Apostolul românilor

Sfântul Andrei este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi sfinţi. Acest lucru se datorează
personalităţii şi activităţii sale misionare. Pentru că a adus creştinismul în ţara noastră, el este
cinstit în mod deosebit de poporul român, care a făcut din ziua sa de prăznuire o sărbătoare
bisericească naţională.
Apostolul care a încreştinat popoarele de la Dunăre s-a născut în Betsaida Galileia. A fost frate cu Simon
Petru şi amândoi erau pescari, precum tatăl lor, Ioan. De altfel, cetatea Betsaida Galileii, situată pe malul
Mării Ghenizaret, era locuită în mare parte de pescari, de aici şi numele localităţii, care înseamnă „casa
pescarilor“. Numele Sfântului este grecesc şi înseamnă „curaj“ sau „bărbăţie“. Cercetătorii presupun că
Apostolul a avut şi un nume evreiesc, pe care şi l-a schimbat o dată cu ieşirea la propovăduire. Mărturiile
istorice ne arată că, după o anumită perioadă, cei doi fraţi s-au mutat din Betsaida Galileii din cauza
sărăciei din acea cetate. Astfel se explică faptul că ei sunt menţionaţi ca fiind locuitori ai cetăţii
Capernaum.
Spre Mesia, prin Ioan Botezătorul
În acea perioadă, întregul popor iudeu aştepta venirea lui Mesia, proorocită cu sute de ani înainte. Râul
Iordan devenise locul unde evreii mergeau pentru a-l vedea pe presupusul „Mesia“, dar care nu era
altcineva decât Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul lui Iisus. Răspunzând chemării interioare, Andrei şi
fratele său, Simon Petru, l-au cunoscut pe Ioan Botezătorul şi au urmat poruncii sale de a trăi în pocăinţă,
aşteptând pe Mesia. Se spune că cei doi fraţi, împreună cu un alt viitor apostol, Ioan, fiul lui Zevedeu,
pescar ca şi cei doi, petreceau o mare parte din timp în preajma lui Ioan Botezătorul, ascultându-i
învăţătura. Viaţa aspră pe care o ducea Ioan Botezătorul, botezurile în râul Iordan, rugăciunile şi postul,
toate erau urmate de tinerii pescari. De la Sfântul Ioan au aflat şi multe lucruri despre Mesia şi despre
semnele venirii Sale.
„Veniţi şi veţi vedea“
Înainte de a-şi începe activitatea misionară, Mântuitorul Iisus Hristos a venit la Iordan pentru a fi botezat
de Ioan. Aceasta se petrecea când Iisus avea 30 de ani şi devenea major, conform tradiţiei iudaice. În
momentul în care a venit la Iordan, Sfântul Ioan L-a recunoscut pe Iisus şi a exclamat: „Iată Mielul lui
Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Andrei şi Simon Petru erau de faţă şi au rămas uimiţi
de faptul că Mesia a ieşit în lume aşa cum proorocise învăţătorul lor de la Iordan şi că a venit să Se boteze.
A doua zi după Botezul Domnului, Ioan Botezătorul stătea pe malul râului cu Andrei şi Ioan al lui
Zevedeu, cărora le spune din nou: „Iată Mielul lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 36). Cuvintele au fost un îndemn
de a-I urma, de aici înainte, lui Iisus, Mesia Cel mult aşteptat. Cei doi ucenici au pornit după Iisus, în
dorinţa de a-L cunoaşte. Simţind prezenţa lor, Iisus S-a oprit şi i-a întrebat: „Ce căutaţi?“. Răspunsul celor
doi arată dorinţa de a-I deveni ucenici: „Învăţătorule, vrem să ştim unde locuieşti“. La acestea, Iisus a
răspuns: „Veniţi şi veţi vedea“, adică urmaţi-Mi şi veţi deveni ucenicii Mei. Astfel, Andrei a devenit
primul chemat la ucenicie, alături de Ioan al lui Zevedeu şi Simon Petru, care a primit de la fratele său
mărturisirea că „a găsit pe Mesia“ (Ioan 1, 41).
Primul chemat la apostolat
Momentul în care L-au cunoscut pe Iisus a fost determinant pentru viaţa lui Andrei şi a fratelui său, căruia
Mântuitorul i-a schimbat numele din Simon în Petru (Chefa, în limba aramaică). Au urmat zile în care nu
s-au despărţit de Iisus, ascultându-I învăţătura şi intrând în rândul celor 70 de ucenici pe care i-a avut
Iisus. Cu toate acestea, cei doi pescari nu şi-au părăsit familiile şi nici ocupaţiile zilnice. Astfel se explică
faptul că Mântuitorul îi cheamă pe Andrei şi Simon Petru la apostolat în timp ce aceştia pescuiau pe Marea
Galileii. „Pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi
pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: «Veniţi după Mine şi vă
voi face pescari de oameni». Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El“, citim în Evanghelia după
Matei la capitolul 4, versetele 18-20. Misiunea la care erau chemaţi cei doi era una diferită: să-L urmeze în
permanenţă, pentru a-I asculta învăţătura, pentru a o vesti apoi în întreaga lume. De aici înainte, Andrei
este prezent la cele mai importante evenimente din viaţa Mântuitorului: predicile Sale, minunile
importante făcute de El, Cina cea de Taină, Patimile, Moartea, Învierea şi Înălţarea la cer. Iar faptul că în
listele cu cei doisprezece Apostoli, prezentate de Sfânta Scriptură, Andrei este primul, ne arată că era
respectat de ceilalţi Apostoli şi că era apropiat de Iisus.
Scythia - mediu prielnic pentru predica Sfântului Andrei
După Pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea primei comunităţi creştine la Ierusalim, Sfinţii Apostoli au
început să predice noua învăţătură adusă în lume de Mântuitorul Iisus Hristos. Prin tragere la sorţi,
Apostolii au primit anumite teritorii unde să predice. Conform tradiţiei bisericeşti şi a mărturiilor istorice,
Sfântul Apostol Andrei a primit teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut pe atunci sub numele
de Scythia (Sciţia), dar şi teritoriile de dincolo de Prut, în nordul Mării Negre. El a predicat şi în Asia
Mică, de unde s-a îndreptat spre teritoriile amintite de la Dunăre şi Marea Neagră. Părintele Mircea
Păcurariu, în celebra lucrare „Sfinţi daco-romani şi români“ arată că în aceste teritorii, locuite de geto-
daci, „prin secolele VII-VI î.Hr., s-au aşezat colonişti greci, care au întemeiat cunoscutele cetăţi de pe
ţărmul apusean al Mării Negre: Tyras (Cetatea Albă), Histria (Istria), Tomis (Constanţa), Callatis
(Mangalia) şi altele. Mai târziu, teritoriile de pe ţărmul apusean al Mării Negre, până înspre gurile
Bugului, au făcut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I î.Hr.), dar în anul 28 d.Hr.,
cetăţile greceşti de aici au acceptat protectoratul statului roman. În anul 46 d. Hr., întreg teritoriul dintre
Dunăre şi Marea Neagră a fost cucerit de romani şi anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria
răsăriteană de azi), iar în 297, în timpul împăratului roman Diocleţian, a devenit provincie aparte, sub
numele de Scythia Minor (Sciţia Mică). Anexarea acestui teritoriu, inclusiv a cetăţilor greceşti pomenite
mai sus, în cultura şi formele de viaţă greceşti şi apoi romane a oferit condiţii prielnice pentru predica
Sfântului Apostol Andrei“.
Martir pentru Hristos
După succesul pe care l-a avut în Dobrogea de astăzi, unde mulţimile au fost înflăcărate de cuvintele sale,
Andrei a revenit în Tracia, Grecia şi Ahaia, lăsând ucenici pe teritoriile unde a păşit. A fost martirizat la
Patras, în Grecia, lângă Corint. Tradiţia ne arată că fost răstignit pe o cruce în formă de „X“, păstrându-se
până astăzi denumirea de „Crucea Sfântului Andrei“. O altă tradiţie arată că Andrei a fost legat de un stâlp
din ordinul guvernatorului Aegeas, pentru a i se prelungi suferinţa. Nu se cunoaşte exact data martirizării,
dar se presupune că ar fi fost în timpul uneia dintre persecuţiile împăratului Nero (54-68) sau chiar
Diocleţian (81-96).
Mărturii despre activitatea Sfântului Andrei în Dobrogea
Prezenţa şi predicarea Evangheliei Sfântului Andrei în Dobrogea de astăzi sunt dovedite de o serie de
mărturii istorice şi arheologice. Pe lângă tradiţia păstrată în zona Dobrogei de atâtea secole, pe lângă
toponimele şi hidronimele zonei, avem o serie de menţiuni în lucrări istorice. Părintele Mircea Păcurariu,
în lucrarea „Sfinţi daco-romani şi români“, prezintă aceste menţiuni. Astfel, în lucrarea „Despre apostoli“
a lui Hipolit Romanul, din secolul al III-lea, şi în „Istoria bisericească“ a episcopului Eusebiu din
Cezareea Palestinei (†339/340), din secolul al IV-lea, preluată de la Origen din Alexandria (†254), se
aminteşte de activitatea misionară a lui Andrei în Dobrogea. „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi
ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să
meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia...“. Şi alţi scriitori bisericeşti de mai târziu au preluat
informaţiile. De pildă, călugărul Epifanie, în secolul al VIII-lea, în „Viaţa Sfântului Apostol Andrei“, scria
că printre popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii. În aşa-numitul „Sinaxar al Bisericii
Constantinopolitane“ se preciza că acest Apostol „a predicat în Pont, Tracia şi Sciţia“. În acelaşi Sinaxar
se menţionează că Sfântul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, în
Bulgaria) pe un ucenic al său cu numele Amplias (Amplie), pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în
fiecare an la 31 octombrie. Se presupune că ucenicii Sfântului Andrei au întemeiat Episcopia Tomisului,
cea mai veche episcopie atestată documentar.
Ocrotitorul României şi al altor state
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în 1995 ca sărbătoarea Sfântului Andrei să fie
însemnată în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar în 1997, Sfântul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul
României“. Ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare bisericească naţională.
Sfântul Andrei va fi şi patronul Catedralei Mântuirii Neamului ce va fi clădită ca simbol al Ortodoxiei
noastre latine, altoite pe temelia propovăduită de la întâiul chemat al lui Hristos.
Sfântul Andrei este cinstit în mod deosebit şi în Bisericile Rusiei şi Greciei. Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol îl socoteşte chiar ca întemeietor al acestui „scaun apostolic“. Este patron al Scoţiei (pe
steagul scoţian fiind reprezentată crucea Sfântului Andrei), al Spaniei, al Siciliei, al Greciei şi al Rusiei.
De asemenea, este patronul oraşelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brügge, Patras
etc.
Moaştele Sfântului de la Patras
De-a lungul istoriei, moaştele Sfântului Andrei au fost mutate în mai multe locuri. Ele au fost aduse din
Patras la Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, prin anii 356-357, cu prilejul sfinţirii
Bisericii „Sfinţii Apostoli“, ctitorită de Sfântul Constantin cel Mare. Mai târziu, Sfântul Ambrozie,
episcopul Milanului (339-397), scria că, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, părticele din moaşte au
fost oferite bisericilor din Milano, Nola şi Brescia, din Italia. În jurul anului 850, împăratul bizantin Vasile
I Macedoneanul a răspuns rugăminţilor locuitorilor din Patras şi le-a înapoiat capul. La câţiva ani după
Cruciada a IV-a, din 1204, când Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni şi s-a creat aici o
„Patriarhie latină“ în locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaştele Sfântului
Andrei să fie duse în Italia şi aşezate în catedrala din Amalfi. În aprilie 1462, în timpul papei Pius II, capul
său a fost aşezat într-o biserică din Roma. De aici, pe baza unei hotărâri a Vaticanului, pe 30 noiembrie
1976, papa Paul al VI-lea a dăruit capul Sfântului Andrei bisericii din Patras. Capul Sfântului Andrei a fost
adus şi în România, în 1996, la Iaşi, de unde au fost duse la Galaţi. Părticele din moaştele Sfântului Andrei
se află în catedralele din Galaţi şi Constanţa.
Noaptea S fântului Andrei, în viziune populară
În tradiţiile noastre ţărăneşti, noaptea Sfântului Andrei este unul dintre cele mai misterioase momente ale
anului. Este o noapte în care lumea de aici comunică cu lumea de dincolo, viaţa cu moartea, aşa cum se
mai întâmplă de Crăciun, de Anul Nou, de Sfântul Gheorghe şi de Înviere. Totuşi, dacă se spune că în
celelalte nopţi se deschid cerurile şi cei curaţi pot vedea raiul, credinţele despre noaptea Sfântului Andrei
sunt mult mai neliniştitoare. Deşi creştini, oamenii credeau, potrivit unei concepţii arhaice, că morţii se pot
întoarce printre vii: strămoşii, pomeniţi în sâmbăta morţilor şi de sărbători, dar şi duhurile rele, cărora li se
dă voie să se manifeste într-o anumită perioadă a anului, care durează, la noi, între Sfântul Andrei şi
Sfântul Gheorghe.
Se mai întâmplă ceva. În calendarul popular, marile sărbători ortodoxe au marcat şi scurgerea
anotimpurilor, îmbogăţindu-şi semnificaţiile creştine cu credinţe străvechi. Din această cauză, imaginile
unor sfinţi s-au transformat, ajungând uneori de nerecunoscut. Aşa s-a întâmplat cu Sfântul Petru, cu
Sfântul Ilie, dar şi cu Sfântul Andrei, care, din cel dintâi chemat Apostol al Domnului, a ajuns, în
credinţele ţărăneşti, stăpân al lupilor, aflaţi în plină perioadă de împerechere, şi al urşilor, care îşi încep
hibernarea. De aceea, ziua Sfântului Andrei se mai numeşte Ziua Ursului sau Ziua Lupului, ori Gădineţul
Şchiop (numele derivând de la „gadină“, animal sălbatic). Motivul este simplu: Sfântul Andrei cade la
începutul iernii, anotimp care, în gândirea arhaică, înseamnă întuneric, frig, moarte şi rău, în contrast cu
vara, care înseamnă lumină, căldură, viaţă şi bine. Răul şi moartea apar sub forma animalelor de pradă, dar
şi sub forma duhurilor rele, strigoi, moroi şi pricolici, care umblă libere nopţile până la Sfântul Gheorghe.
Concepţia ţăranilor despre viaţă şi moarte este fundamental ortodoxă şi are la temelie perechea suflet-trup.
Sufletul se desparte de trup odată cu moartea şi după înmormântare începe o lungă călătorie spre lumea
cealaltă. Se va integra în lumea strămoşilor abia după un an. Mai există şi credinţa că sufletul este
vulnerabil în această perioadă şi se poate rătăci pe drum. De aceea, obiceiurile noastre de înmormântare
sunt atât de numeroase. Oamenii credeau că sufletul s-a rupt definitiv de lumea noastră abia când trupul a
putrezit complet, adică la şapte ani după înmormântare, când oasele erau dezgropate, spălate cu vin şi
îngropate din nou. Deci, putrezirea trupului era semnul integrării totale a sufletului în cealaltă lume.
Dar mai există şi superstiţia că unii sunt predestinaţi să fie strigoi. Oamenii îşi explicau destinul nefericit
al acestora prin păcatele neamului: au fost născuţi din însoţirea a două rude apropiate, din părinţi
necununaţi timp de nouă generaţii sau sunt copii din flori. Semnele predestinării se vedeau încă de la
naştere: aveau căiţă sau coadă, adică şira spinării mai lungă şi acoperită de păr. Moaşa ştia cum să se
descurce în asemenea situaţii: îi lua căiţa şi o îngropa repede. Prin unele părţi, în care se credea că strigoii
erau „specializaţi“ pe un anumit fel de pagube (furau mana grânelor, a laptelui, erau strigoi de ouă, de ploi
sau de bani), moaşa îl „menea“ imediat: „Să fii strigoi de mătură!“, deviindu-i soarta spre un obiect
mărunt. Copilul „devenea“ strigoi-viu, dar nu mai provoca pagube în comunitate.
Faţă de strigoii-morţi, al căror suflet nu se poate desprinde definitiv de trup şi trăieşte un fel de viaţă furată
de la vii, se credea că strigoilor-vii li se desparte temporar sufletul de trup, în nopţile în care se întorc şi
strigoii-morţi. Sufletul le iese din corp şi se duce să se întâlnească cu ceilalţi strigoi. Aşa se credea, că în
noaptea Sfântului Andrei, toţi strigoii, fie vii, fie morţi, se adună la hotare, prin locuri neumblate, şi se
luptă între ei, pe fertilitatea holdelor, animalelor şi oamenilor dintr-o zonă sau alta. Cine câştiga lupta avea
dreptul de a fura mana locului din care proveneau strigoii învinşi.
În noaptea Sfântului Andrei, oamenii încercau să se apere de strigoi ungând uşile şi ferestrele casei şi ale
grajdului cu usturoi, sau, mai creştineşte, ducând colaci şi lumânări la biserică spre a fi sfinţite şi
înconjurând vitele şi casa cu lumânarea aprinsă. Usturoiul este, în mentalitatea românească arhaică, un
element-cheie în apărarea de strigoi. De aceea, în ajunul Sfântului Andrei, în unele locuri se păzeşte
usturoiul. Fetele şi băieţii se adună într-o casă şi petrec toată noaptea, păzind usturoiul pus pe masă, care e
bun apoi pentru descântece.
Toate aceste superstiţii ţin de vremuri când oamenii îşi explicau lucruri şi fenomene potrivit înţelegerii lor
simple; credinţa în strigoi este încă prezentă, dovadă cazurile relatate în presă în ultimii ani. Este un
răspuns străvechi, precreştin, reflectând spaimele omului, la întrebarea „a fi sau a nu fi?“. (Ana PASCU)