Articles of Calatoria Inimii

Calatoria inimii. John Welwood

2010-11-29 17:11:30 gabitza

Un Maestru a spus: “Adevărul vă va face liberi”. Şi un altul: “Adevărul

vine înaintea Iubirii”.

Această carte este despre Adevăr, Libertate şi Iubire. Un triunghi magic şi transformator. Iubirea nu este
posibilă fără Adevărul despre noi înşine şi despre celălalt, iar drumul de la Adevărla Iubire trece prin
Libertate.

Iubirea adevărată ne obligă să ne dezvăluim, să lăsăm toate măştile să cadă, tot ceea ce am crezut că
suntem se prăbuşeşte, căci iubind fără limite nu vrem nimic între noi şi celălalt, rămânem vulnerabili şi goi
de orice fel de mecanism de apărare, de orice identificare, personajele noastre interioare, vocile cu
ajutorul cărora am învăţat să supravieţuim amuţesc, şi atunci când toate acestea s-au dizolvat, noi,
rămânem noi, cei adevăraţi şi puri, faţă în faţă cu celălalt. Ego-ul a murit pentru ca Inima să se nască.
Aceasta este puterea transformatoare şi vindecătoare a Iubirii conştiente. Iubind, dezvăluim Adevărul
despre noi înşine. Iar Adevărul ne face liberi într-un fel care ne schimbă complet realitatea.

Această carte depăşeşte cu mult cadrul psihologiei convenţionale de cuplu. Iubirea este de necuprins.
Odată trăită, ea nu se poate opri la celălalt, ci devine o Cale, un mod de viată, de evoluţie, de
transformare. Calea Iubirii Conştiente nu este doar despre relaţia cu celălalt, ci despre relaţia cu întregul
univers. John Welwood a scris o capodoperă în vremurile în care era cu adevărat nevoie de ea. Pentru noi
este una dintre cărţile fundamentale, una dintre acelea despre care credem că schimbă lumea.

Horia Ţurcanu şi Elena Francisc

Dansul pe muchie de cutit

 Marele paradox al iubirii este că ne invită să fim pe deplin noi
înşine şi să ne onorăm adevărul individual (principiul pământului), şi în acelaşi timp să renunţăm la
egocentrism şi să dăruim fără reţineri (principiul cerului). Dacă ieşim prea mult din noi către partenerul
nostru, începem să ne pierdem, iar dacă ne reţinem şi rămânem prea închişi în noi, nu e posibil un
contact profund între noi. Ca o relaţie să evolueze, nu putem rămâne blocaţi într-o poziţie unilaterală. De la
un moment la altul, trebuie să fim capabili să ne menţinem poziţia, dar şi să ne desprindem şi să ne
schimbăm perspectiva atunci când se schimbă situaţia (adesea, în momentul următor!). Nu ne putem
agăţa de o poziţie sigură, habituală - separarea sau fuzionarea, dependenţa sau independenţa,
ataşamentul sau detaşarea.

Astfel, fiind în mod autentic prezenţi şi intimi cu o altă persoană, suntem obligaţi să trăim la marginea
necunoscutului. Aici ne aflăm şi la marginea noastră de evoluţie, unde modurile de a fi vechi, familiare
sunt abandonate şi în faţă ni se deschid continuu noi posibilităţi. După cum scria Paul Tillich, "graniţa e cel
mai bun loc pentru a asimila cunoştinţe".

În locul de întâlnire dintre două lumi, o graniţă sau o muchie este un loc cu o forţă extraordinară. Pe ţărm,
unde marea se întâlneşte cu pământul, sunt eliberate energii puternice şi tumultoase. Pielea noastră e
încărcată electric fiindcă e zona în care intră în contact interiorul şi exteriorul, simţirea şi lumea. Naşterea,
căsătoria şi moartea sunt tranziţii importante pentru că ne transportă dintr-o lume în alta. Ca puncte de
întâlnire între lumină şi întuneric, răsăritul şi apusul sunt cele mai intense, cele mai vii momente ale zilei.
La fel, ca întâlnire între două vieţi diferite, relaţia intimă trezeşte o energie, o confuzie şi o creativitate
extraordinară.

Fiindcă esenţa relaţiei e să alăture contrariile, ea ne oferă constant ocazii să ne mişcăm între părţi
distincte din noi - masculin şi feminin, cunoscut şi necunoscut, iubire şi frică, condiţionat şi necondiţionat,
cer şi pământ. Alchimia iubirii exultă în acest joc, căci tensiunea şi frecarea sintre deosebirile existente
între doi oameni îi stimulează să exploreze noi moduri de a fi. Totuşi, teama noastră de necunoscut ne
tentează adesea să ne închidem şi să ne retragem de pe muchia vibrantă unde se întâlnesc şi uneori se
ciocnesc contrariile. Aşadar, dacă vrem să folosim
marile oportunităţi pe care ni le oferă relaţiile, trebuie să învăţăm să rămânem vigilenţi şi deschişi în faţa
fricii, tensiunii şi ambiguităţii pe care le trezesc.

Graniţa unde se întâlnesc contrariile e ascuţită, ca o muchie de cuţit, fiindcă taie în obiceiurile şi rutinele
confortabile şi familiare pe care le identificăm drept "eu", "modul meu de a fi". Întâlnim această muchie
crudă de fiecare dată când simţim asprimea contactului, senzaţia ascuţită şi pătrunzătoare de a fi atinşi,
afectaţi, străpunşi de un altul. După cum scrie în Upanişade, "Unde e altul, este frică." Când ne
deschidem către un altul, întâlnim necunoscutul; ne simţim vulnerabili, nesiguri, nu ştim ce să facem mai
departe. Să ne deschidem ? Să ne protejăm ? Puţin din fiecare ? Ce se va alege din noi dacă nu ne
ancorăm în vechile noastre strategii ? Unde vom ajunge ? Aceste întrebări nu dispar, indiferent cât de
lungă e relaţia cu cineva.

Într-adevăr, cu cât iubim mai mult şi alegem să ne dedicăm unei alte persoane, cu atât simţim mai
puternic potenţialul de distrugere pe care îl conţine asta. Ştim că până la urmă va trebui să pierdem
această persoană, cel mai târziu în momentul morţii. Ce să facem ? Să ne protejăm iubind mai puţin ? Să
plecăm şi să trăim în izolare ? Să adoptăm o filozofie stoică ? Mintea ne este derutată. Nici unul din
acestea nu e un răspuns autentic sau satisfăcător. Nu fac decât să ne distragă de pe muchia de cuţit
unde ne simţim atât de adânc străpunşi de iubirea şi de vulnerabilitatea noastră, de ce se poate întâmpla
din asta. Avem însă nevoie să ne simţim străpunşi în felul acesta. Ne face mai treji şi mai vii.

Aici, pe muchia de cuţit, descoperim lipsa esenţială

de stabilitate a marii acrobaţii pe sârmă a iubirii. Şi tot aici putem învăţa să dansăm cu fluxul şi
nesiguranţa care se nasc continuu în relaţii. Un acrobat nu-şi menţine echilibrul pe sârmă încercând să
păstreze o stabilitate perfectă. Balansându-se înainte şi înapoi, el găseşte în fiecare moment un nou
echilibru. În mod similar, o relaţie vie se echilibrează şi se dezechilibrează încontinuu în loc să păstreze o
armonie statică - ceea ce D.H. Lawrence numea "unitate stagnantă". Deschiderea faţă de altul ne pune la
încercare în mod inevitabil echilibrul interior, tulburând în noi lucruri cu care n-am mai fost de mult timp în
contact. Astfel, fiecare moment de nesiguranţă într-o relaţie arată că laturi diferite din noi înşine sau din
amândoi încearcă să găsească un nou echilibru. Putem afla cum să procedăm în astfel de momente doar
îndrăznind să simţim şi să recunoaştem ambele laturi, şi să vedem unde duce asta.

Aşa că, în loc să încercăm să ne agăţăm de o stare ideală de armonie, putem învăţa să folosim însăşi
căderea într-o extremă sau alta ca să ne trezim şi să vedem unde suntem, iar în procesul de trezire să
găsim un nou echilibru. De pildă, dacă partenerul meu şi cu mine începem să simţim că legătura noastră
se destramă - şi asta ne îndeamnă să explorăm şi să vorbim despre ce se întâmplă între noi - acest lucru
ne poate ajuta să refacem legătura, adesea într-un mod nou, mai bogat.

Desigur, balansul pe muchie de cuţit - explorarea stării de a fi prezent cu altă persoană fără să te bazezi
pe formule sau strategii vechi - poate fi înspăimântător.

În acest caz, frica ne reaminteşte că trecem din

teritoriul familiar al căilor noastre cunoscute în necunoscutul mai vast care se află în faţă şi de jur
împrejur. Ne avertizează să nu luăm nimic ca de la sine înţeles, să rămânem treji faţă de ceea ce se
întâmplă şi faţă de ce ne cere situaţia. Teama şi cruditatea pe care le simţim când nu avem nimic solid de
care să ne agăţăm ne arată că suntem pe muchia noastră de creştere.

John Welwood. Calatoria inimii

(comandă cartea)