MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE

Şcoala Postliceală Sanitară

CENTRUL DE STUDII „Ştefan cel Mare şi Sfânt”
PAŞCANI

PROIECT
PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE
A CALIFICĂRII PROFESIONALE

Nivel: 5
Domeniul: Sănătate şi asistenţă pedagogică
Calificarea profesională: Asistent medical de balneofiziokinetoterapie si recuperare

Tratamentul fizical kinetic în fractura

de humerus proximal

Profesor îndrumător,
Maistru instructor,
Absolvent,

1
 Afloare Mihaela Ștefan
Bogdan

2019

CUPRINS
Argument………………………………………………………………………………………
Capitolul I
Noțiuni generale de anatomie și fiziologie ale umărului………………………………………
I.1.1Anatomia umărului………………………………………………………………..
I.1.2 Fiziologia umărului……………………………………………………………….
Capitolul II
Fractura de humerus proximal………………………………………………………………….
II.2.1 Definiție……………………………………….……………………….…...........
II.2.2 Clasificare...……………………………………………………………...............
II.2.3 Etiopatologie……………………………………………………………………..
II.2.4 Simptomatologie………………………………………………………………….
II.2.5 Diagnostic……………………………………………………………………….
II.2.6 Evoluție și prognostic………………………..………………………………….
II.2.7 Tratament………………………………………………………………..……..
II.2.8 Complicații………………………………………………………………..…....
Capitolul III
Tratament recuperator în fractura de humerus proximal……………………………………….
III.3.1 Hidrotermoterapia……………………………………………………………..
III.3.2 Electroterapia…………………………………………………….....................
III.3.3 Masajul………………………………………………………………………...
III.3.4 Kinetoterapia…………………………………………………………………..
III.3.5 Terapia ocupațională…………………………………………………………..
III.3.6 Balneoclimatologia……………………………………………………………
Capitolul IV​………………………………………..………………………………………..
Prezentarea cazului clinic……………………………………………………………………
Concluzii……………………………………………………………………………

2
 Bibliografie…………………………………………………………………………

ARGUMENT
Fracturile humerusului sunt frecvente, interesând diverse segmente ale osului. În
contrast cu morbilitatea, mortalitatea prin aceste fracturi poate surveni foarte rar, prin
producerea unor complicații cu punct de plecare local (complicații pulmonare, septice
generale).
Complicațiile cele mai frecvente și cele mai importante în cazul fracturilor sunt
următoarele: șocul traumatic și cel hemoragic, flebita, embolita, congestia pulmonară,
hemartroza, calusul întârziat, calusul vicios, gangrena gazoasă, septicemia, pseudoartroza.
Studiul clinic evidenţiază particularităţile terapeutice ale fiecărui bolnav în parte şi ne
arată o anumită experienţă în ceea ce priveşte tratamentul general al bolnavului şi în particular
pentru fiecare bolnav având în vedere că există boli dar mai ales diferite tipuri de bolnavi.
Evoluţia normală a unei fracturi este către formarea unui ţesut de reparaţie de tip osos
care se numeşte calus şi care va suda într-e ele fragmentele osoase, realizând refacerea
continuităţii osului , deci vindecarea vindecarea biologică şi funcţională. Pentru a ajunge la
vindecare se trece prin faza de calus conjunctiv şi prin faza de calus osos.
Constituirea calusului osos şi consolidarea definitivă se fac într-e 30 şi 90 de zile.
Constituirea calusului osos şi variaţiile de timp pînă la consolidarea definitivă depind de:
vârsta bolnavului, dimensiunile osului, modul de aşezare a fragmentelor osoase, numărul total
al fracturilor concomitente , starea biologică generală şi calitatea tratamentului.
De o majoră utilitate este examenul radiologic, care dă informaţii asupra modului de
constituire a calusului şi a cavităţii acestuia, precum şi asupra poziţiei fragmentelor osoase
după consolidarea osului fracturat.
Mi-am ales această temă deoarece acest subiect m-a făcut să mă documentez cât mai
mult pentru că fractura nu este numai un simplu accident traumatic, cu repercusiune locală, ci
un proces patologic complex, care angrenează întreg organismul.

3
 Fractura este deci și o boală generală, cu dereglări postraumatice generale, declanşată
mai ales prin intermediul sistemului nervos. Fracturile de humerus sunt foarte frecvente și se
întâlnesc la toate vârstele. Este necesar să cunoaştem simptomatologia pentru a evita
posibilele complicaţii.

Capitolul I
I.1. Noțiuni de anatomie și fiziologie
I.1.1. Noțiuni de anatomie ale umărului
Humerusul sau osul brațului este un os lung, prezentând un corp (diafiză) și două
extremități (epifizele), dintre care una superioară și alta inferioară. Prin extremitatatea
superioară humerusul se articulează cu centura scapulară în cavitatea glenoidă a omoplatului,
iar prin extremitatea inferioară, participă la articulația cotului.
Extremitatea superioară prezintă o suprafață articulară netedă și rotunjită,
reprezentând cam o treime dintr-o sferă, care se numește „ capul humeral’’, mărginit lateral de
un șanț circumferențial-gâtul anatomic. Lateral, față de capul humeral se găsesc două
proieminențe , numite ​tuberculi​: posterios, tuberculul mare și anterior, tuberculul mic; pe
tuberculi se inserează o serie de mușchi. În tuberculi este un șanț, numit șanțul bicepsului
(intertubercular), prin care trece tendonul porțiunii lungi a mușchiului biceps. Sub tuberculi, la
nivelul unde se unește extremitatea superioară cu diafiza, se numește gâtul chirurgical.
Corpul sau diafiza ​are forma unei prisme triunghiulare, puțin răsucită în lung și
prezintă trei fețe: fața laterală, fața medială, fața posterioară. Fața laterală prezintă în regiunea
mijlocie, tuberozitatea deltoidiană sau V-ul deltoidioan, pe care se inserează un mușchi
deltoid.

4
 Fig. 1.1. Structura corpului sau diafiza
Extremitatea inferioară se deosebește de cea superioară, prin faptul că este turtită
antero-posteterior. Ea reprezintă o porțiune articulară și proieminențe pentru inserțiile
musculare, precum și un număr de fosete, în care se mișcă extremitățile oaselor antebrațului.
Porțiunea articulară are o parte care corespunde capul ulnei și prezintă o suprafață articulară
cu formă de scripete, numită trohleea humerală.
Deasupra trohleei, pe fața anterioară se găsește o gropiță, numită fosetă coronoidă, în
care pătrunde apofiza coronoidă a ulnei, iar pe suprafața posterioară o gropiță mai mare,
fosetă olecraniană unde pătrunde olecraniul.
O altă parte corespunde osului radius și are forma unei proeminențe emisferice,
așezată lateral față de trohlee, numindu-se capitulul humeral sau condilul humeral. Pe părțile
laterale ale acestei extremități sunt două proeminențe epicondilii: unul așezat lateral,
epicondilul extern și unul așezat medial, epicondilul intern.Epicondilii servesc pentru inserția
unor mușchi. (1)

I.1.2. Noțiuni de fiziologie ale umărului.

Membrele inferioare și superioare au fost construite inițial pe baza principiului
simetriei, având același plan structural. Acestea s-au modificat ulterior, prin executarea
unor funcții diferite:
● Membrele superioare s-au adaptat la funcția de prehensiune, care presupune mobilitatea
● Membrele inferioare s-au adaptat la funcția de locomoție în poziție ortostatică, ceea ce
presupune transmiterea greutății corpului pe suprafața de sprijin.

5
 Sub influența acestor modificări adaptive, centurile celor patru membre, inițial cu
funcție unică de asigurare a legăturii dintr-e membre și scheletul axial, au suferit diferențieri
tipice. Astfel, pentru a favoriza mobilitatea membrului superior liber, centura scapulară
formează un cerc discontinuu în partea superficială și cu mari posibilități de alunecare pe
suprafața cutiei toracice.
Articulația scapulo-humerală este una dintre cele mai mobile articulații din
organism, dar nu poate asigura necesitățiile de orientare complexă în spațiu a membrului
superior. Faptul că membrul superior poate fi poziționat și se poate mișca într-un spațiu care
depășește dimensiunile unei hemisfere se datorează funcționării armonioase a patru
articulații într-un angrenaj bine sincronizat.
Din acest punct de vedere este îndreptățită comparația raporturilor dintre membrul
superior liber și centura scapulară cu raporturile dintre brațul unei macarale și platforma ei de
susținere: platforma amplifică mobilitatea brațului, oferindu-i cea mai eficientă poziție de
acțiune.
Articulaţia scapulo-humerală, articulaţia propriu-zisă a umărului, funcţionând pe
platforma mobilă a scapulei, ceea ce o face beneficiară mobilităţii primelor trei articulaţii.
Datorită acestui mod particular de funcționare prin mișcări sumative, nu poate fi
corectă studierea izolată a biomecanicii fiecărei articulații în parte, decât poate din
considerente didactice. Cele patru articulații sunt implicate concomitant în ritmul mișcărilor
umărului, cu multiple variații, care depind de anatomia individuală, de nivelul activității,
încărcarea membrlui superior, etc.

Fig. 1.2.​ ​Articulația scopulo-humerală

6
 Dacă într-o anumită situaţie patologică, mişcarea dintr-o articulaţie este limitată sau
blocată, celelalte articulaţii îşi măresc în mod corespunzător amplitudinea de mişcare,
realizând un adevărat mecanism compensator. Mișcările articulației scapulotoracice pot fi
definite în funcție de direcția de deplasare a acromiului:
● Deplasări în plan vertical: ridicări și coborâri
● Deplasări liniare în plan frontal: mișcări de abducție (îndepărtarea de coloana vertebrală),
mișcări de adducție (apropierea de coloana vertebrală).
● Mișcări de rotație:
● rotația înainte a scapulei realizează arcul cel mai mare de mișcare (aproximativ 60°)
● rotația înapoi a scapulei însoțește extensia articulației glenohumerale în timpul mișcării de
rotație înainte a scapulei, axul sagittal de rotație se deplasează din centrul scapulei către
unghiul lateral.
1. Mișcarea de orientare în plan frontal
a) Mișcarea de ridicare a umărului
Agenții motori sunt reprezentați de:
● Mușchiul sternocleidomastoidian – porțiunea cervicală – inervat de nervul accesor
● Mușchiul ridicător al scapulei – inervat de nervul accessor
● Mușchii romboizi mare și mic – inervați de nervul dorsal al scapulei
● Mușchiul dințat anterior – porțiunea divergentă – inervat de nervul toracal lung
● Mușchiul pectoral mare – porțiunea claviculară – inervat de nervul pectoral lateral
b) Mișcarea de coborâre a umărului
Agenții motori sunt reprezentați de:
● Mușchiul subclavicular – inervat de nervul subclavicular
● Mușchiul pectoral mic – inervat de nervul pectoral medial
● Mușchiul pectoral mare – indirect – inervat de nervul pectoral lateral
● Mușchiul dințat anterior – inervat de nervul toracic lung
● Mușchiul trapez – porțiunea ascendentă – inervat de nervul accessor
● Mușchiul marele dorsal – indirect – inervat de nervul turaco – dorsal
2. Mișcarea de orientare în plan orizontal
a) Mișcarea de proiecție înainte a umărului.
Agenții motori sunt reprezentați de:
● Mușchiul dințat anterior – inervat de nervul toracic lung
● Mușchiul pectoral mare – indirect – inervat de nervul pectoral lateral

7
● Mușchiul pectoral mic – inervat de nervul pectoral median
● Mușchiul ridicător al scapulei – inervat de nervul dorsal al scapulei
b) Mișcarea de proiecție înapoi a umărului
Agenții motori sunt reprezentați de:
● Mușchiul trapez – cu toate cele trei porțiuni inervat de plexul accesoriu cervical
● Mușchii romboizi mari și mici – inervați de mușchiul dorsal al scapulei
● Mușchiul marele dorsal – indirect inervat de nervul toraco-dorsal.

Capitolul II
Fracturile humerusului proximal
În antichitate, fracturile închise ale humerusului erau tratate printr-un bandaj strâns și repaus
fizic, în timp ce fracturile deschise erau deobicei fatale.

II.2.1. Definiție
Fractura de humerus reprezintă fracturile al căror traiect interesează porțiunea
humerusului situată într-e articulația gleno-humerală și marginea inferioară a marelui
pectoral.

8
II.2.2. Clasificarea fracturilor de humerus proximal
Acestea ​afecteaază porțiunea cuprinsă într-e interlinia articulară scapulo-humerală și
marginea inferioară a inserției marelui pectoral. Fracturile humerusului proximal sunt leziuni
frecvente și reprezintă 4-5 % din totalul fracturilor. Se pot întâlni la orice vârstă, dar sunt
mai des întâlnite la vârstnici datorită osteoporozei regionale. Rata cea mai scăzută a
incidenței fracturilor humerusului proximal apare în decada a treia de viață, după care
frecvența lor începe să crească la ambele sexe până la vârsta de 50 de ani. După vârsta de 50
de ani raportul se schimbă, fiind în proporție de 4:1 pentru femei.

Fig. 2.1. Fractură humerus proximal

În funcție de topografia traiectului de fractură și a deplasării fragmentelor s-au
produs numeroase clasificări, majoritatea din cele ele incluzând varietățile mai obișnuite.

II.2.2.1.Fracturile gâtului chirurgical

Prin frecvența lor ridicată ocupă primul loc. Cel mai adesea traiectul de fractură este
transversal, uneori oblic în jos și înăuntru și numai rareori în jos și în afară. Sediul obișnuit a
acestor fracturi este deasupra inserțiilor marelui pectoral și în cazuri foarte rare chiar la
nivelul lor. Din această categorie fac parte:
Fracturi angrenate în adducție sunt cele mai frecvente, penetrația predomină la
partea internă, fragmentul diafizar făcând cu cel epifizar un unghi deschis înăuntru.

9
 Fracturi angrenate în abducție ​penetrația predomină extern, fragmentul diafizar
făcând cu cel efizar un unghi descries în afară. Deseori ele se asociază cu o fractură a marei
tuberozități.

Fig. 2.2. fracturi angrenate ale gâtului chirurgical (a: în adducție ; b: în abducție)

Fracturi neangrenate în abducție ​în care fragmentul diafizar este tras în sus, înainte
și înăuntru de mușchii biceps, coracobrahial și marele pectoral. Prin așezarea antebrațului pe
torace el se rotează intern.
Fracturi neangrenate în adducție ​în care fragmentul diafizar urcă în afara capului
humeral. Ele se observă mai rar și se produc prin cădere cu brațul lângă trunchi.

Fig. 2.3. fracturi neangrenate ale gâtului chirurgical (a: în abducție ; b: în adducție)

II.2.2.2.Fracturile gâtului anatomic

Aceste fracturi survin mult mai rar și au fost semnalate mai ales la bătrâni. Traiectul
de fractură este intraarticular, orientat oblic în jos și înăuntru. Fragmentele sunt de obicei
angrenate. Uneori ​fragmentul cefalic se deplasează în jos și înainte sau în jos și înapoi. Mai
rar el se răstoarnă în așa fel încât fața lui articulară privește spre diafiză.

10
II.2.3. Etiopatogenie în fractura de humerus proximal
Dintre fracturile humerusului sunt cele mai frecvente, fiind semnalate mai ales după
40- 50 de ani, în special la femeile cu osteoporoză. Cauzele cele mai frecvente care produc
fractura de humerus proximal sunt următoarele: ​traumatisme, accidente rutiere, accidente
casnice, accidente de muncă, tumori osoase.
Mecanismul de producere este deobicei indirect, prin cădere pe cot sau mână cu
membrul superior în adducție, fie în abducție, ori prin torsiunea brutală a brațului. Mai rar
mecanismul de producere este direct, prin cădere sau lovitură pe umăr.

II.2.4. Simptomatologia în fractura de humerus proximal

Aceasta este variabilă în funcție de intensitatea leziunilor și tipul fracturii fiind mult mai
accentuată în fracturile complete și fracturile associate cu luxația capului humeral.
Simptomatologia este carecteristică și constă în: ​durere localizată subacromial, impotență
funcțională, crepitații osoase.

Fig. 2.4. Inflamație localizată la nivelul umărului

II.2.5. Diagnosticul în fracturile humerusului proximal​ poate fi:

II.2.5.1. Diagnosticul pozitiv ​care ​este relativ ușor în fracturile cu deplasare mare,
putând fi stabilit și pe baza semnelor clinice.

11
 La inspecție se constată un umăr globulos intens tumefiat, iar distanța acromio -
epicondiliană este scurtată față de partea opusă.
La palpare​ ​se constată durere vie în punct fix la 5 - 6 cm sub acromion.
Examenul radiografic trebuie să includă în mod obligatoriu două clișee, unul de față și altul
de profil. Din cauza durerii, profilul axilar nu poate fi făcut decât după anestezie locală, când
putem așeza brațul în abducție. La nevoie ne mulțumim cu un profil transtoracic.
Examenul paraclinic este reprezentat aproape în totalitate de examenul radiologic,
în cazul în care radiologia nu este relevantă și diagnosticul este incert se poate apela la alte
metode paracline cum ar fi: tomografia simplă computerizată, scintigrafia osoasă, radiografia
simplă.
II.2.5.2. Diagnostic diferențial ​care ​se face cu contuzia umărului, luxațiile
scapulo-humerale, luxațiile acromio-claviculare, fracturile claviculei, fracturile
acromionului, și fracturile unghiului supero-extern al omoplatului.

II.2.6. Evoluție și prognostic în fracturile humerusului proximal

Fracturile au în general o evoluție bună. Traiectul fiind situat în țesut spongios, bine
vascularizat, consolidarea se produce aproape totdeauna într-un interval de 4-5 săptămâni,
pseudoartrozele constituind adevărate excepții.
Menționăm că o reducere imperfectă nu împedică procesul de consolidare și că o
diformitate apreciabilă constatată radiografic, poate fi compatibilă cu o funcție
satisfăcătoare. Fracturile cu deplasare mare antrenează o limitare mai mult sau mai puțin
importantă a mișcărilor articulare, fapt pentru care medicul terapeut este obligat să țină cont,
mai ales la tineri. Redoarea umărului reprezintă o sechelă frecventă a acestor fracturi, la
persoanele în vârstă, de unde rezultă că imobilizarea trebuie să fie cât mai scurtă posibil și că
după suprimarea ei un riguros program de reeducare funcțională se impune.
Prognosticul ​este unul favorabil, însă este în relație strânsă cu caracteristicile
individuale ale fiecărui pacient (vârstă, calitatea osului, patologii associate) și cu un plan de
tratament corect instituit.Pacienții vârstnici prezintă un risc mai crescut decât pacienții tineri,
cu sistemul osos neafectat de diverse afecțiuni, de a le scădea mobilitatea articulațiilor
umărului și cotului.

II.2.7. Tratamentul în fracturile humerusului proximal ​vizează următoarele forme de

tratament:

12
 II.2.7.1. Tratamentul igienico-dietetic ​regimul igienico-dietetic al bolnavului în
perioada post-traumatică vizează repausul zonei afectate.Regimul dietetic va avea în vedere
ca aportul caloric să evite supraîncărcarea supraponderală.Se recomandă alimente bogate în
calciu, dar și în vitamine și minerale.
II.2.7.2. Tratamentul medicamentos ​medicamentația după traumatisme se face în
general în direcția combaterii durerii și reducerii proceselor inflamatorii.Pentru îndeplinirea
acestor obiective folosim: medicamentație antialgică și medicamentație antiinflamatorie.
Medicamentație antialgică se folosește frecvent în durerile cu intensitate mai
mare.Sunt folosite: infiltrații cu xilină 1% cu sau fără cortizon în zone limitate, calmante în
cazul durerilor articulare, termolepticele (antideprin, teprin).
Medicamentație antiinflamatoare sunt utilizate mai frecvent: fenilbutazona,
indometacin, piramidon, brufen, percluson, precum și diferiți unguenți ca: hidrocorizon,
fenilbutazona sau silina.Tramentul medicamentos antialgic sau antiinflamator trebuie să fie
însoțit neapărat de un regim desodat.
II.2.7.3. Tratamentul ortopedic ​este cel mai mult utilizat în fracturile cu o parte
(fracturi fără deplasare sau cu o minimă deplasare) care reprezintă 80% din totalul fracturilor
humerusului proximal, când fragmentele sunt menținute împreună cu periostul intact și coafa
rotatorilor.
De regulă imobilizarea durează 3 săptămâni, după care bolnavul va începe exercițiile
funcționale, atenția fiind îndreptată spre evitarea exercițiilor pasive care pot deplasa
fractura.Exercițiile de recuperare implică un program intens efectuat pe o perioadă
îndelungată, dar o recuperare totală se poate obține la aproximativ 6 luni de la accident.
II.2.7.4.Tratamentul chirurgical are astăzi indicații largi în fracturile humerusului
proximal cu deplasare, care cuprind aproximativ 20% din totalul acestora.Este bine cunoscut
faptul că fracturile cu deplasare încorect reduse pot bloca mișcările articulare și pot produce
o durere permanentă. Tratamentul chirurgical este selectiv pentru fracturile cu deplasare în
funcție de tipul leziunii, cele mai complicate tehnici aplicându-se numai pacienților fără risc
operator , activi și cu speranța de viață rezonabilă.
II.2.7.5.Tratamentul de recuperare ​este tot atât de important ca și reducerea și imobilizarea
fracturii. Indiferent de tratamentul utilizat, recuperarea funcțională trebuie începtă cât mai
repede după realizarea imobilizării fracturii. Acest tratament constă în contracții izometrice
ale mușchilor imobilizați sub aparatul gipsat și în contracții izotonice ale mușchilor rămași
liberi.În aproape toate cazurile contracțiile musculare sunt începute la câteva zile după

13
reducerea fracturii, în special asupra grupelor musculare esențiale și nu vor fi niciodată prea
violente.
În situația fracturilor operate, dacă montajul este ferm, recuperarea funcțională poate
începe rapid la câteva zile de la intervenție prin mișcări articulare active, dar fără încărcare
pe membrul respectiv. Tratamentul de recuperare continuă pe măsură ce evoluția fracturii
avansează spre consolidare, fiind urmat apoi de kinetoterapie în scopul recuperării funcției.
II.2.8. Complicații în fracturile humerusului proximal​ sunt următoarele:
Leziuni tegumentare cu deschiderea focarului de fractură mai ales prin înțepare
dinăuntru în afară.
Imposibilitatea reducerii fracturii datorită interpoziției capsulei sau a lungii
porțiuni a bicepsului, situație care necesită tratament chirurgical.
Leziuni nervoase în special ale nervului axilar, cu precădere în fracturile colului
chirurgical. Sunt evidențiate prin decelarea hipoesteziei tegumentare în zona deltoidiană
precum și a tulburărilor motorii prin paralizia deltoidului.
Leziuni vasculare mai ales prin prin afectarea vaselor axilare în fracturile cu mare
deplasare cu gravitate deosebită și care impun un tratament chirurgical adecvat.
Leziunile coafei rotatorilor care reprezintă stabilizatorul dinamic al articulației
gleno-humerale și care conduc la instalarea unui sindrom de impingement.Necesită o
evaluare prin rezonanță magnetică, iar în caz de rupture extinse un tratament chirurgical prin
repararea coafei rotatorilor mai ales la tineri și atleți.
Necrozele avasculare ​apar mai frecvent în fracturile cu patru părți și implică un
tratament prin artoplastie cu ajutorul endoprotezelor de umăr.
Pseudoartrozele ​prin interpoziția lungii porțiuni a bicepsului brachial.Necesită aport
de grefă osoasă și fixare cu plăci și șuruburi.
Miozita osificantă ​este observată prin apariția unor formațiuni osoase în jurul
fragmentelor capului , cunoscute sub denumirea de ,,os pericapsular”. Tratamentul este
chirurgical dar numai după ajungerea lor la maturitate.

14
 Capitolul III
Programul de recuperare în fractura de humerus
Balneo-fizioterapia are cel mai important rol în recuperarea fracturilor, după
imobilizarea perfectă a focarului de fractură. Orice traumatism, prin sechelele funcționale
produse, pune probleme de recuperare, în afara mijloacelor ortopedice, contribuie de regulă
metodele fizicale și balneare de tratament
III.3.1. Hidrotermoterapia
Prin hidrotermoterapie se înțelege aplicarea metodică și științifică în scop profilactic,
curativ și recuperator a unui număr foarte variat de proceduri, care folosesc apa la diferite
temperaturi, presiuni și sub diferite stări de agregare aplicată direct sau prin intermediul unor
materiale sau obiecte. Asupra organismului procedurile de hidrotermoterapie acționează prin
următorii factori: mecanic, termic și chimic, fie în asociere, fie prepoderant unul dintr-e
aceștia, în funcție de procedură. Din procedurile de hidrotermoterapie utilizate în recuperarea
fracturii de humerus proximal amintim:
III.3.1.1. Baia caldă simplă ​această procedură se execută într-o cadă obișnuită, la
temperatura de 36-37°C cu o durată totală de 15-30-60 de minute.
Tehnica de aplicare​:
Într-o cadă obișnuită se pune apă la temperatura de 36-37°C. ​Se invită bolnavul să
intre în cadă, astfel încât apa să-i acopere tot corpul, rămându-i afară doar capul.Se aplică o
compresă rece pe frunte pentru a evita congestia cerebrală.
Mod de acțiune: ​factorul activ în cursul acestei proceduri este factorul termic şi
presiunea hidrostatică a apei. Are o acțiune antispastică şi sedativă generală.

15
 Fig. 3.1. baia caldă simplă
III.3.1.2. Baia Kinetoterapeutică sau baia cu mișcări este o baie caldă la care se
asociază mișcări în toate articulațiile bolnavului. Se efectuează într-o cadă mai mare decât
cele obișnuite care se va umple ¾ cu apă la temperatura de 36-37​°C mai rar 38°C.
Tehnica de aplicare​:
Bolnavul este invitat să se așeze în cadă, si timp de 5 minute este lăsat să stea liniștit.
După aceasta, kinetoterapeutul execută (sub apă) la toate articulațiile toate mișcările
posibile.Terapeutul stă în dreapta bolnavului.Se începe cu degetele membrului inferior de pe
partea opusă, apoi rând pe rând se imprimă mișcări și la celelalte articulații; se trece la
membrul inferior de pe aceeași parte. Manevrele se continuă apoi la membrele superioare,
întâi cel de pe partea opusă, apoi cel de pe aceeași parte, pornindu-se tot de la degete.
La urmă se trece la imobilizarea trunchiului și la mișcări în articulațiile capului și ale
coloanei cervicale.Toate aceste mișcări se efectuează într-un timp de 5 minute. ​După aceea
bolnavul este lăsat în repaus, după care este invitat să execute singur mișcările realizate de
către kinetoterapeut.

Fig. 3.2. baia kinetoterapeutică

III.3.1.3. ​Împachetarea cu parafină constă în aplicarea, conform a unei anumite
tehnici pe o regiune limitată de corp, a parafinei topite.
Tehnica de aplicare:
Împachetarea cu parafină se aplică conform mai multor tehnici. Preferarea uneia sau
alteia este determinată de forma regiunii asupra căreia trebuie să acţionăm. Se ia o cantitate de

16
parafină (aproximativ 150-200 grame) și se topește într-un vas la temperatura de 65-70​°C​, în
așa fel încât să mai rămână câteva bucăți netopite, în scopul evitării supraîncălzirii.
Cu ajutorul unei pensule late de 8 cm se pensulează regiunea interesată. Pentru a avea
o temperatură constantă, vasul cu parafină se introduce într-un vas mai mare cu apă.
Grosimea stratului este de 0,5-1 cm. Peste stratul de parafină se aplică bucăţi de vată şi apoi
se acoperă regiunea cu pătura.
Durata împachetării este de 20-60 de minute.Înlăturarea parafinei se face cu
uşurinţă din cauza transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină. Procedura se termină cu
o spălare la 20-22 °C.

Fig. 3.3. Împachetarea cu parafină

III.3.1.4. ​Împachetările cu nămol ​constă în aplicarea pe o regiune limitată sau pe
întreg corpul a nămolului încălzit la o anumită temperatură.
Tehnica de aplicare:
Se așează patura pe pat, peste care se așează o pânză impermeabilă iar deasupra
cearșaful. Nămolul este pregătit la temperatura prescrisă (prin încălzire electrică, cu aburi
sau amestec cu apă fierbinte), se pune pe cearșaf într-un strat de 2-3 cm. Bolnavul este
invitat să se așeze cu regiunea pe care vrem să o împachetăm peste acest strat. Se aplică
repede nămolul şi pe faţa anterioară şi pe părţile laterale ale regiunii. Se înveleşte cu
cearşaful, apoi cu materialul impermeabil şi la urmă cu pătura. Se aplică o compresă rece
cap pentru evitarea congestiei cerebrale.

17
 Fig. 3.4. Împachetarea cu nămol
III.3.1.5. Ungerile cu nămol ​aceste proceduri sunt mult practicate pe litoralul nostru,
pe lângă lacurile sărate din Transilvania și dim Câmpia Dunării.
Tehnica de aplicare:
Bolnavul complet dezbrăcat, stă câteva minute la soare, până i se încălzește pielea,
apoi se unge cu nămolul proaspăt complet sau parțial. Se expune din nou la soare timp de
20-60 de minute, până când nămolul începe să se usuce. În acest interval de timp va purta o
compresă rece pe frunte, iar capul îi va fi apărat de soare cu o pălărie sau umbrelă. După
aceasta va face o scurtă baie în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şi se va odihni la
umbră sau într-o cameră aproximativ o oră.

Fig. 3.5. Ungerile cu nămol

III.3.1.6. ​Împachetarea cu nisip este o procedură de hidrotermoterapie care constă
în învelirea corpului cu nisip , la o anumită temperatură.
Tehnica de aplicare​:
Bolnavul este așezat într-o cadă și este acoperit total sau parțial cu nisip încălzit la
temperatura de 45-50 °C. La cap i se aplică o compresă rece.
Durata procedurii este de 20-40 de minute și se termină cu o spălare la temperatura
de 20-22 °C sau duș.

18
 Fig. 3.6. Împachetările cu nisisp
III.3.1.7. Baia de soare ​prin baie de soare se înţelege expunerea totală sau parţială a
corpului la acţiunea razelor solare directe şi a aerului.
Tehnica de aplicare​:
Expunerea corpului la soare se face luînd în considerare vîrsta bolnavului, starea
fiziologică, afecţiunea şi stadiul ei.Este bine ca înainte de a indica baia de soare, să cunoaştem
sensibilitatea bolnavului la ultraviolete.În funcţie de aceasta vom indica timpul de expunere.
Acesta variază în funcţie de anotimp şi de ceilalţi factori meteorologici.Expunerea se face
progresiv atât ca suprafață expusă cât și ca durată.Orientativ se începe cu expuneri la 3 minute
sau cinci minute, intercalate de pauze de 15 minute la umbra. Durata creşte progresiv cu 2 - 3
minute, până în ziua a III a. În zilele următoare se creşte cu câte cinci minute, nedepăşindu-se
în total 120 de minute pe zi.Timpul cel mai indicat pentru expunere este într-e 7-10 dimineața.
Poziţia în timpul băilor de soare este bine să fie culcată.Iradierile se fac uniform, pe toată
suprafaţa corpului.Bolnavul va purta o pălărie de protecţie pentru a se evita insolaţia şi în
timpul expunerilor prelungite o compresă rece la frunte. Baia de soare se încheie cu o
procedură de răcire, care în funcţie de starea bolnavului, va putea fi o baie în mare sau lac, un
duș sau o spălare cu apă încălzită la soare.

Fig. 3.7. Baia de soare

19
 III.3.2. Electroterapia
Aceasta este o ramură a balneofizioterapiei care se ocupă cu aplicarea în scop
profilactic, curativ și de recuperare a diferitelor forme de curent electric precum și a unor
energii derivate din aceasta. Din procedurile de electroterapie utilizate în fracturile de
humerus proximal amintim:
II.3.2.1.Curentul electric galvanic
Curentul ​electric de frecvență zero sau curentul continuu, poartă numele de curent
galvanic. Inensitatea curentului poate varia crescând de la valoarea zero a intensității
până la un anumit nivel (curent continuu ascendent) sau descrescând spre zero (curent
continuu descendent). Dacă aceste creșteri și descreșteri au loc ritmic, curentul ia forma
unei curbe ondulatorii și se numește curent variabil. Se bazează pe fenomenul analgezic
obţinut prin folosirea ca electrod activ al polului negativ.
Efecte fiziologice ale curentului galvanic​:
1. Asupra fibrelor nervoase senzitive​: senzația înregistrată este în funcție de creșterea
intensității curentului aplicat: furnicături - înțepături - arsuri - durere.
● la polul (+) se induce fenomenul de analgezie, datorat hiperpolarizării celulei și scăderii
excitabilității acesteia.
● la polul (-) se induce fenomenul de stimulare prin depolarizare a celulei și creșterea
excitabilității acesteia.
2. Asupra fibrelor nervoase motorii:
● La polul (-) se înregistrează o scădere a pragului de excitație, înregistrându-se același
fenomen de stimulare neuromotorie cu creșterea excitabilității
3. Asupra sistemului nervos central​: efectele instalate sunt în funcție de polaritatea aplicată:
● polul (+) aplicat cranial determină un efect analgezic, descendent
● polul (-) aplicat cranial determină un efect stimulant, ascendent.
4. Asupra fibrelor vegetative vasomotorii​:
● vasodilatație superficială și profundă
● acțiune hiperemizantă, de activare a vascularizației (vasodilatație atât la nivelul vaselor
superficiale, cutanate cât și la nivelul celor profunde, din straturile musculare)
5. Asupra sistemului nervos vegetativ​:
● stimulare simpatică sau parasimpatică

20
 Efecte terapeutice ale curentului galvanic​: analgezic, excitant, stimulant,
vasodilatator, trofic, resorbtiv.
Modalități de aplicare​: galvanizarea simplă , baia galvanică parțială , baia galvanică
completă, ionizarea galvanică (ionoforeză).

III.3.2.2. Galvanizarea
Pacientul trebuie poziționat și pregătit pentru tratament conform indicațiilor și
prescripțiilor indicate de către medic. Pentru executarea în condiții optime a aplicației,
fizioterapeutul trebuie să se ghideze după o prescripție terapeutică corectă și completă care
va cuprinde:
● denumirea procedurii
●

21