Regimul alimentar

În ceea ce privește alimentația oamenilor din Evul Mediu putem observa ca aceasta nu
difera foarte mult de cea din ziua de azi, însă era puternic influențată de o serie de factori,
printre care pot fi amintiți cei climatici sau cei legați de dezvolatarea tehnicilor agricole
(introducerea asolamentului trienal).
Baza alimentației era constituită din produse locale ceea ce a dus la crearea unor
obiceiuri și preparate culinare specifice fiecărei regiuni. Despre acest nu se poate vorbi și în
ceea ce privește orașul, unde intensificarea schimburilor comerciale a dus la o diversificare în
alimentație, putând fi consumate produse chiar și din cealaltă parte a continentului.
Având în vedere alimentele consumate, se poate observa că pâinea de grâu, de secară
sau de orz și carnea reprezentatau fundamentul oricărei mese, indiferent de clasele
societății. Un loc important îl au și legumele, mazărea și bobul, care sunt bogate în proteine
vegetale și care înlocuiau cartoful de mai târziu. Suplimentele de proteine erau luate din
lapte, zer, brânză, ouă, iar în perioada posturilor, carnea era înlocuită de către pește. Mai
erau consumate și fructe, dar aportul lor era scăzut, de aici și lipsa vitaminei C sau diverse
gemuri și produse de patiserie. Un alt element important a fost reprezentat de vin, care nu
lipsea din alimentație, nici măcar la copii și adolescenți. Toate aceste informații despre
alimentele consumate de omul medieval reies din diversele registre de alimentație care s-au
păstrat sau din listele de bucate ale petrecerilor senioriale.

Maladiile și marile epidemii

Cu toate că regimul alimentar era unul destul de echilibrat, modificările climatice,

insuficiențele materiale, dar și războaiele au adus populația într-o stare de subalimentare,
chiar foamete în cele mai grave cazuri. De amintit aici foamete din 1033, care a ținut trei ani
și care a scos la iveală anumite comportamente uname de neimaginat. Având în vedere
aceste lucruri, nu este de mirare că epidemiile erau fenomene normale pentru acea vreme, dată
fiind starea precară a sistemului imunitar al oamenilor. Deși circulau numeroase boli, precum
lepra, variola, malaria, cea mai importantă și gravă epidemie a fost cea de ciumă.
Epidemiile de ciumă au lovit în nemunărate rânduri, atât spațiul european, cât și cel asiatic,
însă cel mai grav moment a fost atins la jumătatea secolului al XIV-lea. Această epidemie a
debutat în 1347, când a fost adusă pe continent de către corăbiile genoveze ce soseau din
Marea Neagră, din porturile din Crimeea, prin intermediul puricilor de pe șobolanii aflați
pe corăbii. (tătarii ar fi aruncat cu cadavre contaminate cu ciumă).
 Răspândindu-se extrem de rapid, ciuma a decimat la sfărșitul lui 1348 insulele din
Mediterana, Italia, Spania, Franța și sudul Angliei, urmând ca în anul următor să atingă și
celelalte spații europene, inclusiv Islanda sau peninsula Scandinavă. După unele estimări se
vorbește despre moartea a o treime din populația Europei. Poate mai important decât
milioanele de morți, ciuma a cauzat o ruptură în societatea și mentalitatea vremii. Relațiile
de rudenie se deteriorează, funcțiile medicilor sau preoților scad în ochii oamenilor, date
fiind acțiunile acestora (unii medici refuzau să trateze bolnavii, unii preoți refuzau să
înmormânteze creștinește morții), iar societatea întră într-o decădere, de pe urma căreia vor
profita cei care comercializau produse alimentare. Un bun tablou privind ciuma și efectele ei
asupra societății medivale a fost realizat de către Boccaccio în Decameronul. Astfel sunt
prezentate scene în care părinții își părăsesc copii, rudele, oamenii devin solitari și înceacă
cum pot să evite infestarea, iar grija pentru morți era aproape inexistentă, fiind aruncați în
gropi comune, deseori fără un ritual religios.
În ceea ce privește durata medie de viață a omului din Evul Mediu, date fiind diversele
pericole la care erau supuși, boală, război, foamete, aceasta era undeva în jurul vârstei de
treizeci de ani, desigur cu mici excepții. Având în vedere multitudinea de pericole, moartea îl
însoțea pe om peste tot unde mergea, fiind singura certitudine din viața sa. Astfel, trăind cu
conștiița morții, oamenii încercau să ducă o viață cât mai exemplară, credința în viața de apoi
fiind un deziderat. Aceștia priveau suferințele prin care treceau drept o răsplată a păcatelor
săvârșite, le priveau cu respesct și compansiune, ca un dat divin.