Didi Coperţi şi texte împreună la tipărit...

DIONISIE ILAŞ
Poezii

Editura Petrişor
5

POEZII
1

Un suflet blând mă cheamă

Aş vrea să plâng dar ploaia nu mai vine

Şi nu mai sunt nici lacrini în izvoare,
Iar din pământ răzbate pân’ la mine
Un murmur surd şi trist: ca o chemare.

Aş vrea să plâng, dar timpul mă tot duce,

Şi norii nu mai au vreo picătură,
Iar bălţile secate, lâng’o cruce,
S-au toropit în larguri fără gură…

Nu vreau să râd şi nici să plâng nu-i bine…

Un suflet blând mă cheamă: e o fată,
O simt din nou, din timpul care vine
Dar pare-a fi tot cea de altă dată…

2014
2

Simţiri ascunse...
Tu, vorba mea, vei merge la dânsa chiar de mâine,
Acolo unde chipu-i să-l văd nu mi-i permis.
Te du deci învelită, aşa cum nu-mi cuvine,
Cu ştiri de mult uitate ştiind că eu le-am scris...!

Să nu te-ascunzi, tu, vorbă, în strălucite haine,

Căci nu acestea poartă în ele cald cuvânt,
Şi nici vreun cântec dulce ce-ascunde multe taine,
Să nu i-l intonezi dar, ascunde-l în pământ.

Să te găteşti deci, altfel, cu faţa potrivită

Şi... să-ţi aduci aminte de tristul meu destin !
Să nu mai fii ciudată, ci caldă, auzită,
Să pari acelei fete, că nu mai eşti suspin.

Să nu roşeşti atuncea, de scumpele cuvinte

În care eu odată iubirea mi-o rosteam,
Când un sărut cu lacrimi mi se ivea în minte
În toată-a mea fiinţă îndată îl simţeam...

Să taci de-o să te-ntrebe mai multe despre mine

Tu lasă-ţi doar citită, ideea scrisă-acum,
Să nu mai spui vreodată, iar vorbe, o mulţime,
În convorbiri deşarte, rămase iar pe drum...

Cu toate-acestea dacă, din nou la o adică,

Ea va voi să afle ce crime-am fâptuit
Tu s-o săruţi pe faţă ori chiar pe gura-i mică
i să-i îngâni un cântec, cu chipul chinuit.
3

Prin lacrimile mele, dacă vor fi crezute,

Sărut-o înc-odată, aşa cum aş fi vrut,
Şi versurile mute le fă acum văzute
Iar eu voi crede astfel că însumi o sărut.

Şi dacă dintre oameni se va găsi vreunul

Să-şi mai aducă-aminte, să-ntrebe cum o duc,
Să-i spui că sunt viu încă, dar mort voi fi ca unul,
Care-n întreaga-i viaţă fusese un bucluc.

O geană de albastru
Prin norii diafani,
brodaţi în aur
Se cerne timpul
spulberat în mare,
Iar soarele-adormit,
ca un balaur
Visează „Feţi-Frumoşi”
puşi la frigare.

O-nfiorare!
Undeva în zare
Se-arată-un nor micuţ
de ciocolată;
E-n apă, se se-adape,
ori în soare,
Să-i fure din lumină
vreo bucată
4
Şi creşte
şi continuă să vină,
Iar cerul se încruntă
şi strănută…
Prin neguri, o săgeată
de lumină
Ţâşneşte dintr-un ochi
cu faţa slută.

Vâltorile furtunii
se transformă
În lungi coloane de lumini
şi sunet
Trei cotoroanţe, sus,
pe o platformă
Îşi joacă tontoroiu-n ritm
de tunet.

Dar, iată: sus,

o geană de albastru
S-a strecurat o clipă
printre nori
Şi-a picurat lumină
dintr-un astru
Din lumea plăsmuită
de alţi sori.

E vreun semnal?
Se poate, căci deodată
Coloanele se duc,
dispar în zare
Strigoaicele mai dănţuie
5
o dată
În ciudă, dar…
se prăbuşesc în mare...

Iar Făt Frumos,

din flăcări, se trezeşte
Şi vântul, şi lumina,
tontoroiul
Şi ca prin farmec,
totul se opreşte
Dar
unduieşte-odată cu şuvoiul...

Apoi, uşor,
în zborul de albină
Din ape,
către pulberea de stele
Se-nalţă lin
părere de lumină
Nu vă miraţi,
sunt gândurile mele…
8
Ex historia librum
Ruina pietrelor cetăţii
Îmi aminteşte iar de vreme:
Făpturi sculptate cu migală
Vin din istorie să cheme

Când făurarii dintre epoci

Ridică sus, în bolţi, ecouri,
Se-aprind furtuni ce sapă-n piatră,
Scrâşnind, arzândele tablouri

Căci aurul de pe cupole

E blestem spus de guri închise;
Surorile desgemănate
De furi, departe sunt trimise

Şi prin tăceri, ruini suspină

Şi povestesc de vremuri aspre
Când cavalcade chiuinde
Călcau pământurile noastre!

Se-adună – văd – cu mic, cu mare,

În pâlcuri, sub stindard de luptă,
Cu zâmbet de copil pe buze,
Cu ochii dârzi, cu faţa suptă

Să scuture de jug pădurea

Şi munţii şi ogorul frate,
Să dobândească dreapta lege
Mai bună, pentru toţi şi toate
9
Şi văd urmaşi de oameni liberi,
Haiduci veniţi din vârf de munte
Eliberând iubiri furate
Ori suflete-n străini vândute

Şi răzbunând nedreapta lege

Impusă de străini pe ţară
Luptând pentru neatârnare
Şi pentru-o pace milenară

Din cerul pur – privire-arzândă –

Albastră cale infinită
Adie vânt de viaţă blândă
De pace dreaptă, neclintită

Şi din pământ, din codri, ape,

Din tot ce orizontul face
Tresar în inimi largi ecouri
Tocmai din timpurile dace!

Iaşi, februarie 1976

10
 Lilioară

Lilioară, Lilioară,
Suflet blând de căprioară
Care-mi vii din depărtare
Pe a stelelor cărare

Spune-mi scumpă Lilioară

Ce gândeşti seară de seară?
Ştii că Făt Frumos trăieşte
Doar în file de poveste?

Gândul tău, încerc a-ţi spune,

Rătăceşte prin genune
Tu aici, dar el departe,
Vreme lungă vă desparte!

Când îmi mai trimiţi vreo ştire

Spune-mi, ţi-ai găsit vreun mire
Să-ţi alunge din durere
Şi să-ţi dea în schimb plăcere?...

Iaşi, iulie 1973

11
 Păcatul legendar
În ochii tăi adânci
Văd cerul luminat,
Văd plaiuri verzi şi stânci,
Văd sufletu-ţi curat

Pe fruntea ta de vis
Văd marea de cleştar,
Tulburător abis,
Păcatul legendar.

Pe buzele-ţi de chin
Citesc ispită grea
Din cupa cu venin
Să sorb, ah, cât aş vrea!...

Obraji-ţi de copil
S-ating, să-i mângâi vreau,
Când dormi, să vin tiptil
Suflarea să ţi-o beau

Şi sânii fremătând
De dulce, cald, fior,
Să ţii sărut pe rând,
De-ai şti cât mi-e de dor!

Credeai că pot trăi

Departe de păcat,
S-aştept pân’ s-o ivi
Alt chin? te-ai înşelat!

12
 Credeai că soră-mi eşti
Când faţa-mi sărutai
Şi trupul din poveşti
De-al meu ţi-l alipeai?

Credeai că sunt făcut

Din lemn, nesimţitor,
Din piatră ori din lut?
Nu, fată, nu, odor!

Eu sunt vulcan, sunt viu,

Sunt flacără şi fum,
Sunt arzător pustiu,
Sunt rug imens acum!

Sunt un cuptor încins,

Ţi-o spun fără ocol,
De patimă cuprins
Sunt… da, sunt dracu’ gol!

Eu nu-s ca-acel Adam

Pe care-l ispiteai
Cu mărul de pe-un ram
Acolo, sus, în rai.

Eu am un rai al meu
În care de-i intra,
Pe bunul Dumnezeu,
Nicicând nu-l vei uita!

13
 Oraşului meu

Când te-ai născut

eu nu eram
Abia târziu de tot
am apărut şi eu:
M-ai zămislit
la sânu-ţi generos,
Iubit oraş al meu!

Te văd crescând.
Pe vremea mea
erai patriarhal
Dar fremătând de dor,
Ca un amant
de patimă cuprins,
Gelos, galant
şi iubitor

Eşti învăţat,
Copiii tăi
sunt dintre cei mai buni,
Am fost plecat şi eu,
mereu,
Oriune-am stat,
nu m-am putut simţi
Ca-n Iaşi-ul meu

Ai fost distrus
(era război)

14
 Copiii tăi mureau,
loviţi de sus!
Dar tu,
ca un ciumat
de răni acoperit,
Te-ai revoltat
şi le-ai spus: nu!

Eu cred în fiii mei,

nu s-or lăsa!
Pentru oraşul lor
sunt Dumnezei!

Şi-acum ai renăscut ca pasărea din basm,

Te-ai refăcut
din propriul scrum!

Eşti minunat,
cum din trecut
vreun suflet de poet
nici n-a visat.
Iar eu, ani mulţi şirag,
din suflet îţi doresc,
Părinte drag,
iubit,
oraş al meu!

15
 In exremis
(Întâlnire)

Mai ieri s-au întâlnit un bloc şi-o casă

Şi s-au oprit să se priveasc-o clipă
Miraţi că pe a timpului aripă
Pot sta-mpreună la aceeaşi masă.

Căsuţa era veche, o bătrână,

Iar blocul, nou, copil abia născut,
Neştiutor, de piatră, încrezut
Şi-nalt… cât zece case împreună.

- Ce faci, bunico, nu cumva eşti tristă?

Eşti supărată că mă vezi frumos,
Că-s văruit de sus şi până jos?
Bătrâna-şi şterse ochii c-o batistă:

- Nu, maică, n-am nimic să-mpart cu tine,

Sunt tristă că cei dragi m-au părăsit
Cu tot ce-n viaţă şi-au agonisit,
S-au dus şi singură-am rămas, ştii bine.....

- Şi cei cu asta? spuse-atuncea blocul,

Eşti liberă să faci ce vrei de-acum:
Te odihneşti, şi nu mai scoţi nici fum,
Ori te călătoreşti când ţi-o veni sorocul.

- Dar nu vreau libertate, zise baba,

Cum să pricepi când suflet încă n-ai,

16
Când nimeni n-a călcat pe noul splai?
Ascultă şi-ai să vezi cum vine treaba:
 Tu crezi că e uşor să locuieşti
Cu generaţii de copii ca tine,
Bărbaţi, femei, nepoţi, nepoate, fine,
Să-i pierzi pe toţi şi-apoi să mai trăieşti?

Ai tu habar ce-nseamnă „Pluguşorul”,

Cu zurgălăi, buhai şi pocnitori,
Colindele, din noapte până-n zori?
Nu le-ai trăit, nu le poţi duce dorul.

Poţi să pricepi ce-n inimă strecoară

Suspinul unui nou născut stăpân,
Flămând când vrea să sugă de la sân
Şi-ntreaga ta fiinţă o-nfioară?

Sau ştii ce-nseamnă să auzi în taină

Un bubuit în uşă-n noaptea grea,
Să vezi jandarmi cum calcă pe podea,
Ca să ţi-l ia pe cel iubit de haină?

Văzut-ai tu vreodat-un car cernit

Ce-şi poartă trista sarcină departe,
Cu lumânări şi cântece de moarte,
Iar tu rămâi plângând şi părăsit?

Dar nucul din grădină-l ştii cumva,

Cu foşnet de frunziş, înfiorat,
Sub care-amanţi credinţă şi-au jurat
Sau vreun logodnic draga-şi săruta?

17
Avut-ai timp să simţi plăcerea, oare,
Pe care noi, bătrânii, o avem,
 Poţi tu să ştii ce fericiţi suntem
Atunci când cel micuţ crescut-a mare?!

E drept, vedem şi lacrimi şi durere,

Căci oamenii au multe pasiuni,
Ei sunt artişti, învaţă, pun cununi,
Ori resemnaţi, renunţă la plăcere…

- Stai! Stai puţin ca să-mi revin! O clipă!

Te-am înţeles şi cred că n-are rost
Să spui mai multe! Nu-s atât de prost
Şi ştiu ce-nseamnă-a timpului risipă.

Aş vrea să spun şi eu vreo trei cuvinte,

Observ că îmi vorbeşti doar de trecut,
Care-i frumos, cum zici, şi te-am crezut,
Dar pentru ce nu vezi şi înainte?

Ori ai uitat c-o lege-a vieţii spune,

Despre trecut, prezent şi viitor:
Nimică nu e veşnic, toate mor;
Ce-i nou acum va fi cândva fărâme!

Iar unde-i lege n-are loc tocmeala;

Copii tăi cu tine-au stat un veac
Şi-odat’ cu ei, spre capăt, fără leac
Ai mers şi tu, aceasta-i socoteala!

Că este-aşa, oricine poa’ să vadă,

Să te jeleşti, ce rost ar mai avea?

18

Eu n-am s-o fac, mă crede, draga mea,

 Le-oi face loc la alţii-n astă stradă,

Iar dacă vrei să ştii, prezentul este

Ceva ce nu dispare niciodat’,
Te naşti în el şi-n el, neapărat,
Ţi-ai petrecut întreaga ta poveste

Şi-atunci, la ce să cat şi înainte

Către ceva ce nu va fi nicicând?
S-aştept mereu, mereu s-aştept plângând
Şi să tot depăn vechi poveşti în minte –

Trecutul, spuse baba, -i ca femeia

Ce preţul şi-l cunoaşte prin iubit
Care-a venit, s-a dus şi-acu’-i dorit,
Din cauză că nu mai e, de-aceea!

Iată de ce, ’nainte de-aş vorbi

Tot din trecut aş evoca în şir,
Deşi tot depănând acest lung fir
Bătrâna-mi inimă de tot s-ar veşteji.

De-aeea… eu te las copile-acum,

Te rog fierbinte, rece să nu fii,
Să-i ocroteşti pe dragii mei copii!
Că eu… mă duc de-acu’ pe lungul drum...

19

Ninge
 Din înălţimi adânci
Tăcută şi uşoară,
Zăpada albă zboară
Ca fluturii prin lunci

Şi se aşază-n strat,
Pe-ogor şi pe şosele,
Puzderie de stele,
Covor imaculat.

Copiii ies pe deal

Cu sănii, cu patine,
Se-nvolbură, mulţime
Ca valul lângă mal.

De-odată, colo jos,

Trei fulgi se prind în horă,
Sunt tată, frate, soră,
Se zbenguie voios.

Căci vântul lăutar,

Suit pe-un coş de sobă
Le şuieră, de probă,
Un vesel viers sprinţar.

Alături de cei trei

Se prind şi alţii-n roată,
Iar vântu-n zarea toată
Tot suflă după ei.

20

Mai zice-apoi un cânt

Şi-ncepe să se-nfoaie,
 Copacii se îndoaie,
S-apleacă la pământ.

.................

Şi... jocul a-ncetat:

Copiii fug acasă.
Un ger cumplit se lasă,
Iar vântul… a turbat…

(Eram copil)

21

Bătrânul mut
 Acum îl ştiu,
(Mi-am amintit de el,
Pe-atunci eram copil,
la fel
Cu cei de-acum

Din amintirile-mi de scrum

îl scot,
E viu şi slab şi chinuit,
un om umil.

Cât de bătrân
era sărmanul mut!
Mereu flămând şi gol,
tăcut.

Făcea un semn
(el te ruga printr-un îndemn):
- Nu fiţi hapsâni,
De nu-i dădeai nimic
pleca domol.

Dar într-o zi,

Veni pe-acelaşi drum
picioarele târând:
- De-acum
n-am să mai viu

22

că sunt bătrân
Şi-i prea târziu
Să pot cerşi!
 (prin semne a arătat
gesticulând)

Şi-aşa a fost
L-am aşteptat mereu,
Voiam să-i dau şi eu
un leu,

Dar a murit
Şi-acuma-i dus
Şi-i fericit
Căci are-un rost,
acolo sus,
La Dumnezeu…

Ianuarie Iaşi, spital, 1971

23
La margine de timp

La margine de timp răsai, minune,

Să-mi tălmăceşti o viaţă netrăită.
 Prin ochii mei, privirea-ţi aţintită
Îmi toarnă-n suflet o poveste-anume.

Mi-aduci păcatul tainic, de răscruce,

Răscolitor în doruri şi plăcere.
Dar când vorbeşti de-amarnica-ţi durere,
Eu cer iubirii ochii să-ţi usuce.

Zadarnic însă, şi-nţeleg prea bine

Priveşti în timp, şi chiar de-i o şaradă,
Ai vrea ca într-o zi, la colţ de stradă,
Să-l întâlneşti pe cel visat de tine.

Te vitejeşti şi vrei să pari bărbată,

Îmi spui poveşti cu faţa tremurândă,
Dai la săraci când însăţi eşti flămândă
Şi zarvă faci, de eşti îngândurată.

Iar eu, sărman pribeag în veşnicie,

Tot adăstând la uşa fără cheie,
Îndrăgostit de chipul de femeie,
Uit că spre el în van mă tot îmbie…
. ..........................
La locul întâlnirilor de taină,
Visat castel printre nisipuri ude
Am dat doar de torentele zălude
Ce-şi plăsmuiau indiferenta haină.

24

La mare
(Poate prima poezie).
 Valuri mari, clocotitoare,
Se izbesc de litoral,
Dantelate-n spumă albă,
Ca o salbă de coral.

Stâncile muşcate-ntruna
S-au sfărmat de mult pe mal,
Peştii legănaţi de unde
Tot fac tumbe pe sub val.

Pescăruşi, săgeţi de ceaţă,

Sfredelesc văzduhul ud,
Zboară-n hău, s-aruncă-n mare
Ca să-nhaţe peşte crud

Un pescar, cu barca plină,

Taie apa cu elan,
Se-opinteşte-n rama lungă
Vrând s-ajungă la liman

Din adâncuri se înalţă

Muget surd, tânguitor,
Iar în larg, lipit cu zarea,
Trece marea un vapor.

Mangalia, 1939(?)

25

Neîmplinire…

Aşa cum prin ţărână, picioare goale calcă

Ducând însingurarea din zi de căpătâi,
 Privirile-mi flămânde, ca frunzele de salcă,
Aştern pe fruntea albă sărutul cel dintâi.

Dar simt indiferenţa ce-n ochi ţi se ascunde

Şi chinul din fântâna în care-s prăbuşit.
Văd spaime peste mine cum năvălesc deoriunde
Pe faţa-ndurerată a celui neiubit.

Poate-am rostit vreo vorbă de tine condamnată

Mărturisind iubirea ce-mi stăruia în gând…
Chiar dacă tu întruna ai fost ne-nduplecată,
De-mi ceri, celui cu coarne, eu sufletul mi-l vând.

Ştiu, gândul ţi-i departe, spre cel visat de tine,

Iubirea lui i-o dărui şi-ntruna tu suspini,
Eu nu-ţi ceream nimică, să fii doar lângă mine
Să simt suflarea-ţi dulce pe buzele de chin.

Nu pot lăsa blestemul ce-mi vine-acum în minte

Să nu lovească-ndată, spre mine să-l îndrept
Am vrut iubirea-mi caldă s-o depăn în cuvinte
În loc să-ţi pun în poale şi inima din piept.

Voiam să leg iubirea de-ncredere, de cinste,

S-aduc altă lumină şi sloiul să-ncălzesc

26

Doream a ta iubire, fiind totuşi cuminte,

Credeam c-o-nfiorare în tine-am să trezesc.

N-a fost să fie astfel, te-ai dus în altă lume

Găsindu-ţi fericirea lângă preibegi aezi.
 I-auzi cum te încântă cu poezii, cu glume
Şi cu poveşti cântate, pe care-acum le crezi.

Lăsaţi-mă în pace, chemări nepotolite,

Uitaţi firava clipă când aţi dorit nectar,
Trăiţi până la capăt durerile-nvechite
Simţind imensitatea hrănită cu amar!

Iar iadul din genune vă fie alinarea

Şi fluviul cu nuntaşii şi morţii, cruzi fârtaţi,
Găsindu-vă sfârşitul, v-aţi alungat chemarea,
Şi aţi căzut în hăul ce-n inimă purtaţi…

27

Întoarce-te…
 Întoarce-te în sărut
Şi fă-te cântec
Dulce
Din inimă de nuc

Întoarce-te în pulberi
Şi fă-te apă buimacă
Coborâtă din soare
Şi legănată de prunc

Întoarce-te în bătrâni
Şi fă-te pagină de hrisov
Cu valuri coapte de ogor
Şi pâine în sân.

Întoarce-te acum
Din nou aici
Şi fă-te sărut
Pentru viitor…

Iaşi, 3 octombrie
ziua numelui meu, Dionisie din Areopag)

28

Mâinile olarului
 Mâinile olarului,
Lut şi lacrimi
Frunte de dac
Din vremea lui
La mine-n grădină

Ai murit râzând,
Dar mai întâi,
Necunoscut.
Mi-ai dat fiinţă
Şi plângeai

Te caut aici
În timpul meu
În pământul meu
De astăzi.
De mâine…

Pentru veşnicie...

1994

29

Victorie
„Ceilalţi au fost învinşi,
Noi, nu-uuu !
Înapoi la ai noştri
 Să-i sărbătorim!

Departe, în urmă.
Fumul şi praful victoriei
Respiră tăcere.
Sus fâlfâie aripi de ceaţă,

Văzduhul de rug
Aprinde făclii
Celor ce-au fost
Şi nu-s.

Durerea muşcă adânc

Din carnea victoriei
Cu piepturi dezgolite
Şi orbite goale…

Victorie!
Strigaţi odată cu morţii voştri
(Doar se aud trâmbiţele bucuriei)
„Ceilalţi” au fost înfrânţi!
Noi nu-uuu…

Plânge cineva?
Iaşi, după război

30

Doarme Hamlet

Doarme Hamlet
 Eu mestec în cafea
Gând
În cercul negru

Doarme Hamlet
Aici şi peste tot...
În timp sorbit.
Şi-n suflete

Lumina s-a stins…

Doarme Hamlet…
Eu mai am...
Doar o cafea.

Şi Yorik doarme,
El râde altfel...
Eu... nu vreau să râd ca el,
Nu încă…

Iaşi, accident, 1971

31

Istorie
Când s-a urnit pământul
Cerul a căzut în apă,
Stâncile duceau Cuvântul:
 „Vremea să înceapă!”

Păsări mari de foc

Cu fulgere în gheare
Stropşeau din loc în loc
Cheaguri de floare

Soarele nuntea cu norii,

Martor era vântul,
Iar Gea cea din istorii
Îşi rostea cuvântul.

Bătrânul făurar
Trimitea în zbor
Fumul milenar
Agăţat de-un nor.

Iaşi, aprilie, 1989

32

Unu şi încă unu nu sunt doi

Pe cel din oglindă

 Nu-l recunosc,
Nici el nu mă ştie…
Nu-mi pasă.

Eroare de calcul:
Nu trebuia să-l privesc!
Acum îmi ştie ochii;
Mă întreabă ce caut în faţa lui.

Să fim prieteni”, îi spun,

Nu se poate – răspunde –
În lumea mea
Prietenia-i de sticlă…

Dar...
Nu stinge lumina!

Iaşi, spital, 1971

33

Picături de apă

Picături de apă
Urcă-n curcubeie
Plouă cu lumină,
 Cântă o femeie...

Picături de vreme
Curg în stalagmite
Luminează-n peşteri
Amintiri zdrobite

Picături de apă
Toropesc în piatră
Rădăcini de pâine
Din străvechea vatră

Strune destrunate
Se adună-n cântec
Şi se-ntorc la mine,
Minunat descântec!

Cântece din urmă

Se deschid ferestre
Spre albastre stele
Şi iubiri terestre…

Iaşi, acasă, 1972

34

Lângă izvorul din grădină

(după un poem romantic spaniol cu autor anonim)

Lângă izvorul din grădină

Născu o gingaşă tulpină
 De trandafir.
Era frumoasă mica floare
Şi-un bobocel prindea amploare
Pe-un singur fir.

Bătrânul grădinar, desigur,

Se îngrijea de micul mugur
Şi-l ocrotea.
Simţea în el un mic tezaur
Mai scump ca sacii plini cu aur!
Mult îl iubea…

Dar într-o zi intră-n grădină

Un cavaler. Şi din tulpină
El rupse-ndat’
Gingaşul bobocel de floare!
Lăsă tot crângul fără soare
Când fu plecat.

Văzând îndată creanga ruptă,

Bătrânul om, cu faţa suptă
Se întristă
Şi-n lacrimi pline de durere,
A cavalerului plăcere
El blestemă.

35
În fiecare zi, bătrânul
Din suflet îşi cânta suspinul
Spunând aşa:
„O, floare, cea mai delicată,
Cea mai frumoasă, mai bogată,
Din viaţa mea!
 Tu, mică stea din cer venită,
Aci-n grădină îngrijită,
De ce-ai plecat?
Mi te iubea întreaga Fire
Şi păsări îţi cântau iubire,
Viers avântat.

Iar fluturii veniţi din vale

Îţi sărutau roşii petale,
O, scump odor!
Cin’ te-a iubit mai mult ca mine
Dorindu-ţi bine, numai bine,
Sus la izvor?

Cin’ ţi-a şoptit iubiri pătrunse,

În lumea altora ascunse,
Iubită stea?
Nu ştii că-n lume nu-i dreptate
Şi-amoru-i doar sinceritate
De mucava?

Dar ce puteai să faci, iubită,

Când cavalerul, din ispită,
Mi te-a luat?
Când te-a luat, te-a rupt din soare,

36
Iar mierea ta, acun, din floare,
S-a terminat…

Când tu departe eşti de mine

Cu frunzele-ţi plângând, suspine,
Într-un ghiveci!
De respiraţii otrăvite
Petalele-ţi sunt ofilite,
Pierdute-n veci!”

„Iubirea altfel se măsoară:

Nu rupi o floare ca să moară,
În nici un caz…
O ţii la piept doar o clipită
Şi-apoi în praf cade, strivită
De primul pas!”

Vorbea, plângea bătrânul

Şi-şi judeca alean stăpânul,
Când îl vedea.
„De ce mi-ai rupt bobocul-floare
Şi mi-ai adus lacrimi, izvoare,
Cu fapta ta?

Acum, departe e de mine

Şi se-ofileşte de suspine
Într-un castel.
O clipă ai avut plăcere
Şi nu-ţi mai pasă de durere
În nici un fel!”

Sfârşit poezii
Coperta spate

De acelaşi autor:
„Rocade periculoase” roman
 „Nuntă la „Cotu’ Pisicii”, proză scurtă, carte
„Singur în mulţime”, viaţa unui om sub trei regimuri.
„ Legendă şi realitate” proză, povestiri....
Copieri, corectări, adăugiri şi dactilografieri
personale
„Aventurile echipajului „DOX”: 61 fascicule găsite şi rescrise corect de
mine, tipărite în 11 volume a câte 5 – 6 fascicule, cu 3210 pagini. Nu s-au mai găsit, în
ţară, încă cca. 200 fascicule din lista existentă informativ.
„Tarzan al maimuţelor” de Edgar Rice Burroughs: 10 volume rescrise în
întregime de mine, completate şi corectate după 183 fascicule, cu 2484 pagini.
după varianta engleză, în limba română... .
Traduceri :
- Edgar Wallace „The missing milion” tradus de Alberto Tedeschi
„Cercassi un milione” în italiană, găsit şi cumpărat de mine în Italia şi tradus tot
de mine în română şi dactilografiat ca „Milionul Dispărut”, existent acum.
- Colin Forbes „The Heights of Zervos” ( „Commando contra cronome-
tru ” ) Cici Zejki, eu şi dicţionar.
 Dionisie Ilaş
Singur în mulţime
Retrăiri din viaţa unui rătăcit prin această lume
 Insula Ada Kaleh

Regat, comunism, capitalism

Editura Petrişor

Iaşi, 2019
Gara Iaşi inundată în 1932

Pe Nera la Socol
Dionisie Ilaş
„Singur în mulţime”
3
 Prefaţa
Această privire retrospectivă, „Singur în mulţime”,
este pornită dela observarea timpului, care fuge
ireparabil, şi a călătoriei pe drumul dintre cele două
porţi ale vieţii individului, fie el microb, gâză, animal,
plantă sau om, cu începutul din neant (prima poartă) şi
dispariţia în neant (a doua poartă) şi, deşi viaţa pare
doar pământeană, cine ştie, poate este universală în
spaţiul fără limite în care ne aflăm.
Şi chiar dacă ar fi aşa, dacă ar exista viaţă şi pe
planetele altor stele care ar avea în jurul lor benefica
ecosferă, acestea s-ar afla faţă de noi la distanţe
incomensurabile, imposibil, astăzi, de străbătut în timp
şi în spaţiu.
Totuşi, bănuim că există şi… sperăm…
Dacă cineva ar dori să afle mai multe şi ar citi tot ce
am scris aici, ar constata, poate, că undeva există şi o
rădăcină comună a oamenilor, a artiştilor, cu
ramificaţii prin urmaşi înzestraţi cu darul imaginaţiei şi
creaţiei artei adevărate, observate şi dincolo de
orizont, în continuu.
Există fotografii care, luate ca atare, nu sunt mare
lucru. Ele devin artă atunci când sunt interpretate ca
ceva ce ar fi putut deveni. Spre exemplu, Gregory Peck,
l-am luat la întâmplare, a fost fotografiat când era copil
şi a murit după ce devenise celebru ca actor de film şi
nu numai… Dacă iei fotografia de când era copil şi cea
de acum şi le pui alături, descoperi în urmele lăsate de

4
artist, arta, care trece peste timp, nepieritoare.
Într-o carte apărută nu de mult, autorul, în loc de
prefaţă, ne reda discuţia lui cu o muscă, şi bine făcea
pentru că, se ştie, muştele sunt umblate şi cam văd tot ce
se întâmplă pe unde trec. Dar făcuse greşeala să-i dea de
băut nişte must pe jumătate fermentat şi, dacă o
îmbătase, musca se obrăznicise şi începuse să aplice
dictonul „in vino veritas” şi să-i aprecieze talentul de
scriitor reducându-il la zero.
Asta îl supărase, e şi normal, pentru că el credea
despre sine cu totul altceva şi, deşi nu fusese motivat, în
loc s-o lase să citească ceva din cele ce tocmai scrisese,
ca să-i dovedească eroarea, o stropise cu un jet de sifon,
de fapt o omorâse, în loc să încerce a o convinge că se
înşela. Este adevărat că în felul acesta a oprit-o de a mai
spune şi altora ce credea de-spre el, dar nu printr-o
crimă, chiar involuntară, se poate rezolva o problemă
atât de gravă cum este reclama negativă, de fapt bârfa.
Eu zic să-l iertăm totuşi, pentru că „errare
humanum est, perseverare diabolicum”.¹

---------------------------------
¹ „A greşi e omeneşte, a persevera în greşeală este diabolic”

5
 Partea întâi

Infinitul este inepuizabilul pentru cunoaştere, mai

mare decât orice mărime, oricât de mare.

Infinitul nu începe şi nu se termină.

Infinit – totul sau nimic.

Infinitul trece dincolo de suprafaţă şi de orizont.

Iaşi, martie – august 2009

Comunicare importantă

Toate numele proprii sunt uşor modificate pentru a nu

provoca eventuale discuţii dacă cineva, în viaţă astăzi, ar avea
ceva de obiectat în cele pomenite în această naraţiune fără
pretenţii.

6
7
 Intrare în viaţă
Când a aflat ce vârstă am – acum merg pe al optzeci
şi patrulea an şi suntem în anul 2009 în luna martie – un
prieten mai tânăr decât mine cu vreo două zile, m-a
întrebat dacă-mi mai amintesc ceva din trecutul meu, în
special din copilărie, sau doar mai vegetez un timp
până când o să-mi spună el cum mă cheamă. În orice
caz, a promis că va aştepta bucuros acest lucru pentru
că-i bun la suflet, nu ca alţii, aşa spunea el, şi dacă va
mai fi în viaţă, spun eu.
De fapt, cred că prietenul meu încă nu aflase că
ramolismentul cerebral se manifestă aducându-ţi aminte
destul de bine de cele întâmplate mai demult, chiar şi cu
zeci de ani în urmă, dar uitând ce-ai făcut ieri, aşa cum
se întâmpla şi cu el, pentru că mă mai întrebase de
câteva ori acelaşi lucru şi deja primise răspuns. Asta în
cazul că n-o luase spre sistemul Alzheimer.¹
Şi-i răspunsesem că, într-adevăr, nu-mi aduceam a-
minte de clipa în care m-am născut, cred că acest lucru
este firesc pentru orice om normal, dar nu ştiam cum era
în cazul lui, chiar dacă unii oameni de ştiinţă susţin că şi
din burta mamei îţi mai poţi aminti câte ceva...
Ştiam, ce-i drept doar din auzite, că evadarea mea
în această lume s-ar fi produs într-o casă de pe Şoseaua
Păcurari, noaptea, ora n-o ştiu pentru că oprimul ceas mi
-----.-.----------------------------------------
¹ Din câte am aflat până acum, boala Alzheimer este incurabilă
la unii oameni bătrâni şi chiar de vârste medii. Începe cu pierderea
treptată a memoriei şi se termină cu moartea.

8
l-am cumpărat abia când împlinisem douăzeci de ani.
 După cum o auzisem pe mama, mai târziu, când
începusem să mai înţeleg câte ceva din ceea ce se
petrecea în jurul meu, asta s-ar fi întâmplat la
„Maziliţa”, aşa-i spunea lumea nevestei lui Mazilu, un
prăpădit care murise cu vreo doi ani mai înainte după
ce băuse dintr-o sticlă cu spirt denaturat, în continuarea
uneia din beţiile lui, spunând că-i răcoritor.
Era vorba, cred, de proprietara unei case de dincolo
de barieră¹ la care părinţii mei închiriaseră două camere,
o bucătărioară şi acces la pivniţă, după ce ajunseseră în
acest oraş venind din Botoşani, aducându-l şi pe Mitică,
---------------------------------
¹ Bariera. Locul unde se termina strada Păcurari şi începea
şoseaua Păcurari (şi astăzi este probabil la fel, nu ştiu sigur), în
încrucişare cu strada Toma Cozma continuată cu strada Canta).

9
fratele meu mai mare, apărut acolo, imediat după căsă-
toria lor.

Câine turbat
Devenisem deja conştient şi-mi amintesc destul de
bine de un eveniment mai acătării din viaţa mea.
Mergeam împreună cu mama, de fapt mama mergea
cu mine, şi ajunsesem cam pe la „Cişmeaua Păcurari”,
după ce trecusem cu tramvaiul de şcoala „Petru Poni” şi
de staţia „Manolescu”. Mă uitam prin geam la casele
din vale, pe dreapta, spre calea ferată, pe care se mişcau

10
tot felul de trenuri sau vagoane izolate înconjurate de
unii oameni pe liniile încrucişate şi mă minunam de
prostia celor care în loc să stea liniştiţi pe la casele lor şi
să se joace, se vântură aiurea.
Mama tocmai mă ducea la un dispensar pentru a mi
se face injecţii în burtă, foarte dureroase, după ce
fusesem muşcat de un câine pe care voisem să-l
mângâi şi după asta fusese bănuit că ar fi fost atins de
turbare. Urlam ca-n gură de şarpe când plecam de acasă,
dacă vedeam c-o luăm spre staţia de tramvai.
Şi-mi mai amintesc şi de felul în care au omorât
acel căţel nefericit: doi haidamaci îl priponiseră de un
copac, aveau mănuşi groase de cojoc pe mâini pentru a
nu putea fi muşcaţi, şi chemaseră un vânător, să-l îm-
puşte.
Era unul Toader Avornicesei, care, de câte ori venea
de la vânătoare, ne vindea şi nouă câte un iepure gata
jupuit, ciuruit tot de alice. Mama făcea „mâncare rece”
cu sos de vin, măsline şi bulion, ceapă, foi de dafin şi tot
felul de mirodenii, pătrunjel verde şi busuioc, mâncare
care mie nu-mi plăcea, pentru că într-o zi mă lovisem la
un dinte abia ieşit, cu o alică rămasă în carnea iepurelui
şi ajunsă la mine în gură.
La faţa locului, vânătorul, care venind de la crâşma
lui Culiţă State, situată nu departe de casa noastră,
aproape de Barieră – unde dusese de asemenea un
iepure – era destul de afumat şi a tras două focuri de
armă pe lângă căţel, el poate vedea mai mulţi, cine ştie,
fără să reuşească să-l omoare aşa cum ne aşteptam toţi
cei care ne adunaserăm acolo, ci doar să-l împroaşte cu
alice.
Bietul animal plângea ca un copil şi parcă se ruga

11
să fie iertat că mă muşcase, după părerea lui în joacă, şi
poate se aşteptase să-l muşc şi eu.
Cam bănuiam eu care era cauza că vânătorul nu-l

nimerea: se întâmpla aşa pentru că mă uitam eu la el

dar mai ales la sticla de un litru, aproape goală, dintr-un
buzunar al hainei.
Eram sigur de asta, pentru că într-o zi, când trăgeam
cu urechea pe lângă gard, o auzisem pe o vecină cum îi
spunea mamei să aibă grijă cu mine că am o privire
afurisită care se cam bagă pe unde nu-i fierbe oala şi-i
face pe alţii să dea în gropi. Nu prea am înţeles eu
despre ce oală sau despre ce gropi era vorba, dar tot
atunci am aflat că vecinii mă porecliseră „Diondon sî
chiorăştì p’in oblon şî adùci ghinion”.
Dacă mă întrebaţi ce s-a mai întâmplat cu bietul
căţel, care cred că nici măcar nu era turbat, vă pot spune
doar că unul din haidăi i-a otânjit una în cap cu un ceat-

12
lău şi totul s-a terminat, afară de injecţiile mele şi de
faptul că vânătorul a plecat la casa lui cu buzele cam
umflate.

Cadouri şi „cadouri”
Într-o zi, tata, care fusese dus în oraş cu treburi, mi-a
adus o jucărie, un fel de maşinuţă căreia dacă-i învârteai
un şurub şi-i dădeai drumu’ pe jos, o lua din loc. Numai
că era rău lucrată şi cu toate că dăduse o grămadă de
bani pe ea, nu fusese atent când o cumpărase, pentru că
după ce am desfăcut-o şi m-am uitat printr-ânsa am
făcut-o la loc şi oricât am învârtit eu şurubu’, n-a mai
vrut s-o pornească. Dacă tata ar fi fost mai atent când o
cumpărase sau m-ar fi luat şi pe mine cu el, alta ar fi
fost situaţia.
Se vede că nu degeaba mi se spunea „Diondon
aduce ghinion”, pentru că atunci când, împreună cu
Mitică, m-am apucat de scos scânduri din uşa pivniţei
Maziliţei ca să ne facem sanie, pentru că fratele meu ştia
să umble cu sculele de tâmplărie ale tatei şi a reuşit
------------------------------------
¹ „Haluţii erau o organizaţie a tineretului evreu (la fel cu
„Cercetaşii” din timpul regelui Ferdinand, „Străjerii” lui Carol al II-
lea sau „Pionierii” regimului de mai târziu (după modelul
„Pinguinilor” americani). Îşi avea sediul în mijlocul unei ogrăzi mari
pe un deal căruia i se spunea „Dealul Haluţilor” şi era situat între
cartierul Păcurari şi cartierul Petru Bogdan, înfiinţat şi populat după
o mare inundaţie a râului nostru, Bahluiul, produsă cu ani înainte
când fuseseră mutate acolo câteva zeci de familii sinistrate cu care
ocazie fuseseră şi improprietărite.

13
destul de repede s-o încropească şi pe urmă ne-am dus
cu ea pe dealul haluţilor¹ unde era o pârtie foarte bună.
Dar pe lângă faptul că sania noastră nu prea aluneca la
vale din cauză că tălpile ei erau din scândură de brad

Inundaţie la Iaşi, în zona gării

negeluită şi rămânea mereu în urma celorlalte, iar băieţii

râdeau de noi, atunci când am ajuns acasă tata venise
deja de la serviciu şi era la curent cu isprava noastră.
Concluzia a fost că mai întâi a scos de undeva o
jordie lungă şi elastică, e drept, nu prea groasă, cu care
ne-a „mângâiat” destul de bine, mai ales pe Mitică,
poate şi pentru că era mai mare decât mine, iar eu, bine-

14
înţeles, spusesem că el mă obligase să scot scândurile
din uşa pivniţei şi să mergem la săniuş, chiar dacă ide-
ea pornise de la mine.
Apoi tata, în loc să se odihnească după o zi grea de
muncă, s-a apucat de lucru şi până seara, a refăcut tot ce
stricasem noi, ca să-i treacă supărarea Maziliţei şi nin-
soarea să nu mai ajungă până în beci.
Iar a doua zi, când s-a întors de la serviciu, tata a
adus şi o sanie nouă, cu tălpile căptuşite cu fier, cu care,
pe dealul haluţilor, le-am întrecut pe toate celelalte şi
nimeni n-a mai râs de noi, chiar dacă pe mine cel puţin,
spatele încă mă durea pentru că şi el primise cadou.

La „Bulboniţa Mică
De o bucată de vreme noi nu mai locuiam la Maziliţa,
pentru că, în tradiţia de atunci, eu aşa auzisem, la Sfântu’
Gheorghe sau Sfântu’ Dumitru, chiriaşii trebuiau să se mute
dintr-o casă într-alta şi să meargă la cumpărat lemne pentru
iarnă.
Şi noi am cumpărat lemnele, dar de data asta le-am dus la
altă adresă, pentru că tata găsise un apartament mai bun la
unu’, Costache Garabet, cotigaragiu de pe şoseaua Păcurari
(vizavi de intrarea spre dealul cimitiru-lui evreiesc, lângă

15
crâşma lui Culiţă State), loc unde ne-am stabilit definitiv şi am
locuit acolo până la refugiu, în timpul războiului cel mare.
Dar să continui.
Pe măsură ce creşteam, începusem să fac tot felul de
chestii, cum ar fi faptul că deja ştiam să înot, învăţasem asta
fără să-mi dau seama când, ştiu numai că mă duceam la
Bahlui împreună cu alţi băieţi de seama mea – fără ca ai
mei să ştie – şi după ce treceam de locul numit „La
Pietre” şi ajungeam aproape de „Bulboniţa Mică”, un
loc unde Bahluiul era mai adânc, mai larg şi nici nu
avea mâl pe fund, încă de pe câmp, începeam să mă
dezbrac şi să arunc hainele pe unde se nimerea, o luam
la fugă şi săream în apa galbenă, mâloasă şi călduţă pe
care uneori pluteau şi diferiţi rahaţi veniţi de pe la Podu’
Iloaiei, din amonte. Înaintam pe sub apă dus de curent,
dădeam din mâini şi din picioare până ajungeam la
celălalt mal unde nimeream cu fruntea în vreun ciot ori
în ceva moale şi cu un singur gest ajungeam la suprafaţă
şi porneam înapoi înotând „câineşte” cu lovituri puter-
nice din picioare, la nimereală, bucuros că acum puteam
face în apă tot ce doream. Să înot „voiniceşte” am
învăţat mai târziu, când am început să mă iau la între-
cere cu băieţii mai mari decât mine pe care încă nu prea
reuşeam să-i întrec, cu toate că mă străduiam în fiecare
zi.

Baie în apă rece

Nu ştiu cum se nimerea, dar nu ajungeam niciodată
acasă înainte de a veni tata de la serviciu şi-l găseam
stând la masă în curte la o măsuţă de lângă bucătăria de

16
vară, unde mama îl servea cu mâncare. Se oprea din
mestecat, îmi făcea semn să mă apropii de el şi-mi tre-
Cea un deget pe bărbia încă plină de mâl. Nu spunea
nimic, dar făcea un gest care pentru mama însemna că
în seara aceea nu primeam nimic de mâncare. Mama mă
lua în bucătărie, îmi dădea două căldări şi jugul de care
le agăţa, mi-l punea pe umeri şi plecam să aduc apă de
la cişmeaua publică. După ce mă întorceam cu apa,
mama turna o căldare într-o balie, mă dezbrăca până la
piele şi mă spăla cu apă rece şi săpun de rufe de mâlul
de pe faţă şi de pe corp, îmi dădea schimburi curate, iar
noaptea, după ce toţi se culcau, venea tiptil şi-mi şoptea
să vin la bucătărie să mănânc ceva.
Niciodată n-am răcit din cauza spălatului cu apă
rece pe tot corpul.

„Girafa”

17
 Ai mei, tata, dar mai ales mama, mă considerau prea
mic pentru a mă face părtaş la discuţiile lor şi mă trimi-
teau ba la joacă dacă era ziua, ba la culcare, seara, din
care cauză eram mereu supărat pe ei, chiar dacă-i iu-
beam foarte mult, dar nu le-o arătam ca să-i pedep-sesc.
Şi cum să nu fii supărat când tu ştii atâtea şi poate i-ai
putea ajuta cu ceva?
Dar, cu toate că făceam totdeauna ce-mi spuneau,
într-o seară m-am înfuriat şi m-am întors pe furiş ca să
aflu ce aveau aşa grozav de discutat.
Şi am aflat: a doua zi, la rugămintea lui Moş Cos-
tache, urma să mergem la câmp să ajutăm la treabă, pen-
tru că tata era în concediu şi afară de asta urma să pri-
mim şi o parte din recoltă, care în vremea aceea de
lipsuri tot mai mari ne-ar fi folosit mult.
Era vorba de cules păpuşoi, de strâns fasolea, ma-
zărea şi lintea de pe câmp, sau de cosit. Şi ştiam asta cu
toate că încă nu mă luaseră cu ei la ogor, dar discutaseră
prin casă iar eu, care eram numai ochi şi urechi, aflam
totul.
Dar se pronunţase şi cuvântul „girafă”, cuvânt de-
spre care nu mai auzisem până atunci. Probabil că era
ceva grozav dacă eu nu trebuia să ştiu, poate ca să nu
mă sperii; auzi: eu să mă sperii!
Toată lumea ştia că Garabet avea la câmp mai multe
„locuri”: unul era undeva, pe la „Valea Ciorilor” şi, cu
toate că la câmp nu fusesem niciodată, eram sigur că pe
acolo trebuie să fie foarte multe ciori, cu toate că ciori
erau şi pe clopotniţa bisericii noastre, „Sfânta Treime”,
şi le vedeam cum se ridicau în aer supărate şi gălăgioase
şi se aşezau pe salcâmii din fundu’ grădinii când înce-
pea să se tragă clopotele.

18
 Alt „loc” era la „Crucile lui Lepădatu” şi-mi ziceam
că pe acolo trebuie să fie vreun cimitir vechi cu multe
cruci stricate şi lepădate; dar şi cimitirul nostru din car-
tierul Popăuţi, destul de aproape de Păcurari, avea foar-
te multe cruci vechi, strâmbe, putrede, unele de tot stri-
cate şi nu era nimic bun de cosit printre ele.
Pe urmă mai era şi „locul” zis „Mazărea”, şi acum
ştiam că pe acolo, precis, creştea cât vedeai cu ochii, pe
care noi trebuia s-o strângem.
În timp ce vorbeau, îl auzisem pe tata spunând în
limbajul pe care-l folosea acasă :
„Aglae, sâ-l luăm şî pi Dionisî cu noi ca sî vadî di
cai în timp çi noi façim¹ treaba, cî acu’-i distul di mari
şî-i tocma’ bun pentru asta. Sî ştii cî mergim mai întâi la
girafî sî strângim nişti patlageli pentru bulion, pi iarnî.
Moş Costachi o zâs sî luăm cât putem”.
Când am auzit eu asta, m-a umflat râsul pentru că
abia acum observase tata că am crescut, când eu eram
mare de mult! Dar pentru că hotărâse să mă ia şi pe
mine, l-am iertat, dar n-am dormit toată noaptea gândin-
du-mă ce-o fi aceea girafî şi ce legătură putea să aibă cu
patlagelili pentru bulion pi iarnî.
A doua zi dimineaţă m-am sculat primul şi am fost
gata în câteva minute. Pe urmă s-au trezit şi părinţii,
mama a luat un paner cu demâncare pentru la câmp, a
venit şi Moş Costache spunând că a înhămat caii şi

19
putem pleca. Despre girafă n-am pomenit nimic pentru
că dacă tata ar fi aflat că ştiu de ea, poate nu m-ar mai fi
luat cu ei ca să mă ferească de cine ştie ce pericol. Dar
după ce au deschis poarta, tata m-a întrebat de ce nu mă
urc în căruţă.
„A, – a exclamat – îi pre ’naltî pentru tini, tre’ sî ti
agiut!”.
Nu era prea înaltă pentru mine care mă căţăram şi
prin copaci ca o mâţă, dar am respirat uşurat când am
văzut că mă ia în braţe şi mă aşază pe o grămadă de fân
din căruţă. Era adevărat, mă luau şi pe mine!
Şi am pornit.
Înainte de a ajunge la „Capăt”, la „Movilă”, cum i
se mai spunea pe atunci locului din marginea oraşului,
am luat-o la dreapta printre dealuri pe un drum de ţară.
În nici o parte a drumului nu era nimic important din
punctul meu de vedere, afară de ogoare de păpuşoi şi
alte plantaţii, tufişuri, grupuri de copaci piperniciţi,
gârle, şleauri, chestii care nu mă interesau. Devenisem
neliniştit pentru că nu vedeam nici urmă de girafă.
Dar deodată, undeva departe, chiar după colţul unei
pădurici, lângă o gârlă destul de mare, am început să
văd o fiară fantastică, uriaşă, cu patru picioroange lungi
şi subţiri sprijinite pe nişte pietroaie, cu un gât lung şi
scheletic, şi în vârf, în loc de cap, cu o roată mare cu
spiţe late. Probabil că mă văzuse, pentru că imediat a
început să se învârtă, mai întâi încet, apoi din ce în ce
mai repede, ca o sfârlează, şi tot atunci a răbufnit şi un
vârtej de aer care pe urmă s-a transformat într-un vânt
continuu.
Va să zică asta era! Fiara aceea numită „Girafa”
pornea vântul şi poate aducea şi ploaie, pentru că deja în

20
depărtare, pe cer, se formau nori. Şi chiar semăna cu o
girafă, mai văzusem eu una într-o carte de-a tatei, dar nu
ştiusem până atunci că-i girafă.
Numai că nu înţelegeam cum de făcea să bată vân-
tul. N-am îndrăznit să-l întreb pe tata, pentru că ar fi râs
de mine. Da’ lasă, dacă mai vin vreodată pe aici lămu-
resc eu lucrurile. În orice caz, eram mulţumit, pentru că
acum ştiam cine porneşte vântul, cine aduce ploile,
zăpada, cine iscă viscolul şi cine îndeamnă zefirul să
aducă primăvara.

Puiu’ şi căţelu’

Dar adevăratele întâmplări care au săpat urme a-

dânci în sufletul meu de copil au început abia după ce
am cunoscut două fiinţe pe care le-am iubit mult: un
băiat şi un căţel.
Băiatul era Andrei, „Puiu”, cum îl strigau mama şi
sora lui şi tot Puiu, cum îl strigam noi, băieţii.
Era cu vreo doi ani mai mare decât mine. Tatăl lui,
un cărămidar căsătorit cu o nemţoaică, murise şi lăsase
drept moştenire nişte ateliere surpate, o bucată de
pământ destul de mare, un deal râpos mărginit cu tufe de
porumbele, un iaz plin de stufăriş pe care se ondulau
şerpii ca la ei acasă şi o căsoaie veche, totul de fapt un
fel de câmp de luptă pe care ne zbenguiam toată ziua
când eram în vacanţă şi ne luptam cu săbii de lemn şi
pistoale imitând ce văzusem prin filme sau citisem în
vreo carte.

21
 Pe căţelul adus de fratele meu din curtea lui Iorga
(Mitică era acolo ucenic într-un atelier de lăcătuşerie),
l-am botezat imediat Tarzan, influenţat de faptul că
tocmai începusem să citesc Tarzan, „Vo(i)evodul Co-
drilor”, un foileton format din 183 de fascicule cum-
părate de tata mai de mult, în fiecare zi câte una.
În curtea noastră, erau trei câini: unul, Balan, un
dulău cât un viţel, cu blana albă, poate de asta îl
numiseră aşa, blând şi prietenos cu noi copiii, altul, Pi-
cu, tărcat alb cu negru, ceva mai mic, tot timpul foarte
agitat, care nu permitea nimănui să-l atingă de parcă l-ar
fi fript, şi al treilea, Tarzan, căţelul meu, care atunci
când fusese adus era încă de lapte şi plânsese câteva zile
de dorul mamei lui.

Tarzan

22
 O văzusem şi eu. Era o căţea frumoasă din rasa lup
alsacian ce se încurcase cu vreun vagabond de-al nostru
de prin şoseaua Păcurarilor, la vreo „nuntă” cu toţi câi-
nii din cartier.
Multă vreme, Tarzan rămăsese un „paria” prin
curte, pentru că, nu ştiu din ce motive, poate pentru că
aducea a lup, ceilalţi doi nu-l puteau suferi, în special
Picu, iar Balan, când îl vedea, întorcea capul în altă
parte, şi dacă Tarzan, copil doritor de prietenie, crezând
că şi alţii doresc acelaşi lucru, se apropia prea mult de
el, îşi arăta colţii.
Asta, un timp, pentru că atunci când împlinise a-
proape un an, se făcuse destul de mare şi îndrăznea să se
apropie de ceilalţi doi mai mult decât îi era permis, într-
o zi, Picu a dat să-l muşte, dar, deodată, Tarzan, care
probabil aflase de undeva că mama lui avea strămoşi
sălbatici şi ar fi fost ruşinos să se mai teamă de un biet
câine, l-a înşfăcat de ceafă, l-a scuturat bine şi l-a izbit
de putina unui oleandru, de unde Picu, după ce a scăpat
o baligă, s-a ridicat mirat şi înfricoşat şi a zbughit-o
către fundul grădinii unde s-a ascuns în nişte păpuşoi.

Mama lui Tarzan

23
 Pentru că de la o vreme, aproape tot timpul meu
liber mi-l petreceam împreună cu Tarzan, începusem să
ne înţelegem foarte bine şi era destul să-i spun ceva ca
să priceapă şi să facă exact ceea ce-i ceream, ba, mai
mult, a început să se ţină după mine când mă duceam la
scăldat, şi, deşi mă stropşeam la el să se întoarcă acasă,
pornea în acea direcţie, dar pe urmă, pe sub garduri, prin
şleauri, mă urma pe furiş, şi ajungea tot acolo unde
dorea el.
Iar într-o zi, pentru a scurta drumul către Bahlui,
încercând să trec printr-o curte de la marginea oraşului,
care avea un gard dărâmat, şi s-o iau de-a dreptul către
râu, pe câmp, am fost încolţit de nişte javre prăpădite
care ţineau neapărat să mă muşte de picioare. Deodată,
de undeva, a apărut Tarzan al meu, cu părul de pe ceafă
ridicat ca o perie, cu coada în vânt, şi a sărit asupra
atacatorilor. Nu i-a trebuit decât să-l scuture pe unul, să-
l trântească peste altul, să hăpăie de câteva ori spre ei
arătându-şi colţii, iar după ce javrele au rupt-o la fugă
lătrând şi schelălăind disperate, să vină spre mine vesel
nevoie mare, să se ridice pe labele din spate, să şi le
pună pe cele din faţă pe umerii mei şi să înceapă să mă
lingă pe obraz. De atunci nu l-am mai alungat acasă
când mă urma, ba, mai mult, după ce văzusem un film
cu Tarzan al maimuţelor („Fuga lui Tarzan”) şi-mi
plăcuse foarte mult urletul lui Johnny Weissmüller,
interpretul lui Tarzan din film, ajuns acasă am început să
urlu şi eu tot timpul, cu triluri, după ce mă urcam într-
un salcâm plin de spini şi stăteam în picioare pe o
creangă de pe care curăţasem ghimpii, iar câinele, când
mă auzea, crezând că-l chem, venea sub copac şi înce-
pea şi el să urle şi să-şi ascută ghearele de scoarţa salcâ-

24
mului. De atunci, acest strigăt a rămas un semnal între
noi şi oriunde ar fi fost, dacă strigam aşa, venea imediat,
sărea pe mine şi mă lingea, iar la Bulboniţa Mică, dacă
urlam, mă trezeam cu el în apă bătând-o cu putere cu
labele din faţă şi cu ochii strălucind de plăcere.

Căruţă cu perje (prune) pentru

povidlă (magiun).

Dar într-o zi, la urletul meu, Tarzan n-a mai răspuns.

Am repetat chemarea, tot degeaba. Atunci, alarmat,
am început să-l caut, şi mama, văzându-mă agitat, mi-a
spus să nu mă mai vânzolesc atâta, pentru că Tarzan a
fost dat de tata unui ţăran din Găureni, un sat de peste
Bahlui, în schimbul unei căruţe cu perje, din care, chiar
în după amiaza aceea, vom începe să fierbem povidlă
într-un colţ al curţii unde vor face focul sub nişte
pirostrii şi vom folosi un cazan de aramă spoit cu cositor
de un ţigan chemat de mama într-o zi. Trebuia să mestec
cu o lopăţică toată noaptea, pentru a avea, la iarnă, cu ce
să ungem felia de pâine de la ceaiul sau laptele de
dimineaţă.
Am plâns dar m-am executat, iar noaptea, după ce
am scos sâmburii şi cozile, am turnat perjele în cazan şi
imediat am început să ling lopata cu care luam de pe
marginea cazanului povidla care se întărea acolo şi avea
gust şi parfum de fructe şi de zahăr ars.

25
 O raită pe la Găureni

Începuse războiul cel mare şi câteodată apăreau

aeroplane ruseşti care trăgeau cu mitraliera aiurea ori
lăsau cadă câte o bombă la gară, pe la uzina electrică
sau pe la Atelierele Nicolina, omorând pe câte cineva.
Se dăduse ordin ca toate familiile să-şi sape tranşee
în curte sau grădină şi când se va da alarma aeriană să se
adăpostească în ele. Ai noştri, bineînţeles, alergau repe-
de şi intrau în tranşeu, dar eu şi băieţii ne urcam în pod,
pe urmă pe casă, de unde ne uitam să vedem aero-
planele.¹
Şi aşa, am putut admira, deşi era noapte, un aero-
plan luminat de reflectoare, care fusese lovit de apărarea
antiaeriană şi se prăbuşea pe câmp, undeva înspre „Co-
tu’ Mare” al Bahluiului. Era un întuneric adânc, dinspre
zori, dar asta nu conta, pentru că imediat, prietenii mei
şi cu mine am sărit gardul din fundul grădinii, am rupt-o
la fugă prin curţile oamenilor spre calea ferată, am mai
trecut şi peste alte obstacole care parcă nici nu existau
şi, bălăcindu-ne printr-un şanţ plin cu o apă puturoasă şi
sărind peste calea ferată, am ieşit pe şes şi după o bună
distanţă pe care am parcurs-o fugind; am ajuns într-un
loc de unde puteam vedea aeroplanul căzut, mai ales că
-------------------------------------------
¹ Spun aeroplane pentru că în acea perioadă nu prea am
văzut avioane ruseşti moderne, rapide, deasupra Iaşi-ului.
Veneau numai dintr-acelea cu două rânduri de aripi şi făceau
un zgomot hodorogit ca de motocicletă.

26
deja răsărise soarele. Ne-am furişat prin albia pârâului
prin care venea apa murdară de la o tăbăcărie, împreună
cu mirosul pestilenţial de acolo, şi se vărsa în Bahlui,
puţin mai sus de o insuliţă.
N-am îndrăznit să ne apropiem chiar de tot, de frică
să nu mai existe vreun militar rămas în viaţă după
căderea năprasnică a aeroplanului care nu luase foc, ci
rămăsese înfipt cu botul în pământ, cu coada în aer şi
părea că nu mai există nici un suflet pe acolo, dar cine
putea şti?
Când am auzit zgomot de motor şi am văzut că
seapropie un camion plin cu soldaţi, direct peste câmp,
am trecut Bahluiul, era acolo un fel de vad căptuşit cu
pietroaie, poate cândva fusese vreun pod de piatră în
acel loc, acum dispărut în timp, şi am urcat pe insuliţă,
după care am pornit în fugă spre Găureni, dezamăgiţi că
din cauza militarilor care veneau la aeroplan nu-l putu-
sem vedea mai bine şi nici să ne întoarcem acasă pe
unde venisem.
În partea de răsărit a satului erau nişte livezi şi vii
prin care am hotărât să trecem.
După ce ne-am umplut sânii cămăşilor legate cu
cureaua la brâu, cu fructe de prin pomi, mere, perje şi
destulă poamă (struguri), ca să nu ne pară rău că
făcusem atâta drum degeaba, am coborât prin mijlocul
satului pe o uliţă mai largă, pentru a ajunge la podul de
peste Bahlui şi mai departe spre oraş.
La marginea satului, într-o curte, am văzut un câine
legat în lanţ. Pentru că era o corcitură de câine mai mult
lup decât ciobănesc, destul de rar prin părţile noastre,
m-am apropiat să-l văd mai bine şi am încremenit: era
Tarzan al meu! Când m-a simţit, a ridicat capul şi a în-

27
ceput să schiaune cum nu mai făcuse niciodată. Era un
sunet subţire, lung, un fel de plâns ca o rugăminte.
Am împins zăplazul care dădea în curte, am intrat şi
m-am apropiat de el. Tot atunci, din casă a ieşit o fe-
meie tânără şi a strigat la mine să nu mă apropii de câine
pentru că mă va rupe în bucăţi fiind foarte rău şi că nici
pe ei nu-i putea suferi. N-am ţinut cont de avertisment şi
am ajuns lângă Tarzan, i-am desfăcut zgarda de care era
prins lanţul, l-am ridicat în braţe şi l-am îmbrăţişat, el a
scos urletul cunoscut, semnalul nostru, mi-a tras un lins
rapid pe faţă, a lătrat o dată puternic şi a pornit în fugă
spre Bahlui, către Bulboniţa Mică. M-am uitat după el şi
am văzut că nu ocolea nici un obstacol ci pur şi simplu
zbura peste ele în fuga lui disperată către oraş. Când am
ajuns acasă, Tarzan era suit pe o masă din curte şi în
jurul lui se strânseseră toţi ai curţii şi câţiva copii de
prin vecini. Mama îi dăduse o bucată de mămăligă pe
care o înghiţise din două hăpăieli şi când m-a văzut, a
sărit de pe masă şi s-a reperzit la mine dând din coada
lui plină de scaieţi.
Când tata a venit de la serviciu, spre seară, Tarzan
s-a ascuns în fundul grădinii, pentru că probabil nu
uitase că atunci când plecase la ţară, tata îl dusese în
braţe până la căruţă unde fusese legat. Dar după ce a
aflat de cele întâmplate, tata a hotărât să plătească per-
jele, iar câinele să rămână la noi.
Ţăranul, care a venit a doua zi, n-a vrut să primea-
scă nici un ban cu toate că renunţase la câine, şi-a făcut
cruce şi a spus:
-„Sî fií (fie) di sufletu’ băetulu’ nieu cari-i perdut
undeva pi front şî poati-o murit sângur, părăsât… ca...
un câni… lăsându-mi nora văduvî”!

28
 Apoi şi-a şters o lacrimă de pe obrazul tăbăcit şi a
plecat.

Costică Ţiganaşu’
Când ajunsesem elev la „Şcoala Primară Mixtă
numărul 3” din Păcurari, fusesem repartizat la Doamna
Mironescu, o învăţătoare blândă, bună la suflet, pe care
toţi copiii o iubeam.
Interesant din acea perioadă este faptul că în clasa
întâi, deşi fusesem considerat unul din cei mai buni
elevi din clasă, premiul întâi – aşa anunţase directorul
Constantin Ţighiliu la serbarea de sfârşit de an – fusese
acordat unui copil al ţiganilor care nu mai locuiau în
corturi ci se mutaseră, ca toată lumea, într-o casă. Se
numea Costică al lui Dumitru, iar noi, băieţii, îi
spuneam „Costică Ţiganaşu’ ”.
Premiul consta dintr-o cunună, după cum o numise
directorul, pe care i-o puseseră pe cap, dintr-un pacheţel
cu cărţi legat cu o panglică tricoloră şi dintr-o diplomă,
pe care, fudul, le dusese acasă.
Dar a doua zi am aflat că acolo mâncase o bătaie
soră cu moartea fiind acuzat de taică-su, care nu ştia
carte, că le-ar fi furat. Directorul Ţighiliu s-a deplasat
personal la locuinţa ţiganilor şi a lămurit lucrurile.
Dar în clasa a doua, Costică Ţiganaşu’ al lui
Dumitru nu s-a mai prezentat la şcoală şi de atunci nu l-
am mai văzut.

29
 „Nu te uita !”
În general, eu eram un copil curat, exceptând zilele
când mă duceam la Bahlui. Mă spălam pe faţă, pe ochi,
pe urechi şi pe gât, chiar dacă nu în fiecare zi, şi asta
pentru că tata, când m-a văzut într-o dimineaţă că plec la
şcoală nespălat, mi-a urat drum bun, dar mi-a atras
atenţia să am grijă pe stradă şi să nu mă uit la nimeni.
Când l-am întrebat de ce să nu mă uit, mi-a răspuns
foarte serios că elevii care nu se spală pe ochi dimi-
neaţa, înainte de a pleca la şcoală, îi pupă într-un loc ca-
re nu se vede, pe cei la care se uită. Şi pentru a nu pupa
pe nimeni în acel loc, începusem să am grijă şi mă
spălam sârguincios în fiecare dimineaţă, chiar şi cu să-
pun. Şi totuşi, cu toate că mă spălam, nu m-am mai ui-
tat după nimeni pe stradă, poate, câteodată, după fete.

Bastonul şi Ghimpu

În timpul acela, se păstrase încă obiceiul ca bărbaţii

să poarte baston. Tata avea unul bubos, dintr-un lemn
închis la culoare, cu noduri frumos lustruite şi în loc de
mâner cu o bilă mare de metal galben care se înşuruba,
de fapt o brichetă făcută chiar de el. Îl purta tot timpul
şi-l lua cu el chiar şi atunci când se ducea la serviciu.
Şi mai avea tata un cunoscut, fierar, cu care cola-

30
bora din când în când în probleme de fierărie pentru arta
tatălui meu de cioplitor în lemn, când avea nevoie de
ornamente metalice. Ghimpu îl chema.
Era un om parşiv, viclean, apropiat numai când
putea avea vreun profit. Dacă aveai nevoie de el şi nu
era la atelier, puteai fi sigur că-l găseşti la Oloeru, o
crâşmă cu grădină de vară şi lăutari.
Într-o după-amiază, tata ne-a luat, pe mama, pe
mine şi bastonul, la Oloeru. Pe mine mă lua, eram de-
acu’ mărişor, pentru că Mitică, mai mare decât mine, nu
era niciodată acasă fiind ocupat cu ucenicia lui la Iorga,
iar ceilalţi, Lica, Ghiţă şi Nelu erau prea mici, iar tatei îi
plăcea să fie cu el şi cineva din familie, afară de mama,
când dorea să se deconecteze.
Ajunsesem acolo şi ne aşezasem la o masă din gră-
dină. Mama şi tata aveau câte o bere dinainte, bine-
înţeles, iar eu doar un ţap plin cu un lichid colorat care
mirosea ca dulceaţa de cireşe amare pe care o făcea
mama, numai că nu era tot atât de dulce.
Mai târziu a apărut şi fierarul. Ajuns în dreptul no-
stru s-a oprit, a dat să spună ceva, s-a uitat la mama, la
mine, a dat din umeri, a rânjit, şi a plecat mai departe.
Tata nu i-a dat nici o atenţie ca şi cum nu l-ar fi
cunoscut, poate se prefăcea fiind supărat pe el din cine
ştie ce motiv, şi îi explica mamei ce va face după ce va
încasa nişte bani pentru o lucrare particulară tocmai
terminată.
După un timp, s-au auzit ţipetele unei femei care
cerea ajutor. Se ridicase în picioare la o masă din gră-
dină şi trăgea de fierar care apucase de gât un bărbat,
probabil soţul ei, şi-l lovea cu cealaltă mână peste faţă,
urlând la el şi îndrugând ceva răguşit.

31
 La celelalte mese, toţi priveau cu mare atenţie, cu
capul plecat la cele ce aveau dinainte pe masă, şi nimeni
nu catadixea să scoată vreun sunet sau să arate că ar
avea intenţia să dea femeii vreun ajutor. Nu ştiam din ce
cauză, dar bănuiam.
Tata s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de bătăuş şi
l-a prins de mâna cu care lovea. Beţivul s-a întors spre
el mirat şi l-a întrebat ce vrea. Tata i-a spus să lase omul
în pace şi să-şi rezolve problemele în altă parte.
Ghimpu n-a răspuns dar a ridicat cealaltă mână.
Am închis ochii pentru că-l ştiam pe fierar foarte
puternic şi mare bătăuş, dar când i-am deschis, l-am
văzut căzut pe spate. Tata şi-a luat de pe jos bastonul, s-
a aşezat din nou la masă şi a tras o duşcă zdravănă din
halba lui.
Fierarul a rămas un timp acolo unde căzuse şi am
observat că avea un ochi închis. A privit cu celălalt în
jur la lumea care acum se zgâia la el ca la urs, s-a întors
pe burtă în patru labe ca o mâţă speriată de un câine
arţăgos, s-a ridicat în picioare şi a pornit, clătinându-se,
spre masa noastră. S-a oprit şi l-a privit pe tata fix
câteva minute în şir, apoi a bâiguit:
- La revederi, c’oani Iancule, ni mai videm noi şi
data viitoari om sta di vorbî... şî altfel...
Dar n-a mai existat nici o dată viitoare pentru că,
după câteva zile, Ghimpu s-a înecat după ce s-a împie-
dicat, beat fiind, şi a căzut cu capul într-un şanţ care
avea puţină apă pe fund.

32
 Ouă crude
Când vreo găină se oua şi se lăuda cotcodăcind în
gura mare (ar trebui să spun în ciocul mare), arătându-
mi astfel unde lepădase oul, eu îl găseam imediat prin
vreo iesle din grajdul vitelor cotigaragiului, îl găuream
la ambele capete şi-l sugeam, pentru că cineva îmi spu-
sese că dacă sugi oul proaspăt, chiar dacă miroase a
găinaţi, vei cânta totdeauna foarte frumos şi probabil de
aceea am avut tot timpul zece la muzică în şcoală şi mai
târziu am ajuns la operă.

La „Înviere”
În credinţa creştină există şi astăzi obiceiul de a
merge la biserică în noaptea „Învierii”, de Paşti.
Diferenţa mare care a apărut între timp este că pe atunci
plecai la biserică în jurul orelor unsprezece noaptea, cu
o legătură, un coş sau un prosop mare legat în patru
colţuri, care cuprindea un cozonac şi o pască special
pregătite pentru „Înviere”. Erau tăiate în două, iar lângă
ele se puneau şi câteva ouă roşii.
Când la miezul nopţii începea să se tragă clopotele,
părintele Ionescu anunţa „Învierea”. Avea în mână o
lumânare mare, albă, aprinsă, şi cânta: „Veniţi de luaţi
Lumină!”, dădea lumină celui mai apropiat enoriaş, apoi
lumina trecea, lumină de la lumină pe la toate

33
lumânările celorlalţi credincioşi şi erau ţinute aprinse
toată noaptea.
Tot ce era în bagajul adus de acasă era sfinţit în tim-

pul rugăciunilor, iar către ziuă – îmi amintesc că deja se

iţeau zorile – părintele venea însoţit de dascălii Ignea
şi Ţurcanu (ăsta era un călugăr care fugise de la o
mânăstire, se însurase, avea copii, şi acum era dascăl la
biserica noastră, „Sfânta Treime” din Păcurari”) urmaţi
şi de câteva ajutoare de prin curtea bisericii, care cântau
împreună cu ei, treceau de-a lungul şirului de legături
aşezate pe pământ una lângă alta pe ambele trotuare ale
străzii până aproape de piaţa Păcurari. Părintele le
stropea cu agheasmă folosind un smoc de busuioc,
spunea „Hristos a înviat” la care, oamenii răspundeau
„Adevărat a înviat”, ajutoarele preotului, dotate cu
pături sau cearşafuri pentru cărat, luau de la fiecare
jumătatea tăiată din cozonacul şi pasca aduse ca jertfă
împreună cu câteva ouă roşii, cărau totul la biserică, iar
cele rămase în legăturile oamenilor erau duse acasă,
solemn, cu lumânările aprinse, tot drumul.

34
 Mă înfioram şi simţeam o bucurie intimă pe care n-
o înţelegeam atunci, când vedeam marea de lumini tre-
murânde ce umplea întreaga stradă în lungimea ei până
acasă.
Acolo, erau aşezate pe o masă în odaia mare a ca-
sei, alături de un vas cu apă în care era turnată aghea-
zmă, mama punea un ban, un ou roşu şi un buchet de
busuioc în vas, fiecare din familie se apropia, băga
mâinile în apă, şi le trecea apoi pe obraji ca un fel de
spălat sumar, pe urmă ne aşezam la masă unde erau
aduse ouăle, cozonacul şi pasca sfinţite, ciocneam ouă
roşii, întâi cu tata, apoi cu mama, pe urmă între noi,
copiii, spuneam urarea de Paşti „Hristos a înviat” şi
dădeam răspunsul „Adevărat a înviat”, mâncam ouăle
ciocnite şi sparte şi câte o felie de pască şi cozonac,
beam ceai sau cafea cu lapte nu chiar cafea, pentru că
se folosea cicoare din aceea împachetată în tuburi, (erau
nişte pastile negre presate), apoi ne îmbrăcam cu haine
noi, încă nepurtate, luam într-un buzunar câteva ouă
roşii şi plecam în oraş să ne întâlnim cu alţi copii, să
ciocnim ouă şi să ne bucurăm de această misterioasă
sărbătoare.
Eram convins că numai astfel îmi va merge bine tot
anul, acasă şi la şcoală.
Dar astăzi ce se întâmplă? Ştim cu toţii: nici nu
termină bine preotul de spus „Veniţi de luaţi lumină”,
că lumea şi începe să plece.
Şi mai ştim şi faptul că acum biserica noastră este
înconjurată de construcţii foarte înalte, , iar ciorile fac
scandal pe alte coclauri.

35
 Poezie cu bucluc
În timpul copilăriei mele, exista în oraşul Iaşi
consulatul italian, care înfiinţase în cadrul activităţii sale
culturale „L’instituto di cultura italiana”.
O secţie care mă interesase şi pe mine era cea în
care se preda, gratuit, limba italiană.
La cea pentru avansaţi unde mă înscrisesem şi eu,
eram coleg cu o studentă, domnişoara Enescu, cu care
spre surprinderea mea, m-am pomenit că-mi devine
profesoară la liceu, probabil ca suplinitoare.
N-ar fi fost nimic deosebit în asta afară de faptul că,
din motive obscure, din momentul în care m-a văzut, a
devenit răuvoitoare, poate şi din cauză că eram colegi la
institutul italian, ea studentă la universitate, domnişoară,
aproape profesoară, deci superioară mie din toate punc-
tele de vedere, iar eu doar un elev pricăjit doritor să mai
înveţe câte ceva.
Şi şi-a dat drumu’ cu ocazia unui extemporal.
Trebuia să scriem din memorie o poezie pe care o
avusesem de învăţat pentru acasă. Am terminat foarte
repede, am dat-o, şi negăsind nici o greşeală, mi-a pus
nota unu pentru că aş fi copiat, după care a făcut şi un
mare tărăboi în clasă vorbind mult despre cinste şi hoţie
şi pomenind de câteva ori numele meu însoţit de cele
mai „frumoase” epitete.
Nu puteam fi de acord cu asemenea nedreptate şi

36
m-am dus la directorul liceului, iar în cancelarie am
recitat poezia în faţa mai multor profesori după ce le
pusesem în mână cartea de limba italiană, dovedind
astfel că o ştiam de dinafară şi deci domnişoara greşise
intenţionat, din ce cauză, n-aveam de unde să ştiu.
Astăzi, după atâta timp, o scriu din nou din memo-
rie dovedind că nici până acum n-am uitat-o. Cartea de
italiană s-a pierdut de mult, a fost război, refugiu, iar
numele poetului nu mi-l mai amintesc şi nu suznt prea
sigur nici la ultima strofă, pe care, poate, cândva mi-o
voi aminti. Îmi stăruie în memorie numele lui Oreste
Marciapiedi, dar s-ar putea ca după şaptezeci de ani să
greşesc. Ori poate era vorba de Giosuè Carducci, poet
care a scris şi el o Nevicată, nu ştiu...
O redau mai jos, în limba italiană, cu o traducere
relativă de-a mea:

LA NEVICATA NINSOAREA
Sui campi e sulle strade Pe câmpii şi uliţ
Silenziosa e lieve Tăcută şi uşoa,
Volteggiando, la neve Legănându-se, zăpada
Cade Cade

Danza la falda bianca Dansează fulgul alb

Nel ampio ciel scherzosa, În imensul cer capricios,
Poi sul terra si posa, Apoi se aşază pe pământ,
Stanca, Obosit,

In mille immote forme În mii de forme nemişcate

Sui tetti, sui camini, Pe acoperişuri, pe poteci,

37
Sui ceppi, sui gradini, Pe tulpini, pe trepte,
Dorme… Doarme…

Tutt’intorno e pace Peste tot e linişte

Chiuso in oblio profondo, Închisă în uitarea adâncă,
Indiferente, il mondo Indiferentă, lumea
Tace Tace

Ma nella calma imensa Dar în tăcerea imensă

Torna ai ricordi il cuore Întoarce înima în amintiri
Ad un sopito amore Şi la o iubire pierdută
Pensa Se gândeşte

În legătură cu iubirea pierdută la care se gândise au-

torul „Nevicatei”, mai târziu, după un eveniment care
pentru viaţa mea intimă a însemnat foarte mult, am scris
şi eu o poezie, ca o întoarcere în amintiri a sufletului
meu aflat la o răscruce.

Profesori adevăraţi şi coincidenţe

La liceul unde am avut necazul cu domnişoara

Enescu existau şi profesori adevăraţi. Exceptându-l pe
Vasile Toderaşcu, directorul, un om bun ca pâinea caldă,
calm, sfătos, aş putea spune chiar prieten cu noi, elevii,
care, dacă te întâlnea, te întreba: „Ce mai faci, băişaş?”
(vorbea aşa din cauza danturii), mai erau Jean
Thibaudet, un francez veritabil, Grigore Alaci, profesor
de geografie, Elvira Balan, de germană, George Ivaşcu,
de română, apoi Vasile Băjenaru, de istorie, Otto
Briesse, pictor cunoscut în Iaşi şi poate în toată ţara, la

38
noi profesor de desen şi caligrafie, Irina Alexandrescu,
de ştiinţe naturale şi alţii.
Cu fiecare din aceşti profesori am avut câte o mică
problemă, sporadică dar importantă pentru vârsta mea
de atunci, pentru că întâmplările mi-au rămas cimentate
în memorie şi până azi.
Astfel, Jean Thibaudet, profesorul de franceză, care
nu cunoştea limba română decât sumar, la prima lucrare
scrisă a pus la toată clasa note între unu şi trei (pe atunci
maxima era nota zece), pe bună dreptate deşi exagerat
de mici, pentru că nivelul nostru de pregătire la o limbă
străină era aproape egal cu zero, cu mici excepţii. Dar
după ce directorul i-a explicat ce trebuia, a venit în clasă
cu o propunere: „Eu nu ştiu limba română, voi n-o ştiţi
pe cea franceză. Să ne luăm la întrecere şi să vedem cine
învaţă mai repede limba celuilalt.” Şi bineînţeles, el a
câştigat prinsoarea, pentru că după un an vorbea româ-

neşte cursiv, poate şi datorită faptului că se căsătorise

cu o româncă, guralivă ca orice femeie, indiferent cărei
naţii aparţine, şi trăia şi în mediu românesc memorând
tot ce auzea. Îi mai rămăsese doar accentul specific al

39
francezilor.
Şi într-o zi, în clasă s-au întâmplat două lucruri:
primul, l-am ajutat aproape involuntar să traducă în
româneşte un fragment dintr-un text francez în care nu
găsea cuvântul potrivit, iar eu am rostit „licărire”, el a
sărit în sus şi a spus „bravo Ilaş, am să ţin minte că m-ai
ajutat, acesta-i cuvântul căutat”, şi al doilea, în altă zi
încă eram în clasă şi a început un cutremur de pământ.
Primul care s-a repezit la o fereastră şi a dat s-o deschi-
dă a fost Jean Thibaudet, n-a reuşit şi a început să strige
alarmat:
„Tremblement de terre, air vide, air vide, vite”!
(„Cutremur, afară, repede”!)
Am şi acum în bibliotecă o carte, cadou din partea
lui pentru mine, considerat elev foarte bun la franceză:
„Le tour du monde en quatre-vingt jours” („Înconjurul
lumii în optzeci de zile”) de Jules Verne, cu dedicaţia lui
Jean Thibaudet, scrisă şi semnată la data de 11.06.41.
Eram în clasa a cincea, a opta de astăzi, liceul avea opt
clase şi se intra la liceu cu examen de admitere după ce
terminai cele patru clase ale şcolii primare.
Alt profesor, Grigore Alaci, de geografie, într-o zi
explica formarea sistemului nostru planetar în varianta
de atunci (Kant-Laplace), care susţinea că planetele
sistemului nostru planetar apăruseră datorită mişcării
centrifuge a masei solare, care rupsese porţiuni din masa
incandescentă şi după răcire deveniseră planete.
În timp ce el vorbea, fără să vreau, m-am pomenit
ridicând mâna cu două degete în sus, semn că vreau să
spun ceva. A tăcut, m-a privit o clipă fix, mirat, şi m-a
întrebat duios, aşa cum vorbea când se supăra:
- Tu ce vrei, berbecule? puţin până afară să faci

40
pipi?
- Nu, eu ştiu toate astea.
- Ce vorbeşti?! De unde ştii tu toate astea ?
- Din cărţile pe care le are tata în bibliotecă.
- I-auzi! Atunci... spune.
Şi am spus. M-a ascultat atent şi după ce m-a
ciocănit pe frunte cu piatra unui inel de pe un deget, a
completat:
- Mda... ştii tu câte ceva, nu tocmai aşa cum scrie
prin cărţi, şi… hm… ia dă-mi carnetul tău de note!¹
O sfeclisem crezând că l-am supărat pentru că-l
întrerupsesem din lecţie. Ştiind că avea obiceiul să pună
numai note foarte mici, mă aşteptam să mă noteze rău.
Dar el a luat carnetul, l-a răsfoit, mi-a văzut unele note
trecute acolo, a fluierat şi a scris nota zece.
- Să-i dai carnetu’ lui tat-tu să semneze de luare la
cunoştinţă. Cu ce se ocupă?
I-am spus, şi când a auzit a fluierat din nou, a mai
făcut un „hm”, m-a ciocănit iar cu inelul pe frunte şi a

continuat lecţia.
În alt an, datorită doamnei Balan, profesoara de
limba germană care s-a îmbolnăvit şi n-a mai venit un

41
timp la ore, eu renunţasem la italiană devenită între timp
facultativă şi trecusem la germană, care pe atunci înce-
puse să fie la modă – lucrurile s-au petrecut ceva mai
delicat, de fapt nu chiar cu ea. În timpul cât lipsise de la
şcoală fusese înlocuită de o studentă, dacă mai ţin bine
minte, domnişoara Frăţiman. Eu ajunsesem la o vârstă
periculoasă şi mă îndrăgosteam totdeauna când vedeam
o fată sau o femeie frumoasă care mie mi se părea unică.
Domnişoara Frăţiman, tânără şi de ce să n-o spun,
fascinantă, şi nu numai după părerea mea, mă impre-
sionase adânc imediat ce apăruse în clasă, aşa că,
dupăun timp, m-am apucat să-i scriu pe o foaie, în limba
germană, desigur cu multe greşeli, începând cu „Gnä-
mdige Fräulein, in dem Augenblick, wenn ich ihnen
gesehen habe...” (Mult stimată domnişoară, din mo-
mentul în care v-am văzut…) şi aşa mai departe, am
terminat-o, am semnat-o şi i-am pus-o pe catedră la ora
următoare. A intrat în clasă admirată de toţi băieţii, mie

Veşnicul îndrăgostit

----------------------------------
.¹ Amintesc acum că pe atunci, în clasă, elevul avea un carnet
pentru notele de la oral, care îi erau trecute acolo, iar elevul trebuia
să-l prezinte la ora următoare profesorului, semnat de luare la
cunoşinţă de părinţi.

42
aşa mi se părea, s-a aşezat la catedră, a văzut foaia de
hârtie, s-a încruntat şi în timp ce citea a prins a zâmbi, a
scos stiloul, a început s-o corecteze, s-a gândit puţin şi a
pus o notă.
- Are destule greşeli, dar pentru un începător este
destul de bună şi am să-i comunic asta doamnei pro-
fesoare Balan. Nu pot totuşi să-ţi dau mai mult de opt.
De ce ai scris-o?
- Nu ştiu, am simţit nevoia s-o fac, doream...
Aici m-am încurcat, am lăsat ochii în jos şi am
tăcut.
După ce profesoara noastră a revenit la ore, acum
părea sănătoasă, m-a chemat într-o pauză la secretariat
când nu era nimeni acolo şi mi-a spus:
- Cred că ai suficient talent ca să te axezi pe studiul
limbilor străine, poate germana, dacă asta îţi va plăcea
să faci, dar fii atent, nu întotdeauna ce pui pe hârtie îţi
poate folosi la un moment dat, mă refer la activităţile
tale personale. Tăcu un timp, apoi continuă: Ei, de-acu’,
îţi urez succes şi multă hotărâre în această muncă grea şi
dacă vei dori, te voi ajuta cu plăcere.
La profesorul de română, George Ivaşcu¹, luam tot-
deauna nota zece, fiind considerat unul din cei mai buni
elevi din clasă.
Asta până într-o zi, când la o lucrare scrisă în care
trebuia să redăm şi un text învăţat pe dinafară, după ce
am predat-o, am luat, spre surprinderea mea, nota cinci.
- Ce e cu tine? m-a întrebat mirat, ce-ai făcut aici?
Am luat hârtia şi m-am uitat. Zăpăcit din cine ştie
ce cauză, pusesem virgulă după fiecare cuvânt.
- Nu-ţi trec nota în catalog, şi altă dată să te gân-
deşti mai mult când scrii ceva, mi-a spus zâmbind cu

43
tâlc. Ce s-a întâmplat?
- Nu ştiu, am răspuns ezitând. Am să fiu mai atent
altă dată, vă asigur
– Sunt convins.
Băjenaru, de istorie, era un profesor foarte bun, dar
afurisit. Dacă erai pregătit şi ştiai bine lecţia la care erai
ascultat, nu luai mai mult de şapte sau opt, iar dacă nu,
îţi punea trei însoţit de un picior trântit undeva mai jos
de spate, iar uneori te dădea şi afară din clasă şi-ţi trecea
„absent” în catalog.
La o teză despre Mihai Viteazul, nu ştiu ce mi-a
venit, deşi cunoşteam bine lecţia, în loc de „Bătălia de la
Călugăreni” am scris „Bătălia de la Valea Călugă-
rească”, fapt pentru care alături de nota corespunzătoare
am primit şi piciorul însoţitor cu toate că restul tezei era
foarte bun, lucru pe care l-a recunoscut chiar el; totuşi,
din clasă nu m-a dat afară.
Pe doamna Alexandrescu, profesoara de Ştiinţe Na-
turale, la care de obicei luam note destul de bune, deşi
era foarte pretenţioasă, am supărat-o într-o zi când la o
întrebare despre rolul rinichilor în legătură cu
eliminarea reziduurilor odată cu urina, am ridicat mâna
------------------------------------------------------------
¹ George Ivaşcu – a nu se confunda cu George Ivaşcu actor din
Bucureşti – a fost profesor de limba şi literatura română (născut în
anul 1911 şi decedat în anul 1988), fost profesor, scriitor şi publicist.
Membru al PCR încă din perioada de ilegalitate a acestuia, a fost
implicat, în 1948, în procesul grupului Lucreţiu Pătrăşcanu şi
condamnat mai întâi la moarte, apoi la temniţă grea, pentru ca în
1954, după revizuirea procesului, să fie declarat nevinovat și eliberat ..
S-a făcut remarcat ca redactor-șef al revistei Contemporanul (1955 -
1971), redactor-șef al revistei Lumea (1963 - 1966), şi ca director al
revistei România literară (1971 - 1988), dar şi ca şef al Catedrei de
istoria literaturii române (1958 - 1968)

44
şi mi-a spus să răspund. Foarte serios, am spus că există
un organ important care o înmagazinează şi o elimină
din când în când după ce se umple. „Şi cum se numeşte
acest organ?”, m-a întrebat, iar eu am răspuns foarte
sigur: „Băşina udului.
S-a supărat, a ţipat la mine întrebându-mă dacă-mi
bat joc de ea, mi-a pus nota trei şi m-a dat afară din
clasă. Dar după ce i-a trecut supărarea, m-a chemat pe
un hol şi m-a întrebat de ce am vorbit aşa. N-am ştiut ce
să-i spun, nu puteam divulga faptul că uneori aşa vor-
bim noi băieţii între noi, dar am recunoscut că am greşit
fără să vreau şi dacă poate, o rog să mă ierte. Mi-a răs-
puns că „vom vedea”.
Tot în legătură cu ştiinţele naturale, aş vrea să a-
mintesc un fapt curios. Trebuia să dăm teză, şi cu o zi
înainte, noaptea, am visat că ni se va da să scriem
despre apă. În timpul somnului, în vis, am refăcut toate
cele învăţate despre fenomenele din natură, izvoarele,
formarea norilor şi ploile cu efectul lor asupra creşterii
plantelor, acţiunea bioxidului de carbon din apa de
ploaie asupra stâncilor de calcar pe care în timp le
descompune formând hidrocarburi, grote, peşteri,
stalagmite şi stalactite, necesitatea ca animalele şi
plantele, inclusiv omul, să aibă apă fără de care n-ar
putea vieţui şi multe altele, amănunţit, iar lucrul curios
este că visul s-a păstrat intact în memorie după ce m-am
trezit, iar la şcoală, culmea, ni s-a dat să scriem des-
pre… apă. Am făcut una din cele mai bune teze de-ale
mele, am primit nota maximă, zece, şi am fost lăudat de
aceeaşi profesoară, doamna Alexandrescu, care a
subliniat şi originalitatea lucrării.
Această coincidenţă, nu-i pot spune altfel, mi-a

45
amintit acum şi de altele din viaţa mea şi a altora pe care
i-am cunoscut mai îndeaproape. Astfel, doamna profe-
soară Balan suferea de o boală de plămâni netratată
corespunzător şi am aflat mai târziu că murise după o
suferinţă îndelungată. Pentru că existase o afinitate între
elev şi profesor, şi mă ajutase fără vreun motiv special,
când am putut, m-am dus la cimitirul „Eternitatea”
pentru a-i aprinde o lumânare la mormânt. Cu această
ocazie am citit pe piatra funerară că data naşterii ei era
identică cu cea a decesului, numai anul fiind, bine-
înţeles, altul.
Iar acum, îmi amintesc şi de un alt lucru, care poate
fi verificat de cei ce nu m-ar crede: prima mea soţie,
Elena Küttel, de care m-am despărţit destul de repede,
era născută în aceeaşi zi şi lună cu mine, 8 iulie, la
diferenţă de trei ani, şi nu ştiu dacă din această cauză
căsătoria noastră a eşuat.
Apoi, după mulţi ani de la înfiinţarea Operei
Române din Iaşi, al cărei membru am fost destul timp,
am primit invitaţia de a participa la aniversarea anilor
trecuţi de la înfiinţare, nu-mi mai amintesc câţi fuseseră
atunci.
Cu această ocazie, Mariana Stoia, fostă colegă la
operă, – soţia celebrului dirijor, compozitor, profesor şi
rector al conservatorului de muzică din Iaşi, Achim
Stoia – mi-a spus că a descoperit un lucru interesant:
soţul ei, decedat la un opt iulie cu câţiva ani mai înainte
de această întâlnire, era născut în aceeaşi zi şi lună cu
mine, tot 8 iulie, şi mă ruga să particip, la cimitir, la
comemorarea morţii lui, atunci când ea mă va anunţa.
Eu sunt un sceptic, un raţional, şi nu pot crede că
aceste fapte au fost altceva decât nişte coincidenţe din

46
trecutul meu şi al altora. Dar referindu-mă şi la o
întâmplare ciudată de la Orşova, înainte ca acest oraş
să fi fost înecat de apele Porţilor de Fier, cu ocazia con-
struirii hidrocentralei de acolo, uneori rămân pe gânduri
şi-mi pun şi eu, ca mulţi alţii, întrebări despre existenţa
noastră în continuu.
Iar despre întâmplarea de la Orşova, îi rog pe cei
care eventual ar citi rândurile aflate în cartea pe care o
scriu acum, să aprecieze ce cred că a fost real şi ce...
alt-
ceva...

Discuţie în camera de oaspeţi

Tatăl meu era lucrător în lemn, tâmplar, şi poate
artist, numai că munca lui nu se limita doar la ce se
întâmplă într-un atelier de tâmplărie, pentru că fiind
talentat şi inventiv, realiza şi alt fel de produse.
Cineva îi adusese odată o vioară spartă rău, pe
care, cu migală şi răbdare reuşise s-o refacă atât de bine,
încât nu numai că nu se mai cunoştea stricăciunea, dar
instrumentul îşi păstrase şi rezonanţa originală.
În timpul liber lucra şi acasă. Îşi încropise un mic
atelier într-o cămăruţă pe care-o dotase cu bancul,
sculele şi instrumentele necesare muncii lui.
Pentru a câştiga un ban în plus, se angajase să-i facă
mobilă sculptată în stejar şi nuc crâşmarului de vizavi
de noi, Culiţă State, primind în schimb drept plată
produse alimentare şi câte un pahar cu un vin ales, cu
care crâşmarul îşi cinstea, în particular, prietenii şi
muşteriii mai acătări, sau pe unii amici de-ai fratelui
47
său, profesor universitar.
Într-o zi, tata, aşezat la o măsuţă din camera pentru
oaspeţii lui State, abia apucase să guste din paharul pe
care i-l umpluse crâşmarul, când uşa se deschise şi în
încăpere pătrunseră patru persoane simandicoase, con-
duse foarte atent de gazdă. Se aşezară la o masă special
pregătită cu gustări şi băutură şi, în timp ce începură să
se ocupe de cele de pe masă, continuau o discuţie, se
vede, pornită mai înainte:
- ... povestea lui Noe şi a potopului se regăseşte în
toate marile culturi şi civilizaţii ale omenirii – tocmai
continua să spună cel care intrase primul – dar
oscilează între poveste şi adevăr fiind considerată de
unii sceptici pură ficţiune în vreme ce credincioşii şi în
special ha-botnicii o acceptă necondiţionat şi susţin că
este vorba de o pedeapsă divină pentru păcătoşii din
vechime, urmaşi ai celor alungaţi din rai.
- Da, această întâmplare a unei supravieţuiri mi-
raculoase pe o corabie, pomenită în istoria vechilor
evrei, a stimulat nu numai minţile locuitorilor planetei
noastre – răspunse altul – dar şi a unor oameni de
stiinţă, care au devenit exploratori, dedicându-se
identificării urmelor acestui cataclism transformat de
cronicarii evrei din antichitate, în miracol şi dezlegării
unei cimilituri care a ajuns până la noi plină de îndo-
ieli.
- Dar a fost într-adevăr potop? mă întreb – spuse
primul luând o aticlă pântecoasă cu care începu să
umple paharele. Şi dacă într-adevăr a fost şi a nimicit
orice vieţuitoare animală sau vegetală, aşa se afirmă,
aş vrea să ştiu de unde a luat porumbelul, în cioc,
ramura de măslin cu care s-a întors semnalând astfel
48
terminarea dezastrului după patruzeci de zile şi nopţi
de ploi neîntrerupte?
- Ei, de unde – intervenise tata în discuţie aproape
fără să vrea, (mi-a spus asta mai târziu) – de acolo de
unde nu fusese potop şi totul era în perfectă stare! – se
sculă în picioare şi continuă: – Vă rog să nu vă supăraţi
că mă amestec în vorba dumneavoastr, dar există cea
mai bună dovadă, adusă chiar de biblie, care susţine că
potopul a fost global, aşa scrie acolo, dar, adaug eu,
numai pentru zona cunoscută pe atunci de cronicari,
când, de fapt, potopul biblic n-a fost decât o inundaţie
locală, cine ştie datorită cărui fenomen natural, cutre-
mur, uragan, sau altceva.
Cei patru comeseni se întoarseră miraţi către el.
- De ce să ne supărăm din cauza unei păreri atât de
interesante? spuse primul vorbitor ironic. – Dacă doriţi
să participaţi la discuţia noastră, de ce nu poftiţi aici?
Masa-i destul de mare, iar scaunul dumneavoastră,
chiar dacă nu ne cunoaştem, are loc destul lângă ale
noastre. Vă rugăm, poftiţi.
- Cu plăcere, dar… vă cer scuze, mă numnesc Ioan
Ilaş, amicii îmi spun Iancu, sunt lucrător în lemn şi mă
aflu în această odaie odată cu dumniile vostre, în-
tâmplător. Eram aici la invitaţia domnului State, cu
care sunt, într-un fel, în relaţii de afaceri. Cum spu-
neam…
- Poate n-ar fi rău, mai întâi să ne prezentaăm şi
noi. Eu sunt Grigore Alaci, profesor de geografie,
dumnealui este George Ivaşcu, profesor de limba şi
literatura română, domnul de lângă el este Jean
Thibaudet, un francez stabilit pentru un timp în
România, acum tot profesor la liceul nostru, iar
49
dumnealui – spuse arătându-l pe cel care-i privea în-
cruntat şi până atunci nu scosese nici un cuvânt – se
numeşte Vasile Băjenaru, de asemenea profesor la noi,
de istorie.
- La care liceu?
Alaci numi liceul şi tata concluzionă:
- În cazul acesta sunt în inferioritate, deşi am un fiu
elev la liceul dumneavoastră. Dar după ce-mi voi sorbi
paharul, îmi veţi permite să mă retrag, pentru că n-aş
putea face faţă unei discuţii atât de uşoare pentru dom-
niile voastre, profesori, şi atât de dificilă pentru un
simplu lucrător, ca mine.
- Un simplu lucrător care a făcut o afirmaţie şi pe
care, înainte de a pleca, îl rog s-o justifice – spuse
George Ivaşcu.
- Mă rog. Pentru că mai citesc şi eu uneori câte
ceva, cred că una din cele mai mari probleme în
legătură cu potopul este dacă a fost total sau numai
local, pentru că fenomenul în sine a existat, nu-i nici o
îndoială. Vechiul Testament susţine că a fost total şi că
ar fi dispărut orice urmă de viaţă de pe pământ,
animală sau vegetală, înecată de furia apelor. Dar
atunci, sunt convins, şi nu numai eu, că porumbelul,
dacă aşa s-a întâmplat, ajunsese acolo unde nu plouase
şi de unde luase în cioc ramura de măslin. Deci se
suţine un adevăr ajustat şi fenomenul n-a fost decât lo-
cal.
- Se poate, dar s-au făcut cercetări asupra unor
modificări de prin adâncurile Mării Negre, mare care
ar fi apărut cu această ocazie, potopul umplând un lac
cu apă dulce existent deja. S-au găsit urme sub
straturile de argilă din adâncime, care se aşezaseră în
50
timpul năvălirii apelor peste pământul ce fusese, înainte
de asta, ocupat şi lucrat de oameni.
- Este adevărat, potopul nu poate fi negat, mai ales
că memoria popoarelor din alte regiuni şi din alt timp
(vezi poemul lui Ghilgameş) păstrează amintirea unui
asemenea cataclism, petrecut poate cu mii de ani
înainte de perioada ebraică, care l-a cules, l-a adaptat
şi l-a scris în biblie. Şi afară de asta, astăzi există pe
pământ mult mai multe specii de animale şi plante decât
cele, aşa zis, salvate pe Arcă. De unde? Doar de acolo
de unde nu fusese potop şi nu se înecaseră, sau în orice
caz nu în acelaşi timp cu cel biblic – a adăuat tata.
- Şi de unde Geneza s-a inspirat – completă
Thibaudet.
- Acest eveniment catastrofal despre care s-a scris
în istoria poporului evreu mult timp după ca s-a
întâmplat, s-a păstrat şi în memoria altor popoare şi se
transmitea oral ca un mit, o epopee sau legendă, prin
poveşti, cântece şi în tot felul de adunări, sau cu oricare
alte procedee şi a devenit sursă de inspiraţie şi pentru
cei ce au scris Geneza – continuă tata.
- Domnule Ilaş – interveni George Ivaşcu – spu-
neaţi la început că aveţi un fiu, elev la noi. Este cumva
Dionisie Ilaş?
- Da, aşa îl cheamă, de ce întrebaţi?
- Pentru că aţi afirmat acest lucru mai înainte şi
pentru că acum, văd, seamănă cu dumneavoastră şi nu
numai fizic.
- S-ar putea, eu nu-mi dau eu seama, ba aş spune
că seamănă mai mult cu maică-sa decât cu mine care
sunt cum sunt şi n-aş vrea să ajungă şi el tot aşa.
- De ce?
51
- Ei, oamenii îşi fac planuri în legătură cu copiii
lor, planuri care nu întotdeauna se realizează, pentru că
întâmplarea duce uneori în alte direcţii decât cele
dorite. Fostul mare război după care ni s-a întregit ţara,
mi-a influenţat şi mie viaţa, după o rană gravă care m-a
scos destul de mult timp din circulaţie. Iar un altul, în
viitor, după cum aparenţele şi cei care-i revendică
urmările par s-o arate, cine ştie unde-i vor duce şi pe
copiii noştri…
- Acum sunteţi un pacifist!
- Sunt, de ce să n-o recunosc? Dar îmi iubesc ţara
aşa cum este ea, şi dacă va mai fi nevoie de mine sau de
ai mei, pentru că duşmani avem destui în toate punctele
cardinale, vom răspunde cum trebuie fără a şovăi. Dar
începusem discuţia din altă parte…
- S-o lăsăm acolo unde ajunsese şi să bem câte un
pahar din nectarul acesta adus de domnul State de de-
parte. Dacă-mi permiteţi…
Şi profesorul Băjenaru, cel care până atunci
ascultase încruntat, luă sticla de pe masă şi-i umplu pa-
harul tatălui meu. Apoi şi-l ridică pe al lui la înălţimea
ochilor şi şopti privind în sus:
- Să bem pentru viitorul copiilor noştri!
52

Bucurie şi jale
Am scris undeva că am iubit din tot sufletul
meu de copil două fiinţe pe care nu le voi uita niciodată:
un băiat, Andrei, şi un căţel, Tarzan.
Băiatul, datorită vitregiei timpului de atunci, război
şi altele, a dispărut împreună cu familia lui plecând spre
Pământul Făgăduinţei, unde credea că vor fi fericiţi. S-a
întors în ţară după război, singur, rănit, aducând cu el
toate necazurile ce se adunaseră între timp pe capul lui.
Scăpase cu viaţă din marele măcel în care fusese inclus
imediat ce ajunsese în Germania – după o instruire
rapidă şi sumară – pe front fusese grav rănit, dar
însănătoşirea s-a realizat abia după ce s-a întors acasă,
în România, ţara în care se născuse. Totuşi, până la
urmă tot a trebuit să se supună legii celei mari şi să
dispară din nou, fără drept de apel, de astă dată pentru
totdeauna, tot într-o ţară „a făgăduinţei”, dar de alt soi.
Căţelul, după moartea lui Balan de bătrâneţe şi a lui
Picu de răutate, rămăsese singurul stăpân în curte s-o
„păzească”, după părerea lui, de cei care ar fi îndrăznit
s-o încalce.
Şi se învăţase, nu ştiu cum se întâmplase asta, ca
atunci când intra vreun străin în curte, să meargă la
poartă şi să nu-l mai lase să iasă până nu primea un or-
---------------------------------------------
¹ Pământul Făgăduinţei, acel Canaan promis de Dumnezeu,
spune Scriptura, poporului evreu prin Moise: o ţară unde „curge
miere şi lapte”, unde belşugul şi fericirea apar fără să fie nevoie să
faci ceva.

53
din de la cineva de-al casei.
Astfel se face că într-o zi au intrat în ogradă doi
soldaţi nemţi, poate din cei ce se retrăgeau de pe front,
flămânzi şi obosiţi, care băteau la fiecare uşă şi întrebau:
„Haben Sie Kartoffel zu verkaufen?” („A-veţi cartofi
de vânzare”) şi primind răspunsuri negative au dat să
plece dezamăgiţi.
Tarzan, conform obiceiului, se postase la poartă şi
când soldaţii au vrut să iasă din curte şi-a arătat colţii
mârâind.
Unul din ei, încă supărat de răspunsurile negative
primite pe la uşi, l-a înjurat şi s-a stropşit la el să se dea
la o parte ca să poată pleca. Întâmplător, nimeni nu era
prin curte, şi neamţul, văzând că animalul rămâne acolo
neclintit şi mârâind, şi-a luat automatul de la umăr şi a
tras o rafală asupra lui. Am văzut toată întâmplarea prin
fereastra de la bucătărie şi am înlemnit. Când m-am
repezit afară, am constatat că Tarzan murise străpuns de
gloanţe. În felul acesta, cel mai bun prieten al meu de
atunci şi-a dat viaţa făcându-şi datoria, în înţelegerea lui
de animal devotat.
L-am plâns, i-am blestemat pe criminali şi l-am
îngropat în fundul grădinii sub salcâmul din care cândva
curăţasem ghimpii de pe creanga pe care stăteam în
picioare când dădeam semnalul de chemare al prieteniei
şi devotamentului. Am urlat şi de data aceasta printre
sughiţuri de plâns dar n-am mai primit răspuns…

54
 Întâlnire hotărâtoare
Nu după mult timp am plecat în refugiu, în va-
goane de marfă, spre o viaţă printre străini, de treabă dar
străini, cu alte obiceiuri, cu alt fel de biserică, cu altă
limbă pe care, din fericire, eu o cunoşteam puţin, deşi
germana lor era puţin diferită de ceea ce învăţasem eu.
Localitatea se numea Klein Betchkerek pentru
şvabi, Mali Becikerek pentru sârbi şi Becicherecul Mic
pentru noi, iar halta de cale ferată fusese botezată
Pescăreţul Mic, după inspiraţia cuiva, deşi în zonă nu
era nici un râu în care s-ar fi putut pescui.
Şi voi aminti un eveniment deosebit din timpul
acesui refugiu care mi-a influenţat întregul viitor, altul
decât cel pe care-l visasem când eram copil
A început într-o zi când, absolut întâmplător, la
Timişoara, cel mai apropiat oraş de Becicherecul Mic,
localitatea unde fusesem repartizaţi, m-am întâlnit cu un
fost coleg de liceu, Constantin Zota, refugiat şi el cu
familia în aceeaşi zonă, care, discutând, mi-a dat ideea
că dacă războiul va mai dura, se va apela la toţi tinerii
capabili să ţină o armă în mână, chiar dacă n-au împlinit
vârsta maturităţii, ca noi, şi atunci, în loc de a fi încor-
poraţi într-o unitate militară. unde, ca simpli soldaţi,
după o pregătire insuficientă, să fim trimişi pe front, ar
fi fost preferabil să ne prezentăm la selecţia pentru o
şcoală de ofiţeri care – se anunţase în ziare – se va ţine
la Făgăraş şi în alte două centre, unde se primeau şi
tineri de vârsta noastră. Şi dacă am reuşi, iar cursurile

55
şcolii ar dura vreo doi ani sau chiar mai mult, cine ştie
ce va mai fi cu războiul…
Am vorbit cu ai mei, tata a fost de acord, mama mai
puţin, am plecat la Făgăraş, am trecut examenul de
admitere şi am reuşit la şcoala de ofiţeri de infanterie
din Bucureşti care era evacuată la Zărneşti, lângă
Braşov. Fostul meu coleg nu s-a prezentat, poate nu
fusese de acord familia lui, şi după doi ani grei, în 1946,
am devenit ofiţer de infanterie, cu gradul de sub-
locotenent.
Şi astfel, după absolvirea şcolii de ofiţeri şi a-
vansare, a început viaţa mea de adult, cu puţine satisfac-
ţii datorită schimbărilor politice din ţară, dispariţia
nemţilor şi apariţia ruşilor, tot un drac şi încă unul mult
--------------------------------------
¹ După cum se ştie, prin 1943 –, iarna, după bătălia de la
Stalingrad, când un număr mare de unităţi germane şi de-ale aliaţilor
lor (cam 22 de divizii) au fost înconjurate, capturate, nimicite sau
rătăcite în neştire şi debandadă prin stepa îngheţată – sovieticii
începuseră marea lor ofensivă cu trupe proaspete aduse din Siberia.
Se apropiau încet, dar sigur, de graniţele României, iar autorităţile
noastre ordonaseră evacuarea întreprinderilor vitale către vestul ţării
împreună cu toţi salariaţii şi familiile lor. Printre acestea se număra şi
familia mea.
În documente, această acţiune a fost înscrisă „Refugiul”.
Şi, vreau să precizez acum, că deşi tata fusese de acord să devin
ofiţer, pentru a fi admis, aveam nevoie de două hârtii, una, o dovadă
scrisă şi semntată de el, cu doi martori, că este de acord să candidez
la această şcoală, şi alta, o hârtie din partea liceului meu evacuat în
localitatea Cenad din Banat. Şi astfel, am făcut două călătorii: una la
Căpăd, o gărişoară de lângă Reşiţa unde tata fusese detaşat pentru a
lucra la repararea liniei ferate bombardate de americani (familia
noastră era cazată la Becicherecul Mic, un sat şvăbesc, la douăzeci
de kilometri nord de Timişoara) şi alta, la Cenad, unde am obţinut
certificatul de absolvire a liceului, semnat de directorul Vasile
Tederaşcu, refugiat şi el acolo cu toată arhiva şcolii.

56
mai mare, cu suspiciunile zilnice şi cu lipsa banilor, cu
foametea datorită secetei prelungite când a trebuit să-mi
ajut familia să supravieţuiască şi să iasă la un liman
îndoielnic, şi culmea, colegul meu care m-a lăsat singur
să devin ofiţer de carieră, deşi el fusese cu ideea, a
reuşit să se strecoare printre evenimente şi să ajungă
cadru universitar.
Nu pot să nu pomenesc acum numele unui om
deosebit care m-a ajutat cu sfaturi şi bunăvoinţă pentru
a-m rezolva problema studiilor mele particulare, chiar în
timpul şcolii militare.
Este vorba de locotenentul Pavel Păcuraru, co-
mandantul meu de pluton din şcoală. Mai târziu, după
absolvire şi avansarea mea ca sublocotenent şi apoi
căpitan, la excepţional, l-am întâlnit prin Bucureşti din
întâmplare. Era căpitan ca şi mine, deşi ca vechime şi
capacitate ar fi trebuit să fie cel puţin locotenent-
colonel. Mai târziu am aflat că a fost şi el expediat în
viaţa civilă din cauza originii sale sociale necorespun-
zătoare schimbărilor politice de atunci, deşi pregătirea
lui ca ofiţer-profesor şi participarea în război, după
părerea guvernanţilor comunişti nu conta, sau conta, dar

57
în alt sens.
Dar, în două cărţi pe care le-am scris când era prea
târziu pentru a le mai putea publica în condiţii avan-
tajoase – totuşi le-am publicat, desigur ajutat financiar
(de către TOMAGY INTERNATIONAL Busines
Consisting – Bistriţa-Năsăud), este vorba de romanul
„Rocade Periculoase” şi cartea „Nuntă la Cotu’ Pisicii”,
ambele având aceeaşi suferinţă (acum există şi câte o
ediţie revăzută şi completată pentru ambele lucrări) –
am trecut fragmente de viaţă trăită sau visată de un
suflet rătăcit datorită sincerităţii şi naivităţii dintr-un
curiculum vitæ, când toată lumea care trebuia să scrie
aşa ceva (renumitele auto-biografii), minţea, îşi
ascundea trecutul sau îl înflorea, originea sau credinţa
erau trecute cu vederea de cel care scria şi îşi arăta
devotamentul faţă de noul regim (comunist) pentru a
obţine o bucată de pâine, mică, ieftină, dar bună de
mâncat, în timp ce eu, naiv, spuneam adevărul despre
mine şi ai mei, influenţat poate prea mult şi de
lecturarea celor care scrieseseră cândva atât de frumos
despre EL, despre adevăr, şi îmi formasem pentru
totdeauna convingerile mele cimentate în suflet, şi,
sigur, trăgeam şi mai trag încă şi astăzi toate ponoasele.
Acum nu mai sunt decât un om îngropat în a-
mintiri, în rest, un anonim rătăcit prin mulţimea celor
care, mai devreme sau mai târziu, vor păşi pe aceeaşi
cărare cu un singur capăt, începutul venit din infinit,
celălalt rămas în întuneric şi barat de marele hop, vorba
lui Cæsar când a traversat Rubiconul riscându-şi viaţa,
deşi o lege a senatului roman îi interzicea acest lucru:
„Alea iacta est” („Zarurile au fost aruncate”), şi a lui
Ion Minulescu, în versuri, care susţinea că va pleca în

58
necunoscut pentru explorarea unor semne de întrebare
ce nu şi-au găsit încă răspunsul.

Ultimul cântec
O foaie de hârtie pe care fratele meu, Nelu, copiase
romanţa pe care o redau mai jos, a fost ruptă în bucăţi
de Gică (Ghiţă al nostru), alt frate, mort (încă tânăr) în
ziua de 29 iunie 1977.
Ruperea hârtiei s-a întâmplat cu vreo doi ani mai
înainte de deces, la un „Sfânt Ion”, zi în care săr-
bătoream onomastica lui Nelu.
Săracu’ Ghiţă, de un timp parcă presimţea că i se va
întâmpla ceva rău, pentru că nu voia să audă cântece
triste, şi într-o zi îmi spusese că va demisiona.
Era ofiţer de securitate şi fusese însărcinat cu o
cercetare discretă într-un domeniu sensibil şi periculos.
Începuse acţiunea, singur, pentru că aşa sunase ordinul,
şi făcuse o descoperire uluitoare în legătură cu relaţiile
particulare ale unei personalităţi importante a acelui
timp, cu un străin în trecere prin România. N-a vrut să-
mi spună despre cine şi despre ce era vorba.
Dar după o analiză intimă a descoperirii, se pre-
zentase la comandant pentru a raporta cele găsite, şi
înlemnise când acesta, după ce îl ascultase şi studiase
dovezile, le încuiase în seif şi-i ordonase să înceteze
imediat orice altă cercetare. Apoi îl pusese să semneze o
hârtie prin care recunoştea că se înşelase.
După ce se gândise mult, fratele meu, ajunsese la

59
concluzia că rezultatul cercetărilor lui, încuiate în seif,
ar fi putut folosi la orice… în scopul obţinerii cine ştie
cărui avantaj faţă de alţii. Doar cunoştea modul în care
se proceda pe atunci, uneori şi astăzi, chiar şi cu
salariaţii săi, într-o instituţie cum era securitatea şi
înţelesese că, pentru a ieşi dintr-o situaţie periculoasă
pentru el, exista o singură rezolvare şi anume, să
demisioneze şi eventual să plece din localitate.
Făcuse cererea de demisie şi fără a fi întrebat de ce
o face i se aprobase şi i se comunicase că, dacă doreşte,
se poate interveni pentru a fi angajat la o înreprindere
din localitate ca jurisconsult, deoarece era şi absolvent
al facultăţii de drept.
Mulţumise şi anunţase că este de acord.
Dar, cu toate că fusese un anchetator cu destulă
experienţă, nu apucase să cunoască chiar totul în de-
sfăşurarea faptelor necunoscute de opinia publică.
Trecuse un timp de la demisie, fusese angajat la
noul serviciu, intrase în ritmul normal de muncă, se
adaptase la noua situaţie şi, profitând de ocazia când
avea zile libere, mergea la pescuit împreună cu Nelu sau
cu unii prieteni.
Într-o zi, i se făcu rău pe malul unui iaz, îi venise o
ameţeală cu leşin şi delir care semăna cu o stare
comiţială.
Ajutat, îşi revenise puţin, fusese dus şi urcat în tren
cu mare greutate, leşinase din nou simţindu-se din ce în
ce mai rău şi printre sughiţuri îi spusese lui Nelu că,
înainte de asta, fusese invitat la cineva unde mâncase şi
băuse cam mult şi nu se odihnise aproape deloc.
Era vorba de o fată venită din Izrael în vizită la
neamuri, cunoştinţă mai veche de-a lui, care-l invitase

60
la ea, el acceptase invitaţia şi rămăsese acolo două zile
în care timp se epuizase aproape complet, lucru ciudat la
el pentru că nu i se mai întâmplase aşa ceva în ocazii
similare. Era o atracţie intimă, seducătoare din partea
fetei, combinată cu stări proprii, halucinante, datorite
poate băuturilor, mâncării ori ţigărilor cu care era
servit. Mânca, bea, fuma, era atras în încleştări sexuale
care-l făceau să nu dorească părăsirea acestei atmosfere,
deşi în subconştient primea îndemnul s-o facă.
Până la urmă plecase aproape dus pe sus până la un
taxi, iar a doua zi ieşise la pescuit împreună cu Nelu,
Mitică, şi un cunoscut de-al lor, pentru a se mai reface,
spunea, la aer curat şi linişte.
Deci, i se făcuse rău având mai multe crize, şi
transportat de la iaz la tren, apoi acasă, ajunsese la spital
spunând că răul vine, trece destul de repede, revine mai
puternic şi iar dispare, iar starea lui generală devine din
ce în ce mai precară. Apoi, în noaptea următoare, după o
nouă criză, la spital, murise chinuindu-se fără ca cineva,
vreun medic sau măcar vreun asistent, să-i fi dat vreun
ajutor. Asta era ceea ce aflasem eu, din auzite.
Dar în cartea „Toamna amintirilor” semnată de
Nelu, tipărită la o editură din Iaşi, în capitolul „Scri-
soare deschisă”, la pag. 123, este descrisă amănunţit
această întâmplare tragică de către cel care a fost de faţă
acolo, Nelu.
Autopsia i se făcuse la cererea noastră, i se găsise
inima afectată de un factor necunoscut, lui, care
niciodată până atunci nu simţise la inimă ceva care să-i
dea de gândit.
În analizele făcute post mortem n-au găsit altceva
deosebit, cel puţin aşa au declarat cei de la laborator în

61
actul oficial pe care-l semnaseră când le fusese cerut.
Bănuiesc acum şi eu că totul fusese pus la cale, mai
întâi pentru a fi îndepărtat din securitate, poate se aflase
despre ancheta lui de către cine nu trebuia, iar mai
târziu, pentru a i se închide gura definitiv, poate spusese
ceva pe undeva, dar pentru a nu se stârni bănuieli, din
motive care nu se cunosc, după un timp fusese ucis (?),
după ce-l expediaseră în alt loc de muncă.
Nu ştiu dacă nu mă înşel, dar de ce totul s-a
întâmplat astfel? De ce venise fata din Izrael la rude,
fapt absolut real, dar se ocupase imediat numai de el?
Întâi cu dulciuri şi invitaţie ispititoare (şi periculoasă
pentru un eventual bolnav), poate rezultat al relaţiilor
dintre serviciile de securitate din România şi Izrael (?)
şi cu exploatarea slăbiciunii fratelui meu pentru atracţia
sexuală.
Bănuielile pe care le-am avut şi încă le mai am, nu
înseamnă nimic. Şi câte cazuri asemănătoare n-or mai fi
existând!?
Totuşi, vreau să amintesc doar, că, mai târziu, fostul
comandant al securităţii din oraşul nostru, cunoştinţă
de prin Păcurari, unul Ionescu, fusese prezent la cimitir
la înmormântarea lui Gică (stătea retras lângă un
momument funerar aflat la mică distanţă de biserică),
de parcă ar fi vrut să se asigure că fratele meu era într-
adevăr mort şi îngropat.
După un timp, acest colonel Ionescu fusese trecut
în rezervă înainte de termen şi încadrat ca şef al
serviciu-lui de personal la o instituţie civilă. Era în
preajma evenimentelor din decembrie 1989, când, după
o ab-senţă de vreo două săptămâni de la serviciu (poate
se ascundea), s-a sinucis zburându-şi creierii (dacă a

62
fost vorba, într-adevăr, de sinucidere).
Cântecul de care pomenisem la început şi fusese
rupt de sărmanul Ghiţă îl auzisem încă de când eram
foarte mic, de la mama, care la unele întâlniri cu rudele
ce veneau în vizită la noi, ni-l cânta cu vocea ei de
soprană liniştită, caldă şi uşor vibrată. Versurile erau
puţin diferite, dar am găsit balada originală a poetului
dispărut în timp, Artur Enăşescu, cu mici modificări:

Cruce albă de mesteacăn

Cruce albă de mesteacăn
Răsărită printre trestii
Cine te cunoaşte, oare,
Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinse,

În poiana fără flori,
Uneori se-aud în noapte
Cârdurile de cocori.

Cruce albă de mestea

Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol doar luna
Pune albele-i cununi.

Şi-n tăcerea nesfârşită,

Sub arcadele de brad,
Nu se-aude decât p
Cetinilor care cad.

63
 Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ţi se şterg de ploaie,
Tot mai mult te trece timpul,
Vânturile te îndoaie

Şi ca mâine fulgii iernii

Te vor prinde-n a lor salb
Şi vei dispărea, sărmană
Cruce de mesteacăn, albă...

Sfântul îngropat sub tine

Cine-l va mai şti de-acum,
Cruce albă răstignită
Lângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse

Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda din ţărână
Nu te va lăsa, pe veci…

64
 PARTEA A DOUA

Finitul este lege

Legea este regulament

Regulamentul este ordin

Vinovat este cel care ordonă?

Vinovat este cel care execută?

66
 67

La Zlatiţa
(Împuşcături în ţinte mişcătoare)

Socol este o mică localitate rurală situată aproape

aproa de
Baziaş, lângă vărsarea râului Nera în Dunăre, iar
frontiera cu fosta Jugoslavie o coteşte la dreapta dacă
înaintezi în amonte, iese de pe fluviu şi îndreptându-se
pe firul apei râului Nera spre est şi apoi numai spre
nord, şerpuit, trece şi prin acest sat pe care tratatul de la
Trianon îl împărţise în două o dată cu Banatul care
devenise Banatul românesc, iar dincolo de Nera şi
Dunăre, Banatul sârbesc.
Frontiera, pe care trebuia s-o păzesc cu grănicerii
din pichete – fusesem numit acolo comandant cu o
misiune specială – trecea printr-o zonă acoperită de
tufişuri dese şi ghimpoase, cu foarte capricioase mean-
dre ale râului, care nu se puteau vedea aproape deloc din
cauza acestei vegetaţii înghesuite, iar grănicerii români
preferau s-o evite şi să se deplaseze în patrulare de-a
dreptul, pe marginea zonei încâlcite, prin şleauri ori
zone denivelate, dincolo de care începea zona împă-
durită şi deluroasă. Grănicerii iugoslavi intrau în ea
uneori trecând de-a dreptul peste meandrele Nerei
patrulând şi pe teritoriul nostru, îndrăzneţi, neobservaţi
şi obraznici.
Într-o dimineaţă, însoţit de un subofiţer cartograf
trimis de la eşalonul superior, eram la recunoaşterea
acestui teren pentru înfiinţarea unei noi subunităţi chiar
68
aici, şi intrasem destul de adânc în hăţiş orientându-mă
după un plan director (o hartă pe o scară foarte mică),
dorind să verific şi să fixez cu precizie pe hartă, limitele
subunităţii.

Pe Nera la vărsare

Pătrunsesem în desiş, adânc, şi Nera încă nu se

vedea. Tocmai mă oprisem şi mă aplecasem pentru a
privi printr-o spărtură a vegetaţiei, când o împuşcătură
zgudui ramura unui copăcel chiar lângă capul meu. M-
am trântit la pământ şi imediat, târâş, am intrat în
spărtură şi l-am văzut pe trăgător: era un soldat sârb
dintr-un observator metalic plantat într-un meandru al
râului, pe teritoriul vecin, dar destul de aproape de noi.
Ochise probabil direct asupra mea, avea armă cu lunetă,
dar poate pentru că apărusem pe neaşteptate şi fusese
surprins, nu mă nimerise. Acum se întorsese cu spatele
şi se prefăcea că priveşte undeva atent.
Dintr-un tufiş apăru alt soldat, cred că era cercetaşul
unei patrule pătrunse pe teritoriul nostru ca de obicei.
Cel ce trăsese îi făcu semn să se apropie de malul apei
şi-i strigă ceva. Acesta se aruncă imediat la pământ şi
scoase un fluierat care-l făcu pe al doilea membru al pa-
trulei, apărut şi el de după un boschet, să intre într-un
69

Cheile Nerei

desiş unde nu mai putea fi văzut.

Îi priveam încordat şi nu ştiam ce să fac. Normal ar
fi fost să intervin în vreun fel pentru că erau pe teritoriul
nostru. Dar fiind înarmaţi, eu şi însoţitorul meu la fel,
asta ar fi însemnat începutul unui conflict, tocmai acum
când atmosfera generală era încordată datorită războ-
iului din Coreea de Sud în plină desfăşurare, iar ordinele
erau categorice: se va evita orice conflict, mai ales că pe
atunci (era prin 1952) şi la frontiera noastră cu Iugosla-
via situaţia nu era prea amicală datorită polemicilor lui
Tito cu Stalin, şi se ştie că România, de fapt ocupată de
ruşi, se încadra total în politica sovietică.
Deodată, dinspre Bela Crkva (Biserica Albă), o
localitate de pe teritoriul iugoslav de dincolo de desiş, se
70
ridică în aer o rachetă cu trei stele roşii şi de undeva din
spate se auzi o rafală de automat reflectată de ecou.
Am sărit în picioare şi, urmat de însoţitor, am pornit
în fugă spre un drum de ţară. Am ajuns nu dparte de un
observator de-al nostru din care grănicerul îmi făcea
semne să mă apropii.
- Poftiţi la telefon, este eveniment la Zlatiţa – strigă
el – vă cheamă acolo!
Nu m-am urcat în observator, dar i-am ordonat
subofiţerului să telefoneze din observator la Socol
pentru a mi se trimite imediat motocicleta cu ataş, apoi
mi-am continuat fuga spre reşedinţa subunităţii vecine.
Acolo mi s-a raportat că dincolo de Zlatiţa, un individ
încercase să treacă frontiera printr-o viroagă din desiş şi,
descoperit, nu se oprise la somaţie, se deschisese focul,
fusese lovit şi se prăbuşise pe malul Nerei, înainte de a
reuşi să treacă apa.

Bela Crkva (Biserica Albă) dincolo de Nera în

Iugoslavia

Ajuns la Zlatiţa, pichetul în zona căruia se petre-

cuse evenimentul, primul lucru pe care l-am făcut a fost
să văd notele telefonice primite de la Bucureşti şi Ora-
viţa, după ce se raportase acolo, prin firul direct, despre
71
încercarea de trecere a frontierei. Unul din ordine suna
astfel:
„Capturaţi individul chiar dacă-i mort. Nu mai
interveniţi cu foc orice s-ar întâmpla. Dacă are acte
asupra lui, le veţi împacheta şi sigila, fără a fi studiate
de altcineva afară de comandant. Îl chemaţi la telefon,
trebuie să vorbesc cu el imediat”.
Semna colonelul Pârvu, şeful serviciului Operaţii
Frontieră din Comandamentul de la Bucureşti.
Altă notă telefonică era de la Lugoj:
„Sosesc cu avionul la Socol. Luaţi măsuri de pază
a rănitului şi eventual de capturare. Nu mai trageţi.
Dacă sârbii încearcă ceva, o faceţi voi înaintea lor.
Comandantul răspunde personal.
Semna comandantul eşalonului superior.
Ciudate ordine: „Capturaţi-l”, apoi: „dacă sârbii
acţionează, o faceţi voi înaintea lor, dar nu mai
trageţi!”
Păi dacă nu mai tragem, cum să acţionăm? Să
aruncăm cu bolovani?! Şi de ce nu dădeau nici un semn
de viaţă şefii de la Oraviţa, deşi se raportase mai înti
acolo?
Am sunat imediat şi am cerut să mi se facă le-
gătura cu serviciul Operaţii Frontieră al Comanda-
mentului de la Bucureşti pentru a mă lămuri, dar mi s-a
raportat că nimeni de la acest serviciu nu răspunde şi am
renunţat, dezamăgit, pentru că poate aş fi primit vreo
indicaţie mai precisă, la ceea ce aveam de făcut. „Nu
mai trageţi! Comandantul răspunde personal!” Astea
erau ordinele, dar cum să acţionezi, repetam în gând,
când ţi se spune doar ce să nu faci?
Totuşi, am hotărât două lucruri, după mine im-
72
portante şi pentru executarea ordinelor primite şi pentru
siguranţa mea personală (trebuia).
Pe unul l-am făcut imediat, apoi i-am cerut şefului
de pichet să-mi numească doi militari cu experienţă, din
cei vechi, cărora le-am ordonat să se pregătească pentru
o acţiune împreună cu mine, dar mai întâi le-am explicat
amănunţit despre ce voiam să fac, lăsând la latitudinea
lor dacă sunt de acord să participe sau nu. Amândoi au
acceptat.
Se apropia seara, tocmai ceea ce-mi trebuia în acel
moment. Împreună cu militarii, echipaţi în salopete de
camuflaj, cu armament uşor, am pornit din spatele
clădirii pichetului, printr-un şleau, spre locul unde
căzuse infractorul. Ştiam că nu procedez regulamentar
pentru că nu comandantul trebuie să facă aşa ceva, dar
în acel moment, intrat în eveniment, n-am ţinut cont de
acest lucru.
Se întunecase. Am ajuns neobservaţi unde trebuia
şi am avut surpriza să constat că trupul celui împuşcat
dispăruse şi era clar că, ori sârbii ne-o luaseră înainte,
pentru că fuseseră mai aproape de el şi-l duseseră la ei,
ori infractorul fusese doar rănit şi trecuse râul cu
propriile puteri. Era curios faptul că hainele îi rămăse-
seră acolo şi, pipăindu-le amănunţit, am simţit în
cătuşeala hainei hârtii. Le-am scos, le-am strecurat în
sân, mi-am încheiat vestonul, am ordonat să se ridice tot
ce se mai găsea pe acolo şi am început să mă târăsc
printr-o viroagă care pornea paralel cu Nera şi cotea la
dreapta, în intenţia de a ajunge cât mai repede la pichet,
care era puţin în aval de locul unde mă aflam. Deodată
am auzit un glas aspru care şoptea apăsat:
- Staţi pe loc! Dacă vă mai mişcaţi, trag!
73
Cu toate că era numai susurat, am recunoscut glasul
subofiţerului cartograf, care acum n-ar fi trebuit să fie în
desiş, lângă Nera.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat mirat.
- Apropiaţi-vă încet de mine şi daţi-mi automatul.
Pe acolo treceţi frontiera la sârbi, doar de asta aţi
plecat dumneavoastră, comandantul, în misiune cu
această patrulă, sub pretextul salvării infractorului
rănit. Dar vă întoarceţi imediat la pichet împreună cu
mine.
- Cred că ai înnebunit. Ce-i cu insinuarea asta şi ce
cauţi aici?
- Nu vă mai prefaceţi. Dacă voia, trăgătorul sârb
vă omora de la o distanţă atât de mică, acolo în hăţiş
lângă Socol; dar împuşcătura n-a fost decât un semnal
al cărui sens mie îmi scapă, dar dumneavoastră îl
cunoşteaţi foarte bine. Mergem la pichet şi cei în drept
vor hotărî.
- Bine, o să fac cum spui dumneata, pentru că asta
şi voiam, iar aici tot nu ne mai putem ţine de prostii. Dar
mai întâi trebuie să…
- Nu mă forţaţi să devin activ. Am ordine precise în
legătură cu dumneavoastră şi nu vă pot permite nici o
mişcare în plus, iar militarii care v-au însoţit cunosc
acum acest lucru. Să mergem, uşurel!
- Aşa ca la Divici, anul trecut? – am întrebat
ironic.
- Da, ca la Divici, anul trecut, eraţi dator.
......................................

Am să dau acum o explicaţie: Serviciul de contra-

informaţii – de fapt securitatera din subunităţile de
74
frontieră – folosea de multe ori procedeul inventării de
evenimente false, provocând şi „capturând” infractori
nevinovaţi, pentru a arăta cât de eficace era activitatea
lor, paralelă cu a grănicerilor.
Într-o zi, acum un an, aflasem de la un militar că la
debarcaderul unde erau legate noaptea bărcile pes-
carilor, la Divici, se va încerca o trecere (provocată)
peste Dunăre. La început n-am vrut să cred, dar când
seara, ofiţerul C.I., locotenentul Tarţa, mi-a cerut
maşina sau motocicleta cu ataş a subunităţii pentru o
acţiune de noapte, am intrat la bănuială şi am hotărât să
verific ce se întâmplă. I-am dat motocicleta cu ataş şi
imediat m-am deplasat cu maşina la Divici, însoţit de
militarul care mă informase şi o patrulă. Am trimis
maşina undeva în interior şi ne-am urcat pe acoperişul
debarcaderului.
Aproape de miezul nopţii a apărut o patrulă care s-a
instalat în aşteptare chiar lângă bărci. După un timp, au
început să discute cu glas scăzut, dar în liniştea nopţii
auzeam perfect ce se vorbeşte. Unul din militari tocmai
spunea:
- Acolo am o rudă bogată care ştie că vom veni. Pe
celălalt mal ne aşteaptă nişte prieteni care ne vor con-
duce până la calea ferată, apoi, cu trenul mai departe.
Primim acte în regulă şi totul va fi în ordine, hai!
- Ţi-am mai spus şi dimineaţă că n-aş pleca, chiar
dacă acasă am necazuri cu neamurile fetei. Lasă, mă
descurc eu…
- Hai, nu fi prost, acolo vei avea de toate, iar fete…
câte vrei şi toate bogate. Uite, am cheia de la lanţul
bărcii. Urcă!
Cei doi militari urcară în barcă şi tot atunci, dintr-
75
un boschet, cineva urlă:
- Stai, mâinele sus!
Şi locotenentul Tarţa, C.I.-ul meu, apăru lângă
barcă în mână cu un automat şi începu:
- Aşa va să zică, ne călătorim – spuse ironic – ieşiţi
pe mal !
Când militarii puseră piciorul pe uscat, de sus, de pe
acoperiş, am ordonat:
- Foc de avertisment!
O rafală lungă izbucni pe deasupra lor şi toţi
rămaseră încremeniţi…
- Nimeni nu mişcă!
I-am arestat pe toţi în vederea cercetărilor, inclusiv
pe ofiţerul C.I., iar acum îmi primeam răsplata.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . .

Ajuns la pichet, am fost poftit în camera cu telefo-

nul, mi s-a spus să iau loc şi să aştept, apoi au încuiat-o.
Am scos hârtiile din sân şi am început să le stu-
diez. Afară de una care-l identifica pe individ (o scri-
soare care începea cu „Domnule Seculici” şi se termina
cu semnătura „Ariciul”), celelalte erau… nu eu trebuia
să hotărăsc valoarea lor. Poate, după mine, însemna
ceva mai mult o chitanţă prin care cel identificat plătise
cuiva cincizeci de mii de lei (pe atunci cam atât costa un
autoturism), fără a se specifica despre ce era vorba.
Am şovăit un timp cu aceste hârtii în mână, apoi,
îndemnat de o idee după ce am mai studiat chitanţa, le-
am introdus din nou în sân, iar pe celelalte, după mine şi
pentru mine fără importanţă, le-am pus pe masă lângă
telefon. Adevăratele documente, paşaport sau altă
legitimaţie, ori bani lipseau, luate desigur de sârbi odată
76
cu corpul celui căzut, sau nu existaseră.
Peste vreo oră, am văzut prin fereastră cum în faţa
pichetului se opreşte maşina subunităţii mele care venea
de la Socol şi din care cobora comandantul de la Lugoj,
un om blajin, de treabă, cel puţin aşa părea, care, după
ce a făcut să trosnească scaunul pe care se aşezase
ascultând ce i se raporta – era un om voinic şi gras
având probabil peste o sută de kilograme – a respirat un
timp gâfâind, apoi s-a liniştit şi a ordonat:
- Aduceţi-l aici.
După ce am ajuns în faţa lui, a ordonat:
- Te ascult.
- Am fost la faţa locului, la Nera. Cadavrul a di-
spărut, probabil luat de sârbi, dar i-am găsit hainele şi
nişte hârtii.
- Numai hainele?
- Da, cred că abia apucaseră cadavrul când şi-au dat
seama că venim şi au fugit.
- De ce n-ai ordonat ca rănitul să fie tot timpul ţinut
sub observaţie, de ce te-ai dus dumneata, comandantul,
şi de ce atât de târziu?
- Am aşteptat să se întunece şi probabil că şi ei au
făcut acelaşi lucru, pentru că nu s-a observat nici o
mişcare cât timp a fost lumină. Dar după ce s-a în-
tunecat, am considerat că era mai bine să merg chiar
eu… iar sârbii fiind mai aproape de el, în timp ce noi ne
mişcam...
- Da, dar omul era căzut pe teritoriul nostru, deci ai
permis o violare de teritoriu dacă l-au luat ei şi n-ai
făcut nimic în această privinţă… Chiar şi pe lumină tre-
buia să-l capturezi dumneata. Va trebui să răspunzi.
- Dar cum îl puteam captura în cazul că ei ar fi
77
deschis focul, când nu aveam voie să mai tragem, aşa
cum se ordona?
- Vom vedea! Deocamdată… – comandantul şovăi,
se gândi un timp, apoi hotărî: te-ai angajat într-o aven-
tură personală în loc să coordonezi ce era de făcut.
Predai comanda şefului de stat major şi mă însoţeşti la
Lugoj. Voi raporta la Bucureşti, dar înainte de asta vreau
să văd ce ordine s-au primit, de la cine şi ce a făcut
comandantul de la Oraviţa, în situaţia creată. Aduceţi-mi
registrul cu notele telefonice!
Făcu un semn ofiţerului care venise cu el:
- Ia tot ce s-a găsit, inclusiv hainele infractorului.
Comandantul pichetului se prezentă şi ceru voie să
raporteze.
- Vorbeşte.
- Notele telefonice cu ordinele primite au dispărut
fiind rupte din condică, iar telefonistul spune că nimeni
n-a umblat la ele cât a fost el acolo. Poate…
Comandantul mi se adresă:
- Dumneata ştii ceva? Doar ai fost în camera cu
telefonul.
- Nu ştiu nimic, dar când am sosit la pichet venind
de la Socol, m-am uitat în condică şi notele telefonice
erau acolo, doar le-am citit şi eu, şi după aceea am
telefonat la Bucureşti. Poate în timpul cât eram în teren
sau după ce m-aţi chemat aici… cineva… poate carto-
graful…
Către însoţitor, comandantul ordonă:
- Ia şi condica telefonistului. Du tot materialul la
maşină şi rămâi pe loc după ce plec eu cu dumnealui.
Vei cerceta ce se mai întâmplă pe aici, poate mai sunt şi
altele de aflat. Până poimâine dimineaţă să fii la Lugoj
78
cu rezultatul – apoi către şeful pichetului – unde-i plu-
tonierul cartograf?
- Să-l chem?
Comandantul se gândi un moment.
- Nu, întreabă-l dacă vrea să se întoarcă la Lugoj,
sau rămâne la Zlatiţa să mai caute. N-am timp să
vorbesc cu el acum.
Şeful pichetului dispăru şi se întoarse imediat:
- Spune că şi-a terminat treaba aici, a raportat, a
făcut ce trebuia să facă şi i s-a ordonat să vină la re-
şedinţă.
- Acum faceţi-mi legătura cu Oraviţa şi daţi-mi-l pe
colonelul Tudor.
După un moment şeful pichetului raportă:
- Colonelul Tudor este plecat în teritoriu. Îl caută
dar nu-l pot găsi.
- Bine. Să-l caute şi la Moldova Veche şi să-mi
raportaţi.

Anchetă la Bucureşti

La Lugoj am stat vreo patru zile degeaba. Eram

liber să fac ce vreau, mă plimbam prin oraş, luam masa
la o cantină, mi se rezervase un pat într-un dormitor al
companiei administrative – la hotel n-am găsit nici o
cameră liberă deşi cred că aveau – nu primeam nici un
ordin, toţi se purtau respectuos cu mine, dar simţeam
reţinere atunci când încercam vreo discuţie, iar când mă
79

Dunărea la Cazane

duceam în oraş, mi-am dat seama curând că sunt

supravegheat, discret, ca din întâmplare.
M-am gândit mult la toate acestea şi am înţeles:
fusesem scos din frontieră în urma unei înscenări, dar
puteau apărea surprize, unele puse la cale, şi poate
pentru a nu urma exemplul unui fost camarad, căpitanul
Grosu, ofiţer de contrainformaţii care fusese avansat
căpitan direct de la gradul de soldat, în viaţa civilă
frizer în Bucureşti, despre care aflasem că trecuse
graniţa, adică dezertase având asupra lui documente de
organizare.
Într-o dimineaţă, un ofiţer dintr-o maşină venită de
la Bucureşti, m-a invitat să urc lângă el, şi fără a-mi lua
rămas bun de la cineva, am plecat.
80
Eram amândoi tăcuţi, şoferul îşi vedea de treaba lui,
am fost servit cu un sandviş destul de consistent, dintr-
un termos cu o cafea, dintr-o sticlă, cu apă minerală şi
am tăcut în continuare.
Când n-am mai putut răbda, am întrebat:
- Sunt arestat?
- Da’ de unde!
- Atunci unde mergem?
- Vor să vă întrebe unele lucruri, eu nu ştiu despre
ce este vorba. Am primit un ordin pe care îl execut.
- Dar…
- Lăsaţi. O să vă explicaţi acolo. L-aţi cunoscut bine
pe colonelul Pârvu, şeful Serviciului Operaţii Frontieră?
- Din auzite, dar nu l-am întâlnit niciodată.
- N-aţi mai fost pe la comandament?
- Numai după ce s-a terminat ultima convocare de
la Sfântu’ Gheorghe în Transilvania şi am fost avansat.
- Da, aşa auzisem şi eu. Dar corespondenţă, tele-
foane… poate v-a sunat el cu vreo treabă…
- Nu, niciodată. Nici nu ştiu care este prenumele lui.
- Am înţeles. Dacă-i aşa, să n-aveţi nici o grijă,
toate se vor aranja.
- Dar ce s-a întâmplat, de fapt?
- Nimic important, afară de faptul că Ştefan Pârvu,
colonel statmajorist, şeful serviciului Operaţii Fronti-
eră, s-a sinucis aruncându-se de la etajul trei al coman-
damentului, atunci când au vrut să-l întrebe ceva în
legătură cu un anume Jiva Seculici, infractor împuşcat
în sectorul dumneavoastră.
N-am mai spus nimic, m-am grămădit în colţul meu
şi am adormit destul de repede fiind convins că nu putea
exista vreo legătură între mine şi şeful serviciului de O-
81
peraţii Frontieră, plus un infractor al cărui nume îl
auzeam pentru prima dată, identic cu cel din hârtia
găsită.
La Bucureşti am fost invitat într-o încăpere cu gratii
la ferestre, uşă metalică şi un militar înarmat. Mi s-a
spus să mă relaxez şi să am puţină răbdare.
Am avut răbdare câteva ore bune, mi s-a adus şi de
mâncare, acum eram destul de încordat şi mirat că toate
acestea mi se întâmplau mie, un om nimerit în mijlocul
unor întâmplări neaşteptate. Se părea că asupra mea
apăruse vreo vină, afară de acea deplasare neregula-
mentară, dacă nu era vorba doar de o răzbunare ieftină,
aproape declarată…
Se întunecase între timp şi în cameră se aprinse
lumina. Şi tot atunci uşa se deschise şi în încăpere intră
un colonel cu petliţe albastre la veston. M-am ridicat în
picioare şi am rămas nemişcat fără a scoate vreun
cuvânt.
- Bună seara – spuse – te rog să mă scuzi că te-am
făcut să aştepţi, dar această întârziere a fost în folosul
dumitale. Înainte de a începe discuţia noastră, ai să-mi
spui ceva interesant? De ce nu iei loc?
M-am aşezat şi am vorbit:
- Am doar o întrebare: de ce am fost adus aici după
ce la Lugoj am aşteptat câteva zile degeaba?
- N-a fost degeaba. Mai întâi, nu ştiam nimic despre
dumneata afară de cele ce… şi a trebuit să ne lămurim,
există şi nişte dosare, dar n-o puteam face în siguranţă
atâta timp cât erai acolo unde s-au întâmplat unele
lucruri ciudate, nişte coincidenţe, poate vreo înscenare,
despre care trebuie să discutăm.
- Încercarea de trecere a frontierei de către un in-
82
fractor oarecare nu mi se pare un eveniment ciudat, atâta
timp cât mereu se întâmplă asemenea lucruri.
- Da, dar nu era un infractor oarecare acest Jiva
Seculici care de fapt se numeşte… altfel, iar dumneata
ai primit un semnal interesant de la vecini, trei stele
roşii dintr-o rachetă şi o împuşcătură din apropiere care
nu te-a nimerit, deşi trăgătorul avea puşcă cu lunetă. Iar
momentul recunoaşterii terenului, începută de dumneata
în hăţişurile Nerei la sugestia… prea a coincis cu încer-
carea de trecere a frontierei de către acest om, ziua în
amiaza mare, care, dacă ar fi reuşit, poate ar fi îndemnat
şi pe altcineva, astfel avertizat, poate aparent, s-o facă
având asupra lui cine ştie ce documrnte. Culoarea
stelelor rachetei putea însemna ceva, nu? Roşu putea fi
stop, adică „nereuşită”, cum s-a întâmplat anul trecut la
Baziaş... iar verde, liber, adică „poţi trece”, nu?
- Adică… s-a dedus din culoarea stelelor rachetei, că
eu să nu mai trec dincolo? Dar de ce aş fi făcut-o?
Acum înţeleg de ce comandantul Ivănescu m-a luat cu
el la Lugoj după ce mi-a ordonat să predau comanda, iar
în desişul Nerei, la Zlatiţa, a apărut nechemat carto-
graful înarmat, în timp ce cei doi gradaţi primiseră
vreun ordin.
- Cam aşa ceva, pentru că nu-i normal ca şeful unei
subunităţi să acţioneze personal într-o patrulă de fron-
tieră în loc să stea la comandă şi să ţină frânele în mână.
La asta nu te-ai gândit?
- Ba m-am gândit, dar… dar după ce plecasem deja
şi mai ales după ce plutonierul m-a reţinut chiar pe
locul unde fusese împuşcat infractorul dispărut…
- Şi care a fost rezultatul acţiunii dumitale per-
sonale? Un cadavru dispărut, nişte hârtii fără valoare
83
şi notele telefonice volatilizate pentru a nu se şti ce
ordine primiseşi.
- De la colonelul Pârvu? Care…
- A, ai aflat.
- Da, colonelul Pârvu e mort?
- E mort şi ştim că ţi-a ordonat să nu tragi dacă se
va încerca ceva cu rănitul.
- Numai că nu-i tocmai aşa.
- Dar de ce voia să vorbească urgent cu dumneata la
telefon? Nu cumva trebuia să-ţi comunice ceva impor-
tant pentru el, poate şi pentru dumneata?
- Nu ştiu, dar realitatea este cu totul alta!
- Care?
- Alta!
- Poţi dovedi?
- Pot.
M-am descheiat la veston şi cămaşă şi am scos
hârtiile mototolite pe care am vrut să le pun pe masă,
dar m-am oprit.
- Ce sunt astea?
- Notele telefonice dispărute şi încă ceva.
- Şi de ce te-ai oprit?
- Nu vă supăraţi pe mine, dar am s-o spun: nu mai
am încredere în nimeni atâta timp cât este vorba de
siguranţa şi poate de viaţa mea, pe lângă răzbunări
ieftine…
- Este adevărat. Nu mă cunoşti şi eşti influenţat
poate şi de cele ce se spun despre ofiţerii de la con-
trainformaţii, unele adevărate. N-am să încerc acum să
te contrazic, dar am să fac altceva.
Desfăcu tocul revolverului şi puse arma pe masă.
- Te rog să-l verifici şi să vezi dacă-i încărcat. Poţi
84
să tragi şi un foc în perete pentru a te convinge. Ia-l, şi
dacă vrei, îţi dau în scris că poţi face ce vrei cu el, chiar
şi să mă împuşti.
- Şi omul înarmat de la uşă?
- Verifică să vezi ce este acolo.
M-am dus, am deschis uşa şi n-am mai văzut pe
nimeni.
- Să scriu?
- Nu-i nevoie. Vă rog să citiţi hârtiile şi să veri-
ficaţi şi această chitanţă semnată „Ariciul”, de fapt eu
cred că-i colonelul Pârvu, pentru cincizeci de mii de lei,
chitanţă găsită de mine în haina infractorului şi pe care
am ascuns-o după ce m-am întors la pichet. Iar celelte
hârtii, tot de acolo, sunt sigur că le veţi aprecia la
adevărata lor valoare. Dar vedeţi mai întâi chitanţa, mai
ales pe spatele ei.
- De ce le-ai ascuns până acum?
- Trebuia să-mi iau măsuri de apărare cu mijloacele
pe care mi le oferea întâmplarea.
Colonelul lăsă revolverul pe masă şi luă hârtiile, le
studie cu atenţie, cercetă şi chitanţa, o întoarse şi pe dos,
nu spuse nimic dar făcu ochii mari, se ridică şi se îndre-
ptă spre uşă. Acolo se opri:
- Te rog să mă aştepţi aici, dar dacă vrei să pleci,
eşti liber s-o faci.
- Dar pistolul…
- Ia-l, doar este cel pe care l-ai predat lui Ivănescu
la Zlatiţa. Numai că trebuie încărcat din nou cu cartuşe
de război, există într-o cutie din sertarul mesei. Pe cele
de manevră le laşi tot acolo.
Peste puţin timp se prezentă un locotenent care-mi
înmână o centură cu tocul revolverului şi-mi dădu o hâr-
85
tie spunându-mi:
- Aveţi o cameră rezervată la Hotelul Union, mer-
geţi acolo cu această patalama, iar mâine dimineaţă, la
orele zece să fiţi prezent aici, pentru unele probleme. Vă
doresc numai bine şi mult succes în munca dumnea-
voastră. Să trăiţi!
A doua zi, la ora stabilită, am fost condus în ca-
binetul comandantului, colonelul Şerb, proaspăt sosit
din străinătate cu gradul de sublocotenent dar avansat
imediat colonel şi numit comandant al trupelor de grăni-
ceri. (Mai târziu, după ajungerea lui Ceauşescu în
conducerea ţării, demis, retrogradat şi arestat, fiind a-
cuzat de spionaj în favoarea ţării din care se întorsese.)
- Ne-am lămurit cu dumneata şi am o întrebare:
când ţi-ai dat seama de importanţa chitanţei?
- Nu suma m-a impresionat când am studiat-o în
camera telefonistului unde fusesem încuiat, ci hârtia şi
faptul că pe verso era ceva imprimat, abia vizibil. Am
privit-o cu atenţie şi am înţeles că acolo era fotografia
unei hărţi sau a unui desen. O chitanţă o dai rupând o
hârtie dintr-un carnet oarecare, ori aici era vorba de o
foaie, mi s-a părut, dintr-o hârtie specială, asemănătoare
celei pe care sunt tipărite bancnotele.
- Vom vedea despre ce este vorba, asta ne priveşte
pe noi, iar dumneata cred că ai citit cam multe cărţi de
aventuri sau de spionaj şi de aceea te-ai dus personal la
faţa locului, convins că te afli în plină aventură. Iar
pentru că am numit acolo pe altcineva, nu te mai duci la
Socol – continuă colonelul comandant. Am ordonat ca
bagajele dumitale să fie expediate la Lugoj de unde ţi le
vei lua şi vei pleca în concediu, unde şi când doreşti.
Treci şi pe la casierie să-ţi iei solda şi o primă de
86
concediu din partea comandamentului. După o lună te
prezinţi la unitatea noastră din Brăila care te va repartiza
acolo unde e nevoie de un ofiţer cu pregătirea dumitale.
Îţi dorim succes.
Iar prima întâmplare ciudată a fost că m-au chemat
urgent din concediu şi am constatat că atunci când
provoci ghinion uitându-te insistent după unii, nu poţi
scăpa nici tu de el.

Furtună pe mare

Aveau loc manevre militare în colaborare cu trupe

ale unor ţări prietene. Se simula o debarcare inamică pe
litoral, iar grănicerii trebuiau să ia parte cu trupe şi să
trimită şi reprezentanţi ai comandamentului. Unul din
aceştia eram eu.
La Constanţa, am primit ordin să mă îmbarc pe o
navă militară, o canonieră veche modernizată. Deve-
nise un fel de vedetă rapidă ceva mai mare, blindată,
înarmată şi dotată cu motoare Diesel în locul cazanelor
cu aburi.
Avea misiunea de a observa navele ce circulau în
această zonă şi de a pătrunde până în strâmtoarea
Bosfor, conform unei înţelegeri prealabile cu auto-
rităţile turceşti. Dacă n-am fi fost semnalaţi şi întrebaţi
ce caută acolo o navă militară românească, ceva nu ar fi
fost în regulă.
Trebuia să mă îmbarc abia a doua zi dimineaţa,
foarte devreme, împreună cu alţii, şi-mi rămăsese destul
87
timp pentru a profita de ocazie şi a vizita oraşul, iar spre
seară, să fac şi o mică plimbare pe malul mării, pentru
a-mi aduce aminte şi de alte vizite făcute de mine
cândva pe litoral.
Eram în plin sezon. Localurile erau aglomerate
până la refuz de lumea îmbrăcată sumar sau elegant,
după cum se nimerea, nimeni nu se grăbea, toţi co-
mandau, mâncau, beau, se distrau, fiecare în felul lui, iar
timpul se scurgea lent şi neiertător, către celălalt mal.
Plaja era aprope în întregime părăsită şi doar în
locuri puţin luminate se mai zărea câte o pereche de
îndrăgostiţi lipită de nisipul încă destul de cald.
Dar privirea îmi era atrasă de largul întunecat al
mării cu sclipiri jucăuşe şi m-am întristat amintindu-mi
de o fată cu care mă plimbasem cândva pe acolo şi al
cărui nume se pierduse în timp. N-am încercat să mi-l
amintesc, ştiam că ceea ce a trecut aparţine trecutului şi
este ireversibil (chiar dacă marele Wells susţine altceva
făcându-l pe eroul său să călătorească cu maşina
timpului inventată de el, care la un moment dat a
plecat din nou undeva şi nu s-a mai întors).
Frumuseţea nemărginirii apelor mării a făcut să fiu
pătruns de o tristeţe nouă, deşi atât de veche, iar mur-
murul neauzit dar simţit venind dinspre largul apelor m-
a îndemnat spre el pentru a face câţiva paşi către din-
colo.
M-am oprit la timp. Mi-am adus aminte că sunt încă
tânăr, viu, sănătos şi am înţeles că pasul pe suprafaţa
mării nu-l puteau face decât romanticii în marele lor vis
plin de speranţe şi lacrimi.
Oare câte lacrimi putea cuprinde această imensi-
tate? Viaţa este o părticică infimă din nemărginitul con-
88
tinuu, şi deşi doar o picătură, ea există peste tot, chiar şi
acolo unde încă n-a fost simţită. Este lacrimă, este vie,
există, deci exist şi eu...
Am tresărit şi m-am întors la realitate, printre
oamenii a căror gălăgie nevinovată încă se auzea...
Am plecat cu acea canonieră pe întuneric şi ieşisem
pe o mare ce începuse să se monteze, parcă supărată pe
liniştea din seara precedentă.
Pe măsură ce ne depărtam de uscat, valurile se for-
mau, deveneau din ce în ce mai mari, iar vântul, care
începuse să sufle dinspre sud-est, se împotrivea şi el, tot
mai îndârjit, înaintării spre ţintă şi curând furtuna se
dezlănţui furibundă făcând mica noastră navă să joace în
apă ca un dop de plută căzut într-o căldare pe care o
umpli la un robinet din care apa ţâşneşte cu putere.

Când am pătruns în „ochiul furtunii”, cum spun

marinarii, eram aproape dat gata. Spre bucuria mea, deşi
nu mai fusesem în largul mării şi încă pe timp de furtu-
89
nă, nu aveam rău de mare şi eram oarecum mândru, mai
ales că-l vedeam pe un camarad rezemat de parapet,
privind fix spre apă cu ochii holbaţi şi icnind.
Spuneam că eram aproape dat gata pentru că zvâr-
colirile navei mă făceau să caut tot timpul un reazem şi
la un moment dat n-am mai putut folosi parapetul, din
cauză că începuse să fie copleşit de valurile tot mai
mari. Apoi am simţit că cineva mă apucă de o mână şi
mă trage după el. Era un matelot care îmi arăta intrarea
în cabina de comandă. Am intrat, uşa a fiost închisă la
timp şi vasul începu să fie acoperit aproape în întregime
de marea furioasă.
Vedeam valuri înspumate în jurul şi deasupra noa-
stră, intram în ele, un timp eram acoperiţi de apă, mă
cuprindea panica fiind convins că nu voi mai vedea
niciodată cerul, apoi vasul ţâşnea la suprafaţă, făcea un
salt greoi şi se prăbuşea într-o prăpastie fără fund, mo-
toarele răgeau disperate când elicea trecea prin în aer,
iar talazurile se năpusteau cu forţa unui tren în plină
viteză în geamurile cabinei reducând pentru un timp
vizibilitatea»» la zero.
Când m-am uitat pe compas (busola marină) am
observat că deşi cotită forţat, direcţia noastră generală
era spre sud, dar prova se îndrepta aproape tot timpul
spre sud-vest. Prin zgomotul furtunii, am reuşit să-l
întreb pe timonier de ce vasul avea această poziţie.
- Există un contracurent care vine dinspre Dar-
danele şi mai e şi vântul care-şi face de cap. Totuşi, vă
asigur că vom ajunge acolo unde trebuie. Poate că între
noi şi uscat există şi vreun obstacol, vreun curent, stânci
ori altceva, care-i schimbă direcţia, deşi stâncile ar fi o
raritate în această zonă a Mării Negre.
90
Se luminase de ziuă şi prin negurile vânzolite a-
păru o umbră masivă spre care părea că ne năpusteam,
cu toate că-şi schimba mereu poziţia faţă de noi, ori noi
faţă de ea, şi uraganul se împotrivea. Aveam impresia că
se plimba în jurul nostru la mare distanţă, iar câteodată
destul de aproape. Când nava călări o clipă creasta unui
munte de apă, gata să se răstoarne, se întrezări un spaţiu
îngust printre umbre, sau ce or fi fost, unde eram îm-
pinşi. Era ca o spărtură atât de îngustă, încât de la
depărtare aveam impresia că prova vasului va izbi ob-
stacolul ce se mişca fantomatic. Apoi canoniera se lăsă
brusc în jos, se înfipse în alt gol al mării, viziunea pieri
şi eu m-am liniştit spunându-mi că pe mare şi mai ales
pe furtună te poţi înşela asupra distanţelor sau a reali-
tăţii, iar când deschizătura va apărea din nou, probabil
că va fi mai mare şi vom putea trece prin ea.
Un marinar mi-a adus o vestă de salvare făcându-mi
semn s-o îmbrac şi abia atunci am observat, speriat, că
toţi cei de acolo primiseră asemenea echipament. Dar,
după cele ce se petreceau acum afară, precauţia aceasta
mi s-a părut inutilă, pentru că dacă nava s-ar fi lovit de
vreun obstacol, ar fi fost prefăcută în ţăndări şi nimeni
n-ar fi putut supravieţui.
- Cred că misiunea noastră se va încheia aici! – am
spus destul de tare, şi comandantul navei s-a întors
brusc spre mine, m-a săgetat cu privirea şi s-a răstit
furios:
- De ce vă uitaţi aşa la mine, credeţi că eu am adus
furtuna?
Când ne-am înălţat din nou pe creasta altui val, am
zărit golul dintre acele umbre şi m-am întrebat de ce
naiba ne apropiasem atât de mult de ţărm, când, dacă
91
ne-am fi menţinut în larg, acest pericol n-ar mai fi
existat. Am făcut un gest către timonier, m-a înţeles şi a
urlat ca să-l pot auzi:
- Nu suntem lângă ţărm. Ne împiedică contracu-
rentul care aduce apele Mediteranei prin strâmtoare şi
nu ţine cont dincotro bate vântul!
Începusem să simt între omoplaţi încordarea re-
zultată din încercarea de a menţine un timp mai înde-
lungat poziţia verticală a corpului dar m-am forţat să nu
se observe, deşi acum vedeam că toţi cei de faţă aveau
aceeaşi suferinţă, cu toate că unii erau obişnuiţi cu ma-
rea.
Şi deodată, afară condiţiile deveniră mult mai rele,
pentru că dincolo de geamul cabinei vederea era împie-
dicată de o îngrămădire de năluci mişcătoare, cu vârfuri
înalte de apă care se ridicau acum mult peste catargul
navei. Era o senzaţie înfricoşătoare să vezi valurile
dansând mult deasupra capului tău şi pereţii negri şi
alunecoşi care puteau cădea peste vas în orice clipă. Şi
tot atunci am îngheţat văzând că nava se îndreaptă direct
spre o umbră, parcă împinsă de ceva.
Timonierul nu mai făcea acum nici o mişcare, poate
considera că nu mai este nimic de făcut cu o asemenea
ambarcaţiune pentru a rezista uraganului. Dar avea la
bord camarazi de-ai lui, colegii delegaţi, pe mine, şi
trebuia să facă ceva.
- Trecere nici nu există aici şi numai o minune ne
mai poate ajuta, ne duci pe toţi la moarte! – ţipă cineva
cu o voce din care răzbătea isteria.
- Folosesc contracurentul, ştiu ce fac – urlă ti-
monierul.
Contracurentul! Acum, nava, înaintând încă în
92
aceeaşi direcţie, se rotea dinspre babord apre tribord cu
motoarele horcăind, elicea ieşea un moment din apă
şuierând, mă uitam la timonier care fixase timona într-o
anumită poziţie şi pe măsură ce creştea forţa contra-
curentului, vasul începu să fie împins în două direcţii
diferite: înainte de forţa motoarelor şi într-o parte de
contracurent. Aveam impresia că ne oprisem pe loc
rotindu-ne, dar imediat iluzia fu spulberată când o
umbră verticală se repezi asupra navei şi o izbi puternic.
Drept urmare canoniera se zbătu un moment, urcă pe
încă o creastă de spumă printre trombele de apă care se
sfărâmau lovindu-se unele de altele, iar de pe punte se
auzi acum, mult mai puternic, un bubuit covârşitor, în
rafale. Comandantul simţi din nou nevoia să vorbească
şi o făcu precipitat:
- Am venit prea aproape de ţărm, nu-i aşa?
Timonierul răspunse nervos:
- Credeţi că mi-aş omorî camarazii? Dacă dum-
neavoastră sunteţi speriat, lăsaţi-mă cel puţin pe mine
să-mi fac treaba! Altfel… mai bine...
Mai departe n-am mai auzit din cauza vacarmului.
Am întors capul şi am privit înainte. Marea începuse să
se umfle devenind un monstru cât trei valuri puse unul
peste altul, înşfăcă nava, o ridică de parcă ar fi fost o
jucărie şi o repezi înainte, spre un obstacol abia zărit;
priveliştea din faţă se întunecă brusc, umbrele dispărură,
vasul căzu într-un gol interminabil, urcarăm din nou,
primirăm încă o izbitură şi fui aruncat în geamurile
cabinei pe care le-am auzit scrâşnind, iar eu, după o
lovitură în frunte, am zburat prin aer şi am ajuns între
două valuri care se contopeau peste navă făcând-o să
dispară împreună cu toţi pasagerii ei. Apoi un val uriaş
93
m-a izbit, m-a prăbuşit şi am fost acoperit de apă.
Mi-am pierdut un moment cunoştinţa dar mi-am
revenit când am simţit că primesc lovituri slabe.
Am deschis ochii să văd de unde veneau şi am
constatat că eram întins pe o duşumea înconjurat de o
mulţime de cadavre în descompunere pe jumătate
sfâşiate, cu ochii lipsă, cu oase goale, cu resturi de
haine zdrenţuite, iar lângă mine, abia atingând
podeaua cu ciolanele picioarelor, am văzut o plăsmuire
omenea-scă, un schelet cu un rest de păr negru, rar,
lipit de un craniu gol, fără ochi, legat cu o frânghie de
gât, care mă lovea din când în când cu ciolanele
picioarelor privind în gol pe lângă mine, mişcat de
vânt.

Uneori craniul se completa, ochii apăreau ca vii,

mă priveau înspăimântaţi, gura lăsa impresia că ar
vrea să spună ceva, vântul bătea din nou, craniul se
golea iar de carne, prin găurile ochilor aerul trecea
şuierând, ciolanele picioarelor descărnate mă loveau
94
iar, apoi schimbările se repetau…
Mi-am adus aminte de povestea Vasului Fantomă, o
corabie veche cu pânzele roşii, care de sute de ani
pluteşte pe mări condusă de oameni blestemaţi să fie
nemuritori, cadavre vii, vas care nu se scufundă chiar
dacă dai cu tunul, cu un căpitan ce are contract cu
dracu’ şi datorită căruia poate naviga şi fără vânt.
Şi deodată am auzit:
- Daţi-vă la o parte, are nevoie de aer!
Era vocea comandantului canonierei.
- Dumitrescule, du-te şi adă apă oxigenată, sticluţa
cu tinctură de iod şi pansamente sterile. Rana nu-i mare
şi cred că nici periculoasă, iar cucuiul din frunte o să-i
treacă odată cu încetarea durerii. Deja nu mai sânge-
rează.
Probabil eram pe lumea cealaltă, pentru că numai
aşa i-aş fi putut întâlni pe ceilalţi, dar nu înţelegeam de
ce era nevoie de apă oxigenată.
- Ştiam ce fac pentru că m-am mai întâlnit şi altă
dată cu acest contracurent – acum vorbea timonierul –
dar am avut şi noroc. Dacă valul care ne-a purtat ar fi
fost mai mic, am fi fost făcuţi fărâme, pentru că, deşi nu
ştim ce ne-a lovit, poate vreo epavă, vreo barcă răs-
turnată...
- Nu putea fi o barcă, era ceva mult mai mare –
spuse cineva.
- În orice caz, fusesem prea aproape de ea dar numai
aşa ne-am putut salva datorită valului uriaş care ne-a
trecut peste acest obstacol periculos ajutaţi şi de contra-
curent.
Mai departe n-am mai auzit din cauza zgomotelor de
afară. Am întors capul, am deschis ochii şi am privit.
95
Geamurile erau întregi şi la locul lor, marea începuse
din nou să se umfle, priveliştea din faţă se limpezea,
umbrele dispăruseră, soarele strălucea puternic, vasul
căzu din nou într-un gol, urcarăm, primirăm încă o
lovitură şi, deodată, pătrunserăm în marea liberă. Timo-
nierul roti timona în altă poziţie şi canoniera îşi reluă
direcţia spre sud, însoţită încă un timp de contracurentul
care ne salvase şi care devenea tot mai puternic.
În Bosfor am ajuns a doua zi dimineaţă, pe o mare
tot furtunoasă dar care tindea să se calmeze…
De pe ţărmul Turciei europene, am fost avertizaţi cu

Strâmtoarea Bosfor

o lovitură de tun. Comandantul a răspuns prin radio, ne-

am legitimat, ni s-a transmis „drum liber” şi am înţeles
că de fapt turcii erau la curent cu manevrele noastre.
96
S-a comunicat şi acasă că misiunea a fost înde-
plinită, da, strâmtoarea era supravegheată deoarece
fuseserăm descoperiţi imediat ce pătrunseserăm în ea.
Am pornit înapoi spre Constanţa. Marea se mai
liniştise, doar o hulă însufleţită îi mai zbuciuma su-
prafaţa şi am ajuns acasă la timp pentru a putea par-
ticipa şi noi la desfăşurarea „luptelor”, admirând
„bombardamentele” aeriene marcate cu explozii de trotil
în puncte dinainte stabilite în colaborare cu aviaţia, la
„barajul” salvelor de artilerie şi la focul dezlănţuit al
apărării trupelor de uscat împotriva „invadatorilor” ve-
niţi de pe mare, care încercau să debarce într-o zonă
depărtată de plajele tixite de vizitatorii sezonieri şi,
bineînţeles, „atacatorii” au fost respinşi conform planu-
lui dinainte stabilit.
După terminarea manevrelor am scris raportul de
activitate, l-am înmânat delegatului comandamentului
nostru, mi-am reluat concediul şi m-am prezentat la un
medic neurolog care m-a găsit perfect sănătos, cu
excepţia cucuiului aproape vindecat, iar la întrebarea
mea în legătură cu ceea ce „văzusem” când fusesem
„aruncat în mare”, mi-a răspuns că în momente de
panică pot interveni asemenea halucinaţii, poate amintiri
ale unor întâmplări din trecut, din timpul unui leşin,
vise, vreun film sau spectacol care mă impresionase
cândva şi rămăsese înregisatrat în subconştient.
 La Chilia Veche

La Brăila fusesem primit cu braţele deschise şi m-

au încadrat imediat la biroul Operaţii Frontieră, ajutor al
căpitanului Popa Iulian, cu misiunea să plec imediat la
Chilia Veche unde urma să se înfiinţeze o nouă subu-
nitate de frontieră prin reîmpărţirea şi delimitarea sub-
unităţilor. Se vede treaba că întreg comandamentul de
grăniceri era în prefacere, pentru că la Socol avusesem
aceeaşi misiune deşi în altă calitate (fusesem coman-
dant), numai că acolo această treabă era într-un fel
justificată. Dar la Chilia Veche unde nu era decât mlaş-
tină în mijlocul satului când ploua şi praf când era soare,
iar casele erau înşirate pe un grind lung de vreo şase
kilometri paralel cu Dunărea şi vreo şapte în interior de-
a lungul canalului Pardina, la început n-am înţeles de ce
era nevoie de o nouă subunitate. Dar mai târziu, când
am văzut că începuse recoltarea industrială a stufului
folosindu-se şi puşcăriaşi de tot felul cazaţi în ostrovul,
dacă-mi amintesc bine, Tătaru, poate şi în altele, undeva
pe lângă Periprava, mam înţeles.
Deci, noua activitate începuse să meargă, subu-
nitatea a fost înfiinţată, făceam navetă cu vaporul între
Brăila şi Chilia Veche, venise şi un comandant, căpi-
tanul Bărbat, care atunci când coborâse de pe vapor se
uita în toate părţile aiurit şi semăna cu unul care căzuse
dintr-un car supraîncărcat cu fân, în care se trezise.
Acum totul părea în ordine, dar nu era chiar aşa,
pentru că, într-o zi, după o deplasare rapidă până la os-
98
trovul Babina după doi evadaţi de la Tătaru care
furaseră o barcă de la cherhanà şi probabil voiau să
ajungă cu ea, prin canalul Musura şi pe mare, până la
Sulina, la întoarcere mi s-a raportat că la Periprava, la
bifurcarea cu braţul Cernovca, se oprise, adusă de apă, o
mină uriaşă cu focoase ameninţătoare, care dacă ar fi
fost atinse de vreun pescar, ar fi explodat făcând mari
ravagii chiar şi în sat. Probabil că, agăţată în timpul
războiului pe fundul fluviului, dintr-un motiv oarecare
acum ieşise la suprafaţă şi devenise din nou periculoasă.
Ce era de făcut? S-a raportat şi imediat mi s-a
ordonat să iau legătura cu sovieticii pentru că la noi nu
existau mijloace pentru distrugerea ei urgentă şi era şi o
problemă de interes general, de frontieră. Aşa am proce-
dat, iar vecinii au fost de treabă şi au spus că se vor
ocupa ei de acest lucru.
Deosebit a fost faptul că pentru discuţiile cu ruşii
aveam nevoie de translator, şi pentru asta, primarul
Chiliei ne-a recomandat să apelăm la soţia doctorului.
Acesta era un om ce semăna cu un bunic de vreo
şaizeci de ani, iar soţia lui cu o domnişoară de vreo
douăzeci, blondă, veselă, prietenoasă şi zglobie.
Deci, mina a fost remorcată de ruşi şi distrusă un-
deva, iar blonda m-a invitat într-o zi la masă la ei şi am
fost servit cu ciorbă de somn, raci gustoşi pregătiţi după
o reţetă locală, saramură de crap stropită cu mujdei de
usturoi şi cu un vin de deltă de la Tatanir (i se spune
„ vin 1001”
Încântat de cele ce se întâmplau, am mâncat, am
băut şi am cântat, spre satisfacţia doctorului, căruia îi
plăceau canţonetele (iar eu eram meşter la aşa ceva)
pentru că-i aminteau de timpul studenţiei, făcuse medi-
99
cina la Iaşi, şi m-a rugat să mai vin pe la ei, să mâncăm

împreună şi să mai cânt. De fiecare dată, după un timp

adormea într-un fotoliu, iar eu sporovăiam cu tânăra
doamnă, dar nu mai cântam.
S-a întâmplat ca într-o după amiază s-o întâlnesc
prin sat şi să-mi spună că doctorul este plecat laTulcea
pentru vreo două-trei zile şi dacă am timp şi plăcere, o
pot vizita la o şuetă, dacă ar fi posibil.
Am considerat că era nu numai posibil, dar şi nece-
sar. Am vizitat-o şi am constatat că la şuetă nu mai
fusese invitat nimeni. Astfel am aflat unele lucruri inte-
resante, de exemplu, faptul că avea un sân puţin lăsat fa-
ţă de celălalt, şi când îşi scotea sutienul se observa mai
bine. Şi dacă am întrebat-o de ce este aşa, mi-a răspuns
că acolo îi place doctorului să mângâie sau să guste,
înainte de a mai umbla, grăbit, şi prin alte locuri.
100
101

Prin deltă (calul)

Mi se dăduse ordin să plec într-o misiune mai
puţin obişnuită pentru noi, grănicerii (existau alte
organe care se ocupau cu ceea ce mi se ceruse mie să
fac), dar se întâmplau unele lucruri dubioase care trebu-
iau cercetate şi de noi la faţa locului, mai ales că eu
reprezentam, din partea grănicerilor, eşalonul superior
de la Brăila, colaborator cu vama.
Trebuia să pătrund de-a lungul unor grinduri pa-
ralele cu braţul Chilia, absolut neobservat, pe apă ori pe
uscat, după cum voi aprecia la faţa locului pentru a nu fi
descoperit şi pentru a ajunge prin Periprava şi pădurea
de stejari Letea (C.A.Rosetti) până la Sfiştofca, iar de
aici, numai pe apă, printre ostroave, la Cardon şi apoi pe
mare până în vecinătatea Sulinei.
Ordinul fusese dat apreciindu-se itinerariul după
hartă, dar observasem că cei ce-l dăduseră nu cuno-
şteau terenul.
Într-o zi, mai demult, primarul Chiliei, un fost
pescar experimentat (şi cred că nu era străin nici de
alte activităţi locale specifice graniţei) – îmi atrăsese
atenţia, în timp ce pregătea un pahar de vorbă combinat
cu ţuică de corcoduşe şi suc de roşii de grădină, nu de
seră, foarte coapte şi gustoase, tăiate în cubuleţe, cu
sare, piper şi câteva picături de ulei, dacă se poate de
măsline, (un fel de „bloody-mary” primitiv), numărul
paharelor depinzând de lungimea discuţiei, iar roşiile
ca remediu pentru gust şi pentru a nu te ameţi prea re-
102
pede, (iar dacă n-ai roşii, spunea, poţi folosi borş de
putină ca adaos la tărie când consideri că este cazul).
Repet, îmi atrăsese atenţia că în dreptul Sulinei, la
vreo 40 de kilometri în larg, există o insulă mică şi
pustie, pescarii o numesc „Insula Salvării”, iar contra-
bandiştii tot aşa, datorită aşezării ei tocmai acolo unde-i
pericolul de înec mai mare când este furtună, din cauza
locului ei combinat cu curenţii iscaţi de braţele Chilia şi
Sulina care se varsă în mare tocmai acolo.
Înţelesesem imediat că era vorba de Insula Şerpilor.
Discuţia se purtase în jurul anumitor indivizi, nu
neapărat cetăţeni români, care aveau acolo ascunse dife-
rite produse, ca tutun de calitate egiptean, ţigări scumpe
cubaneze, bijuterii străine şi alte mărfuri de valoare,
poate şi droguri. Erau, aur, valută, medicamente intro-
duse pe uscat, clandestin, prin Insula Şerpilor şi pe la

Insula Şerpilor
103
Sulina, şi apoi expediate pentru vânzare prin alte locuri,
profitând de trecerea pe acolo a vapoarelor, multe dintre
ele internaţionale.
Misiunea mea de acum avea legătură cu acest soi de
musafiri care poposeau pe insula atât de controversată şi
chiar ocupată de bunii noştri prieteni de la răsărit, după
război. Trebuia să stabilesc ce era de făcut.
Şi iată-mă plecat.
Iarna era pe sfârşite, eram călare şi animalul păşea
vioi prin nisipul cârpit cu petice de zăpadă.
Deşi vremea era rece, ceva în jurul lui zero grade, un
vânt îngheţat, nu prea puternic dar încăpăţânat fugărea
din urmă norii. Nu-mi era frig, iar luna, curioasă, profita
de apariţia spărturilor din negurile vânzolite pentru a
arunca priviri fugare peste umărul meu stâng şi a proiec-
ta pe solul tărcat de petice de zăpadă, fantomatic, umbra
Centaurului. În dreapta aveam abisul negru al pădurii de
stejari, unde ajunsesem deja, iar în stânga, marea de
stuf. Şi dintr-o parte şi dintr-alta îmi ieşea în
întâmpinare, printr-un fel de reverberaţie punctată de
tropăitul ritmat al copitelor calului, şuierul vântului orb
ce trecea besmetic printre crengile dezgolite ale copa-
cilor şi susurul vălurit al stufului. Era ca o simfonie
încropită de vreun spiriduş care nu putea să doarmă.
Calculasem timpul şi plecasem noaptea, tot pentru a
fi ferit de ochii curioşilor de dincolo, interesaţi, poate,
de deplasarea mea.
După ce am trecut de grindul Pocora, mi-a venit
ideea s-o iau de-a dreptul peste mlaştina îngheţată,
crezând că astfel voi scurta drumul câştigând din timp.
Am cotit-o, dar mi-am dat seama că am greşit abia când
am simţit zvârcolirea calului speriat de spargerea crustei
104
de nămol îngheţat. Atingea apa cu burta, se căţăra cu
copitele din faţă pe gheaţă într-un fel de galop pe loc şi
aceasta se spărgea mai departe cu trosnete ca de ciolane
lovite. Deodată rămase neclintit. Stătu aşa minute în şir
rotindu-şi urechile în toate părţile şi după fiecare rotire
şi le oprea într-o direcţie anume, cu o atenţie stăru-
itoare. Apoi întoarse capul şi mă privi gâfâind şi îm-
prăştiind în părţi două fuioare de aburi.
Începu să tremure şi tot atunci am auzit urletul, care,
la acea oră şi în acel loc aducea cu avertismentul Cerbe-
rului la intrarea pe celălalt t ărâm, emis de toate cele trei
capete şi amplificat de un număr la o putere infinită.
Începea cu o notă înaltă, ajungea la modulaţii sonore
ce semănau cu un semnal de locomotivă, era reluat de o
mie de glasuri care, încercând să-i dea ajutor, se uneau

Calul împotmolit în mlaştină

într-un cor sinistru.

105
În deltă, lupii vin peste Stambulul Vechi, un canal la
acea dată îngheţat, la vitele oamenilor lăsate la păscut pe
grinduri, chiar şi iarna, şi se pare că urletul lor face parte
din ceremonialul cu care-şi pregătesc victimele, pentru
că acestea, înnebunite de spaimă, o rup la fugă, iar
unele, încercând să treacă peste mlaştină sunt înghiţite
de smârcuri, iar altele, prinse în timpul fugii sunt, spre
satisfacţia lupilor, mult mai apetisante, mai ales dacă le
hăpăie mai mulţi deodată.
Probabil că şi prietenul meu patruped cunoştea acest
lucru, căci se speriè îngrozitor şi încercă din nou,
disperat, să urce pe gheaţă, dar nu reuşi decât să se scu-
funnde şi mai mult în nămol.
M-am speriat şi eu şi aveam de ce: eram singur, de-
parte de orice aşezare omenească, în mijlocul unei
mlaştini, cu un cal aproape înghiţit de nămol şi cu o
haită de lupi flămânzi în vecinătate. Am descălicat şi am
pus un picior pe marginea spărturii. S-a rupt, mi-am
pierdut echilibrul şi am căzut în apa neagră şi groasă,
lângă animal. Am reuşit totuşi să găsesc un sprijin şi să
mă ridic în picioare. Am mângâiat calul pe gât şi pe cap.
A lăsat urechile pe spate anunţându-mă în felul acesta că
ştie că sunt cu el. Numai că pe mine n-avea cine să mă
mângâie.
La a treia încercare, ceva mai departe de cal, am
reuşit să mă aburc pe gheaţă şi nu s-a mai rupt. Am
privit cu atenţie în jur. La vreo treizeci de metri, în-
dreapta, am zărit un copăcel. Luna lumina acum destul
de bine şi am înţeles că salvarea mea şi a calului, acolo
se afla. Am scos totul de pe animal: şaua, coburii, arma-
mentul, raniţa şi le-am cărat la copac. Aici terenul era
mai tare, în orice caz, gheaţa rămânea neclintită. M-am
106
întors înapoi la cal, care, uşurat de bagaje şi călăreţ,
îndemnat de mine cu rugăminţi, strigăte şi lovituri, a
reuşit să facă o pârtie în gheaţa ce se tot rupea şi până la
urmă să ajungă la teren ferm.
Urletul haitei s-a auzit din nou tocmai în acest
moment, mult mai aproape. Suna de parcă ar fi răzbătut
printr-o spărtură a norilor exact din direcţia lunii.
Calul, nepriponit, se ţinea aproape de mine şi când
la un moment dat, cu raniţa şi şaua în spinare, cu
automatul şi coburii agăţaţi de umeri şi cu pătura arun-
cată pe el, am pornit într-o direcţie care m-ar fi depărtat
de pericol, m-a urmat fără să-l îndemn. Găsisem o
direcţie bună şi, de la tufă la tufă, de la insuliţă la
insuliţă, într-un zigzag capricios, am reuşit să ajung la
dig şi să fiu sigur că de un pericol scăpasem. Aici, calul
trecu repede pe lângă mine şi dădu să fugă. Abia am re-

uşit să-l reţin în ultimul moment. Deodată devenise

îndărătnic şi cu greu îl puteam stăpâni. L-am legat de un
107
pilon metalic de la observatorul grăniceresc lângă care
ajunsesem şi l-am înşeuat. Când l-am dezlegat şi m-am
săltat în şa, numai de la câteva sute de metri, de undeva
dinspre mijlocul mlaştinii, a izbucnit din nou urletul.
Era ca un protest general împotriva plecării mele, când
prietenul meu cu patru picioare o luase din loc.
Este un fel de mă exprima, pentru că plecarea
noastră aducea mai mult cu un start ori cu o decolare.
Prea mult semăna fuga ce a urmat cu un zbor! Uitate
erau acum şi frigul şi hainele ude, şi mâlul negru şi
lipicios de pe noi, şi destinaţia iniţială, şi misiunea
încredinţată special mie ca bun cunoscător al acestei
zone. Halal cunoscător!
Ordinul spunea: „Pleci imediat la Periprava, cu
barca sau pe uscat, călare, şi mai departe la Letea, nea-
părat pe uscat şi cât mai ferit, pentru că pe celălalt mal
se lucrează şi poţi fi văzut de cine nu trebuie. Traversezi
pădurea şi ajungi iar la apă. Acolo, lângă un grup de
sălcii vei găsi sub un acoperiş pentru bărci un sturmbot
(barcă militară de asalt), pentru porţiunea de pe mare.
Cu sturmbotul, pe Braţul Chilia şi apoi prin canalul
Musura, care are multă vegetaţie pe ambele maluri, te
deplasezi în zona Cardonului, de unde caută să ajungi
în vecinătatea Sulinei, în zona semnalată, obligatoriu
noaptea, ori în zori, foarte devreme, unde vei fi
aşteptat”.
Acum, prezentă era doar năluca unduitoare a haitei
ce plutea parcă pe suprafaţa gheţii, pe lângă dig.
Dintr-un capriciu neînţeles de mine, ori poate dintr-
un instinct al lupilor, nici unul n-a urcat pe dig. Cine ştie
dacă, încăpând prea puţini pe cărarea îngustă, nu prefe-
rau să mă ajungă mai mulţi deodată, iar pe gheaţă aveau
108
loc destul. De, etică de haită, o mai văzusem eu,chiar şi
la oameni… Fugeam, dar se ivise un nou pericol: dacă

prin lumina efemeră a lunii care făcea ca prin faţa mea

să dănţuiască umbre fantastice, prietenul de sub mine s-
ar fi împiedicat sau ar fi apărut vreun obstacol, am fi
fost pierduţi. Un moment, m-am gândit să mă opresc şi
să lupt. Aveam automatul şi încărcătoare suficiente.
Existau însă două piedici, una, calul nu s-ar fi oprit nici
în ruptul capului şi a doua, haita era totuşi prea aproape!
Dacă m-aş fi gândit la început…
Am intrat într-o localitate după ce am planat într-un
zbor interminabil peste o râpă plină cu apă îngheţată.
Cel puţin aşa mi s-a părut. Apoi calul şi-a încetinit
galopul şi în cele din urmă s-a oprit în faţa unei şan-
dramale. De după un zaplaz a ieşit o mogâldeaţă care se
mişca încet şi s-a oprit la câţiva paşi.
- De unde, Dumnezeu, veniţi din partea aceea?!
Era un paznic de noapte.
- De ce întrebi, omule?
109
- Păi… în acea parte nu există nimic altceva decât
stuf, stuf şi mlaştină. Acolo-i cimitirul vitelor!
- Dar digul?
- Digul? Păi de la observator încolo încă-i în lucru
şi Dumnezeu ştie când l-or termina.
- Am venit peste mlaştină.
- Cu… calul?!
- Cu.
- Şi… apoi renunţă, mă privi lung, îşi făcu cruce,
se scărpină undeva sub şubă şi spuse: hai să ducem
animalul într-un adăpost, este o şură cu fân. Pe urmă…
văd eu şi de dumneavoastră că meritaţi. În camera cu
telefonul e cald şi este şi un pat, vă puteţi odihni puţin.
Veniţi?
- Aş vrea să ajung la Cardon!
- O să ajungeţi şi la Cardon! Barca cu motor vă
aşteaptă de ieri la debarcader. Acu’…să vă grijiţi oleacă
să nu vă îmbolnăviţi. Veniţi!
- Trebuie să plec imediat, cât încă-i întuneric!
- Trebuie… trebuie… ştiu şi eu că trebuie! Până vă
încălziţi puţin, vine Culiţă al lui Hânceanu şi vă arată
el drumu’ până la barcă şi dacă vreţi, vă însoţeşte şi mai
departe, cunoaşte bine locurile, dar să ştiţi că acu-i
foarte periculos printre sloiuri. Numai să rezistaţi!
- Am să rezist!
- Ştiu.
Pe Hânceanu l-am lăsat la Cardon, la pichet, unde
am ajuns pe la amiază, iar către Sulina, pe mare, am
plecat numai cu cel care-mi conducea sturmbotul, un
militar-mecanic, care era în temă.
Cred că necunoscând specificul acestei porţiuni de
apă dintre oraşul Sulina şi Insula Şerpilor, mecanicul a
110
rămas stupefiat când a constatat că motorul se opreşte în
timp ce plaja de la Cardon abia se mai vedea, iar curen-
tul Dunării ne împingea spre larg.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu ştiu dacă vom răzbate până la plaja Sulinei
numai cu vâslele auxiliare când mai vin şi sloiurile
aduse de fluviu. Ţeava de răcire a motorului s-a în-
fundat cu algele putrede ori alte mizerii aduse de Du-
năre. Pericolul este foarte mare, şi acum, în aceste
condiţii nu pot face nimic pentru a repara. Va trebui să
vâslim.
- Atunci… să ne întoarcem la mal.
- Da, dacă ne vor permite curenţii.
În barcă aveam o pereche de vâsle pe care le-am
montat la locul lor şi am început să vâslesc eu, destul de
speriat. Inima îmi bătea puternic, mă alarmam din ce în
ce mai mult, mai ales că acum întrezăream şi negurile
care anunţau apropierea întunericului. În timpul acesta
mecanicul încerca să cureţe conductorul de apă.
Vâslele nu prea erau potrivite faţă de greutatea
ambarcaţiunii şi obstacolele din apă şi înaintam foarte
încet, aproape deloc, în direcţia dorită.
Nu ştiu dacă întâmplarea sau norocul meu de ghini-
onist, de astă dată binevoitor, a adus o briză dinspre
larg, care, ca de obicei, la apropierea nopţii bate spre
uscat. În orice caz, ajutaţi şi de vânt am reuşit să
atingem din nou plaja.
După un efort aproape peste puterile noastre reunite,
am reuşit să tragem barca pe nisip, cu spatele. Mecani-
cul s-a apucat imediat de ţeava buclucaşă şi a putut
porni din nou motorul.
Am împins sturmbotul în apă şi, cu opriri din când
111
în când pentru a permite răcirea motorului, am ajuns de-
stul de târziu acolo unde trebuia pentru a-mi putea duce

Între Musura, Cardon şi Sulina

la îndeplinire misiunea.

Masă pescărească

Gazda mea, un pescar, avea grijă să-mi pună într-un

butoiaş, la saramură, ori de câte ori se întorcea de la
pescuit, câte una sau mai multe scrumbii ( bineînţeles
contra cost, cel puţin asta era hotărârea mea, deşi el nu
112
voia să audă de aşa ceva şi mă contrazicea întotdea-
una), după cât de bogată era recolta, din respect pentru
funcţia pe care credea c-o am în satul lor, de comandant.
Uneori îmi vindea ieftin şi scrumbii afumate, iar de data
asta m-a ajutat să pregătesc, de fapt el şi cu nevastă-sa
au pregătit tot ce am consumat într-o seară împreună cu
nişte invitaţi la masă, după ce terminasem treaba din
ziua aceea şi hotărâsem s-o închei cu o masă pescărea-
scă, la locuinţa mea.
Se pregătise ciorbă din cap de somn, saramură de
crap, scrumbie sărată, scrumbie afumată, pâine neagră
de casă, toate combinate cu ţuică de corcoduşe şi vin
„1001” de pe grindurile de la Tatanir sau Periprava,
destul de slab, dar cu un gust deosebit împreună cu
mâncarea specifică, dacă se foloseşte cantitatea indicată
de „specialiştii practicieni” locali.
Pe la o bucată de noapte, după ce am terminat tot ce
aveam de mâncat, de băut şi de cântat, cu toate că unii
musafiri încă mai mârâiau, au plecat împreună spre
casele lor.
Trebuiau să treacă pe lângă biserica din sat, frumoa-
să şi foarte veche, cu un stil aducând cu cel al biserici-
lor din Banat, se stpune că ar fi fost construită de geno-
vezi, cândva, dacă o fi adevărat, pentrucă alte surse
susţin că ar fi fost zidită de localnici, cam pe la 1800,
cu materiale aduse din sudul Basarabiei.
Este situată în fundul unei curţi mari, înconjurată de
ziduri de piatră patinată care-i arată vechimea, iar la
intrarea în curte având o clopotniţă care semăna cu
observatoarele noastre metalice, din care atârna frân-
ghia cu care se trăgea un clopot când sătenii erau
chemaţi la vecernie sau în caz de alarmă, incendiu,
113
inundaţie, sloiuri mari şi periculoase sau probleme de
interes local.

Cum la trei noaptea nimeni nu putea fi chemat la

vecernie dacă trăgeai clopotul, rămânea unul din acele
situaţii care determinau alarma.
Când au ajuns acolo, oaspeţii mei, bucuroşi de
ocazia ivită şi destul de atinşi de filoxeră, unii chiar bine
ciupiţi, au început să tragă de frânghie, încântaţi de
frumuseţea sunetului dogit, şi au sculat tot satul fără să
aibă habar de aşa ceva. Apoi s-au dus şi s-au culcat.
A doua zi a sosit de la Tulcea o vedetă rapidă cu
autorităţile, în cap cu comandantul grănicer al zonei,
colonelul Rotaru, şi un reprezentant al autorităţii comu-
114
niste judeţene, care tocmai atunci erau într-o inspecţie,
şi am fost arestaţi toţi participanţii la „petrecere”
deoarece în noaptea aceea murise Stalin, iar noi făcusem
„un chef de bucurie”, cel puţin aşa raportase „miliţio-
nerul” local, cum îl numea primarul. Asta, pentru că
miliţianul, auzind cântece, venise să ia parte şi el la aşa
zisa petrecere, iar noi, îngâmfaţi ca toţi oamenii băuţi, l-
am dat afară din casă, iar el, jignit, s-a retras hotărât să
se răzbune la prima ocazie, care s-a ivit chiar a doua zi.
Ancheta a început cu întrebarea; „De ce aţi făcut
această petrecere tocmai acum când a murit Stalin şi v-
aţi bucurat?”
Fiecare a răspuns cum a putut, ancheta a continuat,
lucrurile au fost lămurite într-un fel pentru unii, altfel
pentru mine ca gazdă şi şef al mesei, s-au pus multe
întrebări de diferite nuanţe, după mine unele cam fără
sens, şi asta a fost tot, iar eu am primit o sancţiune
destul de severă şi încă un adaos la întrebările mele
intime, pentru că nu m-au dat afară din armată nici
atunci, dar găsisem un nou început la cele ce gândisem
pentru mai târziu, adică să pun pe hârtie.

Ordin de la minister

Căutând printre cărţile mele din lada de campanie,

am scos un dicţionar pentru a-mi traduce mai bine o
expresie dintr-un ziar englezesc care-mi căzuse în mână
adus de cineva de pe la Sulina. Eram în locuinţa mea,
seara, unde abia ajunsesem după terminarea zilei de
115
lucru.
Am deschis dicţionarul şi tot atunci am auzit o
bătaie în uşă, iar la invitaţia mea a intrat un soldat, în
mână cu un plic. L-am primit curios şi am tresărit când
am văzut că era ceva oficial şi personal, de la Bucureşti.
Era probabil răspunsul pe care-l aşteptam, venit cu
vaporul, la un raport de-al meu neregulamentar, prin
care cerusem să mi se aprobe mutarea la unitatea de
grăniceri din Iaşi pentru a fi mai aproape de casă şi a-mi
putea ajuta părinţii în vârstă şi cu probleme.
Regulamentar, adică adresându-mă pe cale ierar-
hică, făcusem mai multe rapoarte în acest sens, dar de
fiecare dată, colonelul Rotaru, un om rece, ţeapăn, tipul
vechiului ofiţer, distant şi limitat în relaţiile cu subalter-
nii, punea viză nefavorabilă.
Acum însă, primeam un răspuns direct de la Bu-
cureşti pentru că avusesem totuşi noroc atunci când
subunitatea fusese vizitată de un ofiţer de la ministerul
de interne, organul cel mai înalt al grănicerilor pe
atunci, şi mă rugase să-l însoţesc pe Dunăre cu o barcă
pescărească până la un loc unde avea o treabă, undeva
după Periprava.
Plecasem împreună cu el, iar pe drum, mai mult
pentru a umple timpul, îi împărtăşisem necazurile mele
şi-i amintisem şi de răspunsurile primite. Mă ascultase
cu atenţie şi-mi spusese că auzise de numele meu, de
evenimentul de la Zlatiţa şi de urmările lui pentru mine
provocate de cineva, că Ivănescu, comandantul de la
eşalonul superior de acolo, se cam pripise când mă luase
cu el la Lugoj, şi cred că nu greşeam când căpătasem
convingerea că musafirul era un ofiţer de la contra-
informaţii.
116
Tăcuse mai mult timp gândindu-se şi într-un târziu
mă întrebase:
- Colonelul Rotaru n-a dat drumul mai departe
cererilor dumneavoastră?
- Nu era de acord să plec de aici şi motivul îl ştia
doar el.
- Iată ce faceţi: scrieţi o nouă cerere, un raport cum
se spune, în care explicaţi totul şi mi-l daţi mie.
- Dar nu-i regulamentar. Nu-mi este permis să trimit
vreun raport direct la un eşalon superior fără a anunţa şi
pe comandantul direct.
- Ştiu, dar scrisoarea dumneavoastră nu va fi ofici-
ală. Mi-o daţi mie şi eu o voi prezenta unde trebuie cu
explicaţiile necesare.
- Dacă credeţi că-i corect ce fac…
- Dar comandantul dumneavoastră a procedat co-
rect dacă nu a dat curs unei asemenea cereri când era
vorba de o problemă importantă particulară, de familie,
a unui subaltern? Cel puţin aceasta-i părerea mea.
- Poate există vreun ordin special în legătură cu
mine!
- Poate, dar eu nu sunt la curent cu aşa ceva, deşi
răspund de această zonă.
- Şi apoi, deşi purtaţi această uniformă, sunteţi încă
civil şi...
- Exact, sunt încă insuficient instruit ca militar şi am
voie să greşesc, iar greşeala mea va fi în folosul dum-
neavoastră, pentru că despre acest raport particular nu
va şti nimeni.
- Bine, aşa voi face, pentru că, oricum, dacă se va
afla, mai mult de o sancţiune nu mi se poate da, iar dacă
voi fi dat afară din armată, aşa cum se obişnuieşte
117
acum...
Şi dădusem raportul-cerere, iar acum probabil pri-
meam răspunsul.
Înainte de a pleca, soldatul îmi spuse:
- Sunteţi aşteptat la subunitate.
- S-a întâmplat ceva?
- Nu ştiu, eu aşa am primit ordin să vă raportez.
- Bine, mergem împreună.
Am pus plicul într-un buzunar şi am ieşit din casă.
La subunitate, căpitanul Bărbat încă nu plecase
acasă.
- Ai primit un plic personal de la Bucureşti, este
cumva de la minister? a întrebat de cum am intrat, de-
spre ce este vorba?
- Nu l-am deschis încă şi este o problemă personală,
după cum scrie şi pe plic.
- Da, dar s-ar putea să fie vreun ordin de la o unitate
superioară din care facem parte amândoi, deci...
În momentul acela intră un militar cu o mapă şi
raportă :
- Au adus corespondenţa sosită cu vaporul.
- Las-o aici.
- Aveţi şi un plic de la Brăila şi pe el scrie „urgent”.
- Ce poate fi atât de urgent încât să nu poată aştepta
până termin această discuţie?
- Este de la serviciul de cadre şi se referă la domnul
căpitan Ilaş.
- L-ai deschis!
- Păi dumneavoastră mi-aţi spus că plicurile pe care
scrie „urgent” vor fi deschise imediat.
- Bine, bine, să vedem despre ce-i vorba.
Bărbat scoase o hârtie şi o citi, privi semnătura şi mi
118
se adresă:
- Căpitanul Enache mă anunţă că ai primit un plic de
la Bucureşti şi că poţi pleca de aici unde şi când doreşti.
Este adevărat?
- Da, dar încă nu l-am citit
- Citeşte-l şi execută cele ce ţi se ordonă. Îţi trans-
mite multâ sănătate şi succes. Într-adevăr, eram mutat
la unitatea de grăniceri de la Iaşi după cum cerusem în
raportul dat ofiţerului M.A.I. care ne vizitase.
119

Partea a treia

O întreagă generaţie trecută dincolo…

Infinit – singurătate, tăcere şi… artă

Generaţie dispărută în infinitInfinit – singurătate,
tăcere şi artă

Viaţa e un drum cu sens unic,

spune Agatha Cristie

(a fost şi drumul ei)
120
121

O sută una zile

Canţoneta „Un po’ di luna” a fost cântată de un

trio, numit „Infanterita”. Era format din Culae Creţu,
Mircea Popescu şi Dionisie Ilaş, colegi din şcoala de
ofiţeri infanterie de la Zărneşti, mutată ulterior la Sibiu.
Ieşisem pe scenă la „Sărbătoarea de 101”, eveniment
care a constiuit debutul meu artistic pe o scenă adevă-
rată (a teatrului municipal) având un public numeros şi
entuziast.
Tot cu această ocazie, am cântat ca solist, canţoneta
„Marechiare” şi aria „Una furtiva lacrima” din opera
„Elixirul Dragostei” de Donizetti, iar într-un grup mai
mare format din colegii artişti amatori, în spectacolul
oferit de şcoala de ofiţeri, un fragment din opereta
„Rose Marie” de Rudolf Frendl şi Herbert Stothart,
adaptat la specificul sărbătorii noastre de către căpitanul
George Ionescu, ofiţer-profesor din şcoală.
Sărbătoarea „de 101” era o veche tradiţie în şcolile
de ofiţeri din România. Avea loc cu o sută şi una zile
înainte de absolvire şi avansarea la gradul de ofiţer.
În acea zi elevii şcolii erau „absolut liberi”, puteau
face tot ce le făcea plăcere, chiar şi năzbâtii, cu sau fără
armament, cu rachete de semnalizare, calupuri de trotil,
cartuşe trasoare, petarde, etc., fără a fi sanţionaţi. Îmi
amintesc acum că în noaptea aceea am instalat o
mitralieră grea, armată cu bandă de cartuşe trasoare de
război, pe o fereastră a dormitorului nostru şi am tras o
rafală lungă pe deasupra oraşului spre o pădure din de-
122
părtare…
Afară de asta, se putea ieşi în oraş fără bilet de voie,
îmbrăcaţi în ţinuta de gală, cu tresa de sublocotenent
pusă anticipat pe epoleţi dar acoperită de o bandă de
pânză albă, îngustă, pusă în aşa fel că tresa se vedea, şi
în asta consta de fapt tot farmecul acestui procedeu.
Cred că acest cântec, „Un po di luna”, m-a făcut să
întrezăresc şi un alt viitor, mai apropiat de firea mea,
atunci când, la absolvirea şcolii militare încă nu începu-
sem să trăiesc cu adevărat, să lupt cu viaţa, cu oamenii,
cu prietenii…
Dar, cu timpul, îndemnul spre o activitate diferită de
cea militară, arta, chiar dacă nu neapărat rimată sau
ritmată, pentru că poezia există şi în sufletul ultimului
om din vreo grotă din munţi sau din încâlceala vreunei
jungle, m-am apropiat tot mai mult de noul, dar şi atât
de vechiul ţel.
Ca interpret liric adevărat – după demisia din
armată din cauza condiţiilor apărute odată cu schim-
barea de regim politic al ţării care nu-mi mai con-
veneau – m-am manifestat după ce am fost angajat, în
urma unui concurs sever, la Opera Română din Iaşi, a-
tunci înfiinţată (devenind astfel şi membru fondator al
acestei minunate instituţii de artă, care mai târziu a
dovedit acest lucru cu prisosinţă).
Apoi, colaborând ca interpret liric şi la Filarmonică,
înscris la Conservatorul de muzică George Enescu din
Iaşi ca student la zi, cu mari eforturi financiare, cursuri
pe care le-am terminat după patru ani, mi-am luat şi
„statul” (licenţa) şi mi-am continuat activitatea ca
interpret pe scenele operei şi filarmonicii. Iară cântecul:
 „Guardo le stelle che brillano in cielo di notte,

123

son’ mille e una,

senza la luna,
In tutte le sere gli chiamo
coi nomi piu belli,
chi sa per che,
cantan’ con me…

Un po’ din luna,

Un po’ di mare,
Un po’ di musica nel cuor.
Solo cosi potro scordar
ogni dolor

Anche le stelle
Mi sono amiche,
E seguirano il mio camin,
Per allietar’ ,
illuminar’
il mio destin…

Ti penso, ti sogno
e sempre sospiro per te,
Ti chiamo,
ti amo,
ma tu non rispondi.
Per che?”

Un po’ din luna… (etc)

.................. ...............

(Privesc la stelele ce strălucesc pe cerul nopţii

124
Sunt o mie şi una, fără luna,
În fiecare seară le chem
pe numele cele mai frumoas
Cine ştie de ce cântă cu mine…

Puţină lună,
Puţină mare,
Puţină muzică din inimă
Numai aşa,
să pot uita
orice durere

Şi stelele
Îmi sunt prietene
Şi mă urmează-n drumul meu
Pentru a alina,
ilumina
destinul meu.

Mă gândesc la tine,
te visez,
mereu suspin,
Te chem,
te iubesc,
dar tu nu-mi răspunzi,
De ce?

Puţină lună … etc)

. ...................................

Dar acum, când scriu, nu pot pătrunde în conţinutul

125
artistic al vieţii fără a vedea mai întâi ce se petrece în
existenţă, aşa cum s-a întâmplat cu Pitecantropul, care
instinctiv mai întâi a supt la ţâţa mamei lui, apoi a căutat
şi a găsit mijloacele naturale de supravieţuire şi abia
după aceea a început să gândească (acum căpătase şi
această calitate) şi să creeze, mai întâi pentru sine,
unelte, arme, apoi pentru cei de alături, iar mai târziu şi
pentru cei de dincolo de orizont, odată cu exprimarea
gândurilor lui, după ce devenise şi artist.
Când încă eram în armată, avusesem mari necazuri
din cauza lipsei banilor. Pierdeam aproape toată solda în
condiţiile precare impuse de guvernanţi pentru a-şi
putea satisface şi ambiţiile de copiere a sistemului
sovietic mult lăudat, care costau atât de mult, (de fapt
una din marile prostii, ale noilor guvernanţi comunişti),
sistem în drumul lui „glorios” şi „avântat” spre comu-
nismul mondial.
Numai că, în condiţiile României – care trecuse
printr-o secetă cumplită suprapusă pe lipsurile şi di-
strugerile lăsate de război, plata datoriilor de război
impuse de ruşi şi jaful sistematic făcut de sovromurile
implantate în pământul românesc asemenea ploşniţelor
care sugeau tot ce mai rămăsese după război, la care se
adăugau şi împrumuturile din occident, cu dobânzi
nimicitoare şi supunerea tuturor salariaţilor la sacri-
ficiu pentru ieşirea din impas – era imposibil, dar

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă’ toate
Ce e rău şi ce e bine
Tu te’ntreabă şi socoate;
126
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te’ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”

a spus marele poet şi s-a dovedit că avea dreptate.

Şi aşa am făcut, mi-am văzut de treabă, am rămas
„rece”, am reuşit să trec şi peste o parte din greutăţi şi
am urmat şi alte îndemnuri lăsate parcă special pentru
mine…

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n’ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val ca valul trece...

Aşa este, cum a spus EL, ce e val ca valul trece,

dar… rămâne mâlul şi oricât te-ai strădui, nu vei reuşi
niciodată să-l faci să dispară definitiv, aşa cum s-a
încercat mai târziu, zadarnic.
 Ecuaţie ireversibilă
Nu mai eram în armată când divorţasem de prima
soţie, o fată frumoasă şi zglobie, simandicoasă, cu care
mă căsătorisem la repezeală, după o călătorie prin zona
muntoasă a ţării … Dar, amândoi constatasem după un
timp că ne cam pripisem cu mariajul, pentru că eu, pe
atunci fiind încă ofiţer de grăniceri, tot timpul pe
drumuri, nu puteam încropi o gospodărie stabilă, pentru
a deveni doar „bărbatul din casă”, gata la toate înda-
toririle, din care cauză ea îşi exprimase nemulţumirea de
mai multe ori după ce constatase că nu avea zi şi noapte
pe cineva grijuliu să-i alunge ispitele inerente, după cum
se aşteptase, şi asta nu pentru că era foarte tânără, dar
fiind eterna femeie din cap până-n picioare, se comporta
ca atare. Şi cum năzuinţele noastre deveneau tot mai
contradictorii, interesele personale ale fiecăruia se
distanţaseră într-atât încât ireversibilitatea lor devenise
evidentă, chiar şi pentru cineva care n-ar fi încercat, în
mod special, s-o observe.
Apoi, după trecerea în rezervă şi angajarea amân-
dorura la operă, situaţia se înrăutăţise şi mai mult,
pentru că apăruseră noi tentaţii, mult timp liber, în spe-
cial pentru ea, devenise actriţă, era actriţă şi în viaţa
particulară, avea legături cu alt fel de oameni şi multă
activitate în afara casei.
Divorţul devenise obligatoriu, dar aveam nevoie de
un motiv puternic, măcar pentru opinia publică, pentru
că deja eram destul de cunoscuţi în oraş.
128
Căutam o soluţie – încă nu eram pregătit pentru
divorţ – dar, când într-o zi o familie de balerini, colegi
de la operă, apropiată nouă, mă invitase insistent într-o
după-amiază la ştrandul oraşului, pentru a mai ieşi din
casă, ziceau, şi a gusta ceva special la restaurantul de
acolo.
Deşi mirat de insistenţa lor, am acceptat invitaţia şi
am găsit şi soluţia.

Acest lucru s-a produs când am avut plăcerea să-mi

văd tovarăşa de viaţă, dincolo de gărduleţul care despar-
te restaurantul de plajă, în costum de baie sumar care
abia acoperea ceea ce trebuia să acopere, întinsă pe nisip
şi cu obrazul lipit de bicepşii păroşi ai unui soi de
animal care probabil abia sărise dintr-un copac şi o
cucerise fără luptă, dacă nu cumva asta se întâmplase
mai de mult, când încă nu avea nici frunza pe el.
N-am spus nimic, am terminat de mâncat şi de băut
ceea ce comandasem, le-am mulţumit celor doi binevoi-
tori care mă aduseseră acolo, am plătit (numai partea
mea) şi am plecat lăsând această familie bună la inimă
să se „distreze” în continuare, sunt sigur satisfăcută de
ceea ce făcuse.
129
Acasă am început să-mi fac bagajele. Alegeam cu
grijă cărţile preferate, destul de multe la acea dată, şi le
clădeam în lada de campanie pe care o folosisem când
trebuia să mă mut, la ordin, dintr-o localitate în alta, iar
acum voiam s-o întrebuinţez şi pentru această mutare.
Şi am dat şi peste o carte uitată printre altele mai
vechi. Am pus-o deoparte pentru că mi-am amintit ce
însemnase pentru mine într-o vreme şi am simţit îndem-
nul s-o recitesc şi poate să regăsesc şi persoana de la
care aş fi putut primi vreun ajutor în cumpănirea
sentimentelor mele intime răvăşite până atunci dar for-
mal, stăpânite.
În noaptea aceea soţia mea n-a venit acasă, iar
dimineaţa, când a apărut, a înlemnit văzându-mă îm-
preună cu doi oameni care-mi ridicau lada pentru a o
încărca împreună cu alte lucruri într-un camion din
stradă.
Fără s-o întreb ceva, mi-a spus că dormise la familia
doctorului Jitaru împreună cu care familie, seara, fusese
la un concert simfonic la filarmonică, unde ascultase
„Rapsodia Albastră” de George Gershwin, interpretată
de o orchestră străină, venită musafir în oraşul nostru,
iar după ce trecuseră şi pe la un restaurant, fiind deja
foarte târziu, acceptase invitaţia amabilă de a dormi la
dânşii.
Nu voi insista asupra faptului că, după un timp,
întâlnindu-mă întâmplător cu doamna Jitaru, printre
altele am întrebat-o dacă i-a plăcut concertul de la
filarmonică, dar s-a scuzat şi mi-a răspuns că fiind ple-
cată din oraş nu l-a putut asculta şi-i pare foarte rău
pentru că a auzit că a fost extraordinar.
După ce am ajuns la noua mea locuinţă şi m-am in-
130
stalat, n-am spus nimănui că de-acum voi locui singur,
deşi în oraş se cunoştea deja acest lucru. Şi ca să fiu
scurt, am deschis acţiune de divorţ.
Cei doi din familia care-mi făcuse binele cu
ştrandul au fost prezenţi la judecată, cu toate că nu-i
rugasem să-mi fie martori. Veniseră probabil tot din
plăcerea de a-mi face încă un bine, pentru distracţie ori
poate pentru vreo satisfacţie, nu ştiu, dar au rămas dezo-

În opereta „Lăsaţi-mă că cânt” - Hans

laţi, cred, când au auzit că amândoi, şi eu şi soţia, de-

claram în faţa instanţei că ne despărţim în mod amiabil,
iar doi colegi de-ai noştri, Teodor Bahu şi Octav Am-
brozie, rugaţi să ne asiste la proces, au afirmat în instan-
ţă că sunt la curent cu situaţia noastră şi că de fapt nu
mai locuim de mult împreună.
În încheiere, după proces, m-am dus la un restaurant
împreună cu ea şi cu martorii, ne-am ospătat, ne-am
calmat cu puţină tărie, am completat tratamentul şi cu
un vin vechi, am fost veseli, şi cu asta s-a încheiat încă
un capitol important din viaţa mea.
 Milly

În noua locuinţă, după un timp, am scos cartea pe

care o pusesem deoparte, am deschis-o şi am început s-o
studiez din nou, liniştit, şi într-un fel, satisfăcut.
Pe copertă era scris numele autorului, mai jos titlul
cărţii şi un adaos: „Die Tragödie eines Ozeanriesen
(Tragedia unei călătorii pe ocean), (subtitlu ca
explicaţie sumară a conţinutului). Dedesubt, puţin mai
jos, exista o dedicaţie veche, scrisă de o mână fermă în
litere influenţate de scrisul gotic: „ Erinnerung von
Walter Schröder” („Amintire de la Walter Schröder”),
iar pe pagina albă de sub copertă, încă o dedicaţie, era
scrisul unei femei, uşor tremurat, poate emoţionat:
„Meinem liebsten Didi, Erinnerung aus unvergäs-
slichen Tage als ich in den schönen Träume, die du mir
gewebt hast, gegenlangst hätte. Deine Milly, 9-ten May,
Jassy, 1946”. („Iubitului meu Didi, Amintire a ne-
uitatelor şi frumoaselor zile în care m-ai făcut să
trăiesc minunatele visuri pe care mi le-ai dăruit.
Pentru tot-deauna, a ta, Milly, 9 mai, Iaşi, 1946”.)
Didi eram eu, iar Milly, nu contează numele de
familie, profesoară de limba germană, care primise
această carte ca amintire de la un Walter Schröder, ofiţer
german, inginer, în trecere prin România în timpul
războiului, în vara anului 1943, când ea era încă
studentă, carte pe care mai târziu Milly mi-a dăruit-o
mie recomandându-mi: „Citeşte-o şi amintenteşte-ţi
mereu că te-am iubit mult, dar caută, poate găseşti prin
132
ea şi ceva deosebit, dar nu acum, vei fi anunţat cum şi
când”. N-am înţeles ce voise să spună deşi fiind doar
amator, aveam o memorie suficient de bună ce-mi dădea
posibilitatea să mă dedic şi acestei ocupaţii, analiza unui
text, devenită pasiune în timpul studiului limbii germa-
ane, în locul celei italiene.
Am citit atent pagină cu pagină toată cartea, de
altfel foarte interesantă, dar n-am găsit nimic la care să
mă opresc.

Pe Milly o cunoscusem, ne împrietenisem, dis-

cutasem destul de des, făceam schimb de cărţi şi de idei,
vorbeam chiar şi despre istorioarele din Biblie, această
carte de căpătâi a evreilor dar şi a creştinilor, şi încer-
cam împreună cu ea să aflu şi adevărul despre păcatele
celor pedepsiţi de Iahve prin potop dar apăruţi după
aceea mult mai mulţi ca strămoşi ai oamenilor de azi,
chiar dacă nu călătoriseră pe arca lui Noe, împreună cu
neamurile lui, dar păstrând în ei şi lipsa de sinceritate, în
special la femei.
După un timp am primit un telefon. Vorbea tot o
femeie, dar nu era Milly. Eram rugat să recitesc acea
carte şi să verific fragmentul unde voi găsi drumul spre
casă dacă nu voi fi prea obosit. Mi-a trebuit ceva timp
133
ca să înţeleg şi să-mi amintesc de cântecul de la începu-
tul acstei cărţi, dat în limba engleză: „Show me the way
to go home, I’m tired and I want to go to bed…”
(Arată-mi drumul spre casă, am obosit şi vreau să
aţipesc”) şi adăugat cu creionul, abia citeţ, ca o
mâzgâlitură întâmplătoare: 10 -16 de sus, dacă ştii să
socoteşti.
N-am priceput despre ce drum era vorba, până
când, la pagina 10, începând cu rândul 16 numărat de
sus, am găsit litere împunse cu un ac. Cu o lupă, urmând
ordinea la diferite distanţe a găurelelor, am descifrat:
„… es gibt eine Chance für Sie! Wollen Sie mir aus der
verlegenheit helfen? Mein „Zweiter” ist plötzlich er-
krankt. Sie könnten für ihm einspringen, nur für eine
Reise” (Deci, „… am o şansă pentru tine. Vrei… să mă
ajuţi cu un transfer undeva? Secundul” meu tocmai s-a
îmbolnăvit şi să-l înlocuieşti… numai pentru un singur
drum”. ) Şi adăugat cu creionul: „După ce afli adresa,
du-te, spune-le cum te cheamă şi întreabă de Selga.”
Am aflat că era vorba de familia Buchmann, cu-
noscută de mine, iar Selga, o bătrânică, mi-a dat o biblie
şi mi-a spus:
„Este importantă! Ştiu că pleci în Italia. La înapo-
iere ocoleşte prin Viena, vezi cum o faci, şi iei cartea cu
tine. Acolo, telefonezi din gară la numărul de telefon
scris sub preţul cărţii, spui că eşti Didi, şi va veni un
preot să i-o dai. Valorează cât viaţa ta, poate şi mai mult,
conţine ce trebuie, iar pe drum n-o ţine ascunsă, chiar ci
teşte din ea, aşa ca să-ţi umpli timpul. Dacă tu nu te
fereşti… , alţii... n-ar vedea... acum gata.”
Am fost în Italia, în turneu, şi la întoarcere, la Torino
am „pierdut” trenul în care erau toţi, dar m-am urcat
într-altul, pentru Austria, singur, fără bagaj, numai
134
cu o taşcă de piele agăţată de un umăr. Ştiam că de ba-
gajul meu vor avea grijă colegii, iar paşaportul şi banii
erau la mine.
În tren, încă din Italia mi s-a părut că sunt supra-
vegheat, poate mă înşelam, eram agitat, era prima dată
când participam la o asemenea aventură şi mai eram şi
destul de trist că rămăsesem singur printre străini. La
Viena am predat cartea, într-adevăr unui preot care se
aşzase pe bancă lângă mine, iar la Budapesta, în trenul
pentru Bucureşti, deşi compartimentele erau aproape
goale, în cel în care mă instalasem eu, a intrat o tânără
cu o valiză, a întrebat în nemţeşte dacă este vreun loc
liber, am făcut un gest de nabab, a mulţumit, după un
timp mi-a spus că se teme să călătorească singură, m-a
întrebat până unde merg şi aşa a început o conversaţie
care a durat până aproape de frontiera României.
La vama noastră mi-au luat paşaportul şi m-au
invitat într-un birou unde doi domni şi-au cerut scuze şi
m-au întrebat cine sunt şi cu ce ocazie călătorisem în
Vest. Am explicat că sunt artist la opera din Iaşi, fuse-
sem în turneu, mă rătăcisem, dar acum mă întorceam
grăbit, acasă.
- Deci vă întorceaţi din Italia, singur, prin Austria?
- Da, am luat primul tren pe care l-am găsit, pentru
că mă grăbeam din cauză că greşisem undeva şi-l pier-
dusem pe al nostru.
- Aţi vizitat pe cineva în capitala Austriei?
- Nu, am răspuns, am aşteptat în gară până m-am
urcat în trenul spre Budapesta.
- Bine, puteţi pleca şi aveţi grijă să nu mai pierdeţi
alt tren până la Iaşi.
Am spus la revedere fără să înţeleg mare lucru din
135
toată tărăşenia asta şi mi-am văzut de treabă cu un mare
semn de întrebare în minte. Milly?
După foarte mulţi ani – eram deacum în vârstă – am
aflat că ministrul de externe al Germaniei Federale unite
cu cea răsăriteană după dărâmarea „Zidului Berlinului”,
Gerhardt Schröder, într-o vizită particulară în România,
căuta prin Transilvania mormântul unui Walter Schrö-
der, vreo rudă, tată sau frate, dispărut în timpul marelui
război. Din ştirea de la televiziune nu prea înţelesesem
ce se întâmpla, dar se spunea că domnul ministru ger-
man găsise undeva un mormânt pe a cărui piatră fune-
rară simplă şi patinată, era cioplit grosolan acest nume,
Walter Schröder, iar la primărie i s-a spus că acest
Schröder fusese ucis în localitate de necunoscuţi, şi nu
era vorba de un localnic, ci de cineva venit din altă parte
şi oprit în satul lor la data de…
Monumentul simplu şi singuratic era îngrijit de
locuitorii acelui sătuc cu o populaţie majoritară de
origîne germană.
Aş fi vrut să-l caut pe domnul Gerhardt Schröder şi
să-i ofer cartea dacă ar fi fost vorba întradevăr de ruda
sau omul lui, dar evenimente legate de activitatea mea
particulară şi studiile din acea perioadă m-au împiedicat
s-o fac, iar mai târziu, când am avut posibilitatea, a fost
prea târziu.
Cartea există şi astăzi în biblioteca mea din Iaşi
împreună cu dedicaţiile, semnele şi puţinele amintiri
frumoase şi speciale din acel trecut atât de zbuciumat,
îndepărtat, şi nu numai pentru mine. Iar după divorţ,
când hotărâsem să nu-mi mai asociez viaţa cu vreo
femeie (hotărâre pe care mai târziu n-am respectat-o
din cauza temperamentului meu), am recitit cartea, deşi
136
timpul îmi era destul de limitst.

Caron cu barca lui, spre lumea cealaltă

 John Wayne şi Dick Foran

Citisem în revista „Cinema” despre comemorarea

dispariţiei lui John Wayne, marele actor de film western
american, idol al copilăriei mele şi găsisem protestul
unui cititor care, într-o scrisoare publicată de revistă,
critica faptul că nu se pomenise nimic, cu această
ocazie, şi despre alt actor decedat, acelaşi gen dar şi
cântăreţ, după părerea lui tot atât de îndrăgit, era vorba
de Dick Foran, foarte apreciat cândva şi de noi, copiii
cinefili. Am rămas cu gura căscată când am constatat că
scrisoarea fusese semnată de prietenul meu din copilă-
rie, Andrei, Puiu, a cărui adresă, tot timpul ăsta, o
pierdusem odată cu mutările mele cu serviciul şi
călătoriile lui prin lumea largă, după ce se întorsese în
România.
Am scris imediat la revistă, am cerut adresa semna-
tarului articolului şi chiar în numărul următor (lunar) am
găsit şi răspunsul şi adresa, însoţite de un comentariu
ironic în care se arăta cât de intesantă şi „folositoare”
era această publicaţie, revista „Cinema” care, pe lângă
articole şi poze despre filme şi artişti, făcea şi câte „un
pustiu de bine” furnizând adresele prietenilor rătăciţi în
timp din cauza evenimentelor de după război. Am scris
la noua adresă căpătată şi am primit răspunsul aşteptat.

27.03.1980
Dragă Didi,
vechiul meu prieten pierdut de atâta vreme.

138
A trecut mult timp de când nu mai ştiam nimic unul
de altul, din motive peste puterile noastre. Scrisoarea ta

John Wayne

am găsit-o în cutia mea poştală, ieri, când m-am întors

de la Cluj, unde fusesem pentru un control medical. Dar
să ştii că dacă n-o primeam, îţi scriam eu, pentru că
aflasem din revista CINEMA despre tine. Ani întregi m-
am frământat cum să te regăsesc după ce aflasem că nu
mai erai în oraşul nostru natal. Dacă-ţi scriam la o
adresă găsită, fosta ta gazdă îmi răspundea că „domnul
Ilaş este plecat în altă parte, nu ştim sigur unde.”
Poate-ţi aminteşti că în 1936, tatăl meu, fie-i ţărâna
uşoară, a murit de cancer la ficat, şi cum eu în ultimul
timp nu mă simţeam tocmai bine, credeam că port
stigmatul familiei, cancerul, mai ales că în 1948 şi biata
mea mamă se stinsese tot de cancer, odihnească-se în
pace.
La Cluj am fost controlat, verificat, numai nu m-au
întors pe dos, mi-au făcut şi analize, iar în final au ajuns
la concluzia că sufăr de o dereglare hormonală, lucru
obişnuit la unii de vârsta noastră. M-am întors acasă

139
bucuros, dar am fost şi mai bucuros când am găsit noua
ta adresă. Sperasem să dai tu de mine şi chiar aşa s-a şi
întâmplat, când ai apelat la revista CINEMA.
Nu ştiu dacă ai exemplarul din ianuarie 1980, dacă
nu, te rog să-l cauţi, pentru că există acolo un articol
scris de mine ca necrolog al lui Dick Foran. Cei de la
revistă spun că este cel mai bun care s-a scris după
moartea lui, oriunde ar fi fost publicat.

Dick Foran

Această misivă va fi lungă, am să scriu câteva ore

bune, dar nu-mi pasă, principalul este că ne-am regăsit
şi chiar dacă aş mai trăi doar câteva luni, sunt bucuros şi
ochii îmi lăcrimează, mă jur, Didi, prieten dintr-o copi-
lărie atât de frumoasă, chiar dacă mai târziu mi-a fost
atât de greu în peregrinările mele. Când ne vom reîntâl-
ni, îţi voi povesti totul.
........................................
După ce m-am întors în ţară, prima dată rănit, m-am
vindecat de rănile care erau rezultatul unui bombarda-
ment de artilerie rusesc, şi m-am angajat la o forestieră
140
din Bucovina. Am făcut o şcoală de şefi de sectoare
forestiere şi am lucrat în această branşă până la finele
anului 1962, când cu ocazia deschiderii marilor şantiere
la Hunedoara, au apărut specialişti din RFG şi era ne-
voie de translatori. Am fost chemat la Deva, am fost
antrenat într-o anumită discuţie, cred că ştii la ce mă
refer (era suspectat de activitate anticomunistă), după
care în final mi s-a spus că, dacă sunt de acord, voi lucra
cu nemţii ca translator, dar să am grijă... Am încercat să
lămuresc anumite lucruri, dar tovarăşul care conducea
discuţia a spus că nu este cazul să mă justific în vreun
fel şi cu asta afacerea a fost gata. Mai târziu mi-am adus
şi familia la Hunedoara pentru a mă putea ocupa şi de
copii, aveam deacum doi băieţi.
Din anumite motive am divorţat în 1974 şi m-am
recăsătorit. De data asta am luat o femeie bună, har-
nică, cuminte şi care mă iubeşte aşa cum şi cine sunt.
Rămăsesem singur, o căutasem, o găsisem şi gata…
Pentru că după un timp s-a îmbolnăvit, era o boală
care nu ceda la tratamentul prescris de medicii care o
examinaseră şi, conform soartei mele care mă urmărea
îndârjită, am trecut prin porţile iadului...
Dar trăiesc, încă sper şi, vom vedea…
După ce mi s-a aprobatat viză pentru RFG, am fost
de câteva ori acolo, în vizită la neamurile mamei. În
1970, eram pe stradă mergând spre gară, la Köln, şi am
fost acostat de un poliţist care m-a întrebat de ce plec
înapoi în România (era perfect informat despre mine) şi
nu rămân acolo. În gândul meu l-am trimis undeva
deoarece aveam deja o grea experienţă în Germania ca
simplu individ. I-am răspuns că nu sunt un golan care a
venit acolo să cerşească, am o situaţie şi familie în Ro-
141
mânia şi nu voi face aşa ceva. În alte vizite nimeni nu
mi-a mai spus nimic.
Acum vreau să analizez puţin rândurile tale pe care
le-am aşteptat după o întrerupere de peste douăzeci de
ani.
Ai dreptate, noi cel puţin am rămas oameni ade-
văraţi, cu toate că viaţa a fost crudă cu amândoi. Alţii
s-au realizat, au de toate, case, maşini, bani la CEC.
Cunosc pe unii care nu s-au prea omorât cu învăţatul sau
cu munca şi totuşi... ce să-i faci, asta ne-a fost soarta şi
asta-i viaţa.
Îmi pare bine că cel puţin tu, acum, eşti sănătos. Eu
mai puţin, anii grei petrecuţi când eram tânăr în armata
germană (şi încă în SS, Sturmmann, adică soldat prost
(acesta era gradul corespunzător din armata germană
regulată), pentru că eram înalt şi voinic), apoi războiul
şi altele şi-au spus cuvântul şi au acţionat asupra sănă-
tăţii mele.
Te rog foarte mult să-mi scrii despre tine, despre
familia ta... ? Ce accident ai suferit în 1971?

.................................

Da, copilăria noastră a fost şi fericită şi interesantă cu

toate greuntăţile timpului de atunci. Ce ne păsa nouă de
restul lumii, când toate dealurile erau ale noastre? Ce
frumos ne jucam, mai ţii minte? Unde sunt toţi cei de
atunci? Lică Lift şi Iosub Aron, partenerii noştri de
joacă nevinovată, au murit în 1941, omorâţi după ce au
fost duşi cu trenul undeva, împreună cu părinţii lor.
Aurel Şmarac s-a prăpădit de o moarte năprasnică fiind
călcat de un camion care l-a făcut pulbere, asta ştiu de la
142
Avrămuţ Schwartz care am auzit că acum este prin
Bucureşti şi lucrează la o redacţie. Nu mai ştiu nimic
despre alţii. Dacă ştii tu ceva mai mult scrie-mi şi
despre asta.
Îmi aduc aminte cât de mult ţinea mama mea la tine
şi cât de mult o admirai tu. Spuneai că ştie nemţeşte
mai bine decât tine. Îi văd şi acum în memorie pe
părinţii tăi, pe fratele tău cel mai mare, Mitică, şi pe sora
ta, Angela, micuţă de tot. Pe Ghiţă şi Nelu nu-i ţin
minte, nu existau încă sau erau prea mici ca să participe
la jocurile noastre. Şi acum am înaintea ochilor casa în
care ai locuit, pe Păcurari. N-am uitat cum ne povesteai
tu din „Tarzan al Maimuţelor”, pe care tatăl tău îl avea
cumpărat în fascicule zilnice („Vo(i)evodul Codrilor)) şi
tu îl citeai deja entuziasmat. Aveai încă de pe atunci
darul de a povesti.
Îţi aduci aminte de magazia din curtea mea de la
„Capăt” (aşa era numit locul unde şoseaua care duce la
Podu’ Iloaie iese din oraş), cum am luat jos tabla de pe
acoperiş şi am bătut-o pe latura dinspre stradă transfor-
mând-o în fort? Ce lupte teribile am dat atunci cu
inamicul imaginar! Sau cum mergeam la iazul haluţilor,
la Bahlui sau la ştrand. Tu ştiai să plonjezi foarte
frumos, înotai bine şi jucam leapşa. Am totul înaintea
ochilor, dragul meu prieten, n-am uitat nimic. Cu ima-
ginile astea am să mă înfăţişez înaintea Celui Atotpu-
ternic când are să mă cheme.
Am avut perioade când am dus o viaţă de câine în
Germania. Ajuns acolo ca unul care părăsise România,
fusesem găsit bun doar pentru armată şi pentru front. Şi
asta ani la rând până m-am întors acasă, în ţara în care
m-am născut, după ce am izbutit să evadez împreună cu
143
încă doi, chiar rănit şi amnezic cum eram uneori, dintr-
un lagăr de prizonieri din zona franceză de ocupaţie. N-
a fost uşor, dar, după ce am reuşit să-mi procur haine
civile (am ajutat la treabă într-o gospodărie care nu mai
avea bărbaţi, erau dispăruţi pe front) şi m-am despărţit
de cei doi camarazi de evadare, am ajuns acasă.
Rândurile tale au fost citite şi de soţia mea (actu-
ala) care la sfârşit a spus; „cred că aici este vorba de
adevăraţii prieteni, lucru rar astăzi!”, şi aşa este, noi am
fost ca doi fraţi.
Acum sunt un om bătrân, am o sută de kilograme,
chelie ca tata, Dumnezeu să-l ierte, şi în rest n-am nici
un hobby. Singura mea distracţie a rămas să văd filmele
bune (din păcate din ce în ce mai rare), să scriu articole
la diferite reviste cu care sunt pe picior de război, tot din
cauza filmelor. Citesc foarte mult, mi-am adus cărţi în
limba germană care la noi încă n-au apărut şi nici nu
cred că vor apărea, în special despre ultimul război, dar
n-am cu cine să discut pentru că aici majoritatea celor
din jurul meu poartă ochelari de cai.
În acest oraş distracţii nu prea avem. La Iaşi e cu
totul altceva, teatru, operă, mai multe cinematografe,
filarmonică, etc.
Te rog să-mi răspunzi cât de repede se poate. Săru-
tări de mâini actualei tale soţii pe care sper că am s-o
cunosc, salutări dragi copiilor tăi. Pe tine te îmbrăţişez
cu dor, prietenul din copilărie, fratele tău, pierdut în
timp,
Puiu.
 Accident pe podul de la Şendreni.
15. 01. 1981
Dragă Puiu,

După bucuria primirii răspunsului tău, deci a

confirmării adresei găsite din întâmplare în revista
CINEMA, a urmat hotărârea de a-ţi răspunde imediat. Şi
ţi-am răspuns. Apoi, însă, s-a întâmplat un lucru ce m-a
derutat pentru că o inspecţie de la Bucureşti la catedra
mea (acum sunt profesor la o şcoală), mi-a adus şi
promisiunea unei deplasări la Cluj într-un colectiv care
pleca pe urmele lui Coşbuc, deci şi speranţa de a mă
putea abate şi prin oraşul tău. Ar fi fost minunat! Spun
„ar fi fost” pentru că în acelaşi timp fiind invitat şi la
Piteşti la festivalul D.G. Kiriac, într-un juriu, unde m-
am şi dus, n-am mai plecat la Cluj. Şi aşa, din una în
alta, de la o lună la alta, m-am pomenit că trecuse deja
destul timp fără a-ţi mai scrie. Te rog să mă ierţi!
Referitor la Dick Foran, specialitatea mea actuală,
de fapt prima mea chemare, este muzica, şi-mi amin-
tesc de un film american, dacă nu mă înşală memoria, în
care Dick Foran nu mai era cow-boy-ul cântăreţ, ci un
deţinut nevinovat care a cântat în film „Ave Maria” de
Schubert. Când ne vom revedea am să ţi-o cânt şi eu în
germană (originalul). A fost şi este marea mea bucurie
când am avut posibilitatea s-o cânt în public, într-un
concert, iar cu altă ocazie, la biserica catolică din oraşul
copilăriei noastre, la invitaţia unui preot, Tocănel, şi
145
poate am reuşit să adaug şi eu un gând pios necrologului

Dick Foran „Ave Maria”

scris de tine pentru cei doi mari dispăruţi.

M-ai întrebat despre mine. După absolvirea şcolii de
ofiţeri, am fost avansat sublocotenent, m-au repartizat,
la cerere la Iaşi, unde am funcţionat un timp ca instruc-
tor, iar mai târziu, după un curs de specializare, am fost
mutat la grăniceri, unde am peregrinat aproape toată
frontiera ţării noastre.
După trecerea în rezervă, la cerere, am dat examen şi
am fost angajat la opera din Iaşi, m-am înscris la
conservator pe care l-am absolvit după patru ani în
cursuri la zi şi mi-am luat şi „statul” (licenţa), pe un loc
fruntaş. Am continuat să cânt la operă şi filarmonică
până în 1971 când, întorcându-mă de la mare cu o
motocicletă, am intrat în trombă într-o maşină şi… m-
am pomenit la spitalul din Galaţi cu un picior rupt în
mai multe bucăţi.
146
Nu-mi amintesc decât vag cum s-au petrecut lu-
crurile. Eram în viteză în spatele unei dubiţe, cam a-
proape de ea, e drept, şi înainte de trecerea Siretului,
cred că în satul Şendreni, la o curbă fără vizibilitate,
înainte de a intra pe pod, aceasta frânează brusc, eu nu
mai am timp s-o fac, încerc depăşirea în disperare de
cauză, din faţă vine un camion, trec din nou pe dreapta,
pun frână instinctiv, patinez circa cincisprezece metri şi,
derapând, intru în bara de protecţie a celui din faţă cu
mult zgomot. De fapt nu ţin minte dacă am frânat, dar
poliţia mi-a spus că am avut reflexe bune, iar urmele de
pe şosea confirmau că am acţionat corect. Ce folos!
Cred că expresia „s-a petrecut într-o fracţiune de
secundă” este valabilă şi în cazul meu, pentru că totul a
fost fulgerător. Am citit undeva că în accidentele rutiere,
ultimul care ştie cum s-a întâmplat este cel care a pro-
vocat accidentul, conducătorul auto, adică, în acest caz,
eu! Cred că afirmaţia este corectă.
După o călătorie de urgenţă cu avionul sanitar la
Iaşi, bandajat ca o mumie, după trei operaţii în care un
doctor inimos (Răileanu – chirurg, acum decedat din
cauza unui Alzheimer,) încearcă să-mi salveze piciorul
drept rupt în trei bucăţi, fac embolie pulmonară (in-
farct) cum a avut Gérard Philipe, sunt ţinut cu oxigen, în
această stare sunt operat din nou şi mi se scoate fierul
care-mi fusese introdus în canalul medular al piciorului
drept, se taie oase din celălalt picior şi coapsă (creasta
iliacă stângă) mi se face transplant de oase (în locul
fierului pe care organismul meu îl respingea şi-mi
provocase embolia pulmonară) şi după ce, în disperare
de cauză, mă transfer clandestin la altă secţie, la
profesorul Dr. Bădărău, sunt salvat cu plămânii şi inima
147
de o doctoriţă evreică, Lehrer, trimis acasă unde rup
celălalt picior din care se scoseseră două bucăţi de os şi
devenise fragil, sunt operat din nou, pus în ghips cu
ambele picioare până la brâu şi după unsprezece luni
sunt alungat acasă, aşa zis, sănătos! Sigur, mi-a mai
trebuit destul timp ca să-mi revin complet, pentru că
orice durere suspectată de mine, oricât de mică, mă băga
în sperieţi şi „am avut” cancer (aşa credeam) la laringe
din cauza unei afonii psihologice, la plămâni datorită
împunsăturilor când se schimba vremea, la ficat datorită
faptului că mă îngrăşasem şi mă ciocăneam tot timpul
pe burtă, aşa cum văzusem că făcea un doctor (credeam
că-i umflată) să văd dacă nu sună a plin şi dacă nu am
cumva ciroză, apoi dacă râgâiam, gândeam că am
terminat şi cu stomacul, eram ca şi nebun, de fapt doar
ipohondru. Dar sportul de mic copil, alergătura pe
dealurile Păcurarilor, „luptele” dintre „două familii”,
înotul în Bahlui, iazuri şi ştrand, patinajul, viaţa
ordonată, eforturile fizice din armată şi în sfârşit,
familia, mi-au dat posibilitatea să mă refac, şi astăzi să
fiu, dacă nu cel dinainte de accident, măcar un om
aproape normal.
După accident şi însănătoşire n-am mai cântat la
operă decât puţin timp şi am trecut la activitatea di-
dactică, conferenţiar la conservator un timp, apoi pro-
fesor de muzică.
La doi ani după divorţ mă recăsătorisem cu o fată
bună, Luci, sora unui fost coleg din armată, o fiinţă
minunată care mi-a dăruit o fetiţă ce acum se pregăteşte
să intre la facultate. O cheamă Cecilia, patroana muzicii,
după sfatul părintelui Tocănel.
Din prima ei căsătorie, soţia îmi adusese şi un băiat,
148

Marcian, pe care l-am crescut, l-am înfiat, i-am făcut o

situaţie, s-a însurat, are un băiat, iată-mă deci şi bunic
(acum străbunic, e drept prin alianţă), având şi dovada,
dacă mai era nevoie, că timpul trece inexorabil, totul se
149
duce pe lumea aceasta, bună, rea, depinde cum o pri-
veşti, şi ne ducem şi noi fără drept de apel.
Dar să lăsăm lamentările şi să legăm iar firul
amintirilor acolo unde a fost rupt. Într-o privinţă n-am
fost atât de norocos ca tine, pentru că n-am umblat prin
străinătate decât de câteva ori şi numai în colective: în
Italia la Veneţia, Gorizia, Florenţa, Milano, Arezzo,
Roma (şi la Vatican căruia î-am vizitat şi muzeul – îţi
trebuie câteva zile ca să-l poţi vedea în totalitate) şi în
alte oraşe mai mici – ca Aosta, un fel de republică
franco-italiană situată aproape de poalele Mont Blanc-
ului, iar în drum spre casă, doar în trecere, în opriri
scurte, Belgradul, Viena şi Budapesta. Aş vrea să pot
vedea Germania Federală şi am o slăbiciune pentru Göt-
tingen, oraş pe care-l cunosc oarecum din citit şi unde
se petrece şi o mică parte din acţiunea romanului meu,
pentru că, totuşi, scriu un roman şi am mai scris şi
altele. Deasemenea, visez să văd S.U.A., dar cred că
asta va rămâne doar un vis din motive lesne de înţeles,
pentru că, să spunem că aş putea avea la un moment dat
banii pentru călătorie, care ar fi motivul pentru care aş
cere aprobare autorităţilor noastre comuniste pentru o
vizită în occident de unul singur sau cu familia, când
atâţia fug din ţară?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . .
Dar timpul trece – reiau aici idei din altă scrisoare –
şi noi trecem, generaţia noastră se subţiază şi în curând
nu va mai rămâne nimic din ea, nici măcar amintirile
mele sau ale altora despre mine. Poate dacă scriu va
rămâne totuşi ceva, undeva, în vreo casă părăsită,
dărăpănată plină de igrasie ori pulbere...
De fapt asta-i marea durere a celor în vârstă: pe
150
măsură ce trece timpul, parcurg şi ei tot mai mulţi ani,
prietenii sau duşmanii dispar unul câte unul plecând pe
drumul fără întoarcere şi lăsându-i tot mai singuri..
Am un nepot, doctor în Florida la Boca Raton
(Gura Şobolanului), localitate situată la marginea jun-
glei, o nepoată la Bordeaux, artistă lirică la operă, un
fost coleg din armată, prieten in tinereţe, în Australia,
băiatul meu înfiat voia să plece în Africa, fiica mea,
acum profesoară de engleză, în Scoţia unde are prieteni
sau în Canada unde nu are, tu ai reuşit să pleci, spuneai
că definitiv, în Germania, dar te-ai întors cu dublă
cetăţenie şi veteran german de război, Stella (Muşat) nu
se poate să nu ţi-o aminteşti pentru că a fost una din
iubirile tale, a murit nu de mult, Ghiţă, fratele meu, fost
ofiţer de securitate, e mort, poate asasinat, Mitică
(fratele cel mai mare) e mort şi el, de inimă şi arterită,
părinţii mei de asemenea au plecat, şi alţii şi alţii, iar
acum când poate şi eu voi debarca, nu va mai fi nimic,
cel puţin pentru mine…
.......................................

Acum, în noul sistem guvernamental, a început o

nouă scumpire a alimentelor, iar de la întâi ianuarie anul
viitor, preţurile la combustibili vor fi aliniate conform
standardelor internaţionale, exceptând salarizările, care
au rămas cele de la noi, foarte mici comparativ, ceea ce
înseamnă o nouă dublare a preţurilor şi o şi mai mare
sărăcie pentru cei mulţi. Domnul Ciorbea (PNŢ, acum
şi Creştin şi Democrat) actual prim ministru care vrea să
ne ofere democraţie „pe pâine” a şi anunţat că înflaţia va
ajunge la 70 %, şi aşa mai departe….
.......................................
151
Cu sănătatea stau nu prea bine. Mi-am făcut unele
controale la ficat şi prostată. Cu ficatul cică aş fi în re-
gulă deşi cândva am avut icter şi bila este aiurea
(dischinezie), dar prostata se pare că-mi va da de lucru,
poate din cauza medicamentelor pe care le înghit zilnic,
ori poate există o infecţie perpetuă pe calea urinară.
Dacă va fi cazul mă internez undeva pentru o verificare
mai amănunţită şi… vorba ta: vom vedea.
Te întrebi poate de ce-ţi scriu despre toate astea şi de
ce atât de târziu. Mă întreb şi eu. Poate pentru că am
îmbătrânit, nu mai cred în nimic şi mă simt atât de
singur printre ultimii din generaţia noastră.
Şi poate pentru că sunt cuprins de panică văzând ce
se întâmplă astăzi, când totul este înşelat, furat, trădat,
ucis, când văd că OMUL aşa a fost şi aşa va fi întot-
deauna când este lăsat să se manifeste în aşa zisa
libertate obţinută la îndemnul celor interesaţi ca el să fie
liber să facă ce vrea, afectându-şi chiar şi propria sigu-
ranţă.
Eu am fost un romantic, am crezut în himere, am
visat şi am sperat că totul va fi altfel, dar aşa cum ro-
mantismul nu avea, nu putea să aibă un ţel concret
pentru că-şi făcea planuri irealizabile fiind constituit
doar dintr-un mare VIS, iar eu, cu felul meu de a gân-
di, nu puteam ajunge nicăieri, ai văzut: am făcut şcoala
militară şi am ajuns ofiţer de infanterie pentru a nu fi
trimis prea devreme pe front, facultatea am făcut-o când
eram ca măgarul între oi printre colegii imberbi, prima
şi marea mea iubire pentru Coca (n-o ştii, iar eu eram
încă elev) s-a dus pe Apa Sâmbetei din cauza unui bru-
net, unul Harnagea, (ea era blondă) cu care bineînţeles
că nu s-a măritat, prima mea căsătorie cu cea pe care o
152
ştii n-a ţinut, din armată am plecat pentru că trebuia să
ascult de oameni pe care nu-i puteam admite ca şefi,
prietenia adevărată, puternică, dureroasă chiar, aproape
ratată prin despărţirile de alţi prieteni dispăruţi în timp şi
spaţiu, a doua meserie, cea de artist de operă, mi-am
făcut-o târziu, când nu mai puteam realiza prea mare
lucru (osificările erau deja maturizate), sănătatea mi-am
şubrezit-o printr-un accident stupid, iar acum, la sfârşit,
am de toate, o duc bine, bineînţeles în condiţii modeste,
dar ce folos dacă mănânc şi beau pentru a mă hrăni şi nu
pentru a trăi…
Aici am fost întrerupt din scris, de telefon. Era unul
din foştii mei colegi, pensionar ca şi mine, mi-a cerut
să-i împrumut nişte bani. Întâmplător, era unul dintre cei
pentru care nici n-ar fi meritat să ridic receptorul.
Această întâmplare mi-a adus aminte din nou că am
avut şi „prieteni”. În armată, unul din cei mai apropiaţi
colegi (credeam eu), m-a vândut când am dat de greu
(din întâmplare numele lui se termina cu ...ciuk). La
operă, după ce am plecat din armată, alt bun prieten (iar
credeam) care mi se părea dintr-o bucată, mi-a cerut
ajutorul când dăduse de necaz, i-am dat bani şi mi-am
pus cuvântul şi reputaţia în joc pentru el (…zitiu), şi
după ce a obţinut ceea ce dorise datorită mie, m-a
vândut şi el pentru treizeci de bani şi aşa mai departe. Şi
atunci, iar mă-ntreb, cum să trăieşti într-o asemenea
lume, între astfel de oameni, când chiar cei apropiaţi ţie
te vând şi te cumpără cum le convine lor?! Nu mă refer
numai la Pav..., sau Vic..., sau Cuş..., sau Hum..., sau
alţii...
Unui obraznic, (să spunem Zo...) care atunci când
te întâlneşte, îţi întinde mâna, te bate pe umăr, te laudă
153
în faţă şi susţine că-i copleşit de cele bune şi frumoase
auzite despre tine, numai lucruri minunate, în timp ce în
oraş, între ai lui, sau chiar faţă de şefi, te bârfeşte şi
susţine că nu eşti bun de nimic, i-aş recomanda să
asculte aria calomniei din opera „Bărbierul din Sevilla”
de Rossini, pe libretul lui Beaumarchais, în care inter-
pretul lui Don Bazilio începe cu o vorbuliţă mieroasă
rostită de cel mai bun prieten al cuiva, aceasta se dez-
voltă trecând din gură în gură umflându-se mereu până
se transformă într-o bombă ce face explozie şi prăpă-
deşte totul în jurul ei, aşa cum se întâmplă în viaţă, cum
i s-a întâmplat şi lui Beaumarchais şi cum mi s-a întâm-
plat şi mie...
Dar întreruperea mi-a rupt şirul gândurilor şi n-am
apucat să spun tot. Poate eşti nedumerit. Poate te-am
supărat, da, asta e sigur şi nu de acum, pentru că dacă eu
nu ţi-am scris atâta vreme, nici tu n-ai mai făcut-o. Să
ştii că la sărbători, când scriam felicitări pentru rude şi
cunoscuţi, mă gândeam mai întâi la tine, şi de vreo două
ori ţi-am scris cărţi poştale ilustrate cu felicitări, le-am
timbrat, dar nu le-am expediat, le am şi acum, pentru că
nu mai ştiam pe unde umbli.
Am telefonat odată la una din vechile tale adrese,
găsisem telefonul tău de acolo, rămăsese acelaş la
aceeaşi adresă, iar persoana care a răspuns mi-a comu-
nicat că eşti plecat în Germania, se pare definitiv. A fost
o mare deziluzie şi credeam că ai dispărut pentru
totdeauna. Apoi ai telefonat tu de la Köln şi mai târziu
mi-ai scris că speri să te întorci în ţară şi să ne revedem.
Am aşteptat, iar acum când este atât de târziu, îţi torn
toate acestea, demne de un hodorog afurisit care nu mai
ştie ce spune.
154
.......................................

În ultimii zece ani, înaninte de a muri în Germania,

la Köln, de unde venea la Iaşi şi stătea la mine câte o
săptămână-două, în fiecare an, ca singurul loc unde
spunea că se simte „ca acasă” (soţia îi murise, băieţii se
înstrăinaseră de el complet), toate aceste probleme ale
celor doi prieteni de-o viaţă au fost definitiv rezolvate
spre satisfacţia amândorura.
Vestea morţii lui Andrei Macarov, Puiu, m-a lovit
crunt, m-a întristat, dar într-un fel am fost mulţumit să-l
ştiu în sfârşit eliberat de necazurile de care avusese
parte.
Sper ca atunci când va veni şi sorocul meu să-l
(re)întâlnesc! Dar nu vom vorbi, pentru că vorba, ideile
şi faptele acolo nu există, sunt iluzii de-ale celor încă în
viaţă, iar restul este tăcere…

Un punct de vedere

Orice limbă vorbită evoluează, se dezvoltă şi se

îmbogăţeşte în timp, după necesităţi, prin rutină.
Acest aparat minunat care este computerul a fost
fabricat cu comenzi în limba engleză, dar care se pot
traduce şi fac posibilă folosirea lui şi în limba maternă
a celui ce-l foloseşte. Nu trebuie decât să zăboveşti
câteva minute pentru a formata (vorba specialiştilor)
calculatorul personal înainte de a începe să scrii corect
un text.
155
Dacă iei un articol de pe Internet tradus într-un lim-
baj economic, rapid, agramat, este una, şi alta e să scrii
tu, în mod normal şi tradiţional, articole, scrisori sau
chiar cărţi, după aceeaşi metodă, grăbit intenţionat şi
evitând ortografia limbii tale (aici fac abstracţie de cei
care n-o cunosc pentru că în timpul şcolii – dacă au
trecut vreodată pe acolo – au jucat fotbal).
La televiziune, dar şi prin unele publicaţii sau chiar
documente oficiale apar texte ciudate şi nume modifi-
cate (mie, spre exemplu, mi s-a modificat numele din
Ilaş în Ilaz, Ilas sau chiar Has).
Anul trecut, un cunoscut de-al meu a avut de
rezolvat o problemă de moştenire într-un sat din judeţul
Suceava, într-o zonă din apropierea munţilor, bogată
în zăcăminte de ape minerale.
Casa şi pământul, acum de vânzare, erau stăpânite
cu de la sine putere de ţaţa Ilinca Chişcă, rudă cu pri-
marul, femeie care nu avea nici un drept la moştenire (o
vară de un grad mai îndepărtat a decedatului) şi amicul
meu trebuia să ajungă acolo pentru că se ivise o pro-
blemă pe care n-o puteau rezolva fără el, moştenitorul
de drept.
Apăruse în sat un grup de tineri de la Bucureşti care
voiau să cumpere sau să închirieze casa şi pământul nu
prea întins, spuneau că sunt potrivite pentru un film în
acea zonă interesantă din punctul lor de vedere, şi fusese
anunţat că trebuia să fie şi el de faţă pentru a semna
actele după întocmirea procedurii de succesiune şi
vânzare sau închiriere. Când ajunsese acolo, tinerii
plecaseră dar lăsaseră o scrisoare la primărie, scrisă la
un laptop, care, citit cum era scris, suna cam aşa:
„Vizavi de casa şi pamantul stapanite abuziv de
156
tata Ilinca Chisca, chemati pe stapanul adevarat k sa
discute cu delegatul pe kre il trimitem. Am vrea sa de-
butam filmarile kt mai degraba inainte de venirea ier-
nii, dupa ce tata Ilinca se va autoloca din nou la loca-
tia ei”.
(Cred că voiseră să spună că „În legătură cu casa şi
pământul stăpânite abuziv de ţaţa Ilinca Chişcă, chemaţi
pe stăpânul adevărat ca să discute cu delegatul pe care
îl trimitem. Am vrea să începem filmările cât mai
degrabă, înainte de venirea iernii, după ce ţaţa Ilinca se
va muta din nou acasă la ea.”)
Dacă o fi adevărat.
La primărie i-au arătat scrisoarea şi i-au spus că n-au
înţeles mare lucru din ea din cauza unor nepotriviri: Mai
întâi că vizavi de casa şi pământul în cauză nu este decât
islazul comunal, deci nu poate fi vorba de vreo vânzare
sau închiriere. Apoi tata Ilinca nu putea fi tatăl cuiva
fiind babă nu moşneag. Pe urmă nu ştiau ce este acela
stapan, iar cuvântul debutam le era absolut străin şi se
întrebau dacă tinerii ce fuseseră în satul lor şi spuneau
că vor să facă film nu erau cumva nemţi care voiau ca
ţaţa Ilinca să se mute din nou acasă la ea, iar ei să pună
mâna pe acest pământ, probal bogat.
A citit, a înţeles, a râs şi le-a explicat că este doar un
fel de a se scrie astăzi (pentru că cei care folosesc com-
puterul nu fac comenzile pentru trecerea la limba româ-
nă şi în felul acesta semnele diacritice lipsesc ), dar au
rămas tot nelămuriţi, deşi secretarul primăriei, care avea
acasă un computer personal, zâmbea pe sub mustaţă, dar
tăcea chitic, şi-l lăsa pe primar să se descurce cu
oamenii cum va putea, pentru că aceştia nu erau siguri
dacă-i bine să dea casa şi pământul pe mâna unor străini
157
care nu ştiu bine româneşte.
Şi asemenea exemple se găsesc aproape peste tot,
dar ce este mai dureros, şi la televiziune în explicaţii,
titluri de filme sau reclame, pentru că lumea priveşte dar
şi citeşte şi este deranjată de omiterea literelor specifice
limbii noastre – ă, â, î, ş, ţ – care există pe computer, şi
de maltratarea limbii prin scriere incompletă, folosind şi
traduceri stricate cu cuvinte adaptate stângaci, din
deşteptăciune, prostie, snobism, îngâmfare, lene ori
interes.
Ori cauze, ştiute numai de cei care umblă după ceea
ce aparţine altora.
De ce (spre exemplu realizez în loc de înţeleg,
locaţie în loc de domiciliu, autolocare în loc de mutare,
vizavi în loc de în legătură cu…, românii sunt romani,
printez în loc de tipărersc, downloadez în loc de
descarc…, notări în loc de informaţii, etc. etc.
Am învăţat, cândva, că nu se poate debuta cu o
treabă personală, a căpăta şi menţine o calitate, etc.
decât prima dată când porneşti acţiunea, pentru că a
doua oară nu mai debutezi ci doar acţionezi. Dacă scrii
o carte şi apari cu ea pe piaţă fiind prima ta scriere
publicată, înseamnă că debutezi ca scriitor, dar la a doua
carte nu mai debutezi pentru că ai făcut-o deja în arta
scrisului. Un meci de fotbal sau un spectacol artistic nu
poate debuta, iar o acţiune nu debutează ci începe … (şi
nu-i acelaşi lucru).
Am auzit, tot la televizor, că cineva care se numeşte
Hârleţ, poate Plumb sau Fosfor (poate Cotlet, nu ştiu de
cât timp) şi este deja o personalitate de mare răspundere
(ne reprezintă prin străinătate), are câteva conturi grase
deschise şi îngrăşate în ultimii douăzeci de ani după ce
158
intrase în ţară cu fundu’ gol, venind de prin alte părţi ale
lumii, unde fusese milog şi defăimător jucând rolul de
mare anticomunist
. Dacă unul care se numea „Ghiţă Tărâţă” şi acum îşi
spune „George Eminescu” cu acte în regulă (lucru
absolut real la Iaşi unde şi-a schimbat numele), iar alta
sau altul a ajuns să se numească „Tufiş”, nume pur
(r)romanesc, iată că a apărut şi „Frunză Verde” (aici este
vorba de un om recent îmbogăţit) din care cauză l-au şi
numit ministru la agricultură, dar când au văzut că
transformă agricultura în „Frunză Uscată”, l-au destituit
despăgubindu-l după ce avusese libertatea să „usuce” de
două ori pe atât..
N-ar mai trebui să-i pomenesc pe domnii care se
numesc Târnacop, Tărăboanţă, Tăvăleală, Scrobeală,
Fecalo-pişo-tapievici, sau alţi români „autentici” plătiţi
special de guvern ca să ne facă de râs peste hotare cu
cerşit sau expoziţii, spectacole pornografice (de înaltă
cultură) atribuite „calităţilor” românilor dar şi pentru
„cântatul în strună” celor cu banii.
Tot la televiziune, într-o zi am văzut o emisiune
culturală având ca subiect scrierile lui Ion Creangă,
„Poveşti şi Amintiri din copilărie”. Fusese invitată o
profesoară de limba şi literatura română, de către un
redactor tânăr, desigur fost revoluţionar care întâm-
plător se plimbase pe stradă la braţ cu o piţipoancă (tot
revoluţionară, fireşte), iar cu ocazia emisiunii culturale
stârnite de el, afirma că este necesară o „edulcorare” a
modului de a vorbi (de exemplu cam aşa cum se vorbea
prin Piaţa Universităţii în corturile instalate acolo pe
cheltuiala lui Raţiu şi patronată de domnul profesor
universitar Constantinescu ajuns datorită acestui fapt
159
preşeditele ţării şi a propus ca avioanele noastre să fie
alimentate cu motorină, pentru economie. (!).
Dar să reiau...
Doamna profesoară ajunsese cu discuţia la un frag-

Ion Creangă

ment din „Poveşti” (dacă nu mă înşel era vorba de

povestea „Harap Alb”) în care Creangă folosea fraza:
„Ce fel de onánie o mai fi şi asta!?” şi, citind silabisit,
doamna profesoară pronunţă răspicat: „Ce fel de onaní-
e o mai fi şi asta”, în loc de onánie, deoarece dumneaei,
profesoară, încă nu aflase că onaníe, cu accentul pe i
înseamnă masturbare, iar onánie, cu accentul pe a
înseamnă „dihánie”, „urâţenie”, „pocitanie” etc., sens
dat de Creangă acestui cuvânt.
Un domn de la un post de televiziune foarte po-
pular şi etnic, ne atrage atenţia în fiecare zi să nu uităm
că suntem români, aşa ca el, get-beget, pentru că există
unii care cam uită acest lucru, şi nu numai atât, dar urlă
în gura mare că s-au săturat de România tocmai acum
când sunt „în franci”. Mă refer la cei care au adunat
160
averi nemăsurate plecând de la nimic (se cheamă hoţie)
şi acum le vine greaţă când aud numele ţării lor, care
totuşi i-a îmbogăţit, că doar nu degeaba au făcut ei
„revoluţie” când veşnic tânărul Ceauşescu (mă rog, du-
pă pozele vânturate pe la adunări) i-a adus pe oameni cu
camioanele la marele miting de alarmă să le spună că
mai dă ceva la pensie şi pe urmă a fugit cu elicopterul ca
să fie asasinat împreună cu nevastă-sa, ca un criminal
nefericit, acuzat că ar fi distrus economia naţională, iar
„revoluţionarii” care s-au înghesuit să pună mâna pe
puterere n-au făcut acelaşi lucru, că n-o mai avem
deloc, dar n-au fost încă împuşcaţi, pentru că această
sancţiune atât de necesară astăzi a fost imediat desfi-
inţată după revoluţie de către Ion Iliescu, dându-se astfel
apa la moară tuturor bandiţilor ce şi-au ridicat imediat
capetele.
Pomenind acest lucru, am plecat de la „Scrisorile”
lui Eminescu din care am ciupit câte un cuvânt-două,
dar ideile lui sunt prea valoroase pentru a le folosi unul
ca mine, şi au constituit doar un îndemn, mai ales că,
citindu-i creaţiile, am avut impresia că trăieşte încă şi
vede tot ce se întâmplă astăzi, ca şi Caragiale, alt uriaş
al culturii noastre, care a gândit la fel.
Dacă timpul, în care inegalabilul poet a vieţuit, l-a
ucis (şi astăzi se ştie că a fost ucis de Patapievicii de
atunci şi de astăzi), se întâmplă în istorie, au mai existat
oameni renumiţi, ca Alexandru Machedon, Tutanka-
mon, Socrate şi alţii, otrăviţi sau ucişi de oamenii sau
bolile timpului lor care încă nu găsiseră remedii, sau
găsiseră dar de alt soi, şi nu mă voi apuca acum să înşir
nume cunoscute de toată lumea. Voi spune doar că
Beethoven a scris Simfonia a IX-a când nu mai auzea
161
deloc, lucrare magistrală devenită astăzi ca un imn al în-
tregului pământ, iar Mozart, celebru încă de pe când era
copil, a murit mult prea devreme, otrăvit cu carne de
porc infestată.

Amadeus Mozart

Era în octombrie 2009, mă uitam, vedeam şi

ascultam ce se întâmpla după douăzeci de ani de la
dramatica schimbare de regim. Regretatul Silviu Bru-
can, imediat după evenimente, afirmase că ţării noastre
îi vor trebui cel puţin douăzeci de ani pentru a-şi reveni
după comunism, apoi alţi ani… mulţi… pentru a ne
putea încadra în rândul celorlalte ţări europene, ca pu-
tere politică şi forţă economică şi a ajunge la un nivel de
trai dacă nu egal, cel puţin apropiat de al altora. Cei
douăzeci de ani au trecut, „s-a dus” şi el şi Paller şi alţi
gânditori adevăraţi, iar schimbările încep să se vadă, dar
nu în bine, din cauza celor care s-au înghesuit să ia
frânele ţării în mână şi nu numai frânele…
Nu voi comenta mai departe cele ce se văd acum,
discutate deja cu nişte necunoscuţi pe care i-am întâlnit
în tren într-o zi şi i-aş putea numi opinia publică, ci voi
da cuvântul poetului nostru drag, chiar dacă la o come-
morare a lui, un redactor de la televiziune, discipol de-al
162
lui Patapievici, în programul unu TV (pe atunci), a
exclamat:
- Eminescu?! poet? Un om bolnav, un… (nu-mi pot
permite să repet cuvântul folosit de acesta.).
Nu-l cunosc pe respectivul palavragiu, zis redactor,
dar cred că toată lumea l-a văzut, l-a auzit şi-l ştie. Eu
m-am întrebat atunci doar cât de „sănătos” şi de cât timp
este aşa şi dacă nu cumva chiar el constituise modelul
după care Patapievici, plătit, îi descria pe români. Acum
apare pe la OTV (probabil l-au dat afară de la alte
canale T.V. (totuşi greu de crezut pentru are susţinători)
şi nu l-au mai primit decât aici), mai ales pentru că
spune tot timpul vrute şi nevrute (comandate), răstit,
încruntat şi murdar, de parcă-i supărat pe toată lumea,
care, de proastă ce-i, nu-l poate înţelege.
Eminescu a creat majoritatea poeziilor, prozei şi
comentariilor sale înainte de a fi fost îmbolnăvit de
oamenii şi condiţiile grele în care şi-a trăit cea mai mare
parte din scurta lui viaţă (vezi poezia „CUGETĂRILE
SĂRMANULUI DIONIS”) şi a temperamentului său
neliniştit.
Nu vreau să spun mai multe, au spus-o alţii, dar
îndrăznesc să citez un fragment din „Scrisoarea a
treia” a acestui mare observator şi gânditor al timpului
său:
.....................................
Panglicari în ale ţării, care joacă, ca pe funii,
Măşti cu toate, de renume, din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul,

Nici vezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

163
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi acolo pe-uriciunea, fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, ¹(!) ...

(Oare cu cine de astăzi seamănă lipit, chiar dacă

acesta încă nu-i cocoşat ci doar cu capul aplecat într-o
parte,.. tras în jos de minciunile gogonate pe care le
toarnă mereu hlizind.)
Trăiască şi inflorească monstruoasa coalitie! Doar
este în interesul cauzei superioare macularea imaginilor
de către unul care a avut tupeul ca, fără a fi perfect, să
fie mai mare ca noi toti la un loc, şi trage sforile râzând
sarcastic in faţa noastră! Vreţi un nume? Este un
personaj colectiv şi se numeşte Satan, nu Trăian.

La tovarăşii săi spune veninoasele nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Quitezenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

.................................. ........

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii !

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,¹

(La Golia era şi un salon pentru nebuni)

În cămăşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, ¹

Unde spumegă desfrâul (!) în mişcări şi în cuvinte

164
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în Sfatul Ţării se adun’ să se admire

(Pe atunci nu exista parlament bicameral) ...

........................... ............

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi,

Să ajung’ a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom…

..........................................

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să iee în smintitele lor guri,

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân şi numele tău… ţară!

...........................................

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

165
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

(Sigur, alţii, nu noi)

Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v’aţi bătut joc de limbă, de străbuni, de obicei
Ca să nu s’arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

(La întâlnirea cu tinerii studenţi şi elevi, Băsescu le-a

spus că el nu s-a prea ţinut de carte şi totuşi a ajuns
preşedintele ţării)

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă’n colb de

cronici
Din trecutul de mărire v’ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Ce ar mai fi de comentat după ce am auzit aceste

cuvinte valabile şi astăzi, de parcă marele om ar mai trăi
printre noi!?
S-ar putea spune că n-avem cu cine să-i înlocuim pe
cei de la putere şi poate-i adevărat, pentru că suntem o
naţiune îmbolnăvită de cei care ne-au condus aproape
jumătate de veac, ne-au împărţit în două tabere, una
166
mare, a celor mulţi şi săraci atunci şi acum, şi cealaltă,
mică, a profitorilor de atunci şi de a-cum, şi Dumnezeu
ştie cât timp va mai fi necesar pentru a ne înzdrăveni la
loc.
Dacă aş termina aici cele ce am de spus, aş
semna:
„Cetăţean, urmaş al celor care, cândva, au reuşit
să facă această ţară mare şi frumoasă – astăzi atât de
nefericit”.

Notă:
¹ (!) – sublinieri de-ale mele.

Eminescu nu ştia de „’89” de azi atunci când a

scris „Scrisoarea a treia”, dar cunoştea faptul că istoria
se repetă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui
Alexandru Ioan Cuza, adus la putere prin voinţa
Unioniştilor, prietenii lui, care, după un timp, tot ei, dar
ajutaţi de liberalii şi conservatorii vremii, negustorii şi
marii moşieri, l-au alungat.
Poate vă întrebaţi de ce am scris şi acest fragment
dintr-o lucrare mai mare, de-a mea, în curs de realizare.
Este vorba de viaţa unui om apărut cu mulţi ani în
urmă. A trăit-o picurată cu divese culori şi a fost martor
(la nivelul unui om simplu) al unor evenimente din trei
sisteme sociale diferite, regat, comunism şi acum un fel
de capitalism, deocamdată primitiv, imitaţie rătăcită şi
sălbatică, ajunsă la cheremul celor puternici de prin alte
părţi ale lumii şi condusă de cei neaveniţi de la noi,
incapabili să conducă, dar lacomi de a culege ce a mai
rămas, simulând îndemnul de „a trăi bine”, fără a se
specifica despre cine este vorba când se face această
167
urare.
Dacă cineva îşi va face puţin timp pentru a vedea
despre ce este vorba, poate va da vreun semnal de câte-
va rânduri în vreun ziar.

Aprecieri neutre
În cartea „Scriitori români LA FRONTIERA
MILENIULUI III” – Dicţionar critic – Volumul I,
Bistriţa Năsăud, la pagina 275, despre scriitorul Di-
onisie Ilaş, Dumitru Munteanu, autorul, membru al
Uniunii Scriitorilor, spune următoarele, citez:

„Fin analist al psihologiei umane, abil mânuitor al

frazei şi dialogului, posesor al unei serioase culturi ce
îi permite să-şi „treacă” personajele prin diverse medii
şi locuri de pe mapamond, reuşeşte să creeze emoţii
artistice, stări sufleteşti, să nască întrebări în minţile şi
sufletele cititorilor, trimiţându-i în aventuroasa călăto-
rie (literară) a căutării răspunsurilor.
Poezie, proză scurtă, roman, meditaţii sunt speciile
literare în care Dionisie Ilaş mânuieşte cu talent şi
dragoste Cuvântul...
 Arta, o soluţie?!

Dar m-am lăsat furat de realitate şi am uitat ce

voiam să spun la începutul acestei părţi a naraţiunii.
Mă întorc la „Un po’ di luna” şi voi încerca să
discut (mai întâi doar cu mine şi ipotetic) despre un po-
sibil salvator al omenirii, arta, numai, bineînţeles, dacă
se renunţă pentru totdeauna la război, la ambiţiile reli-
gioase, dacă se distrug „descoperirile ascunse” sau sunt
scoase la iveală în folosul intregii omeniri, dacă se re-
nunţă la poluarea industrială şi se găseşte o sursă de
energie nepoluantă, de exemplu cea solară, la diploma-
ţia falsă, la politica haitelor de prădători¹ de pe întregul
mapamond şi la tot ce nefericeşte omenirea.
Dar arta, care mă prinsese şi pe mine în mrejele ei,
este modul în care orice fiinţă umană apare, trăieşte,
retrăieşte, îmbătrâneşte şi dispare, înconjurată de ceea
ce există şi dincolo de limitele realităţii, de aparenţe,
care, deşi vagi, încearcă să-i definească şi să-i eviden-
ţieze aspectele cele mai nobile, sau să i le pângărească
prin cele mai murdare.
Pentru că suntem fiinţe devenite conştiente de e-
xistenţa lor, adică oameni, cu darul gândirii, amintirii,
vorbirii şi creaţiei, nu se poate să nu percepem şi lumea
din afara acestui orizont. Cei care reuşesc să treacă şi
dincolo de el, adevăraţii creatori, pătrund în imensitatea
poemului pe care omul îl recită ori îl cântă, uneori fără
a-l înţelege, îl uită, şi-l reaminteşte, îl transmite din nou
poate sub altă formă, dar cu acelaşi fundal pe care unii

169
încep să-l perceapă, apoi iar îl pierd undeva, dar mai
târziu îl (re)creează dezvoltat ori limitat de condiţia sa
biologică, diferită de a altora şi de harul cu care a fost
înzestrat de natură în drumul spre adevărul absolut atât
de îndepărtat
Am mai vorbit sau am mai scris pe undeva de-
spre adevăr şi spuneam, cred că n-am făcut-o eu pentru
prima dată, că fiecare dintre noi are adevărul său care în
realitate este o părticică infimă din Marele Adevăr al
omenirii, în spaţiu şi timp, încă nepătruns. Iar arta
încearcă să facă şi acest lucru.
Suntem prea mici şi totuşi simţim nevoia de a
împărtăşi şi altora din ceea ce avem noi în suflet, din
adevărul nostru, din emoţiile noastre, din îndemnurile
moştenite de la înaintaşi sau pe care am dori să le lăsăm
urmaşilor (pentru că arta trece peste prefaceri şi peste
timp), să dezlegăm cele încrustate în pereţii catedralelor
îmbrăcate în aur şi jefuite, în cetăţile dispărute ori încă-
pute în mâna altora, în ruinele satelor şi oraşelor
prădate, în monumentele dărâmate, arse de nenumărate
ori, pustiite şi golite până şi de sufletele celor ucişi sau
duşi pe alte meleaguri. Pentru că, uneori, năvălitorii nu
veneau numai să prade şi să plece, ci să ardă şi să radă
de pe faţa pământului tot ce mai rămânea, pentru ca mai
târziu să se întoarcă spunând că locurile golite şi apoi
găsite de ei sunt ale lor.
Dar arta, ascunsă în măruntaiele pământului, sub
cenuşă, sub mâlul potopului natural sau uman, pă-
strează şi pentru urmaşi o parte din ceea ce înaintaşii
realizaseră, din adevăr, şi astfel se descoperă şi se
interpretează adevărata istorie.
 Astăzi căpătăm convingeri noi, bune şi pentru alţii

170
şi dorim să săpăm sau să înscriem noi înşine ştiri şi
imagini de ale noastre, pentru viitor (şi pentru eventualii
locuitori ai altor planete), în alte pietre, în alte monu-
mente, în alte morminte dar în acelaşi orizont, poate şi
sub altă cenuşă, sau să înregistrăm şi pe alte baze veşti
despre lumea contemporanilor noştri pentru eternitate.
Arta ne ajută să facem şi acest lucru.
Nu poţi fi modern, civilizat şi cinstit dacă renunţi la
trecut şi-i murdăreşti pe oamenii lui!
Au existat artişti care au trăit la secole depărtate
unii de alţii, dar au creat opere de artă cu conţinut a-
semănător, chiar dacă mijloacele de exprimare au fost
diferite, ca cele care semnalau zgâriind şi colorând
pereţii cavernelor cu imaginile mijloacelor de supra-
vieţuire (vânat sau pericole), ca ale vreunui trib abia
descoperit prin jungla Amazoanelor şi rămas la nivelul
său permanent şi astăzi, izvorât din îndemnul pentru
vânătoare sau muncă, iar altele sofisticate, moderne,
pentru că şi unul şi altul vedea şi înţelegea ceea ce
exista şi dincolo de orizont, de prezent şi de permanenţa
lor. Arta lor îşi trece umbra peste limite şi peste timpul
în curgerea lui în continuu.
Mişcarea este momentană şi totuşi nemărginită,
pentru că ea este viaţa generaţiilor care o trăiesc după ce
s-au născut unele din altele şi şi-au lăsat unele altora din
ceea ce dobândiseră în drumul lor.
În timp, indiferent cărei limbi aparţine un artist, ori-
unde s-ar deplasa, el se poate înţelege cu artiştii altor
limbi şi-i face şi pe alţii, prin artă, să se înţeleagă. Arta
este o limbă universală ce-i uneşte pe oameni, chiar şi
fără a vocaliza.
 Dar omul vorbeşte şi atunci când are semeni lângă

171
el. Artistul „vorbeşte” când există sau va exista cineva
care să-l „asculte”, pentru că rolul său ca artist este de a
transmite mesaj, de a se face înţeles, de a fi pătruns. Nu
poţi predica în pustiu, dar poţi lăsa urme pe care mai
târziu, alţii, vor încerca să le dezlege. A găsi o grotă în
munţi şi a o transforma într-un altar în faţa căruia
pustnicul simte că are Stăpân şi Martori, ceea ce face el
este tot artă.
Artistul se dăruieşte celorlalţi după ce a învăţat de
la ei. El poate nu are puterea de a tăia pădurea, dar dacă
găseşte materialul necesar, chiar adunat de alţii, la
flacăra aprinsă de el se naşte minunea care-l uimeşte pe
cel care o vede.
Nu există artist numai pentru sine. Omul se de-
osebeşte de celelalte vieţuitoare prin faptul că produce şi
pentru alţii. Furnicile, spre exemplu termitele, constru-
iesc palate uriaşe în mijlocul naturii pentru a se apăra de
inundaţii, căldură prea mare sau pentru a avea depozite
de hrană care sunt încărcate tot timpul instintiv, dar nu
se gândesc şi la alte specii sălbatice decât considerându-
le pradă, pentru că instinctul lor nu este inteligenţă şi
nici creaţie, deci nici artă, ci doar mijloc de apărare şi
perpetuare a speciei, din instinct. O felină, să spunem o
pisică domestică sau o panteră sălbatică, îşi acoperă
escrementele fără s-o fi învăţat cineva, pentru a-şi as-
cunde urma, dar trage cu laba, instinctiv, şi materiale
inexistente pe parchet, pe ciment sau pe pământul jun-
glei.
Omul, când munceşte, intonează şi un cântecel
învăţat de la bunica sau conceput de el şi-i place să-l
facă auzit şi de alţii, să-l dea copiilor, vecinilor sau
spectatorilor. Pasărea nu cântă, chiar dacă trilul ei este

172
considerat frumos din punctul nostru de vedere, ci doar
îşi anunţă prezenţa, semnalizează instinctiv primejdia
sau îşi cheamă perechea.
Am scris undeva despre o păsărică observată de
mine. Eram lângă fereastră într-o cabană la munte şi
admiram o păsărică ce scotea nişte triluri întortochiate
uitându-se fudulă în toate părţile. Părea un cântec dar nu
era decât o chemare, un semnal. Stătea agăţată precar pe
o crenguţă subţire ce se tot mişca, piuind în continuare
până când dinspre un arbore mai depărtat, se auzi doar

Tir-lir-lir

un singur ciripit, stropşit, ca o apostrofă brutală, şi

piuitul încetă brusc, iar păsărica rămase încremenită
deoarece înţelesese avertismentul perechii; undeva se
ivise o primejdie!
Iar după un timp destul de scurt apăru şi un pădurar
care urca spre cabană.
 Ciobanul cu oile cântă din fluier o doină când este
singur pe păşunea muntelui, dar gândul lui (el îl are, este
om) zboară departe, dincolo de limita vizibilă, la iubita

173
rămasă în sat ori la cei dragi. Aceasta este artă pentru
că-i o chemare, un dor, o suferinţă şi o bucurie în acelaşi
timp, legătura cu ceilalţi, trecerea dincolo de suprafaţă.
Fluierul, vocea sau materialul cioplit sau pictat, sunt
mijloace de comunicare între suflete, dar legătura cu cei
rămaşi acasă, este melodia, cuvântul, gândul, imaginea,
într-un cuvânt, arta. Cântecul păsăricii era doar semnal.
Există o strânsă legătură între doina muntelui şi
simfonia ateneului. Numai că a doua n-ar fi existat fără
prima. Artistul popular, cel care a simţit doina trecându-
i prin suflet, a exprimat-o cu fluierul pentru cei pe care-i
iubea pentru că era legat de ei prin sentimente omeneşti.
Compozitorul simfoniei sau operei cântate a învăţat mai
întâi de la mama lui, de la doinaş, de la hora satului, de
la folclor, toate acestea fără să-şi dea seama, pentru că
primea totul prin educaţia şi experienţa generaţiei sale.
.......................................

Poate ar trebui să pomenim câteva nume din

întreaga arie a artei scrise, care prin creaţiile lor literare,
speciale, au întrevăzut omul viitorului.
Astfel, Jules Verne, în literatura de anticipaţie, într-
 Jules Verne

174
o perioadă când abia mijeau unele idei în legătură cu
dezvoltarea tehnicii, mai mult utopice, ne descrie într-o
carte ipoteticul submarin al căpitanului Nemo, creat de
imaginaţia lui artistică de scriitor care pe sub banchiză a
ajuns la polul sud, sau, în altă carte, despre Albatros,
aparatul zburător mai greu decât aerul (semănând atât
de mult cu elicopterul de acum), şi ne face cunoştinţă şi
cu oameni geniali care revoluţionaseră ştiinţa timpului
lor.
Herbert George Wells călătoreşte în timp cu apara-

Herbertb George Wells

tul inventat de el (literar) şi ne poartă şi pe noi arătându-

ne o variantă a evoluţiei omenirii din diferite posibi-
lităţi gândite şi analizate de el ca mijloace de evoluţie
pentru omul viitorului.
Karl May ne spune cum îl vede el pe homo sapiens
evoluând în viitor, prin albul Old Shatterhand şi apaşul
Winnetou, sănătos, frumos, puternic, bun, credincios,
uman, cinstit (este drept că-i un romantic cucerit de vi-
se, pentru că-i aproape imposibil ca într-o singură fiinţă
umană să existe atâtea calităţi presupuse şi dorite de el
pentru om.

175

Karl May

Edgar Rice Burroughs, prin omul maimuţă, Tarzan,

ne spune şi el că un individ crescut într-un mediu sănă-
tos cum este jungla virgină, departe de exemplul rău dat
de cei îmbolnăviţi de vicii, nu mai poate fi stricat de o
societate deja stricată, ci va rămâne un om adevărat
pentru totdeauna…
 Edgar Rice Burroughs

Apoi Paul Lüth, medic, om de ştiinţă şi scriitor, arată,

concret (în lucrarea „Ziua facerii şi omul viitorului”,
cum va fi omul cândva, rezultat din măsurile de
dezvoltare ce vor trebui luate de societatea actuală,
după ce-i judecă aberaţiile şi-i arată cu degetul pe jude-

176
cătorii de la Nürnberg care au greşit spânzurându-i doar
pe oamenii politici din clica lui Hitler, dar i-au trecut cu
vederea pe afaceriştii mondiali, adevăraţii criminali,care
i-au finanţat pe nazişti şi au rămas la fel de puternici şi
astăzi când continuă să finanţeze toate mişcările care le-
ar putea aduce noi câştiguri mari…
Toţi aceşti creatori, şi alţii ca ei, şi-au imaginat
multe lucrări ştiinţifico-fantastice care au prorocit vi-
itorul. Este adevărat, şi trebuie să recunoaştem că acest
gen de literatură, prin ideile lui fantastice, de multe ori a
contribuit la dezvoltarea ştiinţei adevărate şi a sugerat
idei care astăzi sunt realizate… Şi lista cu numele
acestor vizionari ar fi interminabilă…
În cartea „Creierul lui Broca”, Carl Sagan, savant
american, cercetător şi scriitor, referindu-se la schim-
bările care au loc astâzi în societatea umană pămân-
teană, ne spune, citez:
 Carl Sagan

„Istoria omenirii nu a mai cunoscut până acum o

asemenea perioadă bogată în schimbări semnificati-

177
ve. Adaptarea la schimbări, alegerea înţeleaptă a alter-
nativelor de viitor, iată cheile supravieţuirii civilizaţiei
şi probabil şi ale speciei umane. Generaţia noastră este
prima crescută în spiritul ideilor din literatura ştiinţi-
fico-fantastică. Cunosc mulţi tineri care vor fi
desigur,interesaţi, dar deloc uimiţi dacă într-o bună zi
vom recepţiona un mesaj de la o civilizaţie extra-
terestră. Ei sunt obişnuiţi încă de acum cu viitorul. Cred
că nu exagerez când afirm că, dacă vom supravieţui,
literatura ştiinţifico-fantastică îşi va fi adus o
contribuţie vitală la continuitatea şi evoluţia pe mai
departe a civilizaţiei noastre”.

Deci, iată o variantă în care arta va putea salva

omenirea, dacă aceasta va dori să fie salvată, sau dacă,
oarbă, va merge mai departe spre autodistrugere”
.
(Vezi filmul „Planeta maimuţelor.)
 Note,
(păreri personale, completări şi anexe)

Durerea nu trebuie să dispară, face parte din viaţă, te face

atent.

Viaţa este o călătorie. Nu poţi ghici unde vei ajunge,

chiar dacă ai o adresă precisă.
180
181

Pământul Făgăduinţei

Este o părere personală.

În mintea mea se născuse cândva o întrebare fără
echivoc: „Creatorul” le-a promis evreilor, prin Moise, că
le dă Ţara Canaanului (deja locuită). Atunci, ceilalţi
oameni, creaţi tot de El, n-ar fi avut aceleaşi drepturi, şi
mai ales cele ale „primului ocupant”?
Adam şi Eva au păcătuit, ispitiţi de diavol şi au fost
alungaţi din rai:
„Mergeţi şi vă înmulţiţi...” spune Biblia că li s-a
poruncit. Şi au plecat, s-au înmulţit, au populat întregul
pământ cu evrei, dar şi cu ne-evrei, oameni albi, gal-
beni, roşii, negri şi mai ştiu eu ce fel! Aceştia de unde au
apărut, dacă Adam şi Era au fost „primii oameni”, albi,
creaţi de El, „după chipul şi asemănarea lui”, cu toate că
nimeni nu l-a văzut la faţă pe Dumnezeu ca să poată
declara cest lucru?
Şi de ce Iahve a salvat de la înec doar pe Noe cu
neamurile lui? Ce s-a întămplat cu ceilalţi oameni care
totuşi exist�