilor.
Caracterul măsurilor menţionate depinde, în marc măsură, şi de situaţia
reţinerii, în special, de purtarea reţinutului. Cu cât e mai intensă şi perseve­
rentă năzuinţa infractorului de a scăpa de reţinere, cu atât mai largi sunt
drepturile cetăţenilor pentru a reţine infractorul. Dacă reţinutul, împotri-
vindu-se cu încăpăţânare, trece la atacarea persoanei care efectuează reţi­
nerea, cea din urmă are dreptul la legitima apărare. Legitatea daunei prici­
nuite pentru respingerea acestui atac este determinată conform condiţiilor
legitimei apărări.
Uciderea infractorului în procesul reţinerii este o măsură extremă. Ea se
consideră legitimă numai la reţinerea infractorilor deosebit de periculoşi,
care opun rezistenţă sau se ascund cu arma în mână, ceea ce va duce la
comiterea unor noi infracţiuni grave.
De aici putem conchide că măsurile aplicate pentru reţinerea infractorului
sunt considerate legitime, dacă ele au fost necesare, au corespuns pericolului
atentatului, gravităţii infracţiunii comise şi situaţiei reţinerii.
Depăşirea limitelor măsurilor necesare pentru reţinerea infractorului,
precum şi reţinerea unei persoane vădit nevinovate sunt considerate nelegi­
time şi sunt supuse răspunderii penale, conform legislaţiei penale în vigoare.

§ 4. Starea de extremă necesitate


Uneori, apar situaţii provocate fie de fenomenele naturii (inundaţii,
incendii, cutremure, prăbuşiri de pământ, avalanşe de zăpadă sau de noroi
etc.), fie de diferite mecanisme (dc obicei, defectate), fie de agresiunea
anumitor animale, fie de anumite stări ale organismului omului (foame,
sete, maladii etc.), fie de acţiunile omului, comise în anumite condiţii (dc
exemplu, orbirea şoferului cu lumina farurilor aprinse ncrcgulamentar de
către alt şofer), care periclitează prejudicierea diferitelor valori sociale
ocrotite de legea penală, a căror salvare este posibilă numai prin săvârşirea
unei fapte, prevăzută de legea penală ca infracţiune.
Fapta, săvârşită cu scopul de a salva valorile sociale ameninţate, se con­
sideră comisă în stare de extremă necesitate şi nu constituie infracţiune,
deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie.
Potrivit alin. 2 art. 38 C.P., este în stare de extremă necesitate persoana
286 Partea generala

care săvârşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent, care nu
poate fi înlăturat altfel.
Aşadar, starea de extremă necesitate reprezintă o ciocnire dc interese
ocrotite de legea penală, în care, după aprecierea profesorului rus A. A.
Piontcovskii, menţinerea unuia poate fi obţinută numai prin violarea altuia.14
Astfel dc cazuri sunt multe şi diferite. Un medic nu se prezintă ca martor
la judecată, pentru că în acest timp efectuează o operaţie urgentă. Pompierii,
pentm a lichida un incendiu şi a localiza focul, distrug o casă de alături. Un
şofer care cobora la vale, din cauza defectării frânei, a îndreptat maşina într-
un gard, pe care l-a distrus, dar a evitat impactul cu copiii care se jucau în
vale. O persoană, salvându-se de la un buhai înfuriat, a nimicit o avere valoroasă
sau chiar a ucis buhaiul. O persoană a răpit un mijloc de transport, pentru a
transport de urgenţă un bolnav la spital, însă, fără deprinderi de conducere a
mijlocului de transport, l-a răsturnat, pricinuind o daună materială în proporţii
mari proprietarului. Căpitanul unei nave care naufragiază aruncă o parte din
marfa preţioasă în mare cu scopul de a salva nava şi echipajul. O persoană,
istovită de o maladie şi dc foame în mijlocul codrului, a vânat în perioadă
interzisă şi prin metode nepermise un cerb pentru a supravieţui. O persoană îi
provoacă cu bună ştiinţă o vătămare corporală unui alienat mintal, care ataca
cu o coasă un copil. Colaboratorii organelor de drept, în scopul salvării
persoanelor luate în calitate de ostatici, îndeplinesc cerinţele infractorilor,
dându-lc bani, arme, stupefiante şi mijloace dc transport etc. Legitimitatea
acestor fapte este justificată dc starea de extremă necesitate.
Deci, sursele pericolului care periclitează valorile apărate de legea
penală pot fi fenomenele naturii, izvoarele de pericol sporit, agresiunea
animalelor, anumite stări ale organismului omului, activitatea omului etc.
Pentru ca fapta, prin care se respinge pericolul prejudiciabil, să fie
considerată săvârşită în stare de extremă necesitate se cer anumite condiţii
referitoare atât la pericol, cât şi la apărarea împotriva lui.
Pentm ca sursa pericolului să creeze o stare de extremă necesitate, ea
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- pericolul să fie iminent;
- pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea faptui-
14 Курс советского уголовного права. Т. 2. Москва, 1970, р. 380.
D rept penal 287

torului sau ale altor persoane ori un interes public;


- pericolul trebuie să fie inevitabil.
Prin pericol im inent se înţelege situaţia, întâmplările care ameninţă
nemijlocit prejudicierea unei daune considerabile intereselor individuale
sau publice. Existenţa pericolului înseamnă că el a apărut, există şi încă nu
a trecut. Pericolul care a trecut, precum şi cel care va apărea în viitor nu pot
crea starea de extremă necesitate.
Pericolul trebuie să existe real, nu presupus doar de imaginaţia omului,
în practică, se întâlnesc situaţii de cauzare a daunelor intereselor apărate de
lege în urma greşelii privitoare la realitatea pericolului. Problema răspunderii
penale pentru dauna cauzată în cazul pericolului presupus se rezolvă după
regulile generale ale erori de fapt.
Pericolul im inent trebuie sa am eninţe viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea unei persoane ori unui interes public, adică el este îndreptat
împotriva valorilor sociale enumerate expres în lege: viaţa, integritatea
corporală, sănătatea persoanei, interesul public.
Prin interes public se înţelege orice situaţie, stare, relaţie, activitate etc.
de care este legat un interes al unei unităţi de stat sau al unei unităţi neguver­
namentale care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social. Prop­
rietatea publică şi privată intră, la fel, în această categoric.
Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică de neînlăturat pe altă cale decât
prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Metoda ocrotirii unui
interes legitim în detrimentul altui interes tot legitim trebuie să fie anume
ultima, extremă. Dacă pentr u prevenirea primejdiei, persoana are altă soluţie
care nu cauzează daune, ca trebuie să opteze anume pentru ea. în caz contrar,
referirea la starea dc extremă necesitate se exclude.
Caracterul inevitabil al pericolului depinde de împrejurările concrete în
care a apărut şi în care persoana a fost forţată să acţioneze, de particularităţile
psiho-fiziologice ale persoanei aflate sub ameninţarea pericolului etc.
Pentru ca fapta să fie considerată săvârşită în stare de extremă necesitate,
ca trebuie să îndeplinească şi următoarele condiţii referitoare la apărarea
împotriva pericolului:
- apărarea trebuie să aibă drept scop ocrotirea intereselor persoanei,
societăţii şi statului;
- dauna, în cazul stării de extremă necesitate, este cauzată nu persoanelor
care au creat pericolul, ci unor terţe persoane;
288 Partea generală

- apărarea trebuie să fie oportună, la timp;


- săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a fost unicul mijloc, unica
situaţie de lichidare a pericolului;
- să nu se cauzeze urmări mai grave decât ccic care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat (alin. 3 art. 38 C.P.);
- prejudiciul cauzat în cazul dc extremă necesitate urmează a fi reparat
dc autorul prejudiciului sau de terţul în al cărui interes a acţionat acesta.
A p ărarea trebuie să fie în d rep tată spre ocrotirea intereselor per­
soanei, societăţii şi statului, adică actul stării de extremă necesitate se
realizează în scopul ocrotirii atât a intereselor sale legitime, cât şi a intereselor
altor persoane, precum şi a intereselor publice.
Dacă starea de extremă necesitate provoacă, adică sc creează un pericol
artificial, fals în calitate dc pretext pentru săvârşirea unei infracţiuni,
răspunderea penală survine după regulile generale.
D auna în cazul stării de extrem ă necesitate sc cauzează nu persoanei
care a creat pericolul, ci unei terţe persoane. Prin persoane terţe se înţeleg
persoanele fizice sau juridice, precum şi statul, organizaţiile neguvema-
mentalc, cc nu sunt considerate persoane juridice, a căror activitate nu este
legată de apariţia pericolului care a creat starea de extremă necesitate.
A părarea trebuie să fie oportună şi la tim p, adică trebuie să coincidă
în timp cu pericolul creat. Apărarea trebuie să sc realizeze nu mai degrabă
de apariţia pericolului pentru valorile apărate dc lege şi să înceteze nu mai
târziu de momentul dispariţiei acestuia. Apărarea “pretim purie” sau
“întârziată” nu are nimic comun cu starea dc extremă necesitate.
Săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a fost unicul mijloc, unica
situaţie de lichidare a pericolului. Spre deosebire dc legitima apărare, la
care necesitatea faptei prevăzute de legea penală, pentru înlăturarea atacului,
este suficientă, în cazul stării dc extremă necesitate nu este destul ca fapta
să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor sociale, ci se cere ca
fapta prevăzută de legea penală să fie singura cale de salvare dc la un pericol
iminent care nu poate fi înlăturat altfel. Dacă persoana ameninţată avea la
îndemână şi alte mijloace de salvare, recurgerea la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală nu este justificată. Pentru existenţa stării de extremă
necesitate este esenţial ca persoana care a săvârşit fapta prevăzută dc legea
penală să nu fi putut concepe o altă cale de salvare.
Drept penal 289

Persoana nu trebuie să cauzeze urm ări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu a r fi fost înlăturat. Problema
cc ţine de estimarea cantitativă şi calitativă a daunelor (cca evitată şi cea
pricinuită) se rezolvă în fiecare caz aparte, pomindu-se de la împrejurările
concrete ale acţiunii. în cazurile când cel care acţionează are posibilitatea să
înţeleagă că, salvând situaţia de la un pericol mai mic, poate cauza un preju­
diciu mai mare, el nu poate apela la extrema necesitate. De exemplu, dacă
şoferul, evitând să lovească un animal, coteşte brusc spre trotuarul plin de
lume şi loveşte un pieton, nu poate fi vorba de starea de extremă necesitate.
Legea penală nu admite salvarea propriei vieţi pe contul vieţii altei
persoane. Astfel de cazuri sunt calificate drept infracţiuni intenţionate, după
regulile generale.
în doctrina penală şi practica judiciară a apărut problema, dacă persoana arc
câteva posibilităţi pentru a salva o daună mai marc prin cauzarea uneia mai
mici, trebuie oare ea să aleagă metoda prin care dauna cauzală va fi cei mai
mică. O astfel de cerinţă în lege lipseşte. E necesar numai ca pentru salvarea
unei daune mai mari să se producă o daună mai mică. Prin urmare, dacă persoana
în această situaţie nu alege metoda prin care se cauzează cca mai mică daună, ci
alta, dar prin care dauna cauzată oricum este mai mică decât dauna salvată, ea
se consideră că acţionează în stare de extremă necesitate.
Potrivit alin. 3 art. 38 C.P., nu este în stare de extremă necesitate persoana
care, la momentul săvârşirii faptei, îşi dă seama că provoacă unnări vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Prejudiciul cauzat în cazul stării de extrem ă necesitate urm ează a fi
rep a ra t de autorul prejudiciului sau de terţul în al cărui interes a ac­
ţionat acesta. Potrivit art. 1402 C.C., prejudiciul cauzat de către o persoană
în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea. Luând în consideraţie
împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanţa de judecată poate
impune la repararea lui terţul în al cărui interes a acţionat autorul prejudi­
ciului sau poate scuti de obligaţia de reparare, integral sau parţial, atât autorul
prejudiciului, cât şi terţa persoană. Prejudiciul produs în urma stingerii sau
localizării unui incendiu va fi reparat de autorul incendiului.
între starea de extremă necesitate şi legitima apărare există multe trăsături
comune, însă ele au şi o serie de trăsături specifice prin care se deosebesc
esenţial una de alta.
Acţiunile care aparţin atât legitimei apărări, cât şi stării de extremă ne­
290 Partea generală

cesitate urmăresc respingerea unui pericol, care ameninţă interesele persoanei,


societăţii şi statului. Şi într-un caz şi în celălalt, acţiunile de lichidare a perico­
lului pot fi efectuate atât de persoanele ameninţate de acest pericol, cât şi de
alte persoane. Ambele instituţii au acelaşi caracter juridic- înlătură caracterul
penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei, Acţiunile săvârşite atât în stare de
legitimă apărare, cât şi în condiţiile stării de extremă necesitate sunt prevăzute
de legea penală ca infracţiuni (alin. 1 art. 36 şi alin. 1 art. 38 C.P.) ctc.
în acelaşi timp, aceste instituţii se deosebesc esenţial una de alta. Sursa
de pericol a stării de extremă necesitate poate fi nu doar acţiunea omului.
Mai des, această sursa o constituie fenomenele naturii sau alte evenimente
care nu depind de voinţa omului şi care au un caracter accidental; la legitima
apărare, sursa de pericol e una - atentatul prejudiciabil al omului.
La legitima apărare, prejudiciul este cauzat persoanei care atacă, în timp
ce la starea de extremă necesitate, dauna este cauzată unei terţe persoane,
care n-arc legătură cu apariţia pericolului.
în caz de legitimă apărare, acţiunea comisă în vederea respingerii atacului
nu este unica metodă posibilă, în timp ce în cazul stării de extremă necesitate
aceste acţiuni reprezintă unica cale de salvare a valorilor sociale ameninţate.
La legitima apărare, dauna, cauzată celui care atacă, poate fi mai mare
decât pericolul evitat, în timp ce, în cazul stării de extremă necesitate, dauna
cauzată trebuie să fie mai mică decât cea evitată.
Şi, în sfârşit, aceste instituţii se deosebesc prin metoda de reparare a
daunei cauzate. Potrivit art. 1401 C.C., nu este pasibil de reparaţie prejudiciul
cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare, pe când, conform art.
1402 C.C., prejudiciul cauzat de o persoană în cazul stării de extremă
necesitate urmează a fi reparat de această persoană sau de terţul în al cărui
interes a acţionat autorul prejudiciului.

§ 5. Constrângerea fizică sau psihică


Legislaţia penală anterioară nu prevedea constrângerea fizică sau psihică
în calitate de cauză de sine stătătoare care înlătură caracterul penal al faptei.
Cauzarea daunelor valorilor apărate de legea penală, ca rezultat al constrân­
gerii fizice sau psihice, se considera o circumstanţă care atenua răspunderea
penală şi pedeapsa penală. în pofida acestora, în practică apăreau cazuri când
persoana, a cărei voinţă era paralizată în urma constrângerii fizice sau psihice,
Drept penal 291

nu putea să-şi dirijeze acţiunile sale. Problema vinovăţiei acestei persoane


era rezolvată diferit, unii autori propunând să fîe exclusă răspunderea penală
pentru astfel de acţiuni, alţii afirmau că această situaţie trebuie considerată
numai ca o circumstanţă atenuantă la aplicarea pedepsei penale.15
Pentru prima dată legea penală în vigoare recunoaşte constrângerea fizică
sau psihică în calitate de cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Potrivit
alin. 1 art. 39 C.P., nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală,
care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege, ca rezultat al constrângerii
fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să-şi
dirijeze acţiunile.
Constrângerea fizică constituie o violenţă fizică (cauzarea daunei sănă­
tăţii, gâtuirea, legarea de mâini şi de picioare, torturarea, închiderea persoanei
într-o încăpere etc.), aplicată persoanei cu scopul de a o forţa, a o obliga să
cauzeze daune intereselor ocrotite de lege. în sensul legii, această constrân­
gere este o forţă majoră de neînvins, persoana este pusă în imposibilitatea
de a-şi dirija în mod liber şi îndeplineşte tot ce i se impune. Unii autori
determină forţa majoră de neînvins ca o situaţie în care persoana, aflându-
se sub acţiunea unor calamităţi, cataclisme naturale, a animalelor, mecanis­
melor, oamenilor sau altor factori, nu arc posibilitatea dc a acţiona conform
voinţei proprii.16 De exemplu, paznicul legat sau închis într-o încăpere nu
poate împiedica sustragerea bunurilor materiale, o persoană este împinsă
de o altă persoană şi cade peste un copil căruia îi provoacă o vătămare
corporală, un militar în termen aflat în permisiune este împiedicat de o
înzăpezirc a trenurilor să se prezinte la termen în unitate etc.
Constrângerea psihică presupune o ameninţare reală asupra psihicului
persoanei dc aplicare a violenţei fizice, de cauzare a unui prejudiciu mate­
rial sau moral, care poate fi imediat realizată. Nu este exclusa acţiunea
directă asupra psihicului persoanei prin utilizarea stupefiantelor, diferitelor
substanţe psihotrope, hipnozei, sunetelor de înaltă frecvenţă a generatoarelor
etc. cu scopul dc a o obliga să comită fapte prejudiciabile. De exemplu, sub
ameninţarea cu moartea, un casier predă cheia dc la casa cu bani unui tâlhar
care sustrage, astfel, banii gestionaţi; o persoană este ameninţată cu moartea
sau vătămarea corporală să divulge un secret de stat; un şofer ai unui auto­

ls H. Д. Дурманов. Понятие преступления. Москва, 1948, р. .39.


16 Советское уголовное право. Москва, 1988, р. 107.
292 Partea generală

mobil dc stat, sub ameninţarea cu un pistol, predă infractorului automobilul;


o persoană hipnotizată predă unui tâlhar avutul gestionat etc.
Ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, constrângerea
fizică sau psihică nu poate avea semnificaţia şi consecinţele juridico-penale,
atribuite decât dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Din textul art. 39 C.P. pot fi deduse condiţiile care legitimează acţiunile
comise ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice:
- existenţa sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acţiuni dc
constrângere fizică sau psihică;
- persoana supusă constrângerii fizice sau psihice să nu poată opune
rezistenţă eficace acestei forţe majore;
- fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice sau psihice să fie
prevăzută de legea penală.
E xistenţa sau exercitarea asu p ra făptuitorului a unei acţiuni de
constrângere provine de la o forţă străină, declanşată şi potenţată indepen­
dent de conştiinţa şi voinţa persoanei constrânse. Constrângerea fizică sau
psihică poate fi efectuată de o altă persoană, de forţa unui animal care nu
poate fi stăpânit, de un fenomen natural (o inundaţie, un vânt puternic, o
înzăpezire etc.); ca poate consta dintr-o punere în m işcare sau din
imobilizarea unei persoane; ea poate avea ca sursă chiar un proces fiziologic
al persoanei constrânse (leşin, atac de epilepsie, atac de cord etc .).17
Persoana supusă constrângerii fizice sau psihice trebuie să nu poată
opune rezistenţă eficace acestei forţe majore. Posibilitatea de a rezista
sau de a nu putea rezista constrângerii fizice sau psihice trebuie cercetată şi
evaluată în fiecare caz concret, ţinându-sc seama atât dc natura şi de
intensitatea forţei de constrângere, cât şi de capacitatea şi starea psihică a
persoanei constrânse, pentru că, în raport cu aceleaşi împrejurări de fapt,
poate să existe ori să nu existe posibilitatea dc a rezista constrângerii. Unele
şi aceleaşi circumstanţe pot fi considerate de neînvins pentru persoanele
civile, mai ales, pentru minori, iar pentru militari ele pot fi uşor depăşite.
Dc exemplu, santinela, având arma de lupta, sub ameninţarea cu moartea
lasă infractorii să treacă pe teritoriul păzit.
Dacă persoana supusă constrângerii a avut posibilitatea să reziste forţei
de constrângere, atunci constrângerea nu este de natură să excludă vinovăţia

17 Costică Bulai. Op. cit., p. 249.


Drept penal 293

persoanei care săvârşeşte, sub influenţa ei, o faptă prevăzută de legea penală
şi, deci, nu înlătură caracterul penal al acesteia.
însă, potrivit alin. 2 art. 39 C.P., răspunderea penală pentru cauzarea de
daune intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere psihică sau fizică,
în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se
stabileşte în condiţiile stării de extremă necesitate. Bineînţeles, în acest caz
trebuie constatate toate condiţiile stării de extremă necesitate privitoare la
pericolul apărut şi cele care se referă la acţiunile de salvare a valorilor sociale
ocrotite de lege, examinate în paragraful anterior. Dacă una sau mai multe
dintre aceste condiţii vor lipsi, atunci răspunderea penală va surveni, după
regulile generale. în acelaşi timp, comiterea unei fapte prevăzută de legea
penală ca infracţiune, în urma constrângerii fizice sau psihice, seva considera
o circumstanţă care atenuează răspunderea penală şi pedeapsa penală.
F apta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice sau psihice trebuie
să fie o faptă prevăzută de legea penală, deoarece numai o astfel de fapta
ar putea avea caracterul penal care sa fie înlăturat prin influenţa constrângeri i.
De regulă, infracţiunea comisă de persoana constrânsă constă dintr-o
inacţiune. Persoana legată, privată de libertate, gâtuită ctc. nu poate împiedica
declanşarea fenomenelor naturale, acţiunile unui animal înfuriat, a meca­
nismelor sau activităţilor prcjudicîabile ale oamenilor.
Apare problema ce ţine de natura sau gravitatea infracţiunii comise de per­
soana constrânsa: este ca o tentativă de infracţiune sau o infracţiune consumată?
care este felul contribuţiei acestei persoane - este ea autor sau complice?
Constrângerea fizică sau psihică pentru multe infracţiuni (constrângerea
persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare - art.
158 C.P., răpirea unei persoane -a r i. 164 C.P., violul - a r t. 171 C.P., tâlhăria
-art. 188 C.P., constrângerea lucrătorului din transportul feroviar, naval, aerian
sau auto de anu-şi îndeplini obligaţiile de serviciu - art. 272 C.P. etc.) constituie
un semn constitutiv obligatoriu al componenţei de infracţiune. Bunăoară,
ar fi dc ncconcepnt un atac banditesc (art. 283 C.P.) fără o constrângere
lîzică sau psihică. Pentru alte infracţiuni (prevăzute în lit. e alin. 2 art. 166,
lit. e alin. 2 art. 187, lit. c alin. 2 art. 189, lit. a alin. 3 art. 208, IU. b alin. 2
art. 247 C.P. ctc.) aplicarea violenţei fizice sau psihice reprezintă o
circumstanţă agravantă a infracţiunii corespunzătoare.
Credem că rezistenţa minorilor împotriva constrângerii fizice sau psihice
diferă dc rezistenţa persoanelor mature împotriva acestora. De exemplu,
294 Partea generală

poate fi înfruntată dc către un minor ameninţarea cu lipsirea de hrană sau


cu bătaia pentru a săvârşi un flirt? Ar fi oportun de completat art. 39 C.P. cu
un alineat suplimentar, care ar dezvălui particularităţile constrângerii fizice
sau psihice a minorilor.

§ 6. Riscul întemeiat
Progresul tchnico-ştiinţific este de neconceput Iară realizarea experimen­
telor în domeniul ştiinţei, tehnicii, sferei de producere etc. cu scopul aprobării
de noi tehnologii, care, adeseori, sunt legate de un anumit risc. Pentru încurajarea
iniţiativei şi independenţei, cutezanţei tehnico-ştiinţifice şi profesionale în
adoptarea unor hotărâri noi, necorespunzătoare standardelor în orice domeniu
al activităţii umane, în Codul penal din 2002 pentru prima dată a fost introdusă
o nouă cauză care înlătură caracterul penai al faptei - riscul întemeiat.
Potrivit alin. 1 art. 40 C.P., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală care a cauzat daune intereselor ocrot ite de lege în cazul riscului
întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile.
în conformitate cu alin. 2 art. 40 C.P., riscul sc consideră întem eiat
dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit
risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni
cauzarea dc daune intereselor ocrotite de lege.
Noţiunea dc risc înseamnă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, dc
a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă sau un pericol posibil.
Riscul presupune o acţiune nesigură, primejdioasă, dependentă de hazard.
Legea penală se referă nu la risc, în general, ci doar la riscul întemeiat,
pe care persoana îl admite, luând măsurile necesare pentru prevenirea
cauzării daunelor intereselor ocrotite de lege.
Riscul întemeiat este dreptul persoanei la căutări şi cutezanţe creatoare.
De exemplu, la însuşirea tehnicii noi în procesul de producere, la valorifi­
carea spaţiului cosmic, la elaborarea metodclornoi dc tratament în medicină,
la curmarea activităţii infracţionale în timpul realizării măsurilor operative
de investigaţie, în special, la eliberarea ostaticilor etc.
Dreptul la risc întemeiat îl are orice cetăţean, indiferent în ce situaţie s-ar afla.
Sursa care provoacă primejdia cauzării daunelor intereselor ocrotite dc
lege este acţiunea persoanei care, intenţionat, se abate de la cerinţele
securităţii deja stabilite, pentru realizarea scopurilor socialmente utile.
Drept penal 295

Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplineşte următoarele condiţii:


- dauna se cauzează intereselor ocrotite de legea penală prin acţiunea sau
inacţiunea persoanei, îndreptată spre realizarea scopurilor socialmente utile;
- scopul social-util nu putea fi atins fără acţiunile sau inacţiunile
însoţite de risc;
- daunele prcjudiciabile erau conştientizate de persoana care riscă numai
ca o variantă posibilă şi auxiliară a acţiunilor sau inacţiunilor ci;
- com iterea acţiunilor sau inacţiunilor riscante este asigurată de
cunoştinţele şi iscusinţele corespunzătoare, capabile obiectiv să preîntâmpine
survenirea consecinţelor prejudiciabile în situaţia concretă dată;
- persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza
interesele şi valorile sociale ocrotite de legea penală .18
D auna se cauzează intereselor ocrotite de legea penală prin acţiunea
sau inacţiunea persoanei, în d rep tată spre realizarea scopurilor social­
mente utile. Ele se comit pentru atingerea rezultatului care aduce avantaj
nu atât persoanei care a riscat, cât altor persoane, societăţii sau statului.
Scopul social-util nu putea fi atins fără acţiunile sau inacţiunile în­
soţite de risc. Posibilitatea realizării scopului şocial-util prin metode obiş­
nuite, neriscante exclude legitimitatea riscului. Dacă această posibilitate exista
şi persoana nu a folosit-o, acceptând riscul care a cauzat daune intereselor
ocrotite de lege, ea va purta răspundere penală conform regulilor generale.
Daunele prejudiciabile erau conştientizate de persoana care riscă
numai ca o variantă posibilă şi auxiliară a acţiunilor sau inacţiunilor
ei. Cauzarea daunelor prejudiciabile în cazul riscului este doar posibilă.
Dacă este vorba de cauzarea cu bună ştiinţă a daunelor, riscul nu este le­
gitim. Potrivit alin. 3 art. 40 C.P., riscul nu poate fi considerat întemeiat
dacă era cu bună ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa persoanei sau cu
pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social. Prin urmare, daunele
prejudiciabile sunt conştientizate de făptuitor numai ca o consecinţă auxi­
liară, dar nu iminentă, inevitabilă a acţiunilor sau inacţiunilor sale.
Com iterea acţiunilor sau inacţiunilor riscante este asigurată de cu­
noştinţele şi iscusinţele corespunzătoare, capabile obiectiv să pre- 1

111Уголовное право. Том I. Общая часть. Под ред. А. Н. Игнатова и Ю. А. Красикова.


Москва: Норма, 1999, р. 305-307.
296 Partea generală

întâm pine survenirea consecinţelor prejudiciabile în situaţia concretă


dată. Acţiunile sau inacţiunile comise trebuie să corespundă cerinţelor
ştiinţei moderne, activităţii profesionale, experienţei tehnico-ştiinţifice
actuale şi să se bazeze pe experienţa, cunoştinţele şi iscusinţele, obţinute de
persoana care riscă pentru a obţine un rezultat pozitiv.
Persoana care a riscat a întreprins toate m ăsurile pentru a nu leza
interesele şi valorile sociale ocrotite de legea penală. Persoana trebuie să
prevadă proporţia daunelor prejudiciabile posibile şi, ţinând cont de posi­
bilităţile pe care le are, să aleagă anume acele măsuri care, dacă nu pot să le
lichideze complet, apoi, cel puţin, maximal să le micşoreze proporţia. Este
vorba anume de calculele subiective ale făptuitorului care, după părerea sa,
pot preîntâmpina daunele prejudiciabile posibile.
In cazul respectării condiţii lor examinate, persoana care a riscat nu poartă
răspundere penală pentru daunele cauzate intereselor ocrotite de legea penală,
indiferent de faptul a fost atins sau nu scopul socialmente util scontat,
Din textul legii putem deduce că riscul se consideră neîntemeiat, dacă:
- era cu bună ştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane;
- conţinea cu bună ştiinţă ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
- conţinea cu bună ştiinţă ameninţarea dc a provoca un dezastru social;
- scopul social-util putea fi atins prin metode obişnuite sau prin alte
metode care nu presupuneau risc;
- persoana care a riscat nu a luat toate măsurile necesare pentru a proteja
interesele ocrotite de legea penală.
Legea cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990 defineşte o varietate a
riscului întemeiat, numit risc profesional. Potrivit art. 33 al acestei legi, “nu
constituie infracţiune acţiunea colaboratorului de poliţie care a fost săvârşită
într-o situaţie dc risc profesional justificată, deşi acesta are semnele acţiunilor
pentru care este prevăzută răspunderea penală”.
Riscul întemeiat trebuie delimitat de starea de extremă necesitate. în
cazul stării de extremă necesitate există sursa de pericol iminentă; în cazul
riscului întemeiat, acţiunile persoanei nu sunt condiţionate de acest pericol,
în cazul stării de extrema necesitate, dauna cauzată trebuie să fie mai mică
decât cea salvată, în timp ce în cazul riscului întemeiat aceasta nu e neapărat.
Drept penal 297

DEFINIŢII ŞI DISPOZIŢII SISTEMATIZATE

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei


298 Partea generală

Condiţiile legitimităţii legitimei apărări

Condiţiile legitimităţii reţinerii infractorului


Drept penal 299

Condiţiile legitimităţii stării de extremă necesitate


300 Partea generală

Condiţiile legitimităţii sau ilegalităţii


constrângerii fizice sau psihice
Drept penal 301

Condiţiile legitimităţii riscului întemeiat


302 Partea generală

PENTRU MEDITAŢIE:
1. Cc înţelegem prin cauze care înlătură caracterul penal al faptei?
2. Cc modalităţi de cauze care înlătură caracterul penal al faptei sunt
prevăzute de legea penală în vigoare?
3. De cc prin aceste cauze se înlătură caracterul penal al faptei?
4. Ce înţelegem prin legitimă apărare şi care este semnificaţia ei socială?
5. Care sunt condiţiile legitimităţii legitimei apărări?
6 . Ce înţelegem prin reţinerea infractorului?
7. Care sunt condiţiile legitimităţii reţinerii infractorului?
8 . Ce înţelegem prin starea de extremă necesitate?
9. Care sunt condiţiile legitimităţii stării de extremă necesitate?
10. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre legitima apărare şi starea
de extremă necesitate?
11. Ce înţelegem prin constrângere fizică sau psihică?
12. Care sunt condiţiile legitimităţii acţiunilor sau inacţiunilor persoanei
constrânse?
13. Care este semnificaţia constrângerii fizice sau psihice a acţiunilor
persoanei care o aplică?
14. Ce înţelegem prin riscul întemeiat?
15. Care sunt condiţiile legitimităţii riscului întemeiat?
16. Când se consideră riscul neîntemeiat?

BIBLIOGRAFIE:
1. Drept penal. Partea generală. Redacţia lui Л. Borodac. Chişinău: Ştiinţa, 1994.
2. Codulpenal al Republicii Moldova. Comentariu. Redacţia lui A. Barbăneagră.
Chişinău: ARC, 2003.
3. Costică Bulai. Manual de dreptpenal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000.
4. Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под рсд. А. Н. Игнатова
и Ю. А. Красикова. Москва: Норма, 1999.
5. Ю. В. Баулин. Обстоятельства, исключающие преступность деяния.
Харьков, 1991.
6 . В. А. Владимиров и Ю . И. Ляпунов. Обстоятельства, исключающие
общественную опасность деяния. Москва, 1970.
7. В. Л. Зуев. Необходимая оборона и крайняя необходимость. Москва, 1996.
8 . И. С. Тишкевич. Условия, и пределы необходимой обороны. Москва, 1969.
9. Н. Н. Паше-Озерский. Необходимая оборона и крайняя необходимость
по советскому уголовному нраву. Москва, 1962.
10. Т. Г. Шавгулидзе. Необходимая оборона. Тбилиси, 1966.
Drept penal 303

Capitolul al V-lea
PARTICIPAŢIA

§ 1. Noţiunea de participaţie şi caracterizarea acesteia


Participaţia este, probabil, cea mai controversată şi mai complicată insti­
tuţie a dreptului penal, deoarece, până în prezent, doctrina penală evaluează
în mod diferit esenţa ei, semnele obiective şi subiective care o caracterizează.
De exemplu, chiar şi noul Cod penal al României din 28 iunie 20041admite
participaţia la comiterea unei infracţiuni din imprudenţă (art. 38 şi 44 C.P.).
Iar Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova în p. 25 al Ho­
tărârii Cu privire la practicajudiciară în procesele penale despre sustragerea
bunurilor afirmă că “săvârşirea sustragerii de către o persoană, care întru­
neşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoa­
ne care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante
de două sau mai multe persoane”, în pofida faptului ca alin. 6 art. 42 C.P. al
R.M. din 2002 cere expres că toţi participanţii infracţiunii sau, cel puţin,
doi dintre ei trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii. în moduri
diferite sc tratează şi problemele cooperării comune a pluralităţii de infractori
la săvârşirea infracţiunii, existenţei legăturii subiective unilaterale, a formelor
participaţiei etc.
Potrivit art. 41 C.P., se consideră participaţia cooperarea cu intenţie a
două sau mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.
Participaţia la infracţiune prezintă o formă deosebită de comitere a infrac­
ţiunii care, adeseori sc caracterizează printr-un grad şi caracter prejudiciabil
sporit în raport cu acţiunea individuală a unei persoane. Fuzionarea efortu­
rilor a două sau a mai multor persoane, susţinerea reciprocă pentru comiterea
aceleiaşi infracţiuni poate nu doar să înlesnească comiterea infracţiunii,
dar şi să permită prejudicierea unei daune sporite, să ascundă mai uşor

1Monitorul oficial al României, Partea I din 29 iunie 2004,


304 Partea generală

urmele infracţiunii, iar uneori creează posibilitatea de a pregăti şi a comite


infracţiuni care nu pot fi săvârşite independent.
Participaţia nu reprezintă o formă specială a răspunderii penale, deoarece,
în cazul infracţiunii săvârşite prin participaţie, persoanele atentează la un
obiect unic ocrotit de legea penală, printr-o formă intenţionată de vinovăţie
şi posedă semnele subiectului infracţiunii. Cu alte cuvinte, fapta fiecărui
participant conţine semnele componenţei de infracţiune descrise în legea
penală. în contextul dat, menţionăm doar câteva dintre particularităţile răs­
punderii penale. Nu doar săvârşirea infracţiunii, dar şi participarea la ca
constituie un temei real al răspunderii penale. Baza juridică a răspunderii
penale o alcătuiesc semnele componenţei dc infracţiune stipulate atât în
articolele Părţii speciale a Codului penal, cât şi în art. 41 şi 42 ale Păiţii
generale. Prin urmare, componenţa de infracţiune a fiecărui participant se
compune din semnele indicate în Partea generală a Codului penal, care carac­
terizează activitatea participanţilor (alin. 2, 3, 4 şi 5 art. 42 C.P.), şi din
semnele infracţiunii comise de autor, descrise în Partea specială a Codului
penal. Prezenţa infracţiunii consumate în acţiunile autorului determină com­
ponenţa dc infracţiune consumată şi în activitatea celorlalţi participanţi.
Determinarea noţiunii participaţiei, ca şi a oricărei alte instituţii a drep­
tului penal, trebuie că conţină o totalitate minimă de caracteristici şi semne,
ce disting noţiunea determinată de alte noţiuni înnădite şi, în acelaşi timp,
dezvăluie corect esenţa ei.
Definiţia legislativă a participaţiei include trei semne distinctive. Semnele
obiective: 1 ) participarea la una şi aceeaşi infracţiune a două sau mai multe
persoane; 2) cooperarea lor; şi semnul subiectiv: 3) comunitatea de intenţii.
Conform legii, participaţia prevede participarea la infracţiune a două
sau mai m ultor persoane care, conform alin. 6 art. 42 C.P., trebuie să
întrunească semnele subiectului infracţiunii comise, adică fiecare dintre
participanţi să aibă vârsta răspunderii penale (art. 21 C.P.), să fie responsabilă
(art. 22 C.P.) şi semnul special, dacă articolul Părţii speciale îl cere pentru
infracţiunea comisă. Dc aceea, menţionăm o dată în plus că indicaţia Plenului
C.S.J., citată mai sus, este complet greşită, deoarece contrazice legea penală.
-Utilizarea copiilor în vârstă de până la 14 ani şi a persoanelor iresponsabile
în scopul săvârşirii infracţiunilor nu formează participaţie penală, prevăzută
în art. 41 C.P., ci se consideră o varietate a cauzării intermediare (cauzare
prin intermediul cuiva), în cadrul căreia copilul sau persoana iresponsabilă
Drept penal 305

reprezintă doar o unealtă pentru comiterea infracţiunii. In asemenea situaţii,


infractorul va răspunde în calitate de autor al infracţiunii, dar şi pentru
atragerea minorilor la activitate criminală (art. 208 C.P.); este pedepsită şi
atragerea minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente şi alte
substanţe cu efect narcotizam (art. 209 C.P.), dacă activitatea infracţională
este legată dc astfel de activităţi. Prin urmare, sunt suficiente două persoane
care întrunesc semnele subiectului infracţiunii pentru a fi considerate drept
participante, deşi la infracţiune pot lua parte şi mai multe persoane.
Alt semn obiectiv al participaţiei este cooperarea participanţilor la
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.
Potrivii Dicţionarului explicativ al limbii române, a coopera înseamnă a
lucra împreună cu cineva, în comun, a colabora, a-şi da concursul, a conlucra.
Noţiunea de “cooperare a participanţilor-infractori” denotă unele
dificultăţi cauzate de lipsa explicaţiilor din partea legiuitorului şi dc
diversitatea opiniilor din doctrina penală vis-a-vis de această definire.
O parte a autorilor afirmă că această noţiune este pur obiectivă,f alta
consideră că termenul de cooperare include atât momentul obiectiv, cât şi
pc cel subiectiv .23 Exam inarea cooperării sub aspect subiectiv este
condiţionată de interesele comune ale participanţilor, de unitatea lor psihică.4
Noi considerăm că această noţiune, ca semn obiectiv al participaţiei,
trebuie să includă următoarele trăsături obiective şi subiective: 1 ) realizarea
laturii obiective a infracţiunii este efectuată în urma acţiunilor reciproce
ale tuturor participanţilor; 2 ) survenirea unui rezultat prcjudiciabil comun
pentru toţi participanţii; 3) acţiunile fiecărui participant sunt condiţii necesare
pentru săvârşirea acţiunilor altor participanţi; 4) conştientizarea de către
fiecare participant a dependenţei cauzale obiective dintre acţiunile fiecăruia
şi rezultatul prcjudiciabil comun .5
Fiecare participant la săvârşirea unei infracţiuni îşi are locul, funcţiile şi
rolurile strict determinate de lege. în conformitate cu alin. 1 art. 42 C.P.,

2ГГ. И. Гришаев и Г. А. Крнгер. Соучастие по уголовному праву. Москва, 1969, р. 17.


3Ф. Г. Бурчак. Учение о соучастие по советскому уголовному праву. Киев, 1969, р.
40; В. У. Гузун. Формы соучастия в преступлении. Автореферат кандидатской
диссертации. Москва, 1975, р. 5.
4 Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под рсд. Л. Н. Игнатова и Ю. А.
Красикова. Москва: Норма. 1999, р. 228.
5A. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişmăii: Ştiinţa, 1996, p. 143.
306 Partea generală

participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni


în calitate de autor, organizator, instigator sau complice. Acestui aspect îi
este consacrat paragraful următor.
Realizarea laturii obiective a infracţiunii este efectuată în urma
acţiunilor reciproce ale tuturor participanţilor, şi anume, autorul comite
acţiunile descrise de articolul corespunzător al Părţii speciale, instigatorul
determină autorul la săvârşirea unei infracţiuni concrete, organizatorul
organizează şi dirijează activitatea infracţională a participanţilor, iar comp­
licele creează alte condiţii necesare pentru comiterea unei infracţiuni concrete.
Cooperarea la comiterea infracţiunii înseamnă că participanţii îşi
îndreaptă acţiunile lor spre cauzarea unei daune prejudiciabile comune
pentru ei. Atunci, când mai multe persoane participă, s-ar părea ca, la un
singur eveniment (faptă), dar fiecare se străduieşte să obţină rezultate diferite,
nu se consideră participaţie. De exemplu, subiectul M., în stare de ebrietate,
şi însoţitoarea lui, B., întorcându-se de la o petrecere, se purtau foarte
gălăgios în autobuz, din care cauză au fost avertizaţi de ceilalţi călători. în
loc să se liniştească, perechea în stare de ebrietate s-a năpustit asupra unui
călător, care le făcuse observaţie. Individa B. l-a lovit de câteva ori cu
umbrela, Iară a-i cauza victimei o daună esenţială a sănătăţii, iar subiectul
M. l-a lovit cu un cuţit, cauzându-i vătămare gravă a integrităţii corporale.
Ca rezultat, a apărut problema: sunt ei participanţi ai ambelor infracţiuni -
huliganismul şi vătămarea corporală gravă? Instanţa dc judecată a calificat
acţiunile lor ca participaţie la comiterea huliganismului, iar pentru cauzarea
vătămării corporale grave a fost pedepsit numai subiectul M. La baza cali­
ficării a fost pusă circumstanţa că vinovaţii, deşi au aplicat lovituri aceleiaşi
persoane, fiecare tindeau spre rezultate diferite. Dacă B. s-a limitat numai
la aplicarea loviturilor nepericuloase, atunci M. intenţiona să cauzeze şi a
cauzat vătămări corporale grave.
Consecinţele prejudiciabile nu pot fi împărţite la numărul participanţilor,
deşi au fost cauzate prin cooperarea lor comună. în legătură cu aceasta,
legea penală obligă judecata ca la examinarea faptelor comise cu participaţie
să fie luat în consideraţie gradul de implicare a fiecărui participant la săvâr­
şirea infracţiunii şi la cauzarea rezultatului prejudiciabil comun.
Cooperarea la săvârşirea unei singure infracţiuni mai înseamnă că
acţiunile fiecărui participant sunt condiţii necesare pentru săvârşirea
D rept penal 307

acţiunilor altor participanţi. Fiecare dintre copărtaşi, ajutându-sc unul pe


nitul prin acţiunilor lor, contribuie la săvârşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni,
la survenirea unui şi aceluiaşi rezultat prejudiciabil. Aşadar, în cazul
cooperării, forţele făptuitorilor se unesc într-o comunitate. Fiecare dintre ei
îndeplineşte cota lui de participare la atentatul unic. însă acţiunile unui
participant nu provoacă acţiunile altuia, ci numai creează condiţii necesare
pentru săvârşirea acţiunilor altor participanţi. De exemplu, un şef de şantier,
acumulând un surplus de 2 tone de tablă de acoperiş, prin micşorarea
normelor de consum, a hotărât să şi le însuşească. El i-a propus unui subal­
tern să pregătească această tablă pentru vânzare, să găsească cumpărători şi
să o vândă. Instanţa de judecată a recunoscut întemeiat această persoană
copărtaş al însuşirii averii proprietarului, fiindcă, prin acţiunile sale, l-a
ajutat pe şef să comită infracţiunea, adică a creat condiţii necesare pentru
activitatea infracţională a şefului de şantier.
Şi, în sfârşit, cooperarea participanţilor-infractori presupune şi conştien­
tizarea de către fiecare participant a dependenţei cauzale obiective
dintre acţiunile fiecărui participant şi rezultatul prejudiciabil comun,
precum şi crearea condiţiilor pentru comiterea acţiunilor de ceilalţi
participanţi, ceea ce constituie ccl mai caracteristic semn al cooperării
infracţionale.
Deoarece acţiunile tuturor participanţilor contribuie, într-un mod anumit,
la comiterea infracţiunii, aceste acţiuni trebuie să premeargă sau cel puţin
sa coincidă în timp cu acţiunile autorului infracţiunii şi să sc afle în legătură
cauzală cu infracţiunea comisă. însă trebuie de ţinut cont de faptul că se
consideră participaţic numai crearea unor asemenea condiţii care au o im­
portanţă esenţială pentru comiterea infracţiunii de către autor şi fără de
care, în condiţiile date, autorul n-ar putea săvârşi acţiunile proiectate. De
exemplu, persoanele Ţ. şi C. au fost recunoscute de către organul de urmărire
penală copărtaşe la sustragerea averii proprietarului, comise de soţii lor.
I )i'upl temei pentru atragerea individelor Ţ. şi C. la răspundere penală a
servil faptul că ele au adus din şopron săniuţa şi au transmis-o bărbaţilor,
aceştia utilizând-o ulterior, la transportarea bunurilor furate. Instanţa de
judecată a sistat cauza penală în privinţa persoanelor Ţ. şi C. în baza alin. 2
art, 14 C.F., fiindcă soţii lor puteau singuri să ia săniuţa din şopronul care le
aparţinea, şi, prin urmare, participaţia soţiilor a fost atât de neînsemnată,
încât nu putea să influenţeze esenţial survenirea consecinţelor infracţionale.
308 Partea generală

Unele legislaţii atribuie la categoria participanţi ai infracţiunii persoanele


care prin nimic nu contribuie la comiterea infracţiunii, însă s-au pomenit
într-o legătură anumită cu infracţiunea chiar după consumarea ei. De
exemplu, conform dreptului anglo-american, la participaţie se referă şi
tăinuirea infracţiunii, şi aprobarea infracţiunii deja comise, şi nedenunţarea,
şi orice altă contribuţie oferită infractorului de a sc sustrage de reţinere,
judecată, condamnare sau pedeapsă penală, inclusiv până la eschivarea de a
face declaraţii şi ajutorul condamnatului de a evada.6
Cooperarea acţiunilor participanţilor-infractori se materializează, deci,
în rezultatul prejudiciatul comun pentru ci, prezenţa legăturii cauzale dintre
acţiunile fiecărui participant şi consecinţele prejudiciabile survenite,
conştientizarea acestei dependenţe cauzale, precum şi prin crearea condiţiilor
necesare pentru comiterea acţiunilor celorlalţi participanţi.
Al treilea semn distinctiv al participaţiei îl constituie com unitatea de
in te n ţii. După la tu r a subiectivă, participaţia presupune activitatea
intenţionată a tuturor participanţilor. Semnul subiectiv al participaţiei este
format din două clemente: 1) participaţia intenţionată şi 2) participaţia la
comiterea numai a unei infracţiuni intenţionate.
P articipaţia intenţionată înseamnă că toate persoanele care comit
infracţiunea împreună acţionează cu intenţie atât directa, cât şi indirectă.
Săvârşind infracţiunea, participanţii îşi dădeau scama nu numai de caracterul
prejudiciabil al conduitei lor, dar şi de faptul că ci acţionează în comun. în
acest sens, conţinutul intenţiei participantului este mai larg decât conţinutul
intenţiei persoanei care acţionează individual.
în conţinutul intenţiei fiecărui participant (intenţie care de obicei este
directă), trebuie numaidecât să sc înscrie atât conştientizarea caracterului pre-
judiciabil al infracţiunii comise de autor, precum şi conştientizarea faptului
că această persoană acţionează nu de una singură, dar împreună cu alte
persoane, aducând o contribuţie anumită la săvârşirea infracţiunii. Ultima
cerinţă se referă, bineînţeles, la instigator, organizator şi complice, care, ca
minimum, trebuie să ştie despre intenţiile autorului şi să-şi dea scama de
caracterul prejudiciabil al acţiunilor lor, care creează condiţii necesare pentru
comiterea infracţiunii de către autor, Persoanele implicate pot să nu fie
informate vis-a-vis de activitatea altor participanţi la comiterea infracţiunii.

6 К. Кении. Основы уголовного права. Моекиа, 1949, р. 91, 309.


Drept penal 309

Dezvăluirea conţinutului legăturii subiective dintre participanţi depinde


mult de rezolvarea problemei admiterii legăturii unilaterale sau numai a
legăturii subiective bilaterale dintre participanţi. Prin legătura subiectivă
bilaterală se înţelege legătura dintre participanţi care presupune atât cu­
noaşterea activităţii infracţionale a autorului de către instigator, organizator
şi complice, dorinţa lor de a acţiona împreună cu el, cât şi cunoaşterea de
către autor a activităţii infracţionale a fiecărui participant şi năzuinţa lui de
a acţiona împreună cu ei.
Legătura subiectivă unilaterală dintre participanţi se caracterizează prin
faptul că autorul infracţiunii poate să nu cunoască despre activitatea infrac­
ţională a instigatorului, organizatorului şi a complicelui care s-au alăturat
activităţii infracţionale a autorului. Noi susţinem opinia unor autori,7potrivit
căreia, acţiunea organizatorului, instigatorului şi complicelui în cazul legă­
turii subiective unilaterale este prejudiciabilă în virtutea faptului că ei, cauzal
şi cu vinovăţie, sunt legaţi de infracţiune prin intermediul autorului care
comite infracţiunea. De exemplu, subiectul C., ştiind despre intenţia fiului
său de a-şi o m o r î soţia din gelozie, faţă de care avea şi el ostilitate, în scopul
de a contribui la săvârşirea infracţiunii, a cumpărat o armă de vânătoare,
dăruindu-i-o fiului. După câteva zile, fiul acestuia şi-a omorât soţia cu res­
pectiva puşcă de vânătoare. Deoarece persoana C. a contribuit intenţionat
la comiterea infracţiunii, ea a fost pedepsită ca complice al omorului inten­
ţionat comis de fiul ei.
Un alt clement al semnului subiectiv al participaţiei îl constituie partici­
parea la săvârşirea numai a unei infracţiuni intenţionate. Spre deosebire
de Codul penal din 1961, care prevedea numai cooperarea intenţionată a
participanţilor, Codul penal din 2002 menţionează că o cooperare intenţio­
nată a participanţilor are loc numai la comiterea unei infracţiuni intenţionate.
Astfel, prin noua formulare a noţiunii participaţiei s-a pus capăt polemicii
despre posibilitatea existenţei participaţiei imprudente şi a participaţiei la
infracţiunile comise din imprudenţă, care era susţinută de unii autori ruşi8
şi, după cum am arătat anterior, este susţinută şi în prezent de legiuitorul
României în noul Cod penal din 28 iunie 2004.

7 П. И Гришаев и Г. А. Крнгер. Op. cit., р. 31; В. У. Гузун. Op. cit., р. 7.


* М . Д. Ш аргородский. Некоторые вопросы общего учения о соучастии.
“Правоведение”, 1960, № 1, р. 92.
310 Partea generală

Posibilitatea cooperării intenţionate la comiterea numai aunei infracţiuni


intenţionate presupune că participanţii îşi dau scama de toate semnele care
formează componenţa de infracţiune, la a cărei comitere ei participă. De
exemplu, dacă latura subiectivă a infracţiunii comise conţine indicaţia unui
motiv sau scop anumit, atunci participanţii trebuie să-şi dea seama că ei se
conduc de acelaşi motiv şi urmăresc acelaşi scop. în cazul comiterii infrac­
ţiunilor pentru care legea penală nu cere, în mod obligatoriu, un anumit
motiv sau scop, motivele şi scopurile conduitei participanţilor pot coincide,
dar pot fi şi diferite. De exemplu, în cazul unui omor la comandă, unul
dintre participanţi poate acţiona din gelozie, altul - din răzbunare, al treilea
- din interese materiale; în cazul abuzului dc putere, unul acţionează din
scopuri de carierism, altul - din înţelegerea eronată a intereselor de serviciu,
al treilea - din interese materiale etc.

§ 2, Categoriile participanţilor
Legislaţia penală clasifică participanţii infracţiunii după caracterul acţi­
unilor realizate dc către aceştia şi după rolul obiectiv pe care îl îndeplinesc
ei în procesul comiterii infracţiunii.
în funcţie de natura contribuţiei fiecărui participant la comiterea infrac­
ţiunii, alin. 1 art. 42 C.P. deosebeşte patru categorii de participanţi: autorul,
organizatorul, instigatorul şi complicele.
Separând categoriile participanţilor (alin. 1 art. 42 C.P.) şi descriind
funcţiile lor (alin. 2 ,3 ,4 şi 5 art. 42 C.P.), legiuitorul a fixat că rolul fiecărui
participant la comiterea infracţiunii este diferit, fapt de care trebuie ţinut
cont la stabilirea pedepsei penale (art. 83 C.P.).
De aici rezultă că participaţia reprezintă cooperarea cu intenţie a mai
multor persoane, fiecare dintre ele având locul, funcţiile şi rolul său strict
determinat.9 Determinarea anticipată a indicilor gradului de participare a
persoanei la comiterea infracţiunii nu este indicată de lege. Teoria dreptului
penal şi practica judiciară deosebesc participanţi principali şi secundari.™
Cota de participare la infracţiune a organizatorului, de obicei, e mai mare
decât a altor participanţi, iar autorul şi instigatorul, dc regulă, acţionează
mai intensiv decât complicele ctc.*10

5 А. Н. Трайнин. Учение о соучастие. Москва, 1941, р. 98.


10П. Ф. Тсльков. Кто отвечает за соучастие в преступлении. Москва, 1981, р. 33.
Drept penal 311

A utorul infracţiunii. în conformitate cu alin. 2 art. 42 C.P., se consideră


autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul
persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei,
iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute dc prezentul cod. Autorul
este cel mai răspândit participant al infracţiunii. P otrivit unor date
sociologice, 80-85 % din numărul tuturor persoanelor care au săvârşit
infracţiuni prin participaţic sunt autorii."
Prin sintagma “săvârşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea
penală” se înţelege că persoana realizează nemijlocit latura obiectivă a
infracţiunii descrisă de articolul corespunzător al Părţii speciale. Aici, însă,
apare o altă problemă: cum trebuie înţeleasă săvârşirea în mod nemijlocit a
infracţiunii - realizarea tuturor acţiunilor, descrise de articolul Părţii speciale
a Co'dului penal sau numai a unei părţi a acestora? Unii jurişti consideră că
autor al infracţiunii poate fi numai “autorul fizic nemijlocit al infracţiunii”.112
însă, practica judiciară recunoaşte o noţiune mai largă, şi anume, că realizarea
nemijlocită, chiar numai a unei părţi din acţiunile care formează latura
obiectivă a infracţiunii date, este suficientă pentru recunoaşterea persoanei
ca autor al infracţiunii, numit în acest caz coautor, deoarece celelalte părţi
ale acţiunii sunt comise de către alţi coautori. De exemplu, potrivit p. 9 al
Hotărârii Plenului C.S.J. Cu privire la practica judiciară în cazurile despre
omor premeditat din 15 noiembrie 1993, în calitate dc coautori ai omorului
urmează să fie recunoscute persoanele care acţionau în comun, cu intenţia
îndreptată spre săvârşirea omorului şi au participat nemijlocit la procesul
curmării vieţii victimei. Coautori ai violului sunt recunoscute şi persoanele
care imobilizau victima, ajutând, astfel, la învingerea rezistenţei acesteia.
Coautori ai unei sustrageri sunt recunoscute şi persoanele care au pătruns
în încăpere, care adună bunurile materiale, le aşează într-un sac, care
ameninţă cu aplicarea violenţei sau percheziţionează victima etc. Dacă
subiectul stă la pânda lângă locul infracţiunii, atunci acţiunea lui nu poate
fi considerată