Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
DIONISIE ILAŞ
Poezii
Editura Petrişor
5
POEZII
1
2014
2
Simţiri ascunse...
Tu, vorba mea, vei merge la dânsa chiar de mâine,
Acolo unde chipu-i să-l văd nu mi-i permis.
Te du deci învelită, aşa cum nu-mi cuvine,
Cu ştiri de mult uitate ştiind că eu le-am scris...!
O geană de albastru
Prin norii diafani,
brodaţi în aur
Se cerne timpul
spulberat în mare,
Iar soarele-adormit,
ca un balaur
Visează „Feţi-Frumoşi”
puşi la frigare.
O-nfiorare!
Undeva în zare
Se-arată-un nor micuţ
de ciocolată;
E-n apă, se se-adape,
ori în soare,
Să-i fure din lumină
vreo bucată
4
Şi creşte
şi continuă să vină,
Iar cerul se încruntă
şi strănută…
Prin neguri, o săgeată
de lumină
Ţâşneşte dintr-un ochi
cu faţa slută.
Vâltorile furtunii
se transformă
În lungi coloane de lumini
şi sunet
Trei cotoroanţe, sus,
pe o platformă
Îşi joacă tontoroiu-n ritm
de tunet.
E vreun semnal?
Se poate, căci deodată
Coloanele se duc,
dispar în zare
Strigoaicele mai dănţuie
5
o dată
În ciudă, dar…
se prăbuşesc în mare...
Apoi, uşor,
în zborul de albină
Din ape,
către pulberea de stele
Se-nalţă lin
părere de lumină
Nu vă miraţi,
sunt gândurile mele…
8
Ex historia librum
Ruina pietrelor cetăţii
Îmi aminteşte iar de vreme:
Făpturi sculptate cu migală
Vin din istorie să cheme
10
Lilioară
Lilioară, Lilioară,
Suflet blând de căprioară
Care-mi vii din depărtare
Pe a stelelor cărare
11
Păcatul legendar
În ochii tăi adânci
Văd cerul luminat,
Văd plaiuri verzi şi stânci,
Văd sufletu-ţi curat
Pe fruntea ta de vis
Văd marea de cleştar,
Tulburător abis,
Păcatul legendar.
Pe buzele-ţi de chin
Citesc ispită grea
Din cupa cu venin
Să sorb, ah, cât aş vrea!...
Obraji-ţi de copil
S-ating, să-i mângâi vreau,
Când dormi, să vin tiptil
Suflarea să ţi-o beau
Şi sânii fremătând
De dulce, cald, fior,
Să ţii sărut pe rând,
De-ai şti cât mi-e de dor!
12
Credeai că soră-mi eşti
Când faţa-mi sărutai
Şi trupul din poveşti
De-al meu ţi-l alipeai?
Eu am un rai al meu
În care de-i intra,
Pe bunul Dumnezeu,
Nicicând nu-l vei uita!
13
Oraşului meu
Te văd crescând.
Pe vremea mea
erai patriarhal
Dar fremătând de dor,
Ca un amant
de patimă cuprins,
Gelos, galant
şi iubitor
Eşti învăţat,
Copiii tăi
sunt dintre cei mai buni,
Am fost plecat şi eu,
mereu,
Oriune-am stat,
nu m-am putut simţi
Ca-n Iaşi-ul meu
Ai fost distrus
(era război)
14
Copiii tăi mureau,
loviţi de sus!
Dar tu,
ca un ciumat
de răni acoperit,
Te-ai revoltat
şi le-ai spus: nu!
Eşti minunat,
cum din trecut
vreun suflet de poet
nici n-a visat.
Iar eu, ani mulţi şirag,
din suflet îţi doresc,
Părinte drag,
iubit,
oraş al meu!
15
In exremis
(Întâlnire)
16
Când nimeni n-a călcat pe noul splai?
Ascultă şi-ai să vezi cum vine treaba:
Tu crezi că e uşor să locuieşti
Cu generaţii de copii ca tine,
Bărbaţi, femei, nepoţi, nepoate, fine,
Să-i pierzi pe toţi şi-apoi să mai trăieşti?
17
Avut-ai timp să simţi plăcerea, oare,
Pe care noi, bătrânii, o avem,
Poţi tu să ştii ce fericiţi suntem
Atunci când cel micuţ crescut-a mare?!
18
19
Ninge
Din înălţimi adânci
Tăcută şi uşoară,
Zăpada albă zboară
Ca fluturii prin lunci
Şi se aşază-n strat,
Pe-ogor şi pe şosele,
Puzderie de stele,
Covor imaculat.
20
.................
(Eram copil)
21
Bătrânul mut
Acum îl ştiu,
(Mi-am amintit de el,
Pe-atunci eram copil,
la fel
Cu cei de-acum
Cât de bătrân
era sărmanul mut!
Mereu flămând şi gol,
tăcut.
Făcea un semn
(el te ruga printr-un îndemn):
- Nu fiţi hapsâni,
De nu-i dădeai nimic
pleca domol.
22
că sunt bătrân
Şi-i prea târziu
Să pot cerşi!
(prin semne a arătat
gesticulând)
Şi-aşa a fost
L-am aşteptat mereu,
Voiam să-i dau şi eu
un leu,
Dar a murit
Şi-acuma-i dus
Şi-i fericit
Căci are-un rost,
acolo sus,
La Dumnezeu…
23
La margine de timp
24
La mare
(Poate prima poezie).
Valuri mari, clocotitoare,
Se izbesc de litoral,
Dantelate-n spumă albă,
Ca o salbă de coral.
Stâncile muşcate-ntruna
S-au sfărmat de mult pe mal,
Peştii legănaţi de unde
Tot fac tumbe pe sub val.
Mangalia, 1939(?)
25
Neîmplinire…
26
27
Întoarce-te…
Întoarce-te în sărut
Şi fă-te cântec
Dulce
Din inimă de nuc
Întoarce-te în pulberi
Şi fă-te apă buimacă
Coborâtă din soare
Şi legănată de prunc
Întoarce-te în bătrâni
Şi fă-te pagină de hrisov
Cu valuri coapte de ogor
Şi pâine în sân.
Întoarce-te acum
Din nou aici
Şi fă-te sărut
Pentru viitor…
Iaşi, 3 octombrie
ziua numelui meu, Dionisie din Areopag)
28
Mâinile olarului
Mâinile olarului,
Lut şi lacrimi
Frunte de dac
Din vremea lui
La mine-n grădină
Ai murit râzând,
Dar mai întâi,
Necunoscut.
Mi-ai dat fiinţă
Şi plângeai
Te caut aici
În timpul meu
În pământul meu
De astăzi.
De mâine…
Pentru veşnicie...
1994
29
Victorie
„Ceilalţi au fost învinşi,
Noi, nu-uuu !
Înapoi la ai noştri
Să-i sărbătorim!
Departe, în urmă.
Fumul şi praful victoriei
Respiră tăcere.
Sus fâlfâie aripi de ceaţă,
Văzduhul de rug
Aprinde făclii
Celor ce-au fost
Şi nu-s.
Victorie!
Strigaţi odată cu morţii voştri
(Doar se aud trâmbiţele bucuriei)
„Ceilalţi” au fost înfrânţi!
Noi nu-uuu…
Plânge cineva?
Iaşi, după război
30
Doarme Hamlet
Doarme Hamlet
Eu mestec în cafea
Gând
În cercul negru
Doarme Hamlet
Aici şi peste tot...
În timp sorbit.
Şi-n suflete
Şi Yorik doarme,
El râde altfel...
Eu... nu vreau să râd ca el,
Nu încă…
31
Istorie
Când s-a urnit pământul
Cerul a căzut în apă,
Stâncile duceau Cuvântul:
„Vremea să înceapă!”
Bătrânul făurar
Trimitea în zbor
Fumul milenar
Agăţat de-un nor.
32
Eroare de calcul:
Nu trebuia să-l privesc!
Acum îmi ştie ochii;
Mă întreabă ce caut în faţa lui.
Dar...
Nu stinge lumina!
33
Picături de apă
Picături de apă
Urcă-n curcubeie
Plouă cu lumină,
Cântă o femeie...
Picături de vreme
Curg în stalagmite
Luminează-n peşteri
Amintiri zdrobite
Picături de apă
Toropesc în piatră
Rădăcini de pâine
Din străvechea vatră
Strune destrunate
Se adună-n cântec
Şi se-ntorc la mine,
Minunat descântec!
34
35
În fiecare zi, bătrânul
Din suflet îşi cânta suspinul
Spunând aşa:
„O, floare, cea mai delicată,
Cea mai frumoasă, mai bogată,
Din viaţa mea!
Tu, mică stea din cer venită,
Aci-n grădină îngrijită,
De ce-ai plecat?
Mi te iubea întreaga Fire
Şi păsări îţi cântau iubire,
Viers avântat.
36
Iar mierea ta, acun, din floare,
S-a terminat…
Sfârşit poezii
Coperta spate
De acelaşi autor:
„Rocade periculoase” roman
„Nuntă la „Cotu’ Pisicii”, proză scurtă, carte
„Singur în mulţime”, viaţa unui om sub trei regimuri.
„ Legendă şi realitate” proză, povestiri....
Copieri, corectări, adăugiri şi dactilografieri
personale
„Aventurile echipajului „DOX”: 61 fascicule găsite şi rescrise corect de
mine, tipărite în 11 volume a câte 5 – 6 fascicule, cu 3210 pagini. Nu s-au mai găsit, în
ţară, încă cca. 200 fascicule din lista existentă informativ.
„Tarzan al maimuţelor” de Edgar Rice Burroughs: 10 volume rescrise în
întregime de mine, completate şi corectate după 183 fascicule, cu 2484 pagini.
după varianta engleză, în limba română... .
Traduceri :
- Edgar Wallace „The missing milion” tradus de Alberto Tedeschi
„Cercassi un milione” în italiană, găsit şi cumpărat de mine în Italia şi tradus tot
de mine în română şi dactilografiat ca „Milionul Dispărut”, existent acum.
- Colin Forbes „The Heights of Zervos” ( „Commando contra cronome-
tru ” ) Cici Zejki, eu şi dicţionar.
Dionisie Ilaş
Singur în mulţime
Retrăiri din viaţa unui rătăcit prin această lume
Insula Ada Kaleh
Editura Petrişor
Iaşi, 2019
Gara Iaşi inundată în 1932
Pe Nera la Socol
Dionisie Ilaş
„Singur în mulţime”
3
Prefaţa
Această privire retrospectivă, „Singur în mulţime”,
este pornită dela observarea timpului, care fuge
ireparabil, şi a călătoriei pe drumul dintre cele două
porţi ale vieţii individului, fie el microb, gâză, animal,
plantă sau om, cu începutul din neant (prima poartă) şi
dispariţia în neant (a doua poartă) şi, deşi viaţa pare
doar pământeană, cine ştie, poate este universală în
spaţiul fără limite în care ne aflăm.
Şi chiar dacă ar fi aşa, dacă ar exista viaţă şi pe
planetele altor stele care ar avea în jurul lor benefica
ecosferă, acestea s-ar afla faţă de noi la distanţe
incomensurabile, imposibil, astăzi, de străbătut în timp
şi în spaţiu.
Totuşi, bănuim că există şi… sperăm…
Dacă cineva ar dori să afle mai multe şi ar citi tot ce
am scris aici, ar constata, poate, că undeva există şi o
rădăcină comună a oamenilor, a artiştilor, cu
ramificaţii prin urmaşi înzestraţi cu darul imaginaţiei şi
creaţiei artei adevărate, observate şi dincolo de
orizont, în continuu.
Există fotografii care, luate ca atare, nu sunt mare
lucru. Ele devin artă atunci când sunt interpretate ca
ceva ce ar fi putut deveni. Spre exemplu, Gregory Peck,
l-am luat la întâmplare, a fost fotografiat când era copil
şi a murit după ce devenise celebru ca actor de film şi
nu numai… Dacă iei fotografia de când era copil şi cea
de acum şi le pui alături, descoperi în urmele lăsate de
4
artist, arta, care trece peste timp, nepieritoare.
Într-o carte apărută nu de mult, autorul, în loc de
prefaţă, ne reda discuţia lui cu o muscă, şi bine făcea
pentru că, se ştie, muştele sunt umblate şi cam văd tot ce
se întâmplă pe unde trec. Dar făcuse greşeala să-i dea de
băut nişte must pe jumătate fermentat şi, dacă o
îmbătase, musca se obrăznicise şi începuse să aplice
dictonul „in vino veritas” şi să-i aprecieze talentul de
scriitor reducându-il la zero.
Asta îl supărase, e şi normal, pentru că el credea
despre sine cu totul altceva şi, deşi nu fusese motivat, în
loc s-o lase să citească ceva din cele ce tocmai scrisese,
ca să-i dovedească eroarea, o stropise cu un jet de sifon,
de fapt o omorâse, în loc să încerce a o convinge că se
înşela. Este adevărat că în felul acesta a oprit-o de a mai
spune şi altora ce credea de-spre el, dar nu printr-o
crimă, chiar involuntară, se poate rezolva o problemă
atât de gravă cum este reclama negativă, de fapt bârfa.
Eu zic să-l iertăm totuşi, pentru că „errare
humanum est, perseverare diabolicum”.¹
---------------------------------
¹ „A greşi e omeneşte, a persevera în greşeală este diabolic”
5
Partea întâi
Comunicare importantă
6
7
Intrare în viaţă
Când a aflat ce vârstă am – acum merg pe al optzeci
şi patrulea an şi suntem în anul 2009 în luna martie – un
prieten mai tânăr decât mine cu vreo două zile, m-a
întrebat dacă-mi mai amintesc ceva din trecutul meu, în
special din copilărie, sau doar mai vegetez un timp
până când o să-mi spună el cum mă cheamă. În orice
caz, a promis că va aştepta bucuros acest lucru pentru
că-i bun la suflet, nu ca alţii, aşa spunea el, şi dacă va
mai fi în viaţă, spun eu.
De fapt, cred că prietenul meu încă nu aflase că
ramolismentul cerebral se manifestă aducându-ţi aminte
destul de bine de cele întâmplate mai demult, chiar şi cu
zeci de ani în urmă, dar uitând ce-ai făcut ieri, aşa cum
se întâmpla şi cu el, pentru că mă mai întrebase de
câteva ori acelaşi lucru şi deja primise răspuns. Asta în
cazul că n-o luase spre sistemul Alzheimer.¹
Şi-i răspunsesem că, într-adevăr, nu-mi aduceam a-
minte de clipa în care m-am născut, cred că acest lucru
este firesc pentru orice om normal, dar nu ştiam cum era
în cazul lui, chiar dacă unii oameni de ştiinţă susţin că şi
din burta mamei îţi mai poţi aminti câte ceva...
Ştiam, ce-i drept doar din auzite, că evadarea mea
în această lume s-ar fi produs într-o casă de pe Şoseaua
Păcurari, noaptea, ora n-o ştiu pentru că oprimul ceas mi
-----.-.----------------------------------------
¹ Din câte am aflat până acum, boala Alzheimer este incurabilă
la unii oameni bătrâni şi chiar de vârste medii. Începe cu pierderea
treptată a memoriei şi se termină cu moartea.
8
l-am cumpărat abia când împlinisem douăzeci de ani.
După cum o auzisem pe mama, mai târziu, când
începusem să mai înţeleg câte ceva din ceea ce se
petrecea în jurul meu, asta s-ar fi întâmplat la
„Maziliţa”, aşa-i spunea lumea nevestei lui Mazilu, un
prăpădit care murise cu vreo doi ani mai înainte după
ce băuse dintr-o sticlă cu spirt denaturat, în continuarea
uneia din beţiile lui, spunând că-i răcoritor.
Era vorba, cred, de proprietara unei case de dincolo
de barieră¹ la care părinţii mei închiriaseră două camere,
o bucătărioară şi acces la pivniţă, după ce ajunseseră în
acest oraş venind din Botoşani, aducându-l şi pe Mitică,
---------------------------------
¹ Bariera. Locul unde se termina strada Păcurari şi începea
şoseaua Păcurari (şi astăzi este probabil la fel, nu ştiu sigur), în
încrucişare cu strada Toma Cozma continuată cu strada Canta).
9
fratele meu mai mare, apărut acolo, imediat după căsă-
toria lor.
Câine turbat
Devenisem deja conştient şi-mi amintesc destul de
bine de un eveniment mai acătării din viaţa mea.
Mergeam împreună cu mama, de fapt mama mergea
cu mine, şi ajunsesem cam pe la „Cişmeaua Păcurari”,
după ce trecusem cu tramvaiul de şcoala „Petru Poni” şi
de staţia „Manolescu”. Mă uitam prin geam la casele
din vale, pe dreapta, spre calea ferată, pe care se mişcau
10
tot felul de trenuri sau vagoane izolate înconjurate de
unii oameni pe liniile încrucişate şi mă minunam de
prostia celor care în loc să stea liniştiţi pe la casele lor şi
să se joace, se vântură aiurea.
Mama tocmai mă ducea la un dispensar pentru a mi
se face injecţii în burtă, foarte dureroase, după ce
fusesem muşcat de un câine pe care voisem să-l
mângâi şi după asta fusese bănuit că ar fi fost atins de
turbare. Urlam ca-n gură de şarpe când plecam de acasă,
dacă vedeam c-o luăm spre staţia de tramvai.
Şi-mi mai amintesc şi de felul în care au omorât
acel căţel nefericit: doi haidamaci îl priponiseră de un
copac, aveau mănuşi groase de cojoc pe mâini pentru a
nu putea fi muşcaţi, şi chemaseră un vânător, să-l îm-
puşte.
Era unul Toader Avornicesei, care, de câte ori venea
de la vânătoare, ne vindea şi nouă câte un iepure gata
jupuit, ciuruit tot de alice. Mama făcea „mâncare rece”
cu sos de vin, măsline şi bulion, ceapă, foi de dafin şi tot
felul de mirodenii, pătrunjel verde şi busuioc, mâncare
care mie nu-mi plăcea, pentru că într-o zi mă lovisem la
un dinte abia ieşit, cu o alică rămasă în carnea iepurelui
şi ajunsă la mine în gură.
La faţa locului, vânătorul, care venind de la crâşma
lui Culiţă State, situată nu departe de casa noastră,
aproape de Barieră – unde dusese de asemenea un
iepure – era destul de afumat şi a tras două focuri de
armă pe lângă căţel, el poate vedea mai mulţi, cine ştie,
fără să reuşească să-l omoare aşa cum ne aşteptam toţi
cei care ne adunaserăm acolo, ci doar să-l împroaşte cu
alice.
Bietul animal plângea ca un copil şi parcă se ruga
11
să fie iertat că mă muşcase, după părerea lui în joacă, şi
poate se aşteptase să-l muşc şi eu.
Cam bănuiam eu care era cauza că vânătorul nu-l
12
lău şi totul s-a terminat, afară de injecţiile mele şi de
faptul că vânătorul a plecat la casa lui cu buzele cam
umflate.
Cadouri şi „cadouri”
Într-o zi, tata, care fusese dus în oraş cu treburi, mi-a
adus o jucărie, un fel de maşinuţă căreia dacă-i învârteai
un şurub şi-i dădeai drumu’ pe jos, o lua din loc. Numai
că era rău lucrată şi cu toate că dăduse o grămadă de
bani pe ea, nu fusese atent când o cumpărase, pentru că
după ce am desfăcut-o şi m-am uitat printr-ânsa am
făcut-o la loc şi oricât am învârtit eu şurubu’, n-a mai
vrut s-o pornească. Dacă tata ar fi fost mai atent când o
cumpărase sau m-ar fi luat şi pe mine cu el, alta ar fi
fost situaţia.
Se vede că nu degeaba mi se spunea „Diondon
aduce ghinion”, pentru că atunci când, împreună cu
Mitică, m-am apucat de scos scânduri din uşa pivniţei
Maziliţei ca să ne facem sanie, pentru că fratele meu ştia
să umble cu sculele de tâmplărie ale tatei şi a reuşit
------------------------------------
¹ „Haluţii erau o organizaţie a tineretului evreu (la fel cu
„Cercetaşii” din timpul regelui Ferdinand, „Străjerii” lui Carol al II-
lea sau „Pionierii” regimului de mai târziu (după modelul
„Pinguinilor” americani). Îşi avea sediul în mijlocul unei ogrăzi mari
pe un deal căruia i se spunea „Dealul Haluţilor” şi era situat între
cartierul Păcurari şi cartierul Petru Bogdan, înfiinţat şi populat după
o mare inundaţie a râului nostru, Bahluiul, produsă cu ani înainte
când fuseseră mutate acolo câteva zeci de familii sinistrate cu care
ocazie fuseseră şi improprietărite.
13
destul de repede s-o încropească şi pe urmă ne-am dus
cu ea pe dealul haluţilor¹ unde era o pârtie foarte bună.
Dar pe lângă faptul că sania noastră nu prea aluneca la
vale din cauză că tălpile ei erau din scândură de brad
14
înţeles, spusesem că el mă obligase să scot scândurile
din uşa pivniţei şi să mergem la săniuş, chiar dacă ide-
ea pornise de la mine.
Apoi tata, în loc să se odihnească după o zi grea de
muncă, s-a apucat de lucru şi până seara, a refăcut tot ce
stricasem noi, ca să-i treacă supărarea Maziliţei şi nin-
soarea să nu mai ajungă până în beci.
Iar a doua zi, când s-a întors de la serviciu, tata a
adus şi o sanie nouă, cu tălpile căptuşite cu fier, cu care,
pe dealul haluţilor, le-am întrecut pe toate celelalte şi
nimeni n-a mai râs de noi, chiar dacă pe mine cel puţin,
spatele încă mă durea pentru că şi el primise cadou.
La „Bulboniţa Mică
De o bucată de vreme noi nu mai locuiam la Maziliţa,
pentru că, în tradiţia de atunci, eu aşa auzisem, la Sfântu’
Gheorghe sau Sfântu’ Dumitru, chiriaşii trebuiau să se mute
dintr-o casă într-alta şi să meargă la cumpărat lemne pentru
iarnă.
Şi noi am cumpărat lemnele, dar de data asta le-am dus la
altă adresă, pentru că tata găsise un apartament mai bun la
unu’, Costache Garabet, cotigaragiu de pe şoseaua Păcurari
(vizavi de intrarea spre dealul cimitiru-lui evreiesc, lângă
15
crâşma lui Culiţă State), loc unde ne-am stabilit definitiv şi am
locuit acolo până la refugiu, în timpul războiului cel mare.
Dar să continui.
Pe măsură ce creşteam, începusem să fac tot felul de
chestii, cum ar fi faptul că deja ştiam să înot, învăţasem asta
fără să-mi dau seama când, ştiu numai că mă duceam la
Bahlui împreună cu alţi băieţi de seama mea – fără ca ai
mei să ştie – şi după ce treceam de locul numit „La
Pietre” şi ajungeam aproape de „Bulboniţa Mică”, un
loc unde Bahluiul era mai adânc, mai larg şi nici nu
avea mâl pe fund, încă de pe câmp, începeam să mă
dezbrac şi să arunc hainele pe unde se nimerea, o luam
la fugă şi săream în apa galbenă, mâloasă şi călduţă pe
care uneori pluteau şi diferiţi rahaţi veniţi de pe la Podu’
Iloaiei, din amonte. Înaintam pe sub apă dus de curent,
dădeam din mâini şi din picioare până ajungeam la
celălalt mal unde nimeream cu fruntea în vreun ciot ori
în ceva moale şi cu un singur gest ajungeam la suprafaţă
şi porneam înapoi înotând „câineşte” cu lovituri puter-
nice din picioare, la nimereală, bucuros că acum puteam
face în apă tot ce doream. Să înot „voiniceşte” am
învăţat mai târziu, când am început să mă iau la între-
cere cu băieţii mai mari decât mine pe care încă nu prea
reuşeam să-i întrec, cu toate că mă străduiam în fiecare
zi.
16
vară, unde mama îl servea cu mâncare. Se oprea din
mestecat, îmi făcea semn să mă apropii de el şi-mi tre-
Cea un deget pe bărbia încă plină de mâl. Nu spunea
nimic, dar făcea un gest care pentru mama însemna că
în seara aceea nu primeam nimic de mâncare. Mama mă
lua în bucătărie, îmi dădea două căldări şi jugul de care
le agăţa, mi-l punea pe umeri şi plecam să aduc apă de
la cişmeaua publică. După ce mă întorceam cu apa,
mama turna o căldare într-o balie, mă dezbrăca până la
piele şi mă spăla cu apă rece şi săpun de rufe de mâlul
de pe faţă şi de pe corp, îmi dădea schimburi curate, iar
noaptea, după ce toţi se culcau, venea tiptil şi-mi şoptea
să vin la bucătărie să mănânc ceva.
Niciodată n-am răcit din cauza spălatului cu apă
rece pe tot corpul.
„Girafa”
17
Ai mei, tata, dar mai ales mama, mă considerau prea
mic pentru a mă face părtaş la discuţiile lor şi mă trimi-
teau ba la joacă dacă era ziua, ba la culcare, seara, din
care cauză eram mereu supărat pe ei, chiar dacă-i iu-
beam foarte mult, dar nu le-o arătam ca să-i pedep-sesc.
Şi cum să nu fii supărat când tu ştii atâtea şi poate i-ai
putea ajuta cu ceva?
Dar, cu toate că făceam totdeauna ce-mi spuneau,
într-o seară m-am înfuriat şi m-am întors pe furiş ca să
aflu ce aveau aşa grozav de discutat.
Şi am aflat: a doua zi, la rugămintea lui Moş Cos-
tache, urma să mergem la câmp să ajutăm la treabă, pen-
tru că tata era în concediu şi afară de asta urma să pri-
mim şi o parte din recoltă, care în vremea aceea de
lipsuri tot mai mari ne-ar fi folosit mult.
Era vorba de cules păpuşoi, de strâns fasolea, ma-
zărea şi lintea de pe câmp, sau de cosit. Şi ştiam asta cu
toate că încă nu mă luaseră cu ei la ogor, dar discutaseră
prin casă iar eu, care eram numai ochi şi urechi, aflam
totul.
Dar se pronunţase şi cuvântul „girafă”, cuvânt de-
spre care nu mai auzisem până atunci. Probabil că era
ceva grozav dacă eu nu trebuia să ştiu, poate ca să nu
mă sperii; auzi: eu să mă sperii!
Toată lumea ştia că Garabet avea la câmp mai multe
„locuri”: unul era undeva, pe la „Valea Ciorilor” şi, cu
toate că la câmp nu fusesem niciodată, eram sigur că pe
acolo trebuie să fie foarte multe ciori, cu toate că ciori
erau şi pe clopotniţa bisericii noastre, „Sfânta Treime”,
şi le vedeam cum se ridicau în aer supărate şi gălăgioase
şi se aşezau pe salcâmii din fundu’ grădinii când înce-
pea să se tragă clopotele.
18
Alt „loc” era la „Crucile lui Lepădatu” şi-mi ziceam
că pe acolo trebuie să fie vreun cimitir vechi cu multe
cruci stricate şi lepădate; dar şi cimitirul nostru din car-
tierul Popăuţi, destul de aproape de Păcurari, avea foar-
te multe cruci vechi, strâmbe, putrede, unele de tot stri-
cate şi nu era nimic bun de cosit printre ele.
Pe urmă mai era şi „locul” zis „Mazărea”, şi acum
ştiam că pe acolo, precis, creştea cât vedeai cu ochii, pe
care noi trebuia s-o strângem.
În timp ce vorbeau, îl auzisem pe tata spunând în
limbajul pe care-l folosea acasă :
„Aglae, sâ-l luăm şî pi Dionisî cu noi ca sî vadî di
cai în timp çi noi façim¹ treaba, cî acu’-i distul di mari
şî-i tocma’ bun pentru asta. Sî ştii cî mergim mai întâi la
girafî sî strângim nişti patlageli pentru bulion, pi iarnî.
Moş Costachi o zâs sî luăm cât putem”.
Când am auzit eu asta, m-a umflat râsul pentru că
abia acum observase tata că am crescut, când eu eram
mare de mult! Dar pentru că hotărâse să mă ia şi pe
mine, l-am iertat, dar n-am dormit toată noaptea gândin-
du-mă ce-o fi aceea girafî şi ce legătură putea să aibă cu
patlagelili pentru bulion pi iarnî.
A doua zi dimineaţă m-am sculat primul şi am fost
gata în câteva minute. Pe urmă s-au trezit şi părinţii,
mama a luat un paner cu demâncare pentru la câmp, a
venit şi Moş Costache spunând că a înhămat caii şi
19
putem pleca. Despre girafă n-am pomenit nimic pentru
că dacă tata ar fi aflat că ştiu de ea, poate nu m-ar mai fi
luat cu ei ca să mă ferească de cine ştie ce pericol. Dar
după ce au deschis poarta, tata m-a întrebat de ce nu mă
urc în căruţă.
„A, – a exclamat – îi pre ’naltî pentru tini, tre’ sî ti
agiut!”.
Nu era prea înaltă pentru mine care mă căţăram şi
prin copaci ca o mâţă, dar am respirat uşurat când am
văzut că mă ia în braţe şi mă aşază pe o grămadă de fân
din căruţă. Era adevărat, mă luau şi pe mine!
Şi am pornit.
Înainte de a ajunge la „Capăt”, la „Movilă”, cum i
se mai spunea pe atunci locului din marginea oraşului,
am luat-o la dreapta printre dealuri pe un drum de ţară.
În nici o parte a drumului nu era nimic important din
punctul meu de vedere, afară de ogoare de păpuşoi şi
alte plantaţii, tufişuri, grupuri de copaci piperniciţi,
gârle, şleauri, chestii care nu mă interesau. Devenisem
neliniştit pentru că nu vedeam nici urmă de girafă.
Dar deodată, undeva departe, chiar după colţul unei
pădurici, lângă o gârlă destul de mare, am început să
văd o fiară fantastică, uriaşă, cu patru picioroange lungi
şi subţiri sprijinite pe nişte pietroaie, cu un gât lung şi
scheletic, şi în vârf, în loc de cap, cu o roată mare cu
spiţe late. Probabil că mă văzuse, pentru că imediat a
început să se învârtă, mai întâi încet, apoi din ce în ce
mai repede, ca o sfârlează, şi tot atunci a răbufnit şi un
vârtej de aer care pe urmă s-a transformat într-un vânt
continuu.
Va să zică asta era! Fiara aceea numită „Girafa”
pornea vântul şi poate aducea şi ploaie, pentru că deja în
20
depărtare, pe cer, se formau nori. Şi chiar semăna cu o
girafă, mai văzusem eu una într-o carte de-a tatei, dar nu
ştiusem până atunci că-i girafă.
Numai că nu înţelegeam cum de făcea să bată vân-
tul. N-am îndrăznit să-l întreb pe tata, pentru că ar fi râs
de mine. Da’ lasă, dacă mai vin vreodată pe aici lămu-
resc eu lucrurile. În orice caz, eram mulţumit, pentru că
acum ştiam cine porneşte vântul, cine aduce ploile,
zăpada, cine iscă viscolul şi cine îndeamnă zefirul să
aducă primăvara.
Puiu’ şi căţelu’
21
Pe căţelul adus de fratele meu din curtea lui Iorga
(Mitică era acolo ucenic într-un atelier de lăcătuşerie),
l-am botezat imediat Tarzan, influenţat de faptul că
tocmai începusem să citesc Tarzan, „Vo(i)evodul Co-
drilor”, un foileton format din 183 de fascicule cum-
părate de tata mai de mult, în fiecare zi câte una.
În curtea noastră, erau trei câini: unul, Balan, un
dulău cât un viţel, cu blana albă, poate de asta îl
numiseră aşa, blând şi prietenos cu noi copiii, altul, Pi-
cu, tărcat alb cu negru, ceva mai mic, tot timpul foarte
agitat, care nu permitea nimănui să-l atingă de parcă l-ar
fi fript, şi al treilea, Tarzan, căţelul meu, care atunci
când fusese adus era încă de lapte şi plânsese câteva zile
de dorul mamei lui.
Tarzan
22
O văzusem şi eu. Era o căţea frumoasă din rasa lup
alsacian ce se încurcase cu vreun vagabond de-al nostru
de prin şoseaua Păcurarilor, la vreo „nuntă” cu toţi câi-
nii din cartier.
Multă vreme, Tarzan rămăsese un „paria” prin
curte, pentru că, nu ştiu din ce motive, poate pentru că
aducea a lup, ceilalţi doi nu-l puteau suferi, în special
Picu, iar Balan, când îl vedea, întorcea capul în altă
parte, şi dacă Tarzan, copil doritor de prietenie, crezând
că şi alţii doresc acelaşi lucru, se apropia prea mult de
el, îşi arăta colţii.
Asta, un timp, pentru că atunci când împlinise a-
proape un an, se făcuse destul de mare şi îndrăznea să se
apropie de ceilalţi doi mai mult decât îi era permis, într-
o zi, Picu a dat să-l muşte, dar, deodată, Tarzan, care
probabil aflase de undeva că mama lui avea strămoşi
sălbatici şi ar fi fost ruşinos să se mai teamă de un biet
câine, l-a înşfăcat de ceafă, l-a scuturat bine şi l-a izbit
de putina unui oleandru, de unde Picu, după ce a scăpat
o baligă, s-a ridicat mirat şi înfricoşat şi a zbughit-o
către fundul grădinii unde s-a ascuns în nişte păpuşoi.
23
Pentru că de la o vreme, aproape tot timpul meu
liber mi-l petreceam împreună cu Tarzan, începusem să
ne înţelegem foarte bine şi era destul să-i spun ceva ca
să priceapă şi să facă exact ceea ce-i ceream, ba, mai
mult, a început să se ţină după mine când mă duceam la
scăldat, şi, deşi mă stropşeam la el să se întoarcă acasă,
pornea în acea direcţie, dar pe urmă, pe sub garduri, prin
şleauri, mă urma pe furiş, şi ajungea tot acolo unde
dorea el.
Iar într-o zi, pentru a scurta drumul către Bahlui,
încercând să trec printr-o curte de la marginea oraşului,
care avea un gard dărâmat, şi s-o iau de-a dreptul către
râu, pe câmp, am fost încolţit de nişte javre prăpădite
care ţineau neapărat să mă muşte de picioare. Deodată,
de undeva, a apărut Tarzan al meu, cu părul de pe ceafă
ridicat ca o perie, cu coada în vânt, şi a sărit asupra
atacatorilor. Nu i-a trebuit decât să-l scuture pe unul, să-
l trântească peste altul, să hăpăie de câteva ori spre ei
arătându-şi colţii, iar după ce javrele au rupt-o la fugă
lătrând şi schelălăind disperate, să vină spre mine vesel
nevoie mare, să se ridice pe labele din spate, să şi le
pună pe cele din faţă pe umerii mei şi să înceapă să mă
lingă pe obraz. De atunci nu l-am mai alungat acasă
când mă urma, ba, mai mult, după ce văzusem un film
cu Tarzan al maimuţelor („Fuga lui Tarzan”) şi-mi
plăcuse foarte mult urletul lui Johnny Weissmüller,
interpretul lui Tarzan din film, ajuns acasă am început să
urlu şi eu tot timpul, cu triluri, după ce mă urcam într-
un salcâm plin de spini şi stăteam în picioare pe o
creangă de pe care curăţasem ghimpii, iar câinele, când
mă auzea, crezând că-l chem, venea sub copac şi înce-
pea şi el să urle şi să-şi ascută ghearele de scoarţa salcâ-
24
mului. De atunci, acest strigăt a rămas un semnal între
noi şi oriunde ar fi fost, dacă strigam aşa, venea imediat,
sărea pe mine şi mă lingea, iar la Bulboniţa Mică, dacă
urlam, mă trezeam cu el în apă bătând-o cu putere cu
labele din faţă şi cu ochii strălucind de plăcere.
25
O raită pe la Găureni
26
deja răsărise soarele. Ne-am furişat prin albia pârâului
prin care venea apa murdară de la o tăbăcărie, împreună
cu mirosul pestilenţial de acolo, şi se vărsa în Bahlui,
puţin mai sus de o insuliţă.
N-am îndrăznit să ne apropiem chiar de tot, de frică
să nu mai existe vreun militar rămas în viaţă după
căderea năprasnică a aeroplanului care nu luase foc, ci
rămăsese înfipt cu botul în pământ, cu coada în aer şi
părea că nu mai există nici un suflet pe acolo, dar cine
putea şti?
Când am auzit zgomot de motor şi am văzut că
seapropie un camion plin cu soldaţi, direct peste câmp,
am trecut Bahluiul, era acolo un fel de vad căptuşit cu
pietroaie, poate cândva fusese vreun pod de piatră în
acel loc, acum dispărut în timp, şi am urcat pe insuliţă,
după care am pornit în fugă spre Găureni, dezamăgiţi că
din cauza militarilor care veneau la aeroplan nu-l putu-
sem vedea mai bine şi nici să ne întoarcem acasă pe
unde venisem.
În partea de răsărit a satului erau nişte livezi şi vii
prin care am hotărât să trecem.
După ce ne-am umplut sânii cămăşilor legate cu
cureaua la brâu, cu fructe de prin pomi, mere, perje şi
destulă poamă (struguri), ca să nu ne pară rău că
făcusem atâta drum degeaba, am coborât prin mijlocul
satului pe o uliţă mai largă, pentru a ajunge la podul de
peste Bahlui şi mai departe spre oraş.
La marginea satului, într-o curte, am văzut un câine
legat în lanţ. Pentru că era o corcitură de câine mai mult
lup decât ciobănesc, destul de rar prin părţile noastre,
m-am apropiat să-l văd mai bine şi am încremenit: era
Tarzan al meu! Când m-a simţit, a ridicat capul şi a în-
27
ceput să schiaune cum nu mai făcuse niciodată. Era un
sunet subţire, lung, un fel de plâns ca o rugăminte.
Am împins zăplazul care dădea în curte, am intrat şi
m-am apropiat de el. Tot atunci, din casă a ieşit o fe-
meie tânără şi a strigat la mine să nu mă apropii de câine
pentru că mă va rupe în bucăţi fiind foarte rău şi că nici
pe ei nu-i putea suferi. N-am ţinut cont de avertisment şi
am ajuns lângă Tarzan, i-am desfăcut zgarda de care era
prins lanţul, l-am ridicat în braţe şi l-am îmbrăţişat, el a
scos urletul cunoscut, semnalul nostru, mi-a tras un lins
rapid pe faţă, a lătrat o dată puternic şi a pornit în fugă
spre Bahlui, către Bulboniţa Mică. M-am uitat după el şi
am văzut că nu ocolea nici un obstacol ci pur şi simplu
zbura peste ele în fuga lui disperată către oraş. Când am
ajuns acasă, Tarzan era suit pe o masă din curte şi în
jurul lui se strânseseră toţi ai curţii şi câţiva copii de
prin vecini. Mama îi dăduse o bucată de mămăligă pe
care o înghiţise din două hăpăieli şi când m-a văzut, a
sărit de pe masă şi s-a reperzit la mine dând din coada
lui plină de scaieţi.
Când tata a venit de la serviciu, spre seară, Tarzan
s-a ascuns în fundul grădinii, pentru că probabil nu
uitase că atunci când plecase la ţară, tata îl dusese în
braţe până la căruţă unde fusese legat. Dar după ce a
aflat de cele întâmplate, tata a hotărât să plătească per-
jele, iar câinele să rămână la noi.
Ţăranul, care a venit a doua zi, n-a vrut să primea-
scă nici un ban cu toate că renunţase la câine, şi-a făcut
cruce şi a spus:
-„Sî fií (fie) di sufletu’ băetulu’ nieu cari-i perdut
undeva pi front şî poati-o murit sângur, părăsât… ca...
un câni… lăsându-mi nora văduvî”!
28
Apoi şi-a şters o lacrimă de pe obrazul tăbăcit şi a
plecat.
Costică Ţiganaşu’
Când ajunsesem elev la „Şcoala Primară Mixtă
numărul 3” din Păcurari, fusesem repartizat la Doamna
Mironescu, o învăţătoare blândă, bună la suflet, pe care
toţi copiii o iubeam.
Interesant din acea perioadă este faptul că în clasa
întâi, deşi fusesem considerat unul din cei mai buni
elevi din clasă, premiul întâi – aşa anunţase directorul
Constantin Ţighiliu la serbarea de sfârşit de an – fusese
acordat unui copil al ţiganilor care nu mai locuiau în
corturi ci se mutaseră, ca toată lumea, într-o casă. Se
numea Costică al lui Dumitru, iar noi, băieţii, îi
spuneam „Costică Ţiganaşu’ ”.
Premiul consta dintr-o cunună, după cum o numise
directorul, pe care i-o puseseră pe cap, dintr-un pacheţel
cu cărţi legat cu o panglică tricoloră şi dintr-o diplomă,
pe care, fudul, le dusese acasă.
Dar a doua zi am aflat că acolo mâncase o bătaie
soră cu moartea fiind acuzat de taică-su, care nu ştia
carte, că le-ar fi furat. Directorul Ţighiliu s-a deplasat
personal la locuinţa ţiganilor şi a lămurit lucrurile.
Dar în clasa a doua, Costică Ţiganaşu’ al lui
Dumitru nu s-a mai prezentat la şcoală şi de atunci nu l-
am mai văzut.
29
„Nu te uita !”
În general, eu eram un copil curat, exceptând zilele
când mă duceam la Bahlui. Mă spălam pe faţă, pe ochi,
pe urechi şi pe gât, chiar dacă nu în fiecare zi, şi asta
pentru că tata, când m-a văzut într-o dimineaţă că plec la
şcoală nespălat, mi-a urat drum bun, dar mi-a atras
atenţia să am grijă pe stradă şi să nu mă uit la nimeni.
Când l-am întrebat de ce să nu mă uit, mi-a răspuns
foarte serios că elevii care nu se spală pe ochi dimi-
neaţa, înainte de a pleca la şcoală, îi pupă într-un loc ca-
re nu se vede, pe cei la care se uită. Şi pentru a nu pupa
pe nimeni în acel loc, începusem să am grijă şi mă
spălam sârguincios în fiecare dimineaţă, chiar şi cu să-
pun. Şi totuşi, cu toate că mă spălam, nu m-am mai ui-
tat după nimeni pe stradă, poate, câteodată, după fete.
Bastonul şi Ghimpu
30
bora din când în când în probleme de fierărie pentru arta
tatălui meu de cioplitor în lemn, când avea nevoie de
ornamente metalice. Ghimpu îl chema.
Era un om parşiv, viclean, apropiat numai când
putea avea vreun profit. Dacă aveai nevoie de el şi nu
era la atelier, puteai fi sigur că-l găseşti la Oloeru, o
crâşmă cu grădină de vară şi lăutari.
Într-o după-amiază, tata ne-a luat, pe mama, pe
mine şi bastonul, la Oloeru. Pe mine mă lua, eram de-
acu’ mărişor, pentru că Mitică, mai mare decât mine, nu
era niciodată acasă fiind ocupat cu ucenicia lui la Iorga,
iar ceilalţi, Lica, Ghiţă şi Nelu erau prea mici, iar tatei îi
plăcea să fie cu el şi cineva din familie, afară de mama,
când dorea să se deconecteze.
Ajunsesem acolo şi ne aşezasem la o masă din gră-
dină. Mama şi tata aveau câte o bere dinainte, bine-
înţeles, iar eu doar un ţap plin cu un lichid colorat care
mirosea ca dulceaţa de cireşe amare pe care o făcea
mama, numai că nu era tot atât de dulce.
Mai târziu a apărut şi fierarul. Ajuns în dreptul no-
stru s-a oprit, a dat să spună ceva, s-a uitat la mama, la
mine, a dat din umeri, a rânjit, şi a plecat mai departe.
Tata nu i-a dat nici o atenţie ca şi cum nu l-ar fi
cunoscut, poate se prefăcea fiind supărat pe el din cine
ştie ce motiv, şi îi explica mamei ce va face după ce va
încasa nişte bani pentru o lucrare particulară tocmai
terminată.
După un timp, s-au auzit ţipetele unei femei care
cerea ajutor. Se ridicase în picioare la o masă din gră-
dină şi trăgea de fierar care apucase de gât un bărbat,
probabil soţul ei, şi-l lovea cu cealaltă mână peste faţă,
urlând la el şi îndrugând ceva răguşit.
31
La celelalte mese, toţi priveau cu mare atenţie, cu
capul plecat la cele ce aveau dinainte pe masă, şi nimeni
nu catadixea să scoată vreun sunet sau să arate că ar
avea intenţia să dea femeii vreun ajutor. Nu ştiam din ce
cauză, dar bănuiam.
Tata s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de bătăuş şi
l-a prins de mâna cu care lovea. Beţivul s-a întors spre
el mirat şi l-a întrebat ce vrea. Tata i-a spus să lase omul
în pace şi să-şi rezolve problemele în altă parte.
Ghimpu n-a răspuns dar a ridicat cealaltă mână.
Am închis ochii pentru că-l ştiam pe fierar foarte
puternic şi mare bătăuş, dar când i-am deschis, l-am
văzut căzut pe spate. Tata şi-a luat de pe jos bastonul, s-
a aşezat din nou la masă şi a tras o duşcă zdravănă din
halba lui.
Fierarul a rămas un timp acolo unde căzuse şi am
observat că avea un ochi închis. A privit cu celălalt în
jur la lumea care acum se zgâia la el ca la urs, s-a întors
pe burtă în patru labe ca o mâţă speriată de un câine
arţăgos, s-a ridicat în picioare şi a pornit, clătinându-se,
spre masa noastră. S-a oprit şi l-a privit pe tata fix
câteva minute în şir, apoi a bâiguit:
- La revederi, c’oani Iancule, ni mai videm noi şi
data viitoari om sta di vorbî... şî altfel...
Dar n-a mai existat nici o dată viitoare pentru că,
după câteva zile, Ghimpu s-a înecat după ce s-a împie-
dicat, beat fiind, şi a căzut cu capul într-un şanţ care
avea puţină apă pe fund.
32
Ouă crude
Când vreo găină se oua şi se lăuda cotcodăcind în
gura mare (ar trebui să spun în ciocul mare), arătându-
mi astfel unde lepădase oul, eu îl găseam imediat prin
vreo iesle din grajdul vitelor cotigaragiului, îl găuream
la ambele capete şi-l sugeam, pentru că cineva îmi spu-
sese că dacă sugi oul proaspăt, chiar dacă miroase a
găinaţi, vei cânta totdeauna foarte frumos şi probabil de
aceea am avut tot timpul zece la muzică în şcoală şi mai
târziu am ajuns la operă.
La „Înviere”
În credinţa creştină există şi astăzi obiceiul de a
merge la biserică în noaptea „Învierii”, de Paşti.
Diferenţa mare care a apărut între timp este că pe atunci
plecai la biserică în jurul orelor unsprezece noaptea, cu
o legătură, un coş sau un prosop mare legat în patru
colţuri, care cuprindea un cozonac şi o pască special
pregătite pentru „Înviere”. Erau tăiate în două, iar lângă
ele se puneau şi câteva ouă roşii.
Când la miezul nopţii începea să se tragă clopotele,
părintele Ionescu anunţa „Învierea”. Avea în mână o
lumânare mare, albă, aprinsă, şi cânta: „Veniţi de luaţi
Lumină!”, dădea lumină celui mai apropiat enoriaş, apoi
lumina trecea, lumină de la lumină pe la toate
33
lumânările celorlalţi credincioşi şi erau ţinute aprinse
toată noaptea.
Tot ce era în bagajul adus de acasă era sfinţit în tim-
34
Mă înfioram şi simţeam o bucurie intimă pe care n-
o înţelegeam atunci, când vedeam marea de lumini tre-
murânde ce umplea întreaga stradă în lungimea ei până
acasă.
Acolo, erau aşezate pe o masă în odaia mare a ca-
sei, alături de un vas cu apă în care era turnată aghea-
zmă, mama punea un ban, un ou roşu şi un buchet de
busuioc în vas, fiecare din familie se apropia, băga
mâinile în apă, şi le trecea apoi pe obraji ca un fel de
spălat sumar, pe urmă ne aşezam la masă unde erau
aduse ouăle, cozonacul şi pasca sfinţite, ciocneam ouă
roşii, întâi cu tata, apoi cu mama, pe urmă între noi,
copiii, spuneam urarea de Paşti „Hristos a înviat” şi
dădeam răspunsul „Adevărat a înviat”, mâncam ouăle
ciocnite şi sparte şi câte o felie de pască şi cozonac,
beam ceai sau cafea cu lapte nu chiar cafea, pentru că
se folosea cicoare din aceea împachetată în tuburi, (erau
nişte pastile negre presate), apoi ne îmbrăcam cu haine
noi, încă nepurtate, luam într-un buzunar câteva ouă
roşii şi plecam în oraş să ne întâlnim cu alţi copii, să
ciocnim ouă şi să ne bucurăm de această misterioasă
sărbătoare.
Eram convins că numai astfel îmi va merge bine tot
anul, acasă şi la şcoală.
Dar astăzi ce se întâmplă? Ştim cu toţii: nici nu
termină bine preotul de spus „Veniţi de luaţi lumină”,
că lumea şi începe să plece.
Şi mai ştim şi faptul că acum biserica noastră este
înconjurată de construcţii foarte înalte, , iar ciorile fac
scandal pe alte coclauri.
35
Poezie cu bucluc
În timpul copilăriei mele, exista în oraşul Iaşi
consulatul italian, care înfiinţase în cadrul activităţii sale
culturale „L’instituto di cultura italiana”.
O secţie care mă interesase şi pe mine era cea în
care se preda, gratuit, limba italiană.
La cea pentru avansaţi unde mă înscrisesem şi eu,
eram coleg cu o studentă, domnişoara Enescu, cu care
spre surprinderea mea, m-am pomenit că-mi devine
profesoară la liceu, probabil ca suplinitoare.
N-ar fi fost nimic deosebit în asta afară de faptul că,
din motive obscure, din momentul în care m-a văzut, a
devenit răuvoitoare, poate şi din cauză că eram colegi la
institutul italian, ea studentă la universitate, domnişoară,
aproape profesoară, deci superioară mie din toate punc-
tele de vedere, iar eu doar un elev pricăjit doritor să mai
înveţe câte ceva.
Şi şi-a dat drumu’ cu ocazia unui extemporal.
Trebuia să scriem din memorie o poezie pe care o
avusesem de învăţat pentru acasă. Am terminat foarte
repede, am dat-o, şi negăsind nici o greşeală, mi-a pus
nota unu pentru că aş fi copiat, după care a făcut şi un
mare tărăboi în clasă vorbind mult despre cinste şi hoţie
şi pomenind de câteva ori numele meu însoţit de cele
mai „frumoase” epitete.
Nu puteam fi de acord cu asemenea nedreptate şi
36
m-am dus la directorul liceului, iar în cancelarie am
recitat poezia în faţa mai multor profesori după ce le
pusesem în mână cartea de limba italiană, dovedind
astfel că o ştiam de dinafară şi deci domnişoara greşise
intenţionat, din ce cauză, n-aveam de unde să ştiu.
Astăzi, după atâta timp, o scriu din nou din memo-
rie dovedind că nici până acum n-am uitat-o. Cartea de
italiană s-a pierdut de mult, a fost război, refugiu, iar
numele poetului nu mi-l mai amintesc şi nu suznt prea
sigur nici la ultima strofă, pe care, poate, cândva mi-o
voi aminti. Îmi stăruie în memorie numele lui Oreste
Marciapiedi, dar s-ar putea ca după şaptezeci de ani să
greşesc. Ori poate era vorba de Giosuè Carducci, poet
care a scris şi el o Nevicată, nu ştiu...
O redau mai jos, în limba italiană, cu o traducere
relativă de-a mea:
LA NEVICATA NINSOAREA
Sui campi e sulle strade Pe câmpii şi uliţ
Silenziosa e lieve Tăcută şi uşoa,
Volteggiando, la neve Legănându-se, zăpada
Cade Cade
37
Sui ceppi, sui gradini, Pe tulpini, pe trepte,
Dorme… Doarme…
38
noi profesor de desen şi caligrafie, Irina Alexandrescu,
de ştiinţe naturale şi alţii.
Cu fiecare din aceşti profesori am avut câte o mică
problemă, sporadică dar importantă pentru vârsta mea
de atunci, pentru că întâmplările mi-au rămas cimentate
în memorie şi până azi.
Astfel, Jean Thibaudet, profesorul de franceză, care
nu cunoştea limba română decât sumar, la prima lucrare
scrisă a pus la toată clasa note între unu şi trei (pe atunci
maxima era nota zece), pe bună dreptate deşi exagerat
de mici, pentru că nivelul nostru de pregătire la o limbă
străină era aproape egal cu zero, cu mici excepţii. Dar
după ce directorul i-a explicat ce trebuia, a venit în clasă
cu o propunere: „Eu nu ştiu limba română, voi n-o ştiţi
pe cea franceză. Să ne luăm la întrecere şi să vedem cine
învaţă mai repede limba celuilalt.” Şi bineînţeles, el a
câştigat prinsoarea, pentru că după un an vorbea româ-
39
francezilor.
Şi într-o zi, în clasă s-au întâmplat două lucruri:
primul, l-am ajutat aproape involuntar să traducă în
româneşte un fragment dintr-un text francez în care nu
găsea cuvântul potrivit, iar eu am rostit „licărire”, el a
sărit în sus şi a spus „bravo Ilaş, am să ţin minte că m-ai
ajutat, acesta-i cuvântul căutat”, şi al doilea, în altă zi
încă eram în clasă şi a început un cutremur de pământ.
Primul care s-a repezit la o fereastră şi a dat s-o deschi-
dă a fost Jean Thibaudet, n-a reuşit şi a început să strige
alarmat:
„Tremblement de terre, air vide, air vide, vite”!
(„Cutremur, afară, repede”!)
Am şi acum în bibliotecă o carte, cadou din partea
lui pentru mine, considerat elev foarte bun la franceză:
„Le tour du monde en quatre-vingt jours” („Înconjurul
lumii în optzeci de zile”) de Jules Verne, cu dedicaţia lui
Jean Thibaudet, scrisă şi semnată la data de 11.06.41.
Eram în clasa a cincea, a opta de astăzi, liceul avea opt
clase şi se intra la liceu cu examen de admitere după ce
terminai cele patru clase ale şcolii primare.
Alt profesor, Grigore Alaci, de geografie, într-o zi
explica formarea sistemului nostru planetar în varianta
de atunci (Kant-Laplace), care susţinea că planetele
sistemului nostru planetar apăruseră datorită mişcării
centrifuge a masei solare, care rupsese porţiuni din masa
incandescentă şi după răcire deveniseră planete.
În timp ce el vorbea, fără să vreau, m-am pomenit
ridicând mâna cu două degete în sus, semn că vreau să
spun ceva. A tăcut, m-a privit o clipă fix, mirat, şi m-a
întrebat duios, aşa cum vorbea când se supăra:
- Tu ce vrei, berbecule? puţin până afară să faci
40
pipi?
- Nu, eu ştiu toate astea.
- Ce vorbeşti?! De unde ştii tu toate astea ?
- Din cărţile pe care le are tata în bibliotecă.
- I-auzi! Atunci... spune.
Şi am spus. M-a ascultat atent şi după ce m-a
ciocănit pe frunte cu piatra unui inel de pe un deget, a
completat:
- Mda... ştii tu câte ceva, nu tocmai aşa cum scrie
prin cărţi, şi… hm… ia dă-mi carnetul tău de note!¹
O sfeclisem crezând că l-am supărat pentru că-l
întrerupsesem din lecţie. Ştiind că avea obiceiul să pună
numai note foarte mici, mă aşteptam să mă noteze rău.
Dar el a luat carnetul, l-a răsfoit, mi-a văzut unele note
trecute acolo, a fluierat şi a scris nota zece.
- Să-i dai carnetu’ lui tat-tu să semneze de luare la
cunoştinţă. Cu ce se ocupă?
I-am spus, şi când a auzit a fluierat din nou, a mai
făcut un „hm”, m-a ciocănit iar cu inelul pe frunte şi a
continuat lecţia.
În alt an, datorită doamnei Balan, profesoara de
limba germană care s-a îmbolnăvit şi n-a mai venit un
41
timp la ore, eu renunţasem la italiană devenită între timp
facultativă şi trecusem la germană, care pe atunci înce-
puse să fie la modă – lucrurile s-au petrecut ceva mai
delicat, de fapt nu chiar cu ea. În timpul cât lipsise de la
şcoală fusese înlocuită de o studentă, dacă mai ţin bine
minte, domnişoara Frăţiman. Eu ajunsesem la o vârstă
periculoasă şi mă îndrăgosteam totdeauna când vedeam
o fată sau o femeie frumoasă care mie mi se părea unică.
Domnişoara Frăţiman, tânără şi de ce să n-o spun,
fascinantă, şi nu numai după părerea mea, mă impre-
sionase adânc imediat ce apăruse în clasă, aşa că,
dupăun timp, m-am apucat să-i scriu pe o foaie, în limba
germană, desigur cu multe greşeli, începând cu „Gnä-
mdige Fräulein, in dem Augenblick, wenn ich ihnen
gesehen habe...” (Mult stimată domnişoară, din mo-
mentul în care v-am văzut…) şi aşa mai departe, am
terminat-o, am semnat-o şi i-am pus-o pe catedră la ora
următoare. A intrat în clasă admirată de toţi băieţii, mie
Veşnicul îndrăgostit
----------------------------------
.¹ Amintesc acum că pe atunci, în clasă, elevul avea un carnet
pentru notele de la oral, care îi erau trecute acolo, iar elevul trebuia
să-l prezinte la ora următoare profesorului, semnat de luare la
cunoşinţă de părinţi.
42
aşa mi se părea, s-a aşezat la catedră, a văzut foaia de
hârtie, s-a încruntat şi în timp ce citea a prins a zâmbi, a
scos stiloul, a început s-o corecteze, s-a gândit puţin şi a
pus o notă.
- Are destule greşeli, dar pentru un începător este
destul de bună şi am să-i comunic asta doamnei pro-
fesoare Balan. Nu pot totuşi să-ţi dau mai mult de opt.
De ce ai scris-o?
- Nu ştiu, am simţit nevoia s-o fac, doream...
Aici m-am încurcat, am lăsat ochii în jos şi am
tăcut.
După ce profesoara noastră a revenit la ore, acum
părea sănătoasă, m-a chemat într-o pauză la secretariat
când nu era nimeni acolo şi mi-a spus:
- Cred că ai suficient talent ca să te axezi pe studiul
limbilor străine, poate germana, dacă asta îţi va plăcea
să faci, dar fii atent, nu întotdeauna ce pui pe hârtie îţi
poate folosi la un moment dat, mă refer la activităţile
tale personale. Tăcu un timp, apoi continuă: Ei, de-acu’,
îţi urez succes şi multă hotărâre în această muncă grea şi
dacă vei dori, te voi ajuta cu plăcere.
La profesorul de română, George Ivaşcu¹, luam tot-
deauna nota zece, fiind considerat unul din cei mai buni
elevi din clasă.
Asta până într-o zi, când la o lucrare scrisă în care
trebuia să redăm şi un text învăţat pe dinafară, după ce
am predat-o, am luat, spre surprinderea mea, nota cinci.
- Ce e cu tine? m-a întrebat mirat, ce-ai făcut aici?
Am luat hârtia şi m-am uitat. Zăpăcit din cine ştie
ce cauză, pusesem virgulă după fiecare cuvânt.
- Nu-ţi trec nota în catalog, şi altă dată să te gân-
deşti mai mult când scrii ceva, mi-a spus zâmbind cu
43
tâlc. Ce s-a întâmplat?
- Nu ştiu, am răspuns ezitând. Am să fiu mai atent
altă dată, vă asigur
– Sunt convins.
Băjenaru, de istorie, era un profesor foarte bun, dar
afurisit. Dacă erai pregătit şi ştiai bine lecţia la care erai
ascultat, nu luai mai mult de şapte sau opt, iar dacă nu,
îţi punea trei însoţit de un picior trântit undeva mai jos
de spate, iar uneori te dădea şi afară din clasă şi-ţi trecea
„absent” în catalog.
La o teză despre Mihai Viteazul, nu ştiu ce mi-a
venit, deşi cunoşteam bine lecţia, în loc de „Bătălia de la
Călugăreni” am scris „Bătălia de la Valea Călugă-
rească”, fapt pentru care alături de nota corespunzătoare
am primit şi piciorul însoţitor cu toate că restul tezei era
foarte bun, lucru pe care l-a recunoscut chiar el; totuşi,
din clasă nu m-a dat afară.
Pe doamna Alexandrescu, profesoara de Ştiinţe Na-
turale, la care de obicei luam note destul de bune, deşi
era foarte pretenţioasă, am supărat-o într-o zi când la o
întrebare despre rolul rinichilor în legătură cu
eliminarea reziduurilor odată cu urina, am ridicat mâna
------------------------------------------------------------
¹ George Ivaşcu – a nu se confunda cu George Ivaşcu actor din
Bucureşti – a fost profesor de limba şi literatura română (născut în
anul 1911 şi decedat în anul 1988), fost profesor, scriitor şi publicist.
Membru al PCR încă din perioada de ilegalitate a acestuia, a fost
implicat, în 1948, în procesul grupului Lucreţiu Pătrăşcanu şi
condamnat mai întâi la moarte, apoi la temniţă grea, pentru ca în
1954, după revizuirea procesului, să fie declarat nevinovat și eliberat ..
S-a făcut remarcat ca redactor-șef al revistei Contemporanul (1955 -
1971), redactor-șef al revistei Lumea (1963 - 1966), şi ca director al
revistei România literară (1971 - 1988), dar şi ca şef al Catedrei de
istoria literaturii române (1958 - 1968)
44
şi mi-a spus să răspund. Foarte serios, am spus că există
un organ important care o înmagazinează şi o elimină
din când în când după ce se umple. „Şi cum se numeşte
acest organ?”, m-a întrebat, iar eu am răspuns foarte
sigur: „Băşina udului.
S-a supărat, a ţipat la mine întrebându-mă dacă-mi
bat joc de ea, mi-a pus nota trei şi m-a dat afară din
clasă. Dar după ce i-a trecut supărarea, m-a chemat pe
un hol şi m-a întrebat de ce am vorbit aşa. N-am ştiut ce
să-i spun, nu puteam divulga faptul că uneori aşa vor-
bim noi băieţii între noi, dar am recunoscut că am greşit
fără să vreau şi dacă poate, o rog să mă ierte. Mi-a răs-
puns că „vom vedea”.
Tot în legătură cu ştiinţele naturale, aş vrea să a-
mintesc un fapt curios. Trebuia să dăm teză, şi cu o zi
înainte, noaptea, am visat că ni se va da să scriem
despre apă. În timpul somnului, în vis, am refăcut toate
cele învăţate despre fenomenele din natură, izvoarele,
formarea norilor şi ploile cu efectul lor asupra creşterii
plantelor, acţiunea bioxidului de carbon din apa de
ploaie asupra stâncilor de calcar pe care în timp le
descompune formând hidrocarburi, grote, peşteri,
stalagmite şi stalactite, necesitatea ca animalele şi
plantele, inclusiv omul, să aibă apă fără de care n-ar
putea vieţui şi multe altele, amănunţit, iar lucrul curios
este că visul s-a păstrat intact în memorie după ce m-am
trezit, iar la şcoală, culmea, ni s-a dat să scriem des-
pre… apă. Am făcut una din cele mai bune teze de-ale
mele, am primit nota maximă, zece, şi am fost lăudat de
aceeaşi profesoară, doamna Alexandrescu, care a
subliniat şi originalitatea lucrării.
Această coincidenţă, nu-i pot spune altfel, mi-a
45
amintit acum şi de altele din viaţa mea şi a altora pe care
i-am cunoscut mai îndeaproape. Astfel, doamna profe-
soară Balan suferea de o boală de plămâni netratată
corespunzător şi am aflat mai târziu că murise după o
suferinţă îndelungată. Pentru că existase o afinitate între
elev şi profesor, şi mă ajutase fără vreun motiv special,
când am putut, m-am dus la cimitirul „Eternitatea”
pentru a-i aprinde o lumânare la mormânt. Cu această
ocazie am citit pe piatra funerară că data naşterii ei era
identică cu cea a decesului, numai anul fiind, bine-
înţeles, altul.
Iar acum, îmi amintesc şi de un alt lucru, care poate
fi verificat de cei ce nu m-ar crede: prima mea soţie,
Elena Küttel, de care m-am despărţit destul de repede,
era născută în aceeaşi zi şi lună cu mine, 8 iulie, la
diferenţă de trei ani, şi nu ştiu dacă din această cauză
căsătoria noastră a eşuat.
Apoi, după mulţi ani de la înfiinţarea Operei
Române din Iaşi, al cărei membru am fost destul timp,
am primit invitaţia de a participa la aniversarea anilor
trecuţi de la înfiinţare, nu-mi mai amintesc câţi fuseseră
atunci.
Cu această ocazie, Mariana Stoia, fostă colegă la
operă, – soţia celebrului dirijor, compozitor, profesor şi
rector al conservatorului de muzică din Iaşi, Achim
Stoia – mi-a spus că a descoperit un lucru interesant:
soţul ei, decedat la un opt iulie cu câţiva ani mai înainte
de această întâlnire, era născut în aceeaşi zi şi lună cu
mine, tot 8 iulie, şi mă ruga să particip, la cimitir, la
comemorarea morţii lui, atunci când ea mă va anunţa.
Eu sunt un sceptic, un raţional, şi nu pot crede că
aceste fapte au fost altceva decât nişte coincidenţe din
46
trecutul meu şi al altora. Dar referindu-mă şi la o
întâmplare ciudată de la Orşova, înainte ca acest oraş
să fi fost înecat de apele Porţilor de Fier, cu ocazia con-
struirii hidrocentralei de acolo, uneori rămân pe gânduri
şi-mi pun şi eu, ca mulţi alţii, întrebări despre existenţa
noastră în continuu.
Iar despre întâmplarea de la Orşova, îi rog pe cei
care eventual ar citi rândurile aflate în cartea pe care o
scriu acum, să aprecieze ce cred că a fost real şi ce...
alt-
ceva...
Bucurie şi jale
Am scris undeva că am iubit din tot sufletul
meu de copil două fiinţe pe care nu le voi uita niciodată:
un băiat, Andrei, şi un căţel, Tarzan.
Băiatul, datorită vitregiei timpului de atunci, război
şi altele, a dispărut împreună cu familia lui plecând spre
Pământul Făgăduinţei, unde credea că vor fi fericiţi. S-a
întors în ţară după război, singur, rănit, aducând cu el
toate necazurile ce se adunaseră între timp pe capul lui.
Scăpase cu viaţă din marele măcel în care fusese inclus
imediat ce ajunsese în Germania – după o instruire
rapidă şi sumară – pe front fusese grav rănit, dar
însănătoşirea s-a realizat abia după ce s-a întors acasă,
în România, ţara în care se născuse. Totuşi, până la
urmă tot a trebuit să se supună legii celei mari şi să
dispară din nou, fără drept de apel, de astă dată pentru
totdeauna, tot într-o ţară „a făgăduinţei”, dar de alt soi.
Căţelul, după moartea lui Balan de bătrâneţe şi a lui
Picu de răutate, rămăsese singurul stăpân în curte s-o
„păzească”, după părerea lui, de cei care ar fi îndrăznit
s-o încalce.
Şi se învăţase, nu ştiu cum se întâmplase asta, ca
atunci când intra vreun străin în curte, să meargă la
poartă şi să nu-l mai lase să iasă până nu primea un or-
---------------------------------------------
¹ Pământul Făgăduinţei, acel Canaan promis de Dumnezeu,
spune Scriptura, poporului evreu prin Moise: o ţară unde „curge
miere şi lapte”, unde belşugul şi fericirea apar fără să fie nevoie să
faci ceva.
53
din de la cineva de-al casei.
Astfel se face că într-o zi au intrat în ogradă doi
soldaţi nemţi, poate din cei ce se retrăgeau de pe front,
flămânzi şi obosiţi, care băteau la fiecare uşă şi întrebau:
„Haben Sie Kartoffel zu verkaufen?” („A-veţi cartofi
de vânzare”) şi primind răspunsuri negative au dat să
plece dezamăgiţi.
Tarzan, conform obiceiului, se postase la poartă şi
când soldaţii au vrut să iasă din curte şi-a arătat colţii
mârâind.
Unul din ei, încă supărat de răspunsurile negative
primite pe la uşi, l-a înjurat şi s-a stropşit la el să se dea
la o parte ca să poată pleca. Întâmplător, nimeni nu era
prin curte, şi neamţul, văzând că animalul rămâne acolo
neclintit şi mârâind, şi-a luat automatul de la umăr şi a
tras o rafală asupra lui. Am văzut toată întâmplarea prin
fereastra de la bucătărie şi am înlemnit. Când m-am
repezit afară, am constatat că Tarzan murise străpuns de
gloanţe. În felul acesta, cel mai bun prieten al meu de
atunci şi-a dat viaţa făcându-şi datoria, în înţelegerea lui
de animal devotat.
L-am plâns, i-am blestemat pe criminali şi l-am
îngropat în fundul grădinii sub salcâmul din care cândva
curăţasem ghimpii de pe creanga pe care stăteam în
picioare când dădeam semnalul de chemare al prieteniei
şi devotamentului. Am urlat şi de data aceasta printre
sughiţuri de plâns dar n-am mai primit răspuns…
54
Întâlnire hotărâtoare
Nu după mult timp am plecat în refugiu, în va-
goane de marfă, spre o viaţă printre străini, de treabă dar
străini, cu alte obiceiuri, cu alt fel de biserică, cu altă
limbă pe care, din fericire, eu o cunoşteam puţin, deşi
germana lor era puţin diferită de ceea ce învăţasem eu.
Localitatea se numea Klein Betchkerek pentru
şvabi, Mali Becikerek pentru sârbi şi Becicherecul Mic
pentru noi, iar halta de cale ferată fusese botezată
Pescăreţul Mic, după inspiraţia cuiva, deşi în zonă nu
era nici un râu în care s-ar fi putut pescui.
Şi voi aminti un eveniment deosebit din timpul
acesui refugiu care mi-a influenţat întregul viitor, altul
decât cel pe care-l visasem când eram copil
A început într-o zi când, absolut întâmplător, la
Timişoara, cel mai apropiat oraş de Becicherecul Mic,
localitatea unde fusesem repartizaţi, m-am întâlnit cu un
fost coleg de liceu, Constantin Zota, refugiat şi el cu
familia în aceeaşi zonă, care, discutând, mi-a dat ideea
că dacă războiul va mai dura, se va apela la toţi tinerii
capabili să ţină o armă în mână, chiar dacă n-au împlinit
vârsta maturităţii, ca noi, şi atunci, în loc de a fi încor-
poraţi într-o unitate militară. unde, ca simpli soldaţi,
după o pregătire insuficientă, să fim trimişi pe front, ar
fi fost preferabil să ne prezentăm la selecţia pentru o
şcoală de ofiţeri care – se anunţase în ziare – se va ţine
la Făgăraş şi în alte două centre, unde se primeau şi
tineri de vârsta noastră. Şi dacă am reuşi, iar cursurile
55
şcolii ar dura vreo doi ani sau chiar mai mult, cine ştie
ce va mai fi cu războiul…
Am vorbit cu ai mei, tata a fost de acord, mama mai
puţin, am plecat la Făgăraş, am trecut examenul de
admitere şi am reuşit la şcoala de ofiţeri de infanterie
din Bucureşti care era evacuată la Zărneşti, lângă
Braşov. Fostul meu coleg nu s-a prezentat, poate nu
fusese de acord familia lui, şi după doi ani grei, în 1946,
am devenit ofiţer de infanterie, cu gradul de sub-
locotenent.
Şi astfel, după absolvirea şcolii de ofiţeri şi a-
vansare, a început viaţa mea de adult, cu puţine satisfac-
ţii datorită schimbărilor politice din ţară, dispariţia
nemţilor şi apariţia ruşilor, tot un drac şi încă unul mult
--------------------------------------
¹ După cum se ştie, prin 1943 –, iarna, după bătălia de la
Stalingrad, când un număr mare de unităţi germane şi de-ale aliaţilor
lor (cam 22 de divizii) au fost înconjurate, capturate, nimicite sau
rătăcite în neştire şi debandadă prin stepa îngheţată – sovieticii
începuseră marea lor ofensivă cu trupe proaspete aduse din Siberia.
Se apropiau încet, dar sigur, de graniţele României, iar autorităţile
noastre ordonaseră evacuarea întreprinderilor vitale către vestul ţării
împreună cu toţi salariaţii şi familiile lor. Printre acestea se număra şi
familia mea.
În documente, această acţiune a fost înscrisă „Refugiul”.
Şi, vreau să precizez acum, că deşi tata fusese de acord să devin
ofiţer, pentru a fi admis, aveam nevoie de două hârtii, una, o dovadă
scrisă şi semntată de el, cu doi martori, că este de acord să candidez
la această şcoală, şi alta, o hârtie din partea liceului meu evacuat în
localitatea Cenad din Banat. Şi astfel, am făcut două călătorii: una la
Căpăd, o gărişoară de lângă Reşiţa unde tata fusese detaşat pentru a
lucra la repararea liniei ferate bombardate de americani (familia
noastră era cazată la Becicherecul Mic, un sat şvăbesc, la douăzeci
de kilometri nord de Timişoara) şi alta, la Cenad, unde am obţinut
certificatul de absolvire a liceului, semnat de directorul Vasile
Tederaşcu, refugiat şi el acolo cu toată arhiva şcolii.
56
mai mare, cu suspiciunile zilnice şi cu lipsa banilor, cu
foametea datorită secetei prelungite când a trebuit să-mi
ajut familia să supravieţuiască şi să iasă la un liman
îndoielnic, şi culmea, colegul meu care m-a lăsat singur
să devin ofiţer de carieră, deşi el fusese cu ideea, a
reuşit să se strecoare printre evenimente şi să ajungă
cadru universitar.
Nu pot să nu pomenesc acum numele unui om
deosebit care m-a ajutat cu sfaturi şi bunăvoinţă pentru
a-m rezolva problema studiilor mele particulare, chiar în
timpul şcolii militare.
Este vorba de locotenentul Pavel Păcuraru, co-
mandantul meu de pluton din şcoală. Mai târziu, după
absolvire şi avansarea mea ca sublocotenent şi apoi
căpitan, la excepţional, l-am întâlnit prin Bucureşti din
întâmplare. Era căpitan ca şi mine, deşi ca vechime şi
capacitate ar fi trebuit să fie cel puţin locotenent-
colonel. Mai târziu am aflat că a fost şi el expediat în
viaţa civilă din cauza originii sale sociale necorespun-
zătoare schimbărilor politice de atunci, deşi pregătirea
lui ca ofiţer-profesor şi participarea în război, după
părerea guvernanţilor comunişti nu conta, sau conta, dar
57
în alt sens.
Dar, în două cărţi pe care le-am scris când era prea
târziu pentru a le mai putea publica în condiţii avan-
tajoase – totuşi le-am publicat, desigur ajutat financiar
(de către TOMAGY INTERNATIONAL Busines
Consisting – Bistriţa-Năsăud), este vorba de romanul
„Rocade Periculoase” şi cartea „Nuntă la Cotu’ Pisicii”,
ambele având aceeaşi suferinţă (acum există şi câte o
ediţie revăzută şi completată pentru ambele lucrări) –
am trecut fragmente de viaţă trăită sau visată de un
suflet rătăcit datorită sincerităţii şi naivităţii dintr-un
curiculum vitæ, când toată lumea care trebuia să scrie
aşa ceva (renumitele auto-biografii), minţea, îşi
ascundea trecutul sau îl înflorea, originea sau credinţa
erau trecute cu vederea de cel care scria şi îşi arăta
devotamentul faţă de noul regim (comunist) pentru a
obţine o bucată de pâine, mică, ieftină, dar bună de
mâncat, în timp ce eu, naiv, spuneam adevărul despre
mine şi ai mei, influenţat poate prea mult şi de
lecturarea celor care scrieseseră cândva atât de frumos
despre EL, despre adevăr, şi îmi formasem pentru
totdeauna convingerile mele cimentate în suflet, şi,
sigur, trăgeam şi mai trag încă şi astăzi toate ponoasele.
Acum nu mai sunt decât un om îngropat în a-
mintiri, în rest, un anonim rătăcit prin mulţimea celor
care, mai devreme sau mai târziu, vor păşi pe aceeaşi
cărare cu un singur capăt, începutul venit din infinit,
celălalt rămas în întuneric şi barat de marele hop, vorba
lui Cæsar când a traversat Rubiconul riscându-şi viaţa,
deşi o lege a senatului roman îi interzicea acest lucru:
„Alea iacta est” („Zarurile au fost aruncate”), şi a lui
Ion Minulescu, în versuri, care susţinea că va pleca în
58
necunoscut pentru explorarea unor semne de întrebare
ce nu şi-au găsit încă răspunsul.
Ultimul cântec
O foaie de hârtie pe care fratele meu, Nelu, copiase
romanţa pe care o redau mai jos, a fost ruptă în bucăţi
de Gică (Ghiţă al nostru), alt frate, mort (încă tânăr) în
ziua de 29 iunie 1977.
Ruperea hârtiei s-a întâmplat cu vreo doi ani mai
înainte de deces, la un „Sfânt Ion”, zi în care săr-
bătoream onomastica lui Nelu.
Săracu’ Ghiţă, de un timp parcă presimţea că i se va
întâmpla ceva rău, pentru că nu voia să audă cântece
triste, şi într-o zi îmi spusese că va demisiona.
Era ofiţer de securitate şi fusese însărcinat cu o
cercetare discretă într-un domeniu sensibil şi periculos.
Începuse acţiunea, singur, pentru că aşa sunase ordinul,
şi făcuse o descoperire uluitoare în legătură cu relaţiile
particulare ale unei personalităţi importante a acelui
timp, cu un străin în trecere prin România. N-a vrut să-
mi spună despre cine şi despre ce era vorba.
Dar după o analiză intimă a descoperirii, se pre-
zentase la comandant pentru a raporta cele găsite, şi
înlemnise când acesta, după ce îl ascultase şi studiase
dovezile, le încuiase în seif şi-i ordonase să înceteze
imediat orice altă cercetare. Apoi îl pusese să semneze o
hârtie prin care recunoştea că se înşelase.
După ce se gândise mult, fratele meu, ajunsese la
59
concluzia că rezultatul cercetărilor lui, încuiate în seif,
ar fi putut folosi la orice… în scopul obţinerii cine ştie
cărui avantaj faţă de alţii. Doar cunoştea modul în care
se proceda pe atunci, uneori şi astăzi, chiar şi cu
salariaţii săi, într-o instituţie cum era securitatea şi
înţelesese că, pentru a ieşi dintr-o situaţie periculoasă
pentru el, exista o singură rezolvare şi anume, să
demisioneze şi eventual să plece din localitate.
Făcuse cererea de demisie şi fără a fi întrebat de ce
o face i se aprobase şi i se comunicase că, dacă doreşte,
se poate interveni pentru a fi angajat la o înreprindere
din localitate ca jurisconsult, deoarece era şi absolvent
al facultăţii de drept.
Mulţumise şi anunţase că este de acord.
Dar, cu toate că fusese un anchetator cu destulă
experienţă, nu apucase să cunoască chiar totul în de-
sfăşurarea faptelor necunoscute de opinia publică.
Trecuse un timp de la demisie, fusese angajat la
noul serviciu, intrase în ritmul normal de muncă, se
adaptase la noua situaţie şi, profitând de ocazia când
avea zile libere, mergea la pescuit împreună cu Nelu sau
cu unii prieteni.
Într-o zi, i se făcu rău pe malul unui iaz, îi venise o
ameţeală cu leşin şi delir care semăna cu o stare
comiţială.
Ajutat, îşi revenise puţin, fusese dus şi urcat în tren
cu mare greutate, leşinase din nou simţindu-se din ce în
ce mai rău şi printre sughiţuri îi spusese lui Nelu că,
înainte de asta, fusese invitat la cineva unde mâncase şi
băuse cam mult şi nu se odihnise aproape deloc.
Era vorba de o fată venită din Izrael în vizită la
neamuri, cunoştinţă mai veche de-a lui, care-l invitase
60
la ea, el acceptase invitaţia şi rămăsese acolo două zile
în care timp se epuizase aproape complet, lucru ciudat la
el pentru că nu i se mai întâmplase aşa ceva în ocazii
similare. Era o atracţie intimă, seducătoare din partea
fetei, combinată cu stări proprii, halucinante, datorite
poate băuturilor, mâncării ori ţigărilor cu care era
servit. Mânca, bea, fuma, era atras în încleştări sexuale
care-l făceau să nu dorească părăsirea acestei atmosfere,
deşi în subconştient primea îndemnul s-o facă.
Până la urmă plecase aproape dus pe sus până la un
taxi, iar a doua zi ieşise la pescuit împreună cu Nelu,
Mitică, şi un cunoscut de-al lor, pentru a se mai reface,
spunea, la aer curat şi linişte.
Deci, i se făcuse rău având mai multe crize, şi
transportat de la iaz la tren, apoi acasă, ajunsese la spital
spunând că răul vine, trece destul de repede, revine mai
puternic şi iar dispare, iar starea lui generală devine din
ce în ce mai precară. Apoi, în noaptea următoare, după o
nouă criză, la spital, murise chinuindu-se fără ca cineva,
vreun medic sau măcar vreun asistent, să-i fi dat vreun
ajutor. Asta era ceea ce aflasem eu, din auzite.
Dar în cartea „Toamna amintirilor” semnată de
Nelu, tipărită la o editură din Iaşi, în capitolul „Scri-
soare deschisă”, la pag. 123, este descrisă amănunţit
această întâmplare tragică de către cel care a fost de faţă
acolo, Nelu.
Autopsia i se făcuse la cererea noastră, i se găsise
inima afectată de un factor necunoscut, lui, care
niciodată până atunci nu simţise la inimă ceva care să-i
dea de gândit.
În analizele făcute post mortem n-au găsit altceva
deosebit, cel puţin aşa au declarat cei de la laborator în
61
actul oficial pe care-l semnaseră când le fusese cerut.
Bănuiesc acum şi eu că totul fusese pus la cale, mai
întâi pentru a fi îndepărtat din securitate, poate se aflase
despre ancheta lui de către cine nu trebuia, iar mai
târziu, pentru a i se închide gura definitiv, poate spusese
ceva pe undeva, dar pentru a nu se stârni bănuieli, din
motive care nu se cunosc, după un timp fusese ucis (?),
după ce-l expediaseră în alt loc de muncă.
Nu ştiu dacă nu mă înşel, dar de ce totul s-a
întâmplat astfel? De ce venise fata din Izrael la rude,
fapt absolut real, dar se ocupase imediat numai de el?
Întâi cu dulciuri şi invitaţie ispititoare (şi periculoasă
pentru un eventual bolnav), poate rezultat al relaţiilor
dintre serviciile de securitate din România şi Izrael (?)
şi cu exploatarea slăbiciunii fratelui meu pentru atracţia
sexuală.
Bănuielile pe care le-am avut şi încă le mai am, nu
înseamnă nimic. Şi câte cazuri asemănătoare n-or mai fi
existând!?
Totuşi, vreau să amintesc doar, că, mai târziu, fostul
comandant al securităţii din oraşul nostru, cunoştinţă
de prin Păcurari, unul Ionescu, fusese prezent la cimitir
la înmormântarea lui Gică (stătea retras lângă un
momument funerar aflat la mică distanţă de biserică),
de parcă ar fi vrut să se asigure că fratele meu era într-
adevăr mort şi îngropat.
După un timp, acest colonel Ionescu fusese trecut
în rezervă înainte de termen şi încadrat ca şef al
serviciu-lui de personal la o instituţie civilă. Era în
preajma evenimentelor din decembrie 1989, când, după
o ab-senţă de vreo două săptămâni de la serviciu (poate
se ascundea), s-a sinucis zburându-şi creierii (dacă a
62
fost vorba, într-adevăr, de sinucidere).
Cântecul de care pomenisem la început şi fusese
rupt de sărmanul Ghiţă îl auzisem încă de când eram
foarte mic, de la mama, care la unele întâlniri cu rudele
ce veneau în vizită la noi, ni-l cânta cu vocea ei de
soprană liniştită, caldă şi uşor vibrată. Versurile erau
puţin diferite, dar am găsit balada originală a poetului
dispărut în timp, Artur Enăşescu, cu mici modificări:
63
Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ţi se şterg de ploaie,
Tot mai mult te trece timpul,
Vânturile te îndoaie
64
PARTEA A DOUA
La Zlatiţa
(Împuşcături în ţinte mişcătoare)
Pe Nera la vărsare
Cheile Nerei
Anchetă la Bucureşti
Dunărea la Cazane
Furtună pe mare
Strâmtoarea Bosfor
Insula Şerpilor
103
Sulina, şi apoi expediate pentru vânzare prin alte locuri,
profitând de trecerea pe acolo a vapoarelor, multe dintre
ele internaţionale.
Misiunea mea de acum avea legătură cu acest soi de
musafiri care poposeau pe insula atât de controversată şi
chiar ocupată de bunii noştri prieteni de la răsărit, după
război. Trebuia să stabilesc ce era de făcut.
Şi iată-mă plecat.
Iarna era pe sfârşite, eram călare şi animalul păşea
vioi prin nisipul cârpit cu petice de zăpadă.
Deşi vremea era rece, ceva în jurul lui zero grade, un
vânt îngheţat, nu prea puternic dar încăpăţânat fugărea
din urmă norii. Nu-mi era frig, iar luna, curioasă, profita
de apariţia spărturilor din negurile vânzolite pentru a
arunca priviri fugare peste umărul meu stâng şi a proiec-
ta pe solul tărcat de petice de zăpadă, fantomatic, umbra
Centaurului. În dreapta aveam abisul negru al pădurii de
stejari, unde ajunsesem deja, iar în stânga, marea de
stuf. Şi dintr-o parte şi dintr-alta îmi ieşea în
întâmpinare, printr-un fel de reverberaţie punctată de
tropăitul ritmat al copitelor calului, şuierul vântului orb
ce trecea besmetic printre crengile dezgolite ale copa-
cilor şi susurul vălurit al stufului. Era ca o simfonie
încropită de vreun spiriduş care nu putea să doarmă.
Calculasem timpul şi plecasem noaptea, tot pentru a
fi ferit de ochii curioşilor de dincolo, interesaţi, poate,
de deplasarea mea.
După ce am trecut de grindul Pocora, mi-a venit
ideea s-o iau de-a dreptul peste mlaştina îngheţată,
crezând că astfel voi scurta drumul câştigând din timp.
Am cotit-o, dar mi-am dat seama că am greşit abia când
am simţit zvârcolirea calului speriat de spargerea crustei
104
de nămol îngheţat. Atingea apa cu burta, se căţăra cu
copitele din faţă pe gheaţă într-un fel de galop pe loc şi
aceasta se spărgea mai departe cu trosnete ca de ciolane
lovite. Deodată rămase neclintit. Stătu aşa minute în şir
rotindu-şi urechile în toate părţile şi după fiecare rotire
şi le oprea într-o direcţie anume, cu o atenţie stăru-
itoare. Apoi întoarse capul şi mă privi gâfâind şi îm-
prăştiind în părţi două fuioare de aburi.
Începu să tremure şi tot atunci am auzit urletul, care,
la acea oră şi în acel loc aducea cu avertismentul Cerbe-
rului la intrarea pe celălalt t ărâm, emis de toate cele trei
capete şi amplificat de un număr la o putere infinită.
Începea cu o notă înaltă, ajungea la modulaţii sonore
ce semănau cu un semnal de locomotivă, era reluat de o
mie de glasuri care, încercând să-i dea ajutor, se uneau
la îndeplinire misiunea.
Masă pescărească
Ordin de la minister
Partea a treia
123
Anche le stelle
Mi sono amiche,
E seguirano il mio camin,
Per allietar’ ,
illuminar’
il mio destin…
Ti penso, ti sogno
e sempre sospiro per te,
Ti chiamo,
ti amo,
ma tu non rispondi.
Per che?”
Puţină lună,
Puţină mare,
Puţină muzică din inimă
Numai aşa,
să pot uita
orice durere
Şi stelele
Îmi sunt prietene
Şi mă urmează-n drumul meu
Pentru a alina,
ilumina
destinul meu.
Mă gândesc la tine,
te visez,
mereu suspin,
Te chem,
te iubesc,
dar tu nu-mi răspunzi,
De ce?
. ...................................
27.03.1980
Dragă Didi,
vechiul meu prieten pierdut de atâta vreme.
138
A trecut mult timp de când nu mai ştiam nimic unul
de altul, din motive peste puterile noastre. Scrisoarea ta
John Wayne
139
bucuros, dar am fost şi mai bucuros când am găsit noua
ta adresă. Sperasem să dai tu de mine şi chiar aşa s-a şi
întâmplat, când ai apelat la revista CINEMA.
Nu ştiu dacă ai exemplarul din ianuarie 1980, dacă
nu, te rog să-l cauţi, pentru că există acolo un articol
scris de mine ca necrolog al lui Dick Foran. Cei de la
revistă spun că este cel mai bun care s-a scris după
moartea lui, oriunde ar fi fost publicat.
Dick Foran
.................................
Un punct de vedere
Ion Creangă
Amadeus Mozart
.................................. ........
........................... ............
..........................................
...........................................
Notă:
¹ (!) – sublinieri de-ale mele.
Aprecieri neutre
În cartea „Scriitori români LA FRONTIERA
MILENIULUI III” – Dicţionar critic – Volumul I,
Bistriţa Năsăud, la pagina 275, despre scriitorul Di-
onisie Ilaş, Dumitru Munteanu, autorul, membru al
Uniunii Scriitorilor, spune următoarele, citez:
169
încep să-l perceapă, apoi iar îl pierd undeva, dar mai
târziu îl (re)creează dezvoltat ori limitat de condiţia sa
biologică, diferită de a altora şi de harul cu care a fost
înzestrat de natură în drumul spre adevărul absolut atât
de îndepărtat
Am mai vorbit sau am mai scris pe undeva de-
spre adevăr şi spuneam, cred că n-am făcut-o eu pentru
prima dată, că fiecare dintre noi are adevărul său care în
realitate este o părticică infimă din Marele Adevăr al
omenirii, în spaţiu şi timp, încă nepătruns. Iar arta
încearcă să facă şi acest lucru.
Suntem prea mici şi totuşi simţim nevoia de a
împărtăşi şi altora din ceea ce avem noi în suflet, din
adevărul nostru, din emoţiile noastre, din îndemnurile
moştenite de la înaintaşi sau pe care am dori să le lăsăm
urmaşilor (pentru că arta trece peste prefaceri şi peste
timp), să dezlegăm cele încrustate în pereţii catedralelor
îmbrăcate în aur şi jefuite, în cetăţile dispărute ori încă-
pute în mâna altora, în ruinele satelor şi oraşelor
prădate, în monumentele dărâmate, arse de nenumărate
ori, pustiite şi golite până şi de sufletele celor ucişi sau
duşi pe alte meleaguri. Pentru că, uneori, năvălitorii nu
veneau numai să prade şi să plece, ci să ardă şi să radă
de pe faţa pământului tot ce mai rămânea, pentru ca mai
târziu să se întoarcă spunând că locurile golite şi apoi
găsite de ei sunt ale lor.
Dar arta, ascunsă în măruntaiele pământului, sub
cenuşă, sub mâlul potopului natural sau uman, pă-
strează şi pentru urmaşi o parte din ceea ce înaintaşii
realizaseră, din adevăr, şi astfel se descoperă şi se
interpretează adevărata istorie.
Astăzi căpătăm convingeri noi, bune şi pentru alţii
170
şi dorim să săpăm sau să înscriem noi înşine ştiri şi
imagini de ale noastre, pentru viitor (şi pentru eventualii
locuitori ai altor planete), în alte pietre, în alte monu-
mente, în alte morminte dar în acelaşi orizont, poate şi
sub altă cenuşă, sau să înregistrăm şi pe alte baze veşti
despre lumea contemporanilor noştri pentru eternitate.
Arta ne ajută să facem şi acest lucru.
Nu poţi fi modern, civilizat şi cinstit dacă renunţi la
trecut şi-i murdăreşti pe oamenii lui!
Au existat artişti care au trăit la secole depărtate
unii de alţii, dar au creat opere de artă cu conţinut a-
semănător, chiar dacă mijloacele de exprimare au fost
diferite, ca cele care semnalau zgâriind şi colorând
pereţii cavernelor cu imaginile mijloacelor de supra-
vieţuire (vânat sau pericole), ca ale vreunui trib abia
descoperit prin jungla Amazoanelor şi rămas la nivelul
său permanent şi astăzi, izvorât din îndemnul pentru
vânătoare sau muncă, iar altele sofisticate, moderne,
pentru că şi unul şi altul vedea şi înţelegea ceea ce
exista şi dincolo de orizont, de prezent şi de permanenţa
lor. Arta lor îşi trece umbra peste limite şi peste timpul
în curgerea lui în continuu.
Mişcarea este momentană şi totuşi nemărginită,
pentru că ea este viaţa generaţiilor care o trăiesc după ce
s-au născut unele din altele şi şi-au lăsat unele altora din
ceea ce dobândiseră în drumul lor.
În timp, indiferent cărei limbi aparţine un artist, ori-
unde s-ar deplasa, el se poate înţelege cu artiştii altor
limbi şi-i face şi pe alţii, prin artă, să se înţeleagă. Arta
este o limbă universală ce-i uneşte pe oameni, chiar şi
fără a vocaliza.
Dar omul vorbeşte şi atunci când are semeni lângă
171
el. Artistul „vorbeşte” când există sau va exista cineva
care să-l „asculte”, pentru că rolul său ca artist este de a
transmite mesaj, de a se face înţeles, de a fi pătruns. Nu
poţi predica în pustiu, dar poţi lăsa urme pe care mai
târziu, alţii, vor încerca să le dezlege. A găsi o grotă în
munţi şi a o transforma într-un altar în faţa căruia
pustnicul simte că are Stăpân şi Martori, ceea ce face el
este tot artă.
Artistul se dăruieşte celorlalţi după ce a învăţat de
la ei. El poate nu are puterea de a tăia pădurea, dar dacă
găseşte materialul necesar, chiar adunat de alţii, la
flacăra aprinsă de el se naşte minunea care-l uimeşte pe
cel care o vede.
Nu există artist numai pentru sine. Omul se de-
osebeşte de celelalte vieţuitoare prin faptul că produce şi
pentru alţii. Furnicile, spre exemplu termitele, constru-
iesc palate uriaşe în mijlocul naturii pentru a se apăra de
inundaţii, căldură prea mare sau pentru a avea depozite
de hrană care sunt încărcate tot timpul instintiv, dar nu
se gândesc şi la alte specii sălbatice decât considerându-
le pradă, pentru că instinctul lor nu este inteligenţă şi
nici creaţie, deci nici artă, ci doar mijloc de apărare şi
perpetuare a speciei, din instinct. O felină, să spunem o
pisică domestică sau o panteră sălbatică, îşi acoperă
escrementele fără s-o fi învăţat cineva, pentru a-şi as-
cunde urma, dar trage cu laba, instinctiv, şi materiale
inexistente pe parchet, pe ciment sau pe pământul jun-
glei.
Omul, când munceşte, intonează şi un cântecel
învăţat de la bunica sau conceput de el şi-i place să-l
facă auzit şi de alţii, să-l dea copiilor, vecinilor sau
spectatorilor. Pasărea nu cântă, chiar dacă trilul ei este
172
considerat frumos din punctul nostru de vedere, ci doar
îşi anunţă prezenţa, semnalizează instinctiv primejdia
sau îşi cheamă perechea.
Am scris undeva despre o păsărică observată de
mine. Eram lângă fereastră într-o cabană la munte şi
admiram o păsărică ce scotea nişte triluri întortochiate
uitându-se fudulă în toate părţile. Părea un cântec dar nu
era decât o chemare, un semnal. Stătea agăţată precar pe
o crenguţă subţire ce se tot mişca, piuind în continuare
până când dinspre un arbore mai depărtat, se auzi doar
Tir-lir-lir
173
rămasă în sat ori la cei dragi. Aceasta este artă pentru
că-i o chemare, un dor, o suferinţă şi o bucurie în acelaşi
timp, legătura cu ceilalţi, trecerea dincolo de suprafaţă.
Fluierul, vocea sau materialul cioplit sau pictat, sunt
mijloace de comunicare între suflete, dar legătura cu cei
rămaşi acasă, este melodia, cuvântul, gândul, imaginea,
într-un cuvânt, arta. Cântecul păsăricii era doar semnal.
Există o strânsă legătură între doina muntelui şi
simfonia ateneului. Numai că a doua n-ar fi existat fără
prima. Artistul popular, cel care a simţit doina trecându-
i prin suflet, a exprimat-o cu fluierul pentru cei pe care-i
iubea pentru că era legat de ei prin sentimente omeneşti.
Compozitorul simfoniei sau operei cântate a învăţat mai
întâi de la mama lui, de la doinaş, de la hora satului, de
la folclor, toate acestea fără să-şi dea seama, pentru că
primea totul prin educaţia şi experienţa generaţiei sale.
.......................................
174
o perioadă când abia mijeau unele idei în legătură cu
dezvoltarea tehnicii, mai mult utopice, ne descrie într-o
carte ipoteticul submarin al căpitanului Nemo, creat de
imaginaţia lui artistică de scriitor care pe sub banchiză a
ajuns la polul sud, sau, în altă carte, despre Albatros,
aparatul zburător mai greu decât aerul (semănând atât
de mult cu elicopterul de acum), şi ne face cunoştinţă şi
cu oameni geniali care revoluţionaseră ştiinţa timpului
lor.
Herbert George Wells călătoreşte în timp cu apara-
175
Karl May
176
cătorii de la Nürnberg care au greşit spânzurându-i doar
pe oamenii politici din clica lui Hitler, dar i-au trecut cu
vederea pe afaceriştii mondiali, adevăraţii criminali,care
i-au finanţat pe nazişti şi au rămas la fel de puternici şi
astăzi când continuă să finanţeze toate mişcările care le-
ar putea aduce noi câştiguri mari…
Toţi aceşti creatori, şi alţii ca ei, şi-au imaginat
multe lucrări ştiinţifico-fantastice care au prorocit vi-
itorul. Este adevărat, şi trebuie să recunoaştem că acest
gen de literatură, prin ideile lui fantastice, de multe ori a
contribuit la dezvoltarea ştiinţei adevărate şi a sugerat
idei care astăzi sunt realizate… Şi lista cu numele
acestor vizionari ar fi interminabilă…
În cartea „Creierul lui Broca”, Carl Sagan, savant
american, cercetător şi scriitor, referindu-se la schim-
bările care au loc astâzi în societatea umană pămân-
teană, ne spune, citez:
Carl Sagan
177
ve. Adaptarea la schimbări, alegerea înţeleaptă a alter-
nativelor de viitor, iată cheile supravieţuirii civilizaţiei
şi probabil şi ale speciei umane. Generaţia noastră este
prima crescută în spiritul ideilor din literatura ştiinţi-
fico-fantastică. Cunosc mulţi tineri care vor fi
desigur,interesaţi, dar deloc uimiţi dacă într-o bună zi
vom recepţiona un mesaj de la o civilizaţie extra-
terestră. Ei sunt obişnuiţi încă de acum cu viitorul. Cred
că nu exagerez când afirm că, dacă vom supravieţui,
literatura ştiinţifico-fantastică îşi va fi adus o
contribuţie vitală la continuitatea şi evoluţia pe mai
departe a civilizaţiei noastre”.
Pământul Făgăduinţei