Familia

Noul cod civil, intrat în vigoare în anul 2011, cuprinde în Cartea a II-a intitulată
„Despre familie” dispoziţii legale care reglementeză raporturile de familie.
Astfel, art. 258 – „Familia” defineşte conceptul de familie ca fiind o uniune liber
consimţită între soţi, bazată pe egalitatea acestora precum şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor.
Familia se bucură de ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Statul este obligat să sprijine încheierea căsătoriei între două persoane de sex opus
precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei, prin măsuri economice şi sociale.
Am scris în trecut un articol despre Principiile generale ale dreptului familiei (clic
pe link pentru a citi articolul), care se aplică deopotrivă şi instituţiei familiei.
Prin „soţi” se înţelege bărbatul şi femeia, uniţi prin căsătorie.
Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în
condiţiile legii, deci cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de codul civil
român.
Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.
Astfel, rezultă că sunt interzise de lege căsătoriile fictive, adică încheiate într-un alt
scop decât întemeierea unei familii, cum ar în scopul de a dobândi un oarecare
statut ori de a dobândi anumite foloase patrimoniale.
De asemenea, codul civil prevede în art. 259 alin. (3) că celebrarea religioasă a
căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.
Căsătoria este un contract civil şi se supune unor condiţii legale de încheiere şi unor
cauze de nulitate, la fel ca orice contract civil.
Trebuie făcută distincţia între încetarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei.
Încetarea căsătoriei are loc prin:
- Decesul unuia dintre soţi;
- Declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.
Desfacerea căsătoriei are loc prin DIVORŢ, în condiţiile legii.
Articolul 260 din Codul civil prevede egalitatea în drepturi a copiilor din afara
căsătoriei cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi. Astfel legea nu face
distincţie, din acest punct de vedere.
Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor
lor minori.
Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt speciale, ele sunt reglementate de art. 262 din
Codul civil, potrivit căruia, copilul nu poate fi separat de părinţii săi fără
încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Copilul care nu locuieşte la părinţii săi (la ambii) sau nu locuieşte la unul dintre
părinţi (locuind cu celălalt) are dreptul de a avea legături personale cu aceştia.
Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege,
pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.
Se tot vorbeşte în dreptul familiei despre INTERESUL SUPERIOR AL
COPILULUI. Acesta este corolarul tuturor drepturilor prevăzute de lege în
favoarea minorului şi, în acelaşi timp, scopul reglementării acestora.
Interesul superior al copilului este un principiu fundamental al familiei, reglementat
în dispoziţiile art. 263 Cod civil român. Astfel, orice măsură privitoare la copil,
indiferent de autorul ei, trebuie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente sunt
datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele
de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.
Autorităţile trebuie să ţină cont de dorinţele şi interesele părinţilor privitoare la
copii.
Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil,
astfel încât să nu fie afectate principiul interesului superior al copilului şi nici
relaţiile de familie.
Prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani (minor) şi nici nu
a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu (18 ani sau dacă s-a căsătorit la 16
ani/15 ani), potrivit legii.
Este foarte interesant că legea prevede necesitatea ascultării copilului în procedurile
judiciare care îl privesc. Astfel, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani
este obligatorie, iar copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă
autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea
cauzei.
Ce înseamnă ascultarea copilului?
Ei bine, presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie,
potrivit vârstei sale şi gradului de maturitate, dreptul de a-şi exprima opinia şi de a
fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia lui, precum şi asupra
consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
Orice copil poate cere să fie ascultat. Cu toate acestea, autoritatea competentă poate
respingere cererea lui, însă numai motivat.
Instanţa competentă să dispună cu privire la măsurile care îl privesc pe minor sau
care privesc familia în general şi toate litigiile care se nasc din aceste raporturi
juridice familiale sunt de competenţa instanţei de tutelă şi familie.
Ce este instanţa de tutelă şi familie?
Instanţa de tutelă este instanţa care are în compunere complete de judecători şi
secţii specializate privind judecarea cauzelor cu minori şi de familie constituite la
nivelul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi la nivelul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Aceşti judecători sunt specializaţi în dreptul familiei.
Instanţa de tutelă este reglementată în art. 107 din Codul civil şi trebuie să
soluţioneze cu celeritate (de urgenţă) cererile cu care este învestită.
Sursa: Codul civil al României, art. 258-265.