Sunteți pe pagina 1din 33

Referat

la tema:

„Metodologia
cercetării
criminologice a
violenţei
domestice”

2
Profesor: Oxana Rotaru

Elaborat: Berlinschii Alexandr

INTRODUCERE

a). Tema şi obiectivele referatului

Chiar dacă civilizaţia umană a păşit deja în al treilea mileniu şi azi practic nu găseşti un om care să
nu ştie ce este lumina electrică, avionul, televizorul, nava cosmică, mai nou calculatorul sau
internetul, omenirea nu s-a debarasat de-a binelea de un şir de atrocităţi ce vin dintr-un trecut mai
îndepărtat sau mai recent, cum ar fi violenţa în familie (în special faţă de femei şi copii), sclavia,
într-o formulă mai recentă de trafic cu fiinţe umane.

Tema prezentului raport nu a fost deloc întâmplătoare sau străină pentru noi. Or, pe parcursul celor
peste şapte ani de activitate a Centrului Internaţional „La Strada", am avut nenumărate motive să ne
convingem că traficul de fiinţe umane se află într-o legătură direct proporţională cu violenţa în
familie. Mai multe cercetări întreprinse în decursul acestor ani ne-au demonstrat că lipsa înţelegerii
reciproce a partenerilor în cuplu sau prezenţa violenţei psihologice ori fizice este unul dintre factorii
declanşatori în decizia de a pleca peste hotare şi, implicit, un risc în plus de a nimeri în mrejele
traficanţilor. De altfel, 71% dintre femeile intervievate, care au suferit de pe urma traficului în anii
1998-2006, au confirmat că anterior traficării au fost supuse violenţei, de cele mai multe ori în
familie. Aceste cifre ne fac să credem că femeile acceptă cu uşurinţă propunerea de a pleca peste
hotare adesea şi din disperare - ele părăsesc republica în speranţa unei schimbări în bine, dar ajung
să nimerească în reţelele sclaviei „moderne".1 Şi mai grav este faptul că mulţi dintre minori, victime
ale traficului de fiinţe umane, au fost supuşi chiar violenţei sexuale în propria familie. În sfârşit,
violenţa domestică este şi ea o formă gravă de încălcare a drepturilor omului, în special a femeilor şi
copiilor.

Analizând apelurile înregistrate la Linia Fierbinte a Centrului Internaţional „La Strada", putem
evidenţia o categorie aparte de sunete, parvenite de cele mai multe ori de la femei, care, direct sau
indirect, reflectă problema violenţei în familie. Unele femei, care şi-au legalizat statutul peste
hotare, se interesează de procedura de reunificare a familiei, dar intenţionează să-şi ia peste hotare
doar copiii. Pe parcursul consilierii se dovedeşte că femeia nici nu vrea să mai ştie de soţ, deoarece
acesta era foarte agresiv. O altă categorie de femei care sună la Linia Fierbinte are nevoie de
consiliere psihologică în perioada de criză (a fost bătută de partenerul de viaţă şi a fugit de acasă) şi
este în căutarea unui adăpost/refugiu. Numărul crescând de apeluri de la victimele violenţei
domestice ne-a şi determinat să căutăm răspunsuri la o serie de întrebări ce ţin de acest fenomen.

Şi din aceste considerente, Centrul Internaţional „La Strada" a decis să facă o evaluare rapidă / să
analizeze unele aspecte ale violenţei în familie.

Principalele obiectivele pe care ni le-am propus în cadrul acestei evaluări au fost de:

1. A identifica şi analiza activitatea prestatorilor de servicii în domeniul prevenirii violenţei în


familie şi acordării asistenţei victimelor violenţei în familie.
2. A identifica şi analiza nevoile victimelor violenţei în familie.

1 Traficul de persoane în Moldova. Comentarii, tendinţe, recomandări. Centrul Internaţional pentru Protecţia şi
promovarea Drepturilor Femeii „La Strada". Chişinău, 2005, pag. 24.

3
3. A aprecia nivelul de coordonare a eforturilor şi iniţiativelor în domeniul contracarării violenţei
în familie.

Din start vrem să clarificam că acest raport nu este o cercetare/cartografiere a resurselor şi


posibilităţilor actorilor/prestatorilor de servicii, ci mai degrabă o estimare a ce fel de servicii există,
de cine sunt prestate şi pe cât sunt de cunoscute/accesibile victimelor. Nu veţi găsi un catalog
expres al organizaţiilor şi tipurilor de servicii pe care eventualii actori le prestează, acest raport
servindu-ne mai mult pentru identificarea principalelor lacune existente în acest domeniu. El este
totodată practic o compilare a recomandărilor experţilor şi specialiştilor care au fost intervievaţi,
servind drept o pregătire a terenului/direcţionare spre subiectele ce necesită o cercetare mai detailată
şi care vor sta la baza organizării/desfăşurării unor acţiuni concrete întreprinse în viitorul imediat.

În cadrul raportului am analizat doar nevoile femeilor, victime ale violenţei în familie, şi nu neam
referit la copii (aceştia fiind domeniul mai multor cercetări realizate sub egida UNICEF).

Pe lângă opinia experţilor, specialiştilor şi victimelor violenţei în familie, ne-am propus să analizăm
şi opinia publicului larg asupra fenomenului violenţei în familie. Spre a nu crea confuzie pentru
cititor, rezultatele sondajului de opinie realizat în comun cu Magenta Consulting au fost
sistematizate într-un raport separat „Studiu privind opinia populaţiei despre violenţa în familie",
care este accesibil pe www.lastrada.md

În prezentul Raport autorii au folosit sintagmele violenţa în familie şi violenţa domestică în sensul
uneia şi aceleiaşi noţiuni, cu valoare absolut egală (ca sinonime absolute), alternându-le doar din
considerente de stil.

b) . Metodologia

Întru realizarea obiectivelor propuse au fost desfăşurate mai multe interviuri structurate
(chestionarele sunt anexate) cu:

1. experţi în domeniu - reprezentanţi ai organizaţiilor active în domeniu (ONG-uri, structuri de stat,


organizaţii interguvernamentale, comunitatea donatoare - lista experţilor intervievaţi se anexează);
2. specialişti - reprezentanţi ai diferitelor grupuri profesionale (asistenţi sociali, psihologi, medici
de familie, poliţişti, judecători, care în pofida mandatului de serviciu se confruntă cu diverse cazuri
de violenţă în familie - în total 70 persoane);
3. victime ale violenţei în familie - femei, care au suferit şi/sau suferă de violenţă domestică; în
acest context ne-a interesat opinia victimelor violenţei în familie, care au trecut şi printr-o
experienţă de trafic cu fiinţe umane (25 persoane), victime exclusiv ale violenţei în familie (14
persoane), care beneficiază la moment de o asistenţă specializată (în acest sens au fost intervievate
beneficiarele Asociaţiei Obşteşti „Refugiul Casa Mărioarei"), şi victime ale violenţei în familie,
care îşi ispăşesc pedeapsa la penitenciarul Rusca pentru comiterea unui omor pe motiv de violenţă
domestică (7 femei).
c) . Bariere şi impedimente

Se cuvine să precizăm la acest compartiment, că întocmirea raportului a durat o perioadă mai lungă
decât a fost preconizat, motivele - anumite bariere şi impedimente - referindu-se în temei la
perioada de colectare a datelor. În primul rând, termenul de realizare a interviurilor a fost cu mult
peste aşteptările noastre din cauze ce nu au ţinut de executori, ci în exclusivitate de protagoniştii
cercetării (persoanele intervievate). În rândul al doilea, dacă accesul la victimele violenţei
domestice, inclusiv victime ale traficului de fiinţe umane, nu a fost o problemă pentru angajaţii
Centrului Internaţional „La Strada", antrenaţi în prezenta cercetare, apoi pentru a ieşi la victimele
exclusiv ale violenţei domestice a fost nevoie să recurgem la negocieri adesea îndelungate şi
anevoioase. În unele cazuri chiar ne-am văzut nevoiţi să apelăm pentru ajutor la organisme
internaţionale donatoare ca să „convingem" unele autorităţi în custodia cărora se aflau protagoniştii

4
cercetării. (Relevant este cazul AO „Refugiul Casa Mărioarei", ai căror angajaţi au insistat să
realizeze ei înşişi interviurile cu victimele violenţei în familie, noi având la dispoziţie ulterior doar
chestionarele completate.)

Ne-am confruntat, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi cu alte bariere, care ţin de motive
obiective. În general, este foarte dificil a identifica victimele violenţei domestice, care nu s-au
adresat niciodată unor instituţii/structuri specializate. Dar şi mai dificil este a le convinge să accepte
un interviu din motive de mentalitate. În afară de faptul că subiectul este în mare măsură unul tabu,
ce ţine mai mult de latura intimă, interiorul familiei, mai este vorba de un şir de stereotipuri, care
influenţează şi fenomenul în ansamblu - reticenţa şi ruşinea de a vorbi la această temă, teama de
gura lumii, dar şi frica faţă de abuzator, gândul la viitorul/educaţia copiilor etc.

Şi nu în ultimă instanţă, ne-a fost mai complicat decât ne aşteptam să obţinem acceptul
reprezentanţilor unor grupuri profesionale de a vorbi deschis la acest subiect. În calitatea de
exemplu mai concludent vom da judecătorii, o breaslă mai mult sau mai puţin închisă. Cu acest
prilej ţinem să aducem mulţumiri şi pe această cale conducerilor Institutului de Reforme penale
(IRP) şi Asociaţiei ABBA/ROLI, care ne-au facilitat realizarea interviurilor cu reprezentanţii
respectivului grup profesional.

Noţiunea de violentă în familie şi alte noţiuni asociate

Prezentul raport de evaluare ne-a convins în primul rând că problema violenţei în familie, deşi nu
este o temă absolut necunoscută populaţiei, rămâne a fi una tabu pentru multe familii sau o
temă/problemă despre care chiar şi specialiştii (poliţişti, medici) nu prea doresc să discute din
considerentul că au prea puţine pârghii legale de a interveni. În acelaşi timp, putem afirma cu
certitudine că nu toţi intervievaţii au fost în stare să dea o definiţie clară a fenomenului în cauză.
Mai mult decât atât, în rândurile nespecialiştilor am înregistrat confuzii, cunoştinţe incomplete sau
chiar lipsă privind astfel de noţiuni ca violenţă în familie, victimă, agresor etc. De multe ori violenţa
în familie se asociază doar cu violenţa fizică, astfel de forme precum violenţa psihologică sau
economică fiind nişte noţiuni mai puţin cunoscute. Ba chiar am descoperit că aceste manifestări
sunt considerate de mulţi a fi ceva absolut normal, ce face parte din rutina unei familii.

Anume pornind de la asemenea considerente, am găsit de cuviinţă să dăm chiar din capul locului
definiţia violenţei în familie.

În prezenta cercetare am operat cu definiţia violenţei în familie din articolul 2 al Legii Republicii
Moldova nr. 45-XVI cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie din 1 martie 2007
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 55-56, art. 178). Lege care a fost promulgată
abia la 11 martie 2008 şi va intra în vigoare peste şase luni de la data publicării (18 martie 2008) în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, adică la 18 septembrie curent.

Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie Articolul 2. Noţiuni principale

În sensul prezentei legi, următoarele noţiuni semnifică:

violenţa în familie - orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare
sau de apărare a unor alte persoane, manifestată fizic sau verbal, prin abuz fizic, sexual, psihologic,
spiritual sau economic ori prin cauzare de prejudiciu material sau moral, comisă de un membru de
familie contra unor alţi membri de familie, inclusiv contra copiilor, precum şi contra proprietăţii
comune sau personale;

violenţă fizică - vătămare intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire,
trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice
intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar;

5
violenţă sexuală - orice violenţă cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală în cadrul
familiei sau în alte relaţii interpersonale, cum ar fi violul conjugal, interzicerea folosirii metodelor
de contracepţie, hărţuirea sexuală; orice conduită sexuală nedorită, impusă; obligarea practicării
prostituţiei; orice comportament sexual ilegal în raport cu un membru de familie minor, inclusiv
prin mângâieri, sărutări, pozare a copilului şi prin alte atingeri nedorite cu tentă sexuală; alte acţiuni
cu efect similar;

violenţă psihologică - impunere a voinţei sau a controlului personal, provocare a stărilor de tensiune
şi de suferinţă psihică prin ofense, luare în derâdere, înjurare, insultare, poreclire, şantajare,
distrugere demonstrativă a obiectelor, prin ameninţări

verbale; prin afişarea ostentativă a armelor sau prin lovire a animalelor domestice; neglijare;
implicare în viaţa personală; acte de gelozie; impunere a izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa
familială, izolare de familie, de comunitate, de prieteni; interzicere a realizării profesionale,
interzicere a frecventării instituţiei de învăţământ; deposedare a de acte de identitate; privare
intenţionată de acces la informaţie; alte acţiuni cu efect similar;

violenţă spirituală - subestimare sau diminuare a importanţei satisfacerii necesităţilor moral-


spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, prin
interzicere, limitare, luare în derâdere sau pedepsire a accesului la valorile culturale, etnice,
lingvistice sau religioase; impunere a unui sistem de valori personal inacceptabile; alte acţiuni cu
efect similar sau cu repercusiuni similare;

violenţă economică - privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă


primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate; abuz de variate situaţii de
superioritate pentru a sustrage bunurile persoanei; interzicere a dreptului de a poseda, folosi şi
dispune de bunurile comune; control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune; refuz de a
susţine familia; impunere la munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv a unui membru
de familie minor; alte acţiuni cu efect similar;

prejudiciu moral - cauzare de suferinţe unui membru de familie, inclusiv unui copil, în cadrul
familiei sau al unor alte relaţii interpersonale, care duce la umilire, frică, înjosire, incapacitate de
apărare împotriva violenţei fizice, la sentimente de frustrare;

prejudiciu material - daune materiale, susceptibile de evaluare sau estimare financiare/pecuniare,


rezultând din orice act de violenţă în familie, în concubinaj, precum şi costurile pentru
instrumentarea cazurilor de violenţă în familie;

agresor - persoană care comite acte de violenţă în familie, în concubinaj;

victimă - persoană, adult sau copil, supusă actelor de violenţă în familie, în concubinaj;

ordonanţă de protecţie - act legal prin care instanţa de judecată aplică măsuri de protecţie a victimei.

Capitolul 1. ESTIMAREA NEVOILOR VICTIMELOR VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

Pentru a evalua care sunt necesităţile victimelor violenţei domestice, am realizat interviuri cu 14
victime, ce au beneficiat de asistenţa din partea Asociaţiei Obşteşti „Refugiul Casa Mărioarei"
(aducem sincere mulţumiri cu această ocazie organizaţiei respective), şi 25 de victime, ce au trecut
şi printr-o experienţă de trafic de fiinţe umane, precum şi 7 femei care îşi ispăşesc pedeapsa la
penitenciarul Rusca pentru comiterea unui omor, motivul fiind violenţa domestică. Victimele
intervievate au fost în exclusivitate femei. Numărul total al victimelor violenţei în familie
intervievate este de 48 de persoane.

6
În acest capitol ne vom referi în principal la următoarele momente:2

• factorii care au cauzat/cauzează violenţa in familie;


• modalităţi de autoidentificare ca victime şi conştientizarea nevoii de ajutor;
• nivelul de informare privind accesul la serviciile de asistenţă;
• modalitatea de a apela la ajutor/asistenţă;
• profilul victimelor.

1.1. Factorii ce cauzează violenta în familie

Primul lucru pe care ţinem să-l remarcăm este faptul că, în opinia victimelor (atât a celor care au
trecut prin violenţă şi trafic, cât şi a celor care sunt victime numai a violenţei domestice), noţiunea
de violenţă în familie se reduce doar la violenţă fizică. Deşi, dacă sunt întrebate de violenţă
psihologică, cuvinte obscene, violenţă economică, majoritatea răspund că aceste lucruri sunt ceva
firesc, cu care se confruntă/se confruntau în fiecare zi şi nici nu încearcă să le schimbe. Ceea ce ar fi
vrut la sigur să schimbe este ca să nu mai fie bătute, căci violenţa psihologică o suportă ca pe ceva
absolut normal. „In fiecare zi mă numea cu cuvinte murdare, de ocară, nu-mi dădea bani nici de
pâine la copii. Da nu asta mă deranja, mă rugam Domnului să nu mă bată".

De cele mai multe ori, motivele violenţei în familie invocate de victimele participante la
investigarea noastră sunt alcoolismul (80% din răspunsuri) şi sărăcia (60%). Deşi nici una dintre
respondente, victime ale violenţei domestice, nu a menţionat doar o singură cauză - majoritatea au
specificat un întreg set de motive complexe. În cele mai dese cazuri este vorba de mai multe motive
cumulate, cum ar fi starea de ebrietate a abuzatorului şi emoţiile negative ale acestuia, acumulate la
serviciu sau pe parcursul zilei. Circa 30% dintre femeile supuse violenţei domestice consideră că
propriul lor comportament a generat violenţa („faptul că nu tăceam, că nu eram mai supusă, îi
răspundeam înapoi - aceste lucruri au dus chiar la aceea că soţul m-a înşelat cu altă femeie şi,
având o relaţie extraconjugală, era şi mai violent cu mine"). În cazul victimelor minore, care au
fost supuse violenţei în familie, motivul invocat de respondente a fost acela că de fapt copilul ştia
despre adulterul tatălui, iar ca să nu spună mamei, tata o bătea. În unele cazuri de concubinaj, mama
(fiind în stare de ebrietate) permitea concubinului să violeze propriul copil. Toate minorele
intervievate care au avut o experienţă de trafic, motivul de bază pentru a pleca peste hotare a fost
anume acela de a scăpa de teroarea din familie şi de a rupe acel cerc vicios.

Un alt motiv, invocat de respondente, a fost şi educaţia din familia agresorului (circa 30% au
menţionat că aşa e primit la el în familie - şi tatăl lui, şi bunelul erau agresivi cu soţiile). Acest lucru
vorbeşte despre influenţa educaţiei în familie asupra propriului comportament, preluarea modelului
de acasă, din familia de provenienţă şi perpetuarea lui în propria familie.Momentele specificate vor
fi elucidate în exclusivitate din perspectiva victimelor violenţei domestice.Un procent relativ mic
din numărul respondentelor a menţionat şi un motiv care nu era inclus ca opţiune de răspuns în
chestionar - adulterul din partea bărbaţilor (4%). Acest procent îl constituie, în exclusivitate
respondentele care îşi ispăşesc pedeapsa pentru comiterea unui omor (fie a soţului, fie a
concubinului, care era extrem de violent).Un lucru ce nu poate fi trecut cu vederea sunt
stereotipurile care există încă în societatea din Moldova: circa 30% din respondente, în calitate de
motiv al violenţei, au menţionat: „Mă iubeşte, de-aceea mă bate", iar circa 20% au indicat: „Aşa
mă educă".

1.2. Solicitarea asistenţei din partea victimelor violenţei domestice

În urma analizei rezultatelor obţinute din chestionarele aplicate victimelor, s-a constatat că mai bine
de 70% din numărul lor total nu s-au adresat pentru asistenţă din variate motive. În general, la
capitolul solicitare de asistenţă putem grupa victimele violenţei domestice în două categorii:

7
A. Femei/tinere care nu au solicitat asistenţă specializată niciodată (69% din numărul total al
respondentelor).
B. Femei/tinere care au solicitat asistenţă specializată (31% din numărul total de respondentelor).

În cazul persoanelor din categoria A, explicaţiile sunt de genul: „Îmi era frică şi ruşine, ce va zice
gura satului"; „Am încercat să vorbesc cu rudele soţului, dar fără nici un rezultat"; ,,Mi-au spus că
eu singură sunt vinovată"; „Asta este crucea pe care trebuie să o duci". Această categorie
constituie în cercetarea noastră circa 70% din numărul total al intervievatelor.

Motivele invocate în calitate de răspuns la întrebarea de ce nu s-au adresat după asistenţă sunt:

1. Îmi era ruşine - 35% din respondente.


2. Nu cred că mă poate ajuta cineva - 23 % (chiar dacă întrunesc acelaşi procent,

aceste două răspunsuri diferă ca prioritate).

3. Îmi era frică - 16%.


4. Nu ştiu unde puteam să mă adresez - 23%.

În cazul femeilor care au trecut şi printr-o experienţă de trafic, pe primul loc se situează răspunsul
„Nu cred că mă poate ajuta cineva", fapt ce denotă o mai mare dezamăgire în viaţă, o neîncredere
în forţele proprii, precum şi în faptul că ar exista persoane/organizaţii care ar fi în stare să o ajute cu
adevărat. Pentru că de fapt cei care i-au propus să plece la muncă peste hotare, ca mai apoi să o
vândă în sclavie, la fel i-au promis ajutor.

Care este motivul pentru care nu ai cerut ajutor nimănui?

O bună parte a respondentelor au beneficiat de asistenţa Centrului de Reabilitare din Chişinău (administrat de
Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, misiunea din Moldova) în calitate de victime ale traficului de fiinţe
umane, dar nu au apelat niciodată după asistenţă în calitate de victime ale violenţei în familie. Deşi aceste
persoane nu ştiau despre existenţă unor organizaţii care oferă asistenţă victimelor violenţei domestice, ele s-au
adresat pentru ajutor nu numai rudelor, dar şi poliţistului de sector, care de multe ori le convingea să meargă
acasă şi să încerce să rezolve singure problemele de familie. Din acest motiv, femeile nici nu intuiau că există
organizaţii care oferă servicii specializate. De multe ori nici poliţistul de sector nu cunoaşte despre existenţa unor
organizaţii care ar putea să-i ofere asistenţă victimei violenţei în familie.

În cazul persoanelor din categoria B, am încercat să aflăm cui s-au adresat şi ce ajutor au solicitat/de
ce ajutor au beneficiat, aşa încât să ne dăm seama de aria serviciilor de asistenţă pentru victimele
violenţei domestice, precum şi de calitatea serviciilor în cauză. Aceste femei au beneficiat în
exclusivitate de asistenţa AO „Refugiul Casa Mărioarei", despre existenţa căruia au aflat fie de la o
prietenă, cunoscută sau au privit o emisiune la televizor în care se vorbea despre organizaţia
respectivă.

Atât în cazul victimelor violenţei domestice care nu s-au adresat după asistenţă specializată, cât şi în
cazul victimelor care au beneficiat de asistenţa AO „Refugiul Casa Mărioarei", femeile au încercat
să soluţioneze într-un fel sau altul problema după cum urmează:

72% din respondente s-au adresat pentru ajutor rudelor. În cazul femeilor care au solicitat ajutor
este vorba de violenţă cu urmări mai grave asupra sănătăţii femeii - bătaie, bătaia copiilor. De
obicei, o victimă a violenţei domestice se adresează pentru ajutor mai întâi la vecini sau la rude. În
asemenea situaţii ele erau găzduite o perioadă de timp, până trecea criza sau până venea agresorul
şi, făcând probleme rudelor sau vecinilor, aceştia, de regulă, nu mai doreau să intervină, victimele
rămânând şi fără asemenea tip de sprijin/asistenţă.

35/5% s-au adresat pentru asistenţă poliţiei/autorităţilor locale. Pe locul doi la capitolul adresa-
re/solicitarea de asistenţă sunt poliţiştii şi administraţia publică locală (M-am adresat la primărie).

8
Adresările de acest gen, de asemenea, nu se soldează cu rezultate relevante (motivul fiind şi
specificul instrumentelor legislative existente, de care pot face uz organele de drept, dar şi de multe
ori poliţistul şi/sau reprezentanţii APL sunt ghidaţi de aceleaşi stereotipuri sociale care există vis-a-
vis de problema violenţei în familie). În unele cazuri poliţia discută cu agresorul (uneori chiar se
aplică forţa), dar aceste discuţii, dimpotrivă, agravează starea lucrurilor, agresorul devenind şi mai
violent, iar victimei fiindu-i şi mai tare frică să se adreseze repetat la poliţie. În acelaşi timp, s-au
atestat situaţii în care poliţistul i-a explicat victimei că poate aresta soţul/agresorul pe câteva zile,
după care acesta va trebui să plătească o amendă, bani ce vor fi încasaţi tot din bugetul familiei.
Ceea ce ar putea fi un nou motiv pentru ceartă şi violenţă. Astfel, în asemenea situaţii femeii nu-i
rămâne altceva decât să-l ierte şi să plece împreună acasă.

26% s-au adresat la preot. Din numărul total de respondente care au beneficiat de asistenţă
specializată la AO „Refugiul Casa Mărioarei" 50 la sută au menţionat că înainte de a ajunge la
asociaţia obştească specificată au solicitat ajutor preotului din localitate. Deşi preotul i-a oferit un
suport spiritual abuzurile nu au încetat. „Părintele mi-a spus că Dumnezeu le vede pe toate şi să mă
rog pentru soţul meu şi să încerc să fiu şi eu mai înţelegătoare".

7% s-au adresat la medic. Deşi, evident, mai puţine la număr, dar au fost atestate şi cazuri când
femeile s-au adresat la medic, având leziuni corporale grave, cum ar fi fracturi, comoţii cerebrale,
hemoragii interne etc. Toate aceste probleme de sănătate de fapt le puneau viaţa în pericol. De cele
mai multe ori însă, în cazul adresării la medic, adevăratul motiv era tăinuit,invocându-se pretextul
că ar fi căzut, ar fi lunecat etc. Abia când la spitalul de urgenţă era chemat poliţistul, femeia
recunoştea că de fapt a fost bătută. Şi în aceste situaţii, de cele mai multe ori, femeia, realizând că
pentru provocarea de leziuni corporale grave partenerul ei de viaţă riscă ani buni de puşcărie, îşi
ierta soţul, iar organele de drept, în consecinţă, nu întreprindeau nimic. (Acest lucru a fost
menţionat practic de toate respondentele, care au comis un omor pe motiv de violenţă în familie şi
îşi ispăşesc pedeapsa sub formă de privaţiune de liberate).

9% s-au adresat la Linia Fierbinte. Cele 14 respondente nu au specificat despre care telefon este
vorba - Linia Fierbinte 0 800 77777 sau Linia Fierbinte de la AO „Refugiul Casa Mărioarei" 72 58
61.

Din numărul total al victimelor intervievate practic nici una nu a solicitat asistenţa unui psiholog,
deşi mai multe au menţionat că în perioadele de criză ar fi dorit „o pereche de urechi" străine, cu
care să vorbească, să-şi descarce sufletul şi apoi sa fie sigură că persoana care a ascultat-o nu va
transmite nimănui această informaţie. Unele femei nici nu ştiau despre existenţa unui astfel de
specialist (au aflat despre asemenea serviciu abia după ce au beneficiat de consiliere psihologică fie
la Centrul de Reabilitare, fie la AO „Refugiul Casa Mărioarei"), altele - de frica de a nu fi
considerate bolnave psihic (noţiunea de psiholog se confundă cu noţiunea de psihiatru) şi, nu în
ultimul rând, deoarece era permanent supravegheată de agresor, respectiv, nu avea cum să meargă
la un psiholog - ar fi fost un motiv suplimentar pentru a fi bătută.Mai există o categorie de victime,
la care nu am avut acces direct şi, deci, nu le-am clasificat în mod expres - victime ale violenţei
domestice din familii „bune", dar la care s-au referit în exclusivitate specialiştii. (La asemenea
cazuri s-au referit psihologii, care au precizat că au consiliat protagonistele unor asemenea cazuri,
unii medici intervievaţi, precum şi specialiştii de la AO „Refugiul Casa Mărioarei"). Lucru care ne
permite să facem următoarea constatare: cu cât agresorul este o persoană mai cunoscută şi cu o
anumită poziţie socială mai influentă, cu atât frica victimei de a solicita ajutor este mai mare.
Explicaţia este simplă: în asemenea familii, pe lângă violenţa fizică, se recurge foarte des la violenţa
psihologică, situaţie care o face pe victimă să trăiască într-un mediu foarte stresant şi într-o frică
continuă. La fel, victima de multe ori este şantajată că nu-şi va mai vedea copii, nu se va putea
angaja nicăieri la serviciu şi este ameninţată chiar cu moartea.

9
1.3. Nivelul de cunoaştere a serviciilor/accesul la asistenţă

Deşi mai mulţi specialişti/experţi menţionează existenţa serviciilor pentru victimele violenţei
domestice (fie şi puţine la număr sau insuficiente pentru întreaga republică), ba chiar şi oamenii de
rând sunt relativ informaţi unde ar putea sa se adreseze pentru ajutor, însăşi victimele (cel puţin care
au fost intervievate) cunosc prea puţin despre existenţa unor servicii/organizaţii, ce lear oferi
eventual ajutor („Eu lucram pe deal, nici televizorul nu aveam când sa-lprivesc, de unde să ştiu
careva organizaţii?"). Această afirmaţie este confirmată de răspunsurile victimelor intervievate. Ce-
i drept, doar cele care au fost asistate la AO „Refugiul Casa Mărioarei" (14 din 48 de persoane) au
menţionat că ştiu unde ar putea să se adreseze pentru asistenţă. Celelalte 34 femei intervievate au
indicat că nu cunosc servicii de acest gen.

Deşi problema violenţei în familie este un subiect tabu, care de multe ori este ascuns în interiorul
familiei, chiar şi în cazurile când membrii comunităţii sunt la curent cu această problemă, ei preferă
să nu ia atitudine nu doar din considerentul că nu doresc să intre în conflict cu agresorul, dar şi din
motivul că nu prea ştiu ce ar putea să le recomande acestor familii, unde ar putea să le refere pentru
a primi asistenţa de care au nevoie.

Un alt lucru, constatat la victimele violenţei în familie, este o subestimare a propriei persoane şi a
tot ce o înconjoară, subestimare care poate degenera în autoblamare, în a-şi asuma propria vină
(„Eu singură am fost vinovată"). Chiar dacă femeia a ajuns de câteva ori în stare gravă la spitalul de
urgenţă şi medicii s-au luptat să-i salveze viaţa, oricum consideră agresorul „bun" (Pentru copii
făcea orice), îl iartă de multe ori şi se consideră ea vinovată de cele întâmplate (sindromul
Stokholm). Pe de altă parte, chiar dacă ştie că ar putea să se adreseze poliţistului, de multe ori nu o
face din considerentul că îi era frică că nimeni nu o poate ajuta sau a rămas dezamăgită o dată şi mai
mult nu s-a mai adresat nimănui. (Ce vreţi dacă mama şi rudele lui nu m-au ajutat, apoi poliţistul
ce poate să-mi facă, cum să mă ajute?). După o asemenea dezamăgire victimele violenţei în familie
nici nu mai încearcă să solicite ajutorul cuiva, ci, pur şi simplu, adoptă o tactică de autoapărare,
tactică care uneori se poate solda cu comiterea unor infracţiuni destul de grave, cum ar fi omorul
agresorului, încercând să se apere de un nou val de violenţă fizică.

Gradul de cunoaştere a posibilităţii de a beneficia de asistenţă este foarte scăzut în rândul


victimelor. Practic, doar persoanele care au beneficiat de asistenţă fie la Centrul de Reabilitare din
Chişinău, fie la AO „Refugiul Casa Mărioarei" sunt la curent cu existenţa ONG-urilor specializate,
ce oferă diferite tipuri de asistenţă. Victimele care nu au trecut prin aceste Centre, nu cunosc nici un
fel de serviciu la care să fi apelat pentru a-şi rezolva problema.

Referindu-ne la serviciile de care ar fi avut nevoie/de ce fel de ajutor ar fi avut nevoie, majoritatea
victimelor au indicat următoarele tipuri de servicii:

1. Consiliere psihologică directă pentru victimă - 71% (deşi multe victime înţeleg noţiunea de
consiliere psihologică abia după ce au primit acest tip de asistenţă, pentru că iniţial nici nu ştiau ce
înseamnă psiholog sau îl confundau cu psihiatrul, au specificat că ar fi dorit „să-şi descarce sufletul"
unei persoane străine. „Discuţia cu psihologul m-a făcut să mă simt mult mai bine, să îmi recapăt
încrederea în sine").
2. Asistenţă juridică - 43% (ponderea este mult mai mare în cazul victimelor violenţei domestice,
pur şi simplu, comparativ cu victimele care au suferit şi o experienţă de trafic; în cel de-al doilea
caz, necesitatea de asistenţă juridică este invocată pe locul 7, după consilierea psihologică, un loc de
muncă, adăpost, „să vorbesc cu o persoană străină", „să primească ajutor copii mei"). Această
asistenţă se referă de cele mai multe ori la divorţ, partajul averii şi încredinţarea copiilor spre
întreţinere (aceste aspecte sunt elucidate de specialişti, victimele înţeleg prin asistenţă juridică doar
divorţul, iar la momentul adresării nu se gândesc la partajul averii sau la încredinţarea copiilor).
3. Adăpost - 56%, serviciu menţionat în egală măsură atât de victimele violenţei domestice, cât şi
cele ale traficului de fiinţe umane.

10
4. Ajutor/consiliere pentru agresor (soţ, concubin etc.) - 31%. Această nevoie a fost invocată
doar de victimele violenţei domestice, în schimb de nici una dintre victimele traficului. Explicaţia ar
putea fi următoarea: în cazul respondentelor minore, abuzatorul a fost tatăl şi, respectiv, copilul se
gândeşte mai puţin la faptul cum ar putea să ajute abuzatorul să nu fie agresiv. Adică nu identifică
acest lucru ca fiind o problema ce poate fi soluţionată, spre deosebire de relaţiile dintre soţ şi soţie
sau concubini. Soţia/femeia consideră că soluţia în situaţia dată ar fi tratamentul/asistenţa
psihologică adecvată soţului/concubinului, astfel şi-ar menţine şi familia, şi copiii ar creşte într-un
mediu mai puţin dăunător. În cazul victimelor traficului, agresorul mai putea fi concubinul mamei,
pentru care lucru copilul îşi acuză mama de tot ce i se întâmplă, dar încearcă doar să se
autoprotejeze. Toate persoanele intervievate, care îşi ispăşesc pedeapsa pentru comiterea unui omor
(a agresorului), au menţionat ca şi-ar fi dorit mult ca soţul să primească tratamentul/consilierea
corespunzătoare (de cele mai multe ori este vorba de tratamentul alcoolismului), dar nu s-au adresat
pentru asemenea serviciu din nedorinţa soţului sau din motive financiare (lipsa banilor).
5. „Să vorbesc cu o persoană străină, care nu mă cunoaşte, doar să-mi descarc sufletul" -
38%. Acest serviciu a fost menţionat în egală măsură atât de victimele violenţei domestice, cât şi de
cele ale traficului de fiinţe umane şi s-au referit la o discuţie telefonică, lucru care le-ar permite să-şi
păstreze anonimatul, pentru că la moment nu sunt gata să discute cu cineva care ar privi-o în ochi,
fiindu-le frică şi ruşine („Ce a zice lumea, că doar nu sunt nebună?").
6. Să-şi găsească un loc de muncă - 48%. La această nevoie s-au referit mai des victimele
traficului, cele ale violenţei domestice menţionând mai rar angajarea în câmpul muncii ca o
necesitate. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că de multe ori victimele violenţei domestice
sunt economic dependente de agresor. Dependenţă, care le sporeşte frica de a se adresa după ajutor,
pentru că nu văd cum ar putea trăi/cum s-ar descurca de una singură, fără loc de trai, loc de muncă
etc. Mai este şi faptul că de multe ori victimele violenţei domestice nu au o experienţă de muncă şi
nici o pregătire necesară. („După ce am născut primul copil, soţul nu mi-a mai permis să lucrez").
7. „Să primească ajutor copiii mei" - 33%. Răspuns întâlnit în egală măsură şi la victimele
violenţei domestice, şi la cele ale traficului de fiinţe umane (cu singura diferenţă că femeile care au
suferit o experienţă de trafic, pe lângă ajutor material/medical pentru copii, mai solicită şi asistenţă
în refacerea relaţiilor/comunicării cu copiii).

1.4. Gradul de satisfacere a nevoilor victimelor

În primul rând, este important să precizăm că doar un număr limitat dintre persoanele intervievate
au beneficiat de serviciile specializate pentru victimele violenţei în familie (practic doar victimele
intervievate de la AO „Refugiul Casa Mărioarei"). Fiind întrebate dacă au rămas satisfăcute de
ajutorul primit, 11 persoane din 14 au răspuns afirmativ. Cu toate acestea, comparând nevoile cu
asistenţa de care au beneficiat, descoperim că de fapt victimele sunt mulţumite de puţinul pe care l-
au primit, deşi un bun segment din nevoile lor rămâne neacoperit.

Toate acestea ne fac să credem că nu există un program continuu în sprijinul victimelor violenţei
domestice, aşa încât ele să-şi capete independenţa şi încrederea în forţele proprii, să devină capabile
să-şi „gestioneze" singure viaţa.

Astfel putem constata că se resimte nevoia stringentă a unor programe complexe (mai mulţi
prestatori de servicii, care să ofere un spectru mai larg de servicii, şi nu doar intervenţie de criză şi
adăpost), pe termen lung (de cel puţin 6 luni), cu o acoperire geografică mai mare. Programe, care i-
ar permite femeii să-şi refacă viaţa, să-şi dorească să ducă un mod de viaţă non-violent şi să fie
pregătită pentru aceasta.

Aici însă apare o altă problemă - femeia din mediul rural nu este pregătită psihologic să se ducă la
un centru specializat pentru victimele violenţei domestice, chiar dacă acesta s-ar afla în raion,
pentru că îi este ruşine de gura lumii şi de multe ori nici resurse financiare pentru transport nu are.

Unele femei (4 din 14) au indicat faptul că deşi au beneficiat de asistenţă, situaţia lor nu s-a schimbat.

11
1.5. Profilul respondentelor (victime ale violenţei domestice)

Profilul victimei violenţei domestice l-am constituit făcând o generalizare a caracteristicii fiecăreia
dintre respondentele intervievate. Am urmat o structură care să-l întregească, dacă nu exhaustiv, cel
puţin relevant în asemenea cazuri: vârsta, starea civilă, componenţa familiei, reşedinţa, nivelul
educaţiei (studii). Intenţionat am omis sexul, întrucât absoluta majoritate a respondentelor au fost
femei, iar ca agresor au fost nominalizaţi, bineînţeles, persoanele de sex masculin şi, deci, nu e loc
de comentarii. Deşi, în cazul agresorului, datele au fost prea puţine ca să încercăm să profilăm şi
portretul acestuia separat, de-aceea le-am inserat la acele caracteristici, unde datele disponibile ne-
au părut cât de cât relevante.

Vârsta. Persoanele intervievate au vârste diferite şi cuprind segmentul între 17 şi 53 de ani. Însă
cele mai multe dintre victime au vârsta între 20 şi 40 de ani, acest segment fiind relevant după mai
multe semnificaţii. Astfel, în cazul respondentelor cu vârsta de până la 20 de ani, agresorul era tatăl
sau concubinul mamei. În cazul victimei de 53 de ani, agresorul a fost ginerele acestei femei, care
avea 23 de ani.

Un lucrul important relatat de victime este faptul că agresorul devenea şi mai violent în perioada
când femeia era însărcinată, acest lucru ar putea să ne permită să concluzionăm că femeile de vârstă
reproductivă sunt mai vulnerabile faţă de violenţa fizică.

Diagrama 3.

Vârsta respondentelor

50- 60 ani 4%

Se constată o diferenţă, uneori destul de considerabilă, între vârsta victimei şi cea a agresorului
(inclusiv, soţ şi soţie) - minimum de 2 ani, maximum de 15 ani.

În 36% din cazurile analizate diferenţa de vârstă dintre victimă şi agresor era de până la 3 ani. În
alte 36% de cazuri diferenţa era de 6 ani şi mai mult şi în 28% de cazuri diferenţa de vârstă varia
între 3 şi 5 ani. Comparând cazurile cuplurilor unde nu există diferenţă de vârstă sau unde victima
este mai în vârstă decât agresorul, putem conchide că vârstă nu este un factor care influenţează
gradul de agresivitate sau frecvenţa episoadelor de violenţă.

12
Starea civilă. În cazul victimelor violenţei în familie, acestea aveau o căsătorie înregistrată oficial
sau erau în concubinaj (în cazul persoanelor adulte - preponderent căsătorie, în cel al minorelor -
preponderent concubinaj). În cazul respondentelor de la AO „Refugiul Casa Mărioarei" toate erau
căsătorite la momentul interviului, pe când în cazul victimelor traficului de fiinţe umane care au fost
şi victime ale violenţei în familie 64% erau divorţate la momentul interviului. Divorţul ca atare a
avut loc după ce femeia a revenit din trafic. O parte dintre femeile divorţate şi-au refăcut viaţa cu un
alt bărbat, nu se mai confruntă cu violenţă; totodată relaţia nu este oficializată (locuiesc în
concubinaj). 36% din numărul victimelor traficului sunt în continuare căsătorite cu agresorul.

Componenţa familiei. În cazul persoanelor adulte, toate au cel puţin un copil, iar majoritatea au 2, 3
şi chiar 4 copii. Copiii uneori sunt din căsnicii diferite; copiii, tatăl cărora este altul decât agresorul,
suferă chiar mai mult de violenţă decât mama lor.

Diagrama 5.

Componenţa familiei

29.79%

31.91%

1 copil 2 copii 3 copii 4 copii Nu are copii

Reşedinţa. Respondentele provin în egală măsură din mediul urban şi din cel rural (50/50, în cazul
victimelor traficului, care au fost şi victime ale violenţei domestice, înainte de a nimeri în trafic).
Printre respondentele care au beneficiat de asistenţa AO „Refugiul Casa Mărioarei", victime ale
violenţei în familie exclusiv, 50% sunt locuitoare ale capitalei, 30% din mediul urban şi 20% din
localităţi rurale. Astfel putem concluziona că există violenţă în egală măsură şi în oraşe şi în sate.

Diagrama 6.

Locul de reşedinţa a respondentelor

13
Nivelul de educaţie (studii). Printre persoanele, victime ale violenţei domestice, intervievate de
angajaţii AO „Refugiul Casa Mărioarei", raportul dintre persoanele cu studii medii şi cele cu studii
superioare este de 50 la 50. În cazul respondentelor, victime şi ale traficului de fiinţe umane, 89 la sută
au studii medii şi 11 la sută au studii superioare neterminate. Nivelul de educaţie al victimei raportat la
cel al agresorului (în general per eşantion) este aproximativ acelaşi (ambii studii medii). Totodată, s-a
observat că în cazul victimelor violenţei domestice cu studii superioare, agresorul este cu studii medii;
doar într-un singur caz situaţia era inversă, agresorul având studii superioare, iar victima - studii medii.
În cazul cuplurilor unde ambii parteneri sunt cu studii superioare (din relatările psihologilor care au
lucrat cu asemenea cazuri), victimele mai rar se adresează după ajutor, pentru că frica este mult mai
mare. Agresorul foloseşte metode de constrângere psihologică, cum ar fi şantajul, ameninţarea cu
moartea, controlează toate acţiunile victimei.

Făcând o comparaţie între motivele neadresării pentru asistenţă cu serviciile de care victimele ar
avea nevoie, putem conchide că:

• Femeile cu studii superioare manifestă mai multă frică şi ruşine - mai rar s-au adresat poliţistului;
absolut toate au menţionat că simt nevoia de a vorbi cu o persoană necunoscută, pur şi simplu
pentru a-şi descărca sufletul, dar mai des s-au adresat psihologului. Pe când femeile cu studii medii
au apelat mai des la poliţist, la medic, au

recurs la acţiuni radicale pentru a rupe cercul vicios al violenţei (divorţ, separare, uneori omorul
partenerului) şi, practic, nu s-au adresat la psiholog.

• În acelaşi timp, dincolo de observaţiile care se înscriu în categoria „regularităţi", putem evidenţia
şi unele particularităţi mai rar sesizate, dar cu conotaţii mai grave în contextul violenţei domestice.
Departe de noi intenţia de a formula o concluzie fermă, dar nici nu putem trece cu vederea remarca
unor specialişti (psihologi şi medici), care au indicat că în cazul violenţei domestice nivelul
educaţiei nu întotdeauna este relevant. În realitate, există agresori şi printre persoanele cu studii
superioare şi cele cu statut social de prestigiu. Mai mult ca atât, aceştia aplică metode de violenţă
psihologică sau fizică care nu lasă urme sau amprente, în schimb au repercusiuni mult mai grave
pentru sănătatea victimei. Asemenea observări am desprins de fapt şi din interviurile cu unele
victime.

PROBLEME

(Din perspectiva victimei, cum se vizualizează ea însăşi şi care sunt nevoile ei)

1. Persoanele supuse violenţei în familie de multe ori nu se vizualizează ca o victimă care poate fi
ajutată, ci se consideră vinovată de cele ce i se întâmplă. La asemenea persoane se atestă o
subapreciere a propriilor capacităţi şi lipsa încrederii în propriile puteri.
2. Victimele violenţei în familie sunt dependente economic de agresor. Fie că nu au un loc de
muncă, fie că au un serviciu şi primesc salariu, dar trebuie să dea dare de seamă pe ce au cheltuit
orice bănuţ.
3. Victima violenţei în familie suferă de o insuficienţă vădită de comunicare. La început agresorul
îi interzice să se întâlnească cu prietenii/prietenele, apoi cu rudele apropiate, ca în cele din urmă să
fie izolată/limitată doar la propria casă şi familie.
4. Lipsa unei culturi non-violente în societate. Membrii comunităţii, inclusiv rudele victimelor,
preferă să nu se implice în soluţionarea acestei probleme, să nu ia atitudine, de multe ori de frica
agresorului.
5. Necunoaşterea serviciilor existente, la moment doar pentru victimele violenţei domestice (nu şi
pentru agresor) atât de către membrii comunităţii, grupurile profesionale, cât şi nemijlocit de către
victimă.
6. Lipsa unor servicii complexe de durată, care să asigure soluţionarea definitivă a problemei. La
moment serviciile care există sunt sporadice, prezente doar în anumite zone geografice şi se

14
limitează la adăpost, consiliere psihologică şi asistenţă juridică. Pe când nevoile victimei sunt mult
mai mari şi necesită o abordare complexă, multidisciplinară pentru a rezolva definitiv problema.

Capitolul 2. OPINIILE EXPERŢILOR ÎN DOMENIU PRIVIND FENOMENUL VIOLENŢEI ÎN


FAMILIE

2.1. Proporţiile fenomenului violenţei domestice în Republica Moldova

Vorbind despre numărul femeilor afectate de violenţa domestică, vom preciza că nu există o
statistică unică (nemaivorbind de una la nivel naţional), fiecare organizaţie făcând trimitere fie la
cifrele proprii (având ca sistem de referinţă beneficiarele cărora le-au acordat asistenţă), fie la unele
rapoarte/sondaje de opinie. De exemplu, un studiu realizat de Winrock International în Moldova -
„Femeile în situaţii de risc din Republica Moldova" - menţionează că circa 41% din femei au fost
afectate de violenţă în familie cel puţin o dată în viaţă sau fiecare a patra femeie suferă de violenţă;
20% din femei nu pot lua nici o decizie fără voia/acceptul bărbatului. Acelaşi studiu precizează că
rata globală a violenţei în familie, estimată pe durata întregii vieţi, este semnificativ ridicată pentru
femeile cu vârsta cuprinsă între 25 şi 35 de ani. Rata violenţei este, de asemenea, mai ridicată pentru
femeile cu studii neterminate, precum şi pentru femeile din zonele de nord şi de sud ale republicii,
adică din zonele rurale. Ponderea femeilor cu copii afectate de violenţă în familie este mai înaltă
decât cea a femeilor fără copii. Este important de menţionat că cea mai răspândită formă de violenţă
domestică în Moldova este violenţa psihologică, însoţită de toate celelalte forme de violenţă
enumerate. 39% dintre femei care s-au declarat victime ale violenţei, au menţionat că violenţa
psihologică este cea mai dureroasă.

De asemenea, UNICEF a realizat un studiu care se referă mai mult la abuzarea copilului în familie
şi în şcoală (un studiu demografic şi de sănătate, realizat în 2007). Iată câteva date din studiul
privind violenţa faţă de copii, care a cuprins un eşantion de 1.620 copii cu vârsta între 1018 ani
(adică elevi) şi 630 de părinţi, fiind unul reprezentativ atât din punct de vedere geografic, cât şi ca
vârstă şi sex. 20% dintre copiii intervievaţi spun că suferă de violenţă verbală, 10% dintre părinţi
recunosc că îşi abuzează emoţional şi psihologic copii; 25% din numărul copiilor participanţi la
sondaj mărturisesc că sunt abuzaţi fizic sau bătuţi de către părinţi, 7% dintre părinţi recunosc că-şi
pălmuiesc copii, iar alte 4% - că îi şi bat des. Dintre elevii intervievaţi 10% spun că sunt nevoiţi să
lipsească de la şcoală 1-2 săptămâni pe an pentru că părinţii „îi pun la lucru în gospodărie", fapt
care constituie o încălcare a drepturilor copiilor. Acest lucru li se întâmplă de 2 ori mai des băieţilor
decât fetelor, se mai arată în studiul realizat de UNICEF. Cât despre abuzul sexual, 10% dintre copii
au mărturisit că au fost supuşi diferitelor forme de agresiune sexuală (fie că au fost impuşi să
privească filme porno, fie că au fost molestaţi). Circa 10% dintre cei supuşi agresiunii sexuale au
menţionat că au avut o asemenea experienţă nu o singură dată. În sfârşit, fiecare al zecelea copil
este pedepsit cel puţin cu o palmă de mai multe ori pe an.2

Deşi evaluarea noastră s-a axat prioritar pe analiză problemei violenţei în familie din perspectiva
femeii abuzate, am considerat oportun să includem această informaţie cu privire la violenţa faţă de
copii, pentru că, de fapt, copiii de azi sunt adulţii de mâine, care vor aborda acelaşi comportament
în propria familie, precum şi din considerentul că în familia unde este abuzat copilul de cele mai
multe ori şi femeia suferă de violenţă. Ori femeia care este abuzată de soţ este agresivă cu propriii
copii.

Studiul demografic şi de sănătate (realizat în 2005) denotă că aproximativ una din patru femei
(27%) a trecut prin violenţă de la vârsta de 15 ani şi circa 13% au suferit de violenţă în ultimele 12
luni, precedente studiului. Cel mai des în calitate de agresor este soţul (69%) şi mai rar tatăl/tatăl
vitreg (14%) ori mama/mama vitrega (7%).3 În acelaşi timp, acest studiu a reliefat doar fenomenul
de violenţă asupra copiilor, şi nu a abordat sub nici o formă calitatea sau tipurile serviciilor prestate
şi sistemul de referinţă a cazurilor de violenţă în familie.
2Demographic and Health Survey, Chisinau, 2007, pag. 209.
3Demographic and Health Survey, Chisinau, 2005, pag. 209.

15
Unii experţi care au fost intervievaţi au făcut, de asemenea, trimiteri la statistica pe care o
înregistrează MAI, şi anume a cazurilor de omoruri, vătămări corporale grave, infracţiuni săvârşite
în cadrul familiei, cauzarea vătămărilor corporale uşoare şi familii cu scandalagii. Cifre, care nici pe
departe nu reflectă situaţia reală din considerentul că nu toate cazurile de violenţă fizică nimeresc în
vizorul organelor de drept, nemaivorbind de violenţa psihologică, economică sau verbală.
Altminteri, bizuindu-ne pe răspunsurile intervievaţilor, putem concluziona că singura structură de
stat care ţine o evidenţă statistică permanentă a cazurilor de violenţă în familie este Ministerul
Afacerilor Interne. Dar ea, această statistică, se reduce la cifrele din rapoartele
anuale/trimestriale/semestriale (de regulă, comparativ cu anul precedent, indicându-se creşterea sau
descreşterea) privind omoruri, vătămări grave intenţionate, la numărul apelurilor către poliţie,
evidenţa persoanelor care provoacă scandaluri în familie etc.

Ca să avem o reprezentare mai clară, vom da ca exemplu cifrele dintr-un raport pentru anul 2006: în
cadrul familiilor au fost săvârşite omoruri - 20, vătămări corporale grave - 30; total săvârşite
infracţiuni în cadrul familiei - 50; au fost întocmite procese verbale în baza art. 47 CCA „Cauzarea
vătămărilor corporale uşoare" - 2.121; familii cu scandalagiii aflate în vizorul poliţiei - 5.345.

Aşadar, problema violenţei în familie, fiind una care ţine de aspectul intern al familiei, este foarte
greu de estimat sau de colectat date despre situaţia reală referitor la câte femei/copii suferă de
violenţă în familie.

2.2. Cauzele violentei în familie

În cadrul interviurilor a fost unanim recunoscut faptul că, în definitiv, cauzele violenţei în familie
sunt diferite, multiple şi complexe. Unii experţi au invocat că în ultima vreme se constată tot mai
multe cazuri de violenţă în familie, în care agresorul este dependent de alcool şi, respectiv, una din
cauzele violenţei domestice este consumul în exces de alcool. În plus, în timpul regimului sovietic,
statul intervenea direct cu măsuri educaţional-administrative şi, respectiv, fenomenul era oarecum
diminuat. În prezent, implicarea statului/autorităţilor cu măsuri similare este evident mai slabă, ceea
ce lasă loc pentru o creştere a cazurilor de violenţă în familie, subiectul fiind o persoană dependentă
de alcool. Acelaşi argument - de implicare slabă a statului/autorităţilor - a fost invocat şi în raport cu
numărul bolnavilor psihici, aceştia de cele mai multe ori fiind violenţi. Alţi experţi consideră sărăcia
ca una din cauzele principale.

De asemenea, un motiv des invocat de experţi este educaţia patriarhală şi/sau lipsa unei culturi non-
violente între soţi. „Exemplul" părinţilor este invocat şi în privinţa educaţiei copiilor, care, la rândul
lor, suportând violenţă în copilărie, devin ulterior violenţi în propriile lor familii - adică are loc
replicarea modelului familiei în care a crescut.

Experţii mai remarcă, de asemenea, şi unele stereotipuri obscure, care generează comportamentul
violent, fiind „argumentat" şi prin multe zicale şi proverbe gen „Femeia nebătută este ca o casă
nemăturată';, Moara se bate de 3 ori, iar femeia de 6 ori pe zi"; „ Unde dă mama - creşte" (cu
referire la copii). Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că există şi o serie de tradiţii autohtone,
cum ar fi educaţia şi anumite relaţii sociale, care poziţionează bărbatul pe o treaptă socială
superioară femeii.

Mai nou, o cauză a violenţei în familie invocată de specialişti este migraţia în masă. Atunci când un
membru al familiei pleacă peste hotare, iar altul rămâne să îngrijească copiii de unul singur,

adesea ajunge să manifeste violenţă asupra lor. Ce-i drept, migraţia poate fi adesea şi cauză, dar şi
consecinţă (după cum vom vedea în continuare) a violenţei domestice.

16
2.3. Consecinţele violenţei în familie

Spre marele nostru regret, consecinţele acestei probleme se resimt nu numai în cadrul familiei, dar
şi în afara acesteia. Cu certitudine, femeia este cea care suferă cel mai mult (scade eficacitatea
muncii, se deteriorează starea sănătăţii, scade motivaţia de a se implica în viaţa socială, în unele
cazuri soldându-se chiar cu decesul femeii sau cu suicid).

Uneori femeia preferă să treacă sub tăcere acţiunile violente ale bărbatului şi atunci, atât pentru
femeie (care rabdă fiindcă are copii şi ei au nevoie de tată), dar mai ales pentru copii, consecinţele
sunt de cele mai multe ori inevitabile. Atunci când vor creşte mari, în cazul băieţilor, vor urma un
comportament violent în familie ca fiind o normalitate, iar în cazul fetelor, ele vor tolera un
asemenea comportament din partea soţului. În consecinţă, ambii vor deveni ei înşişi violenţi cu
membrii propriei familii (copiii).

Atunci când femeile nu doresc să tolereze asemenea situaţii, de regulă, se ajunge la destrămarea
familiei. Aceasta nu este o decizie unilaterală, pur şi simplu. Trebuie să credem că ele recurg la
această soluţie din motiv că în Moldova nu există servicii pentru agresor, prin intermediul cărora
agresorii ar fi cel puţin educaţi cum să-şi gestioneze accesele de furie, cum să prevină conflictul aşa
încât să se încerce toate posibilităţile de redresare a situaţiei înainte de a recurge la divorţ.

O consecinţă confirmată este şi faptul că multe femei, care suferă de violenţă în familie, iau decizia
de a pleca la muncă în afara ţării, de multe ori fără a analiza posibilele riscuri asociate plecării peste
hotare. Uneori nici nu le pasă de aceste riscuri, ele dorind doar să rupă acel cerc vicios al violenţei
pe care o suportă acasă. Astfel nu sunt rare cazurile când victima violenţei domestice devine şi
victimă a traficului de fiinţe umane. Şi în acest sens consecinţele atât asupra sănătăţii, cât şi asupra
familiei, precum şi cele sociale sunt dintre cele mai grave. În această ordine de idei, violenţa în
familie este atât o cauză a traficului de fiinţe umane, cât şi un impediment în reintegrarea cu succes
a victimei traficului în propria familie.

2.4. Profilul victimei violenţei domestice conturat de experţi

Cum acest tip de violenţă are loc în familii cu diferit nivel economic sau statut social, deocamdată
nu putem vorbi de un profil bine conturat al victimei violenţei domestice. Cu toate acestea, din
răspunsurile mai multor persoane intervievate, am dedus că victima violenţei domestice este
preponderent femeie, ea suportând în majoritatea cazurilor abuzuri din partea bărbatului. Deşi
violenţa în familie afectează femeile de orice vârstă, cele mai multe dintre victime au între 20 şi 40
de ani; preponderent sunt din mediul rural, provenind din familii dezorganizate sau social
vulnerabile.

În acelaşi timp, cercetarea ne permite să conturăm şi un profil psihologic - femei ce manifestă


neîncredere în propriile puteri, care se resemnează uşor şi rabdă situaţia aşa cum este, închise în
sine, cu o stimă de sine şi autoapreciere vădit scăzută. Altfel zis, o femeie care nu reuşeşte să-şi
depăşească un soi de jenă pe care o resimte din faptul că ea este supusă violenţei şi este practic o
victimă a propriului soţ, pe care l-a ales şi cu care are copii.

Un studiu realizat în Moldova în 2005 de organizaţia Winrock International în cadrul proiectului


„Noi perspective pentru femei" denotă faptul că femeile care sunt supuse violenţei în familie provin,
în proporţie de 70 la sută, dintr-un mediu rural, fiind din familii socialmente vulnerabile. Multe
femei, victime ale violenţei în familie, nu se percep/nu se consideră victime ca atare, ele acceptând
că aceasta este soarta femeii, aceasta este „crucea pe care trebuie să o ducă cu resemnare".

17
2.5. Opinia publicului larg despre violenta în familie

Experţii în domeniu sunt de părere că publicul larg ignoră problema în cauză, ea fiind considerată o
problemă a femeilor, în timp ce femeile, la rândul lor, preferă să nu o discute în public. Totodată,
tradiţional, problema violenţei domestice a fost şi mai rămâne a fi considerată o problemă a familiei
şi trebuie să rămână ca atare (indiferent dacă se rezolvă sau nu la nivel de familie).

Potrivit studiului realizat de Magenta Consulting la comanda Centrului Internaţional „La Strada" în
iunie-iulie 2007, jumătate din cei 300 de respondenţi/respondente din regiunile Nord, Centru şi Sud
ale republicii „au auzit despre fenomenul de violenţă în familie, însă nu ştiu prea multe despre
această problemă". Ponderea persoanelor ce consideră că violenţa este o problemă actuală în
Moldova constituie 41%. La celălalt pol numai 6% dintre participanţii la sondaj consideră că
violenţa nu este propriu-zis o problemă pentru republică, iar 9 persoane au susţinut că sunt bine
informate despre fenomen şi că „violenţa în familie este o problemă exagerată şi artificială".

Conform aceluiaşi studiu, un procent „semnificativ din participanţii cu vârsta de peste 45 ani
consideră că violenţa domestică reprezintă exclusiv abuz fizic din partea bărbatului asupra femeii.
De aceeaşi opinie sunt aproximativ o treime dintre respondenţii cu vârsta de 19-24 ani. Fiecare a
opta persoană cu vârsta de până la 18 ani percepe fenomenul de violenţă în familie ca abuz sexual
din partea bărbatului asupra femeii.4

Totodată, cercetările noastre ne-au demonstrat că violenţa domestică nu se manifestă doar la nivelul
familiilor dezavantajate sau cu un nivel de cultură scăzut. Dimpotrivă, sunt cazuri când ea se atestă
şi în cuplurile cu un statut social înalt, ai căror soţi au studii superioare, inclusiv în cupluri cu o
imagine socială de prestigiu. Deşi fenomenul capătă negreşit amploare, se constată tendinţa de a
ignora mai degrabă acest flagel social, de a-l tăinui, decât de a discuta şi de a lansa dezbateri
publice, acţiuni sociale de anvergură. Şi acest lucru se întâmplă pentru că implicaţiile, ne dăm bine
seama, sunt atât de imprevizibile şi atât de jenante, încât lumea preferă să nu recunoască în nici un
caz că problema există, să afirme mai curând că nu i s-a întâmplat, decât să-şi asume consecinţele
care urmează după ce recunoşti că ţi se întâmplă asemenea lucruri.

Dacă ne referim la grupurile profesionale, constatăm că şi în rândul specialiştilor atitudinea faţă de


problema în cauză este diferită. Există specialişti, care recunosc gravitatea problemei şi fac
maximum ce le stă în putinţă (ţinând cont de mandatul pe care îl au) pentru a o diminua, şi există o
categorie de specialişti care ignoră această problemă. Mai ales că şi legislaţia este de aşa natură,
încât nu le prea oferă mari împuterniciri sau spaţiu de acţiune în vederea combaterii fenomenului
violenţei în familie. Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familiei a fost
promulgată abia la 11 martie 2008 şi va intra în vigoare peste şase luni de la data publicării (18
martie 2008) în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Capitolul 3. SERVICIILE DISPONIBILE VICTIMELOR VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

În rezultatul cercetării efectuate, este important să remarcăm din capul locului că un program unic
de acţiuni privind combaterea violenţei domestice pe ţară nu există. La fel nu există un cadru
instituţional care să asigure accesul femeilor abuzate la asistenţă. Mai mult ca atât, activităţile pe
care le desfăşoară diferite organizaţii nu sunt coordonate între ele. Există ONG-uri care organizează
careva activităţi (în continuare vom specifica), dar ele sunt destinate unei anumite categorii de
beneficiari. Categorii care uneori se suprapun, inclusiv geografic, fapt ce denotă o dată în plus
necesitatea coordonării/informării ONG-urilor şi actorilor din acest domeniu despre o activitate sau
alta. În acelaşi timp, unele categorii, cum ar fi, de exemplu, agresorul, rămân absolut neacoperite şi,
astfel, practic la moment nimeni nu oferă servicii acestui grup.

4 Versiunea integrala a Studiului privind opinia populaţiei despre violenţa în familie este accesibilă pe www.lastrada.md

18
3.1. Activităţi de prevenire a violenţei în familie

În general, vorbind de prevenirea violenţei în familie, putem clasifica activităţile în câteva categorii:

1) Activităţi de informare şi sensibilizare


2) Activităţi adresate agresorului (lucrând cu agresorul putem preveni violenţa în familie)
3) Activităţi adresate factorilor de decizie şi grupurilor profesionale.

Dacă e să ne referim la activităţile de informare şi sensibilizare, acestea sunt desfăşurate în cea mai
mare parte de organizaţiile neguvernamentale şi sunt orientate preponderent elevilor, tinerilor din
instituţiile de învăţământ de diferit grad (uneori punându-se accentul pe femei şi fete), vârsta variind
între 16 - 25 de ani. Aceste activităţi se rezumă la seminare, treninguri, organizate în diferite
localităţi (acolo unde există Centre specializate ale PNUD sau Winrock International, precum Bălţi,
Soroca, Cahul, Comrat; la fel şi Gender Centru organizează activităţi de acest gen, dar nu au
specificat acoperirea geografică).

Activităţile pe care le realizează reprezentanţii societăţii civile sunt foarte binevenite, deoarece
aceleaşi treninguri (chiar dacă la ele participă doar femei) schimbă atitudinea femeii faţă de
problema violenţei în familie ca atare, o face să devină mai încrezută, să abordeze o altă modalitate
de comunicare în familie. La fel, treningurile realizate pentru anumite grupuri profesionale (de
exemplu, pentru poliţişti) schimbă atitudinea acestora faţă de problemă, îi fac mai sensibili la
subiect chiar şi în lipsa unui cadru legislativ, care le-ar atribui anumite responsabilităţi în acest sens.
Un alt exemplu am putea cita Campania naţională de sensibilizare „16 zile împotriva violenţei în
familie", desfăşurată anual în Republica Moldova începând cu anul 2000 şi organizată de mai multe
ONG-uri active în domeniu şi organizaţii internaţionale. În fond, scopul ei este să atragă atenţia
publicului larg asupra problemei în cauză şi să îndemne factorii de decizie să întreprindă careva
acţiuni în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului. Dar dacă analizăm campania din punct de
vedere critic, numai 10 zile în an este mult prea puţin pentru a schimba atitudinea faţă de o astfel de
problemă, cum este violenţa domestică. Cu atât mai mult, cu cât această campanie nu reprezintă
decât un şir de acţiuni, prevăzute în planurile de activităţi ale diferitelor organizaţii pentru luna
decembrie, şi nu este o campanie conceptualizată din perspectiva necesităţilor sau a lacunelor care
există în acest domeniu.

Mai mulţi experţi au menţionat că numeroase activităţi de prevenire, axate în special pe prevenirea
abuzului faţă de copii şi asistenţa copiilor abuzaţi, sunt susţinute de UNICEF, prin intermediul
CNPAC, mai exact, a Centrului Amicul.

Vorbind de activităţile adresate agresorului, asemenea servicii practic nu există. Actualmente acest
tip de activitate ţine de competenţa MAI (lucrul cu aşa-zişii scandalagii familiali). În general, în
Republica Moldova, din structurile de stat, cu prevenirea violenţei în familie se ocupă poliţiştii de
sector, ei fiind cei care ţin evidenţa familiilor cu scandalagii. Fireşte, această activitate în sine nu
presupune cultivarea unui mod de viaţă non-violent sau educarea agresorului, ci mai degrabă
„calmarea spiritelor". De cele mai multe ori această activitate are un caracter reactiv şi practic nu se
recurge la profilaxia proactivă a fenomenului în cauză.

Activităţile adresate factorilor de decizie şi grupurilor profesionale. Cele mai multe activităţi
desfăşurate gen seminare de instruire, treninguri sunt adresate poliţiştilor. De regulă, ele sunt or-
ganizate şi realizate tot de organizaţiile neguvernamentale şi cele internaţionale. La acelaşi
compartiment au mai fost menţionate activităţi de instruire privind prevenirea violenţei domestice,
destinate pedagogilor şi lucrătorilor sociali, desfăşurate de ONG-uri, iar mai nou şi de Ministerul
Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului, cu susţinerea UNIFEM.

În acelaşi timp, majoritatea experţilor precizează că aceste activităţi au un caracter sporadic, nu sunt
coordonate în vederea unei distribuiri geografice uniforme. Cele mai multe activităţi sunt

19
concentrate în Chişinău şi oraşele mai mari, pe când în localităţile rurale de multe ori asemenea
activităţi nu ajung.

Beneficiarii activităţilor de prevenire. Activităţile de prevenire (dacă ne referim la treninguri,


seminare) sunt adresate tinerelor cu vârsta între 16 - 25 ani, femeilor, şi mai puţin publicului
general, pentru care se organizează sporadic campanii de sensibilizare (de obicei, dedicate acţiunii
„16 zile împotriva violenţei domestice"). Chiar şi acestea nu au un răsunet naţional, nu sunt agresive
(în sensul pozitiv al agresivităţii unei campanii). Totodată, nu se desfăşoară nici un fel de activităţi
de prevenire/sensibilizare, care ar fi orientate către agresor.

3.2. Cine sunt principalii actori/realizatori ai activităţilor de prevenire?

În cadrul prezentului raport, paragraful în cauză nu l-am conceput ca un catalog al serviciilor


diferitelor structuri, ci mai degrabă ca o apreciere dintr-o parte a ceea ce fac diferiţi actori. De
asemenea, nici nu ne-am propus drept scop o evaluare a serviciilor sau organizaţiilor respective, ci,
intenţionat, am reflectat, fidel, părerile sintetizate ale altor specialişti, experţi, despre actorii
implicaţi în acest domeniu, fără a da informaţie desfăşurată despre organizaţiile respective. Unele
organizaţii au fost doar numite, fără a se cunoaşte prea multe despre activităţile desfăşurate
nemijlocit de către acestea. De exemplu, majoritatea experţilor intervievaţi au indicat, după cum am
menţionat şi anterior, că principalii actori/realizatori ai activităţilor de prevenire sunt structurile
internaţionale şi reprezentanţii societăţii civile (a se vedea în continuare), mai numind în aceeaşi
calitate şi două structuri de stat din domeniu - Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului
(MPSFC) şi Ministerul Afacerilor Interne (MAI). MPSFC ca fiind structura ce a desfăşurat o serie
de seminare pentru specialiştii din cadrul direcţiilor de protecţie a familiei şi copilului din raioane
cu privire la problema violenţei în familie (în rest specialistul responsabil de problemele familiei şi
copilului se descurca cum poate), iar MAI - ca structură, care, în contextul problemei violenţei în
familie, se ocupă de familiile cu scandalagii (aspectul de prevenire a violenţei în familie) şi,
respectiv, de cazurile grave, când se ajunge la comiterea unor infracţiuni în cadrul familiei
(omoruri, vătămări intenţionate grave). Toate aceste afirmaţii dându-ne uşor de înţeles că
guvernarea, de fapt statul, din anumite motive, nu este preocupat îndeajuns (sau foarte puţin) de o
problemă ce ar trebui să fie, printre priorităţi, mai degrabă pe agenda sa, decât pe cea a structurilor
internaţionale, interguvernamentale şi a societăţii civile.

În continuare ne vom referi doar la ONG-uri şi structurile internaţionale, ele fiind apreciate de
persoanele intervievate ca cei mai activi actori/prestatori de servicii în contextul prevenirii violenţei
în familie.

a) Organizaţii neguvernamentale din republică

Cât priveşte ONG-urile, a fost menţionată de mai mulţi experţi Alianţa Antiviolenţă, din care fac
parte organizaţii neguvernamentale din Chişinău şi din regiuni (teoretic include circa 100
organizaţii din Moldova), dar fără a fi specificate ce activităţi concrete desfăşoară. Se creează o
confuzie de interpretare: Alianţa Antiviolenţă este acelaşi For al Femeilor din Moldova, pentru că
atunci când se cer detalii, experţii ori nu le pot da, ori se operează contopind organizaţiile care fac
parte din aceste două structuri. Aşa încât nu există o definire clară a acestei Alianţe şi care sunt
direcţiile concrete de activitate.

O altă organizaţie menţionată este Asociaţia Obştească „Refugiul Casa Mărioarei" - centru
rezidenţial pentru victimele violenţei domestice, care dispune şi de o linie fierbinte, susţinută
financiar de OSCE, Misiunea în Moldova. Această organizaţie a fost menţionată drept unica, care
oferă adăpost, consiliere psihologică şi asistenţă juridică.

20
Mai mulţi experţi, referindu-se la activităţile de prevenire a violenţei în familie, au menţionat
organizaţia Gender Centru, fără a specifica sau exemplifica ce activităţi concrete implementează
organizaţia respectivă şi cine sunt beneficiarii. Cu certitudine, această organizaţie este cunoscută în
domeniul contracarării violenţei în familie şi activităţilor ce ţin de egalitatea genurilor, cum ar fi
cele de instruire a grupurilor profesionale, a tinerei generaţii, un şir de iniţiative legislative, cum ar
fi participarea la elaborarea proiectului de lege cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în
familie, elaborarea materialelor la temă.

Majoritate experţilor intervievaţi s-au referit la organizaţia CNPAC ca una ce desfăşoară campanii
de sensibilizare privind abuzul faţă de copii şi care la fel dispune de centre de zi. În special este
vorba de Centrul „Amicul", unde femeile (mamele copiilor care au fost abuzaţi) pot beneficia, de
asemenea, de consiliere psihologică. Organizaţia este susţinută de UNICEF.

Vorbind despre activităţile de informare şi sensibilizare, am dat ca exemplu Proiectul „Noi per-
spective pentru femei", în cadrul căruia Winrock International desfăşoară activităţi de prevenire
pentru fete/femei cu vârsta între 16 - 25 ani, ce rezidă în treninguri şi în alte activităţi în domeniul
prevenirii violenţei în familie. În cadrul acestui Proiect funcţionează Centre de zi - la Comrat,
Cahul, Soroca şi Bălţi - care dispun de linii telefonice informaţionale. Ele oferă diverse informaţii,
în funcţie de caz, dar mai au şi menirea de a identifica victimele, atât ale violenţei domestice, cât şi
ale traficului de fiinţe umane. Aceste Centre oferă, de asemenea, consiliere psihologică şi asistenţă
juridică aceloraşi categorii de beneficiari, având şi un component economic, şi anume cum să-ţi
lansezi/iniţiezi propria afacere.

Se mai remarcă, de asemenea, ca fiind active câteva centre rezidenţiale pentru copii (în Bălţi şi în
Chişinău) şi care au ceva tangenţe cu prevenirea violenţei: centrele PNUD, recent create (deja opt la
număr), care lucrează cu tinerii vulnerabili, precum şi, desigur, Centrele Maternale, care au printre
beneficiarii lor şi victime ale violenţei în familie.

Unii intervievaţi au mai indicat şi organizaţiile Comunitate Copil Familie (CCF) Moldova şi Liga
Apărării Drepturilor Omului din Moldova (LADOM), fără a specifica activităţile care le- au
realizat în domeniul prevenirii sau combaterii violenţei în familie.

Deşi se cunosc mai multe organizaţii neguvernamentale, care desfăşoară diverse activităţi, lipsa fie
a unei structuri de coordonare, fie a unui centru de informare face ca nu numai specialiştii, dar şi
chiar experţii să cunoască adesea numai numele acestor actori, dar să nu fie informaţi în detalii
asupra caracterului activităţilor, serviciilor acordate, ariei geografice acoperite, efectului calităţii lor
etc., aşa încât informaţiile relatate purtau un caracter vag sau confuz. Mai mult, credem că acest
vacuum informaţional influenţează starea lucrurilor în domeniul violenţei domestice şi sub aspectul
atitudinii comunităţii faţă de problema cercetată.

b) Structurile internaţionale şi activităţile lor

Printre structurile internaţionale prezente în Moldova şi care desfăşoară activităţi în domeniul


cercetat remarcăm Fondul Naţiunilor Unite pentru Femei (UNIFEM), reprezentanţa din Mol-
dova, care promovează programe de instruire a jurnaliştilor privind abordarea egalităţii genurilor în
mass media, lucru absolut necesar, dat fiind că şi mass media contribuie de multe ori la menţinerea
stereotipurilor de gen, abordând un mesaj sexist şi discriminatoriu.

UNICEF, prezent în republica noastră de peste un deceniu, încearcă să cerceteze în primul rând
problema violenţii faţă de copii, dar şi faţă de femei. Chiar dacă a susţinut până acum şi va susţine
pe viitor în acelaşi timp şi acordarea serviciilor, UNICEF doreşte să-şi orienteze serviciile spre
crearea unui sistem de referire, a unui sistem de servicii pentru copiii, victime ale violenţei. Până în
prezent, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii, reprezentanţa în Moldova, a acordat asistenţă la
elaborarea Planului naţional de prevenire a abuzului faţă de copii (un plan de acţiuni pentru 3 ani,

21
elaborat de un grup ministerial, în care au intrat şi ONG-uri, organizaţii internaţionale, ce urmează a
fi aprobat de guvern, devenind ulterior o platformă în acţiunile acestuia şi a partenerilor în domeniul
respectiv).

O altă acţiune a UNICEF a fost efectuarea unei analize a legislaţiei moldoveneşti cu scopul de a
vedea în ce măsură legislaţia naţională acoperă sau ţinteşte violenţa faţă de copii. În opinia ex-
perţilor, această evaluare va permite UNICEF-ului să vină cu propuneri de modificare a diferitelor
acte legislative privind violenţa faţă de copii. În acelaşi context se înscrie şi sprijinul acordat la
elaborarea Proiectului de lege privind prevenirea şi combaterea violenţei domestice. Promovând
acţiuni de acest gen, UNICEF se orientează mai mult spre elaborarea de politici, strategii, acte
legislative privind prevenirea şi combaterea violenţei. Şi deşi nu este un prestator de servicii ca
atare, totuşi mai sprijină acordarea anumitor servicii (am pomenit anterior activitatea Centrului
Amicul).

UNICEF a desfăşurat o amplă campanie „Copilărie fără violenţă" în 2006-2007.

Asociaţia ABBA/ROLI se numără şi ea printre organizaţiile care a desfăşurat nişte activităţi în


domeniu (un curs de instruire privind egalitatea genurilor pentru fete cu vârsta cuprinsă între 1619
ani), dar care, iarăşi, se orientează mai mult la consolidarea capacităţilor grupurilor profesionale (în
special, reprezentanţii organelor de drept) şi la elaborarea de politici şi strategii în acest domeniu.

3.3. Aria geografică a activităţilor de prevenire

Făcând o apreciere a calităţii intervenţiilor de prevenire din punctul de vedere al acoperirii geo-
grafice, al axării pe grupul de risc, pe sursa de violenţă, al continuităţii intervenţiilor şi complexităţii
abordării, al calităţii activităţilor informaţionale, al pregătirii specialiştilor etc., reiterăm (cum am
remarcat şi la începutul capitolului) în primul rând faptul că actualmente nu există un program unic
pe republică, care ar cuprinde activităţile desfăşurate de diferiţi actori, precum şi o coordonare a
acestor intervenţii.

În aceeaşi ordine de idei, precizăm că majoritatea activităţilor sunt localizate în Chişinău şi oraşele
mai mari din republică, şi nu întotdeauna ecoul acţiunilor de prevenire ajunge şi în localităţile
rurale. Zicem „ecoul", pentru că la moment prea puţine activităţi se desfăşoară nemijlocit în spaţiul
rural.

Activităţile care s-au organizat până acum cu tinerii şi cu femeile nu poartă un caracter sistematic.
Dacă la Chişinău se aude des despre diverse seminare, treninguri, mese rotunde cu subiectul
egalităţii genurilor şi/sau prevenirii violenţei în familie, apoi specialiştii din diferite regiuni ale
republicii solicită tot mai des asemenea gen de activităţi, fiind solicitate de asemenea şi materiale
informative la tema violenţei în familie.

Altminteri, materialele informative/ilustrative despre violenţa în familie sunt prea puţine şi nu sunt
specializate/nu ţintesc diferite categorii de cititori. Bunăoară, pentru elevi sunt binevenite
materialele care ar aborda un mod de viaţă non-violent în familie, în clasă/şcoală; pentru studenţii
diferitelor facultăţi aceste materialele ar trebuie să se axeze pe abordarea sensibilităţii violenţei în
familie în profesia pe care o vor îmbrăţişa, şi nu doar să urmeze orbeşte anumite instrucţiuni sau
regulamente interne. Lipsesc sau sunt prea puţine materialele specifice, adresate victimelor
violenţei, ori pentru această categorie cititul unei publicaţii la temă nu prea este ceva real. Pentru ele
ar fi mai binevenite nişte obiecte de uz personal, spoturi televizate, panouri stradale, care
promovează non-violenţa, precum şi informarea populaţiei privind posibilitatea apelurilor telefonice
la o Linie Fierbinte naţională. Toate materialele informative trebuie să fie la vedere şi să nu solicite
victimei violenţei în familie prea mult timp ca să le citească. Pentru că de cele mai multe ori
agresorul distruge asemenea materiale, victima neavând posibilitatea să le păstreze în timp şi doar
lucrurile personale pot fi păstrate un timp mai îndelungat.

22
O direcţie în care urmează a se mai investi (nu ne referim doar la investiţii financiare) sunt ONG-
urile locale care activează în domeniu, dar capacitatea cărora trebuie consolidată, pentru că nu
întotdeauna activităţile organizate de ele sunt de cea mai înaltă calitate.

Mai lasă încă mult de dorit, de asemenea, conţinutul/calitatea programelor de instruire a cadrelor
(deşi programe e prea tare spus, când de fapt este vorba de cele seminare sporadice care se
organizează). Ar fi cazul ca, la nivel centralizat, să se organizeze nişte cicluri de instruire pentru
diferite grupuri profesionale (lucrători sociali, medici, poliţişti, judecători), care să vizeze anume
ajutorul victimelor violenţei în familie (acordat atât femeilor, cât şi copiilor) şi - de ce nu?! - care
vizează şi agresorul, aşa încât specialiştii să cunoască unde şi cum ar putea să refere aceşti
beneficiari pentru asistenţă.

3.4. Domenii lipsă/lacune

1. Un punct slab menţionat în activitatea de prevenire este lipsa unui sistem de educaţie non-
violentă. Practic, în şcoală, dar chiar şi în familie nu se vorbeşte despre egalitatea genurilor, despre
un mod non-violent de viaţă. Ori modul sănătos de viaţă înseamnă nu numai profilaxia maladiilor,
ci şi o viaţă fără violenţă. Bunăoară, atunci când vorbim în şcoală despre pregătirea pentru viaţă,
despre viaţă şi sănătatea reproductivă, ar fi bine să abordăm şi aspectul violenţei în familie. Cum
este o problemă socială frecventă şi cunoscută în toată lumea, ar fi binevenit ca aceste lucruri să fie
cunoscute, percepute şi la vârsta de copil, adolescent. Ori la noi copiii nu percep ca violenţă atunci
când îşi stigmatizează semenii săi, elevii, adolescenţii nu consideră violenţă, ba nici interpersonală
faptul că l-a bruscat (împins), l-a lovit pe colegul/colega sa. Ei nu consideră aceste lucruri ca
manifestări de violenţă, fapt identificat în discuţiile cu elevii. În acest context, ar fi oportun să fie
familiarizaţi cu definiţia de violenţă, să înţeleagă că de fapt ei îşi permit să fie violenţi.
2. Lipsa unor campanii de sensibilizare masive, complexe, care ar include diverse activităţi, spoturi
sociale, difuzate la nivel naţional, şi care ar permite atât sensibilizarea publicului larg, inclusiv din
localităţile rurale cu această problemă, cât şi abordarea factorilor de decizie, pentru a recunoaşte că
violenţa domestică chiar este o problemă pentru Republica Moldova. Astfel i-am încuraja să
întreprindă acţiuni concrete (crearea mecanismelor de implementare a Legii privind prevenirea şi
combaterea violenţei în familie, recent promulgată de preşedintele Republicii Moldova, care
urmează a intra în vigoare la 18.09.2008).
3. Mass media joacă încă un rol pasiv sau insuficient de activ în vederea abordării subiectului
violenţei în familie, limitându-se de cele mai dese ori la relatări de la evenimente ocazionale sau
date statistice. Lipsesc, de exemplu, articolele de problemă, de analiză profundă a fenomenului, de
atitudine.
4. Lipsesc serviciile pentru agresori. Se are în vedere, în primul rând, programe de reabilitare,
reeducare pentru agresori, pentru potenţiali agresori. În opinia noastră, s-ar putea lucra eficient şi cu
persoanele care-şi ispăşesc termenul de pedeapsă în penitenciare, despre care se ştie că au comis
asemenea acte. Ar fi o categorie de beneficiari ce merită toată atenţia, deoarece aceştia ştiu deja că
au comis o infracţiune, au un precedent de violenţă. Fireşte, aici ar trebui practicate alte genuri de
activităţi educativ-preventive, intervenţia ar putea fi de lungă durată, cu un conţinut special.
Oricum, considerăm că este un serviciu ce trebuie neapărat pus la punct. Materialele pentru agresori
lipsesc cu desăvârşire. Ori şi această categorie trebuie ajutată să înţeleagă că agresivitatea pe care o
manifestă este o problemă proprie şi care poate şi trebuie tratată/soluţionată şi depăşită.
5. Lipsesc programe de consolidare a capacităţilor grupurilor profesionale, nu sunt specialişti
instruiţi/cu experienţă, care să lucreze cu victimele violenţei domestice, precum şi cu agresorul. De
asemenea, se resimte lipsa unor programe speciale pentru facultăţile universitare, prin care tinerii
specialişti care vin în sistemul asistenţei sociale, spre exemplu, ar fi instruiţi/familiarizaţi cu această
problemă. Mai mult ca atât, în opinia noastră, ar trebui elaborate/întocmite întâi de toate nişte
programe speciale şi pentru toate instituţiile de învăţământ superior, aşa încât nu numai asistenţii
sociali, psihologii, dar şi judecători, pedagogii, medicii şi chiar inginerii, agronomii (care fiind
manageri în unităţi, subdiviziuni economice, pot avea în subordine victime ale violenţii sau
agresori) să beneficieze de un curs „Prevenirea violenţei în familie", bunăoară. Prin intermediul

23
acestuia s-ar putea elucida cauzele fenomenului, iar beneficiarii lui să înţeleagă ce este violenţa în
familie, de unde vine, care-i sunt rădăcinile, să conştientizeze ce este agresivitatea, cum apare ea,
cum se declanşează emoţiile negative, cum pot fi recunoscute ele şi cum pot fi stăpânite, temperate,
cum poate fi controlată agresivitatea, ce exerciţii se recomandă în asemenea situaţii etc. Adică să
ştie de unde vine, cum să realizeze/identifice cazurile, ce trebuie să recomande. Probabil în acest
sens sunt necesare nişte cursuri speciale în instituţiile de învăţământ superior pentru viitorii
specialişti, care vor lucra cu colective de oameni, vor fi eventuali manageri sau factori de decizie.

3.5. Activităţi de asistentă a victimelor violentei domestice

Studiul serviciilor oferite victimelor violenţei domestice arată că ele se rezumă mai mult la inter-
venţiile în situaţia de criză. Asistenţa victimelor violenţei domestice nu se realizează printr-un
proces ce ar finaliza cu soluţionarea definitivă a problemei. Nu se atestă careva etape distinctive în
asistenţa victimelor - există organizaţii care oferă consiliere psihologică, asistenţă juridică, asistenţă
socială, cazare temporară, dar aceste servicii nu satisfac nici pe departe toate nevoile victimei (care
tinde să capete încredere în forţele proprii, să devină independentă economic, să-şi gestioneze
propria viaţă, să poată asigura un minimum necesar copiilor şi un mediu sigur pentru creşterea şi
dezvoltarea lor).

a) Etapele de asistenţă

Etapele de asistenţă sunt vizualizate, de regulă, din perspectiva serviciilor pe care le prestează di-
ferite organizaţii în parte, dar nu ca un proces complet, care ar presupune mai multe componente
(spre exemplu, în cazul victimelor traficului de fiinţe umane, avem câteva etape care ar asigura
durabilitatea procesului de asistenţă - este vorba cel puţin de identificare, reabilitare şi (re)in-
tegrare). Majoritatea respondentelor/respondenţilor s-au limitat la capacităţile propriilor organizaţii,
fapt ce denotă o abordare organizaţională a procesului de asistenţă fără a ţine cont de nevoilor
victimelor, durata necesară pentru a asigura eficienţa procesului de asistenţă şi acoperirea naţională.
Toate aceste vorbesc despre lipsa unei abordări complexe, multidisciplinare în lucrul cu subiecţii
violenţei domestice.

În esenţă, interviurile experţilor denotă faptul că la moment nu există programe durabile, axate pe
reducerea vulnerabilităţii femeii, care o readuce periodic în aceeaşi situaţie de criză.

24
Studiu de caz

Femeia a fost bătută. S-a adresat la un Centru specializat împreună cu copilul, pentru că nu are
unde se refugia. La Centru i s-a oferit adăpost, consiliere psihologică şi asistenţă juridică. In
cadrul Centrului femeia poate beneficia de asistenţă în medie de la 1 la 3 luni.

Pentru a-şi rezolva definitiv problema, ea are nevoie de stabilitate psihologică, încredere în
propriile puteri, un loc de muncă, care să-i asigure un trai decent sieşi şi copiilor, şi o locuinţă (fie
chiar şi pe care o închiriază, doar că salariul să-i permită acest lucru) - toate acestea în cazul în
care femeia este decisă să divorţeze. In realitate avem o situaţie concretă: da, femeia primeşte
asistenţă psihologică, asistenţă juridică şi adăpost pentru 3 luni, dar ea mai are nevoie şi de
orientare profesională (multe victime ale violenţei domestice nu au pregătirea necesară pentru a se
angaja la muncă, fie că nu au studii, fie că după absolvirea facultăţii/colegiului sau şcolii de
meserii nu au muncit), să-şi găsească un loc de muncă cu un salariu potrivit şi o locuinţă. Aceste
lucruri durează, şi atunci când femeia înţelege că nu are unde să stea mai mult, că nu are un venit
care i-ar permite un trai decent, în momentul în care agresorul vine şi îşi cere scuze, ea acceptă
scuzele şi revine la el împreună cu copiii până la următoarea criză de violenţă.

O altă categorie de victime ale violenţei domestice nu vor să divorţeze, ci ar dori ca agresorul să
primească ajutor pentru a şti cum să-şi gestioneze furia. Dar deoarece acest tip de serviciu nu
există, în realitate se întâmplă acelaşi lucru - în perioada de criză vine la un Centru specializat, stă
acolo câteva zile, primeşte consiliere psihologică şi când vine agresorul şi-şi cere scuze, revine în
familie până la următoarea criză.

Exemplul este relevant doar pentru femeile care ştiu despre existenţa unor asemenea Centre şi au
curajul să se adreseze pentru a beneficia de asistenţă. Or, marea majoritate a victimelor violenţei
domestice nu ştiu despre existenţa unor asemenea servicii.

În consecinţă, una dintre recomandări în acest context ar fi elaborarea şi implementarea unor


programe complexe pe termen lung (alternative), pentru ca victima violenţei domestice să nu mai
fie atât de vulnerabilă şi să devină capabilă să-şi gestioneze propria viaţă.

În cadrul cercetării efectuate, majoritatea experţilor s-au referit la identificarea victimelor (sau
evaluarea sesizării în cazul copiilor), la evaluarea necesităţilor victimelor, la elaborarea planului de
intervenţie şi monitorizare (în cazul copiilor). Alte etape distinctive în procesul de acordare a
asistenţei nu au fost menţionate. A fost remarcată referirea cazului către parteneri în situaţia copiilor
supuşi abuzului, dar nu şi în cazul femeilor abuzate.

Când ne referim la etapele de asistenţă, suntem nevoiţi, efectiv, să afirmăm cu certitudine că nu


există un algoritm mai mult sau mai puţin unic, care ar permite diferiţilor specialişti ce identifică
aceste cazuri să refere victimele la alte instituţii sau specialişti pentru asistenţa adecvată. În
asemenea condiţii se face acut resimţită nevoia unui mecanism de referire similar celui care există
pentru victimele traficului de fiinţe umane. Mecanism, care ar presupune, pe lingă procedura de
referire, şi anumite standarde minime pentru fiecare etapă de asistenţă. Totodată, dacă ne referim la
o specializare a diferitelor organizaţii pe anumite etape de asistenţă, trebuie să precizăm de
asemenea că atare mecanism nu există, deoarece serviciile existente sunt limitate şi prea puţin
promovate. La elaborarea unui astfel de mecanism ar fi bine să se ia în considerare Sistemul
Naţional de Referire, elaborat de IOM în cazul victimelor traficului de fiinţe umane, şi modelul de
intervenţie prin intermediul echipelor multidisciplinare în cazurile de abuz asupra copiilor, elaborat
de Centrul „Amicul".

25
b) Categoriile de intervenţii existente/tipuri de servicii oferite victimelor violenţei în familie

Fără îndoială, calitatea serviciilor oferite victimelor violenţei în familie este încă joasă. Şi acest
lucru se întâmplă nu din cauză că organizaţiile prestatoare ar acorda servicii necalitative, ci din
considerentul că numărul organizaţiilor existente, care oferă real servicii acestei categorii este mic şi
nici nu se alocă resurse financiare pentru a dezvolta asemenea servicii.

Referindu-se nemijlocit la serviciile acordate, experţii au menţionat unanim faptul că ele sunt
acordate în exclusivitate de ONG-uri, deşi aceasta este o problemă a statului şi ar trebui să se
implice mai mult în soluţionarea ei şi structurile de stat. În acelaşi timp, serviciile existente la
moment şi prestate mai mult de ONG-uri sunt adresate exclusiv victimei, cu agresorul practic nu
lucrează nimeni. Vorbind de structurile de stat, mai mult sau mai puţin implicate în soluţionarea
acestei probleme, intervievaţii au indicat Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului şi
Ministerul Afacerilor Interne. Primul ar trebui să fie preocupat mai mult de aspectul social al
problemei, de identificarea victimei şi referirea la prestatorii de servicii sau acordarea unor servicii
directe. Preocupările MAI ar fi să ţină mai mult de combaterea acestui fenomen prin aplicarea
sancţiunilor/contravenţiilor administrative sau penale (în funcţie de caz). Lucrul cu agresorul, în
sensul prevenirii comportamentului violent, instruirii abuzatorului (cum să-şi gestioneze furia) nu
intră în competenţa niciunei structuri de stat.

În cadrul prezentei cercetări experţii au menţionat în repetate rânduri AO „Refugiul Casa Mări-
oarei", care oferă adăpost, asistenţă psihologică şi asistenţă juridică. În acelaşi timp, experţii au
atras atenţia că o dificultate este faptul că această organizaţie se află în capitală şi nu poate satisface
toate solicitările care parvin, atât din considerentul capacităţii centrului, cât şi al resurselor umane
disponibile. AO „Refugiul Casa Mărioarei" dispune de asemenea de o Linie Fierbinte, care este
susţinută de Misiunea OSCE în Moldova, dar care nu este suficient de bine promovată şi, respectiv,
nu prea este cunoscută nici de victimele violenţei în familie, nici de specialişti (cu excepţia celor
care activează în acest domeniu).Printre alte organizaţii menţionate drept prestatori de servicii au
figurat Centrele Winrock-ului, organizaţii de la Bălţi, grupate într-o alianţă, dar fără a se cunoaşte
denumirea organizaţiilor (fapt ce denotă o slabă promovare a acestora), organizaţii din Ungheni,
Centrul de informare şi consiliere a victimelor de la Cahul. De obicei, organizaţiile din alte oraşe
decât Chişinău oferă asistenţă psihologică, asistenţă medicală şi asistenţă juridică, dar practic nici
una dintre ele nu oferă cazare din lipsă de resurse financiare. Respectiv, victimele violenţei
domestice ziua pot beneficia de tipurile de asistenţă menţionate mai sus, iar seara revin în acelaşi
mediu violent.

În calitate de prestatori de servicii, în cazurile de criză, când este necesară intervenţia de urgenţă, au
mai fost numite Centrele Rezidenţiale ale PNUD.

c) Calitatea serviciilor acordate

Analizând calitatea serviciilor oferite, majoritatea experţilor au recunoscut că la noi practic nu


există o infrastructură a serviciilor în domeniul violenţei în familie. Nu se asigură durabilitatea
serviciilor, asistenţa este oferită în dependenţă de proiectele care sunt implementate la moment şi
ele au o durată limitată, fiind traduse în practică nu întotdeauna de ONG-uri specializate, ci de
ONG-uri care pur şi simplu caută fonduri pentru a-şi asigura existenţa şi care nu întotdeauna au
pregătirea necesară în domeniu. Deşi, aparent, ar exista unele pârghii de referire (de exemplu, când
un caz este identificat de poliţie, victima să fie referită către prestatorii de servicii existenţi), în
realitate acest lucru nu se întâmplă. De obicei, în situaţiile grave cazul este adresat poliţiei (nu ne
referim doar la situaţiile când se adresează direct victima, dar şi la cele când pedagogii sau medicii
anunţă poliţia, dat fiind faptul că au depistat legiuni corporale grave). Poliţia referă aceste cazuri
grave la Centrele de medicină legală pentru o expertiză corespunzătoare, iar dacă victima
supravieţuieşte şi iartă agresorul pentru acţiunile violente, cazul se închide. Practic, nu există situaţii
când poliţistul a referit victima pentru asistenţă la careva prestatori de servicii, cel puţin, pentru

26
consiliere psihologică; de regulă, el încearcă, la propria discreţie, să convingă victima că ar fi mai
bine de închis cazul.De obicei, în cazurile de violenţă domestică identificate de careva specialişti, se
acţionează individual, la discreţia profesionistului care a identificat cazul şi în funcţie de
cunoştinţele proprii pe care le posedă. Nu există careva regulamente sau proceduri recomandabile,
cum ar trebui să se acţioneze de la caz la caz.

d) Arealul geografic al serviciilor acordate victimelor violenţei în familie

Vorbind de aria geografică în care există asemenea servicii, experţii atestă că cele mai multe servicii
(din cele puţine câte sunt) se concentrează în Chişinău, precum şi în alte oraşe ca Bălţi, Cahul,
Comrat, Soroca şi Ungheni. Ele poartă un caracter sporadic, fiind condiţionate de proiectele care se
derulează. Pe când dacă ne referim la localităţile rurale, aceste servicii în general lipsesc. Sunt
foarte puţine la număr Centrele de zi (sau alte structuri), care ar putea să ofere sprijin atât copiilor,
cât şi femeilor. Respectiv, nu putem vorbi despre o infrastructură de prestare a serviciilor pentru
victimele violenţei în familie. Victimele cunosc prea puţin despre existenţa unor servicii ca atare,
faţă de organele de drept de multe ori nu au încredere (substratul fiind că atunci când s-au adresat la
poliţist, au fost învinuite că nu ştiu să comunice cu soţul şi să fie supuse), iar grupurile profesionale
nu au pârghii legislative în baza cărora să li se ceară să acţioneze în consecinţă în asemenea cazuri.

În cadrul Centrelor specializate, cum ar fi Centrul ,Amicul" sau Refugiul Casa Mărioarei, precum
şi aceleaşi Centre regionale ale Winrock-ului şi PNUD-ului, se oferă asistenţă (în funcţie de
specializare - copiilor sau/şi femeilor) în dependenţă de nevoile victimei. Dar în localităţile unde nu
sunt asemenea Centre, victimele violenţei în familie nu pot beneficia de nici un fel de suport. Este
clar că în acest caz victima, care de multe ori este dependentă financiar de agresor, se află în
imposibilitatea de a se deplasa la Centrele existente. În concluzie, se resimte nevoia unor echipe
multidisciplinare (Sistem Naţional de Referire), instruite cum să lucreze cu subiecţii violenţei
domestice şi, la necesitate, să cunoască unde ar putea referi asemenea cazuri.

O altă problemă dificilă ţine de sistemul de colectare a informaţiei privind violenţa domestică.
Deocamdată, după cum s-a mai menţionat, singura structură care ţine o evidenţă statistică pe
cazurile de violenţă domestică este Ministerul Afacerilor Interne, dar ea se reduce la cifra
anuală/trimestrială (de regulă, comparativ cu perioada precedentă, indicându-se creşterea sau
descreşterea) a cazurilor de omoruri, vătămări grave intenţionate, numărul apelurilor la poliţie,
evidenţa persoanelor care provoacă scandaluri în familie, familii cu scandalagii. În virtutea

specificului acestui minister, nici aceste date statistice nu sunt întotdeauna făcute publice, decât într-
un cerc restrâns.

e) Serviciile lipsă/lacune privind acordarea asistenţei în cazuri de violenţă domestică

1. Lipseşte un Sistem Naţional de Referire a cazurilor/victimelor violenţei în familie. Deşi recent s-


a constituit Sistemul Naţional de Referire pentru protecţia şi asistenţa victimelor şi potenţialelor
victime ale traficului de fiinţe umane, acesta nu este replicat/utilizat şi în cazul victimelor violenţei
domestice.
2. Serviciile medicale pentru victimele violenţei în familie sunt greu accesibile. Multe victime
provin dintr-un mediu social foarte vulnerabil şi nu au poliţă de asigurare obligatorie de asistenţă
medicală, respectiv, nu pot beneficia de asistenţa medicală minimală, garantată de stat.
3. Lipsesc orice servicii specializate pentru agresor.
4. Serviciile existente asigură doar intervenţia de criză, iar serviciile de asistenţă pe termen lung
lipsesc cu desăvârşire.
5. Lipsa unor standarde privind asistenţa acordată, durata acestora, lipsa unor regulamente-cadru cu
privire la organizaţiile care prestează sau care intenţionează să presteze servicii în domeniul
violenţei în familie.

27
6. Serviciile, puţine la număr, existente în prezent sunt foarte slab promovate şi, implicit, sunt
cunoscute de un număr infim de potenţiali/le beneficiari/re, în special din mediul rural.
7. Prestatorii de servicii nu beneficiază de specializări în domeniu pentru a asigura durabilitatea
asistenţei oferite victimelor violenţei în familie; asemenea specializări lipsesc la moment.
8. Lipsesc cu desăvârşire specializările actorilor pe domenii/direcţii concrete. Ar fi oportune
specializări în activităţi de prevenire, în activităţi de asistenţă a victimelor sau a agresorului,
activităţi de cercetare, lobby şi promovare a legisl aţi ei/elab orare de politici, strategii etc. La
moment, unele organizaţii fac mai mult decât şi-au propus (de exemplu, Centrele pentru victimele
violenţei în familie lucrează şi cu agresorul, pentru că nu au unde îl referi; de multe ori agresorul
află adresa şi vine singur în aceste Centre, fapt care conduce adesea la tergiversarea şi chiar
agravarea problemei).

3.6. Activităţi de consolidare a capacităţilor/programe şi politici

Experienţa mai multor ţări denotă faptul că pentru a combate/preveni fenomenul violenţei în familie
este necesar a întreprinde acţiuni în complex, care ar presupune servicii pentru subiecţii violenţei în
familie, activităţi de sensibilizare a publicului larg, dar în special al tinerei generaţii despre
comportamentul non-violent şi programe de instruire specializate pentru diferite grupuri
profesionale. Uneori, pentru a obţine o calificare sau alta, reprezentaţii anumitelor grupuri profe-
sionale au nevoie chiar de un număr anumit de ore lucrate fie cu victimele violenţei în familie, fie
cu agresorul. De asemenea, la angajare în anumite posturi, funcţii se solicită confirmarea cursurilor
de instruire în domeniul violenţei în familie sau dovada experienţei de muncă respective.

a) Situaţia de facto în Republica Moldova

În Republica Moldova lucrurile stau cu totul altfel. Deşi elaborarea programelor de instruire a
specialiştilor în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, elaborarea curriculumului

sunt prevăzute în Planul naţional „Promovarea egalităţii genurilor umane în societate pentru anii
2006-2008", aceste lucruri nu au fost realizate în totalitate. Da, se desfăşoară seminare de instruire
pentru poliţişti, pentru lucrătorii sociali, dar aceste activităţi se organizează de la proiect la proiect şi
sunt realizate mai mult de structurile internaţionale şi organizaţiile neguvernamentale.

Interviurile cu diferiţi specialişti - poliţişti, judecători, procurori, medici, psihologi, asistenţi sociali
- denotă de asemenea o lacună informaţională în domeniul violenţei în familie, acţiunile pe care le
întreprind specialiştii în aceste cazuri se datorează propriilor decizii şi cunoştinţe/relaţii, dar nu se
încadrează în careva instrucţiuni sau regulamente, ce ar stipula/recomanda care ar trebui să fie
acţiunile şi cum să se procedeze într-un caz sau altul. Aceste instrumente sunt lipsă deocamdată.
Unii specialişti au indicat de asemenea şi lipsa unei sensibilităţi de gen, ceea ce îi face de multe ori
pe aceşti specialişti să fie ghidaţi de stereotipurile general existente în societate, cum ar fi că femeia
prin însuşi comportamentul său generează violenţa/agresivitatea bărbatului. Anume prin aceste
goluri (Legea cu privire la prevenire şi combaterea violenţei în familie va intra în vigoare abia la 18
septembrie 2008, la 6 luni după ce a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova),
lipsa unor regulamente, a programelor de instruire şi se explică, bunăoară, acţiunile unui poliţist
care convinge o victimă a violenţei în familie să nu depună plângere, pentru că va trebui să
plătească o amendă tot din bugetul familiei. Ori cele ale unui judecător, care, atunci când
examinează o cerere de chemare în judecată pentru desfacerea căsătoriei, încasarea forţată a pensiei
alimentare şi partajul averii, în cazul în care agresorul nu este de acord cu divorţul, el oferă un
termen de împăcare uneori chiar de 6 luni, ceea ce alteori poate conduce chiar la comiterea unor
infracţiuni (cum ar fi leziuni corporale sau chiar omor). Sau a unui medic, care, la rugămintea
pacientei să nu anunţe poliţia (în cazul leziunilor corporale uşoare), tratează doar boală, fară a
analiza cauza şi a preveni leziuni similare repetate. Şirul unor asemenea exemple poate fi continuat,
dar credem că este clar şi numai din acestea că în Republica Moldova sunt necesare programe de
instruire şi pentru specialişti. Trebuie să recunoaştem, că în acest sens se întreprind careva acţiuni,

28
de diferiţi actori, dar care, în totalitatea lor, încă nu au o acoperire naţională şi nu sunt
instituţionalizate pentru a asigura rezultate durabile.

b) Module de instruire/consolidare a capacităţilor

Studiul întreprins ne permite, de asemenea, să afirmăm că UNICEF a elaborat anumite module de


instruire universitară şi instruire continuă pentru asistenţii sociali, module care conţin şi com-
partimentul cu privire la violenţa în familie. Dar, în acelaşi timp, este cazul să precizăm că, în
acelaşi context, cadrele didactice din aceste instituţii de învăţământ nu au materialul necesar pentru
a implementa modulele în cauză. Nu există o listă de indicatori care ar permite unui specialist să
identifice o victimă a violenţei în familie (pe care dacă i-ai bifat, te convingi lesne de probabilitatea
că ai în faţă o victimă a violenţei în familie), fără ca aceasta să se exprime/să mărturisească direct
acest fapt. (Multor victime le este frică, ruşine să recunoască acest lucru, fiind o problemă de
familie sau din motive de intimitate).

Un şir de ONG-uri, ca Gender Centru, Winrock International, Centrul „Parteneriat pentru


Dezvoltare" au desfăşurat seminare pentru diverse categorii socio-profesionale (poliţişti, pedagogi,
reprezentanţi ai ONG-urilor, ai APL), unele dintre ele fiind axate pe aspecte multidiscipli- nare
(cum ar fi poliţişti, sectorul asociativ şi APL). Mai puţin s-a lucrat în acest sens cu lucrătorii sociali.
Ţinând cont de fluctuaţia mare a cadrelor din structurile statale (ne referim la poliţişti, asistenţi
sociali), aceste seminare trebuie organizate continuu, ele fiind cuprinse şi în programul de atestare a
acestor specialişti.

În fine, nu prea dispunem de programe de consolidare a capacităţilor pentru ONG-rile locale, care
activează în domeniul dat, fie că oferă servicii pentru victime, fie că desfăşoară activităţi de
prevenire a violenţei în familie.

c) Conţinutul programelor de instruire

Cât priveşte conţinutul programelor de instruire, precizăm că există mai multe modele, unele re-
plicate de peste hotare, care au fost şi mai sunt utilizate (modelul DULUZ - presupune instruire şi
abordarea multidisciplinară a problemei violenţei în familie, implicarea mai multor specialişti -
poliţişti, medici, lucrători sociali - sau module pentru poliţişti separat). Dar ele au un caracter
general, mai mult de sensibilizare a problemei violenţei în familie, bazate pe metode reactive
(definiţii, cauze, profilul victimei, profilul abuzatorului etc.), şi mai puţin programe de instruire
specializate, utilizându-se metodele proactive de identificare a victimelor violenţei în familie,
intervievarea, lucrul cu agresorul. Cu toate că mai multe echipe de specialişti au fost implicate în
vizite de studiu în alte ţări pentru a studia experienţa altor state, din păcate foarte puţini şi-au
continuat activitatea în acelaşi domeniu, respectiv, cunoştinţele acumulate nu au fost implementate
în practică (motivul fiind aceeaşi fluctuaţie a cadrelor). Anume din acest considerent facem şi
următoarea recomandare: atunci când se selectează persoane care pleacă în vizite de studiu,
organizatorii sau responsabilii să se asigure că la întoarcere aceşti specialişti vor utiliza experien-
ţă/cunoştinţele acumulate în practica de zi cu zi.

d) Principalele lacune în ce priveşte activităţile de consolidare a capacităţilor grupurilor


profesionale
1. Lipsa unor programe naţionale, unice de consolidare a capacităţilor grupurilor profesionale în
domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie
2. Lipseşte caracterul continuu al instruirilor în acest domeniu. Majoritatea treningurilor care se
desfăşoară în domeniu sunt organizate de ONG-uri şi structuri internaţionale, fiind organizate de la
proiect la proiect. Totodată, fluctuaţia cadrelor fiind foarte mare, mai ales în structurile de stat, se
resimte necesitatea unor programe de instruire continuă a specialiştilor.
3. Activităţile de instruire care se organizează la moment sunt orientate unor categorii profesionale
separate - de cele mai multe ori seminarele de instruire se organizează pentru poliţişti şi lucrători

29
sociali, alte categorii nefiind iniţiate în acest subiect în sensul cultivării unei sensibilităţi faţă de
problema violenţei în familie şi în sensul cunoştinţelor despre posibilităţile de referire a acestor
cazuri (practic nimeni nu a menţionat careva seminare de instruire în domeniul
prevenirii/combaterii violenţei în familie pentru judecători, procurori, medici).
4. Lipsa unei abordări multidisciplinare în programele de instruire, care ar permite atât
conştientizarea rolului diferitelor grupuri profesionale în soluţionarea problemei violenţei în familie,
cât şi stabilirea relaţiilor de colaborare şi, ca rezultat, al activităţilor de instruire.

Capitolul 4. CADRUL LEGISLATIV/REGULATORIU AL VIOLENŢEI DOMESTICE

În acest capitol nu ne vom referi la actele normative internaţionale, semnate şi ratificate de Repu-
blica Moldova, ci doar la legislaţia naţională. Or, din moment ce guvernul unui stat a semnat şi
ratificat careva acte legislative internaţionale, el trebuie să-şi ajusteze la acestea şi legislaţia na-
ţională.

4.1. Legislaţia naţională privind violenţa în familie

Suntem nevoiţi să recunoaştem din capul locului, că o lege specială, ce ar reglementa problema
violenţei domestice, mai exact, acţiunile care urmează a fi întreprinse în acest sens, în perioada
desfăşurării interviurilor încă nu aveam. În acelaşi timp, precizăm că Legea cu privire la prevenirea
şi combaterea violenţei în familie era deja adoptată de Parlament încă din martie 2007, însă
Preşedintele Republicii Moldova a avut mai multe obiecţii la ea, astfel încât Legea a fost promul-
gată după redactările de rigoare abia la 11 martie 2008 de Preşedinte prin decretul 177 şi publicată
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova la 18 martie 2008, nr. 55 - 56. Din care motiv este
prematur a vorbi despre o lege ce se aplică sau al cărei impact am putea să-l analizăm.

Printre alte acte legislative la care am fi putut face referinţă, dar care nu au incidenţă directă asupra
fenomenului violenţei domestice, ci doar una indirectă, tangenţială, putem numi Legea nr. 5- XVI
cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi din 9 februarie 2006, precum şi
câteva articole din Codul penal şi cel de contravenţii administrative, care însă nu prevăd expres
cazurile de violenţă în familie.

Codul penal al Republicii Moldova.

Articolul 145. Omorul intenţionat Articolul 146. Omorul săvârşit în stare de afect

Articolul 151. Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii Articolul 152.
Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii Articolul 153. Vătămarea
intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii Articolul 154. Maltratarea intenţionată sau
alte acte de violenţă

Articolul 155. Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii

Codul contravenţiilor administrative

Articolul 47/1. Cauzarea leziunilor corporale uşoare, care au provocat o dereglare de scurtă durată a
sănătăţii sau o pierdere neînsemnată dar stabilă a capacităţii de muncă (aliniatele 1 şi 2).

În tabelul de mai sus am enumerat puţinele articole din cele două Coduri (penal şi al contravenţiilor
administrative), dar care şi ele nu conţin decât câte un rând - „asupra soţului (soţiei) sau a unei rude
apropiate" - (art. art. 145, 151, 152, 154, unul şi acelaşi în toate), specificând mărimea pedepsei, iar
în celelalte articole nici atât.

30
Proaspăt promulgată, dar care va intra în vigoare din septembrie 2008, Legea privind prevenirea şi
combaterea violenţi în familie este una nouă pentru Moldova. Ea cuprinde noţiunile de bază ale
violenţei (vezi şi capitolul 1, pag. 5), subiecţii acţiunilor de violenţă, autorităţile şi instituţiile
abilitate cu funcţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie, competenţele acestora, meca-
nismul de soluţionare a actelor de violenţă în familie (atât prevederi pentru victima violenţei în
familie, în sensul protecţiei şi securităţii ei, cât şi prevederi în sensul lucrului cu agresorul). La
elaborarea acestei legi au contribuit şi reprezentanţii organismelor internaţionale (OSCE, Misiu-

nea în Moldova) şi ai ONG-urilor din domeniu (Gender Centru). În primul rând, este îmbucurător
faptul că ea oferă un cadru legal cuprinzător - se dă definiţia violenţei şi noţiunilor asociate, care
sunt formele (ori în afară de violenţa fizică există şi cea economică, morală, alte tipuri de violenţă),
sunt definiţi subiecţii (cine pot fi persoanele supuse violenţei - nu doar membrii familiei imediate a
unor soţi, care au o căsătorie înregistrată civil, ci şi cei care locuiesc împreună: bunei, rude mai
îndepărtate). Deci în lege sunt stipulate formele prin care poate fi identificată orice acţiune.
Totodată, sunt nominalizate şi mecanismele de implementare - se specifică funcţiile şi atribuţiile
autorităţilor statului, care au menirea de a contribui la eradicarea fenomenului, funcţiile specifice
ale fiecărui minister, direcţii care lucrează nemijlocit cu persoanele ce au fost supuse violenţei în
familie, care sunt acţiunile pe care trebuie să le întreprindă autorităţile în cazul unui act de violenţă,
cum ar fi scoaterea agresorului din casă pentru a preveni perpetuarea acţiunilor violente sau cum
trebuie să fie depusă o cerere pentru a-i da curs în justiţie. Într-un cuvânt, este un act legislativ pe
care trebuia să-l avem demult şi care pune accentele corespunzătoare. Sperăm să fie şi unul lucrativ.

4.2. Alte acte regulatorii/instrumente referitoare la problema violenţei în familie

Solicitaţi să se refere şi la alte instrumente normative, experţii au indicat Planul naţional de acţiuni
în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008, aprobat prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr. 415-XV din 24 octombrie 2003, care, la capitolul 11, denumit „În domeniul
asigurării drepturilor femeii", prevede, la punctul b) prevenirea violenţei faţă de femei.

Pentru realizarea acestui obiectiv au fost propuse mai multe activităţi, cum ar fi:

• elaborarea proiectului de lege privind eliminarea violenţei domestice;


• elaborarea codului de principii privind combaterea violenţei domestice, prin care funcţionarii
publici vor fi obligaţi să reacţioneze la violenţa domestică, indiferent de atitudinea victimei faţă de
actul de violenţă asupra sa;
• extinderea reţelei de Centre de refugii sociale pentru victimele violenţei domestice;
• elaborarea cadrului normativ şi metodologiei de intervenţie pentru diferite tipuri de bărbaţi
agresivi, inclusiv evacuarea de la locul de trai, protejând membrii familiei;
• crearea serviciilor de reabilitare a bărbaţilor agresivi în propria familie, precum şi în cadrul
programelor de instruire.

Aceste activităţi urmau a fi implementate de ministerele de resort - Ministerul Protecţiei Sociale,


Ministerul Educaţiei (denumirile sunt conforme documentului - n.n.), Ministerul Justiţiei,
Ministerul Afacerilor Interne, autorităţile administraţiei publice locale în comun cu organizaţiile
neguvernamentale.

Un alt instrument normativ, citat de experţi, este Planul Naţional „Promovarea egalităţii genurilor
umane în societate pentru perioada 2006-2008" din 7 Iunie 2007 (document preluat de la Agenţia
Suedeză de Dezvoltare Internaţională), care are 3 obiective ce ţin de prevenirea şi combaterea violentei
domestice.

O bună parte din activităţile incluse în acest plan nu au fost traduse în viaţă sau nu şi-au atins scopul
în deplină măsură. De-aceea unele dintre ele se vor regăsi ca lacune şi recomandări în capitolul cu

31
privire la activităţi ce ţin de prevenirea fenomenului şi asistenţă pentru victimele violenţei în
familie.

4.3. Nivelul de coordonare a activităţilor

Studiul interviurilor oferite de experţi, specialişti referitor la existenţa unor structuri cu rol de
coordonare a activităţilor la nivel de guvern ne permite să conchidem că, teoretic, există Comisia
pentru egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi, creată în 2006, în al cărei mandat intră şi
întreprinderea unor acţiunilor în vederea prevenirii şi combaterii violenţei domestice. Această
comisie însă nu a avut şedinţe de lucru din octombrie, 2006, nu are un preşedinte oficial numit
(preşedinte a fost Valerian Cristea până a fi numit ambasador în Cehia), iar în componenţa ei, pe
lângă ministerele şi departamentele de resort, figurează doar 3 ONG-uri.

Dacă e să ne referim la coordonarea activităţilor în sens practic, atunci trebuie să precizăm în primul
rând că, la moment, Misiunea OSCE în Moldova organizează şi găzduieşte lunar şedinţe de
coordonare, care sunt axate pe mai multe subiecte, preponderent pe activităţile ce ţin de traficul de
fiinţe umane, precum şi alte aspecte care au tangenţă cu problema traficului de fiinţe umane,
inclusiv violenţa în familie. Tot aici se organizează lunar şedinţe de coordonare ale donatorilor în
domeniul egalităţii de gen.

Mai multe organizaţii neguvernamentale au înfiinţat recent o reţea de ONG-uri sociale, numită
Alianţa antiviolenţă, dar care întruneşte de fapt în mare parte organizaţiile din cadrul Forumului de
Femei. Cam acesta este, estimativ, nivelul de coordonare, care, în definitiv, este o coordonare la
nivel de subgrupuri, dar un mecanism naţional deocamdată nu există.

4.4. Principalele lacune ce ţin de cadrul regulatoriu al problemei violenţei în familie

1. Chiar dacă Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie a fost aprobată şi
promulgată, încă nu există mecanisme clare de implementarea a ei, respectiv, nu sunt create in-
strumentele regulatorii corespunzătoare, ce ar permite diferitelor categorii ale grupurilor profesi-
onale să desfăşoare acţiuni concrete în domeniu, pentru care ar purta şi responsabilitatea cuvenită.
2. Lipsa unei coordonări eficiente a activităţilor care se organizează în domeniu. Ne referim în
special la coordonarea activităţilor între organizaţii la nivel local. Dacă la nivel central, în cazul
donatorilor, organizaţiilor internaţionale există o coordonare a activităţilor desfăşurate, atunci la
nivel de agenţii de implementare de multe ori acest lucru nu are loc. Mai mult chiar, se resimte un
spirit de competiţie/concurenţă între diferite ONG-uri în detrimentul unei cooperări în vederea
asigurării unui impact mai mare şi a durabilităţii activităţilor.
3. În mass media din Moldova se resimte lipsa unor articole de sensibilizare a factorilor de decizie
despre problema violenţei domestice, precum şi articole ale experţilor care ar explica prevederile
din actele normative în domeniu.

Capitolul 5. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

32
cient de activ în vederea abordării subiectului activităţile mai relevante, în special deplasările în teren,
violenţei în familie, limitându-se de cele mai organizarea unor cercetări comune, ceea ce lear permite
dese ori la relatări de la evenimente ocazionale să trateze problema mai profund şi multilateral.
sau date statistice. Lipsesc, de exemplu, ar-
LACUNE RECOMADARI
ticolele de problemă, de
I. Cadrul normativ-regulatoriu şi instituţional analiză profundă a
1. fenomenului,
Deşi Legea cu privirede atitudine.
la prevenirea şi comba- Elaborarea instrumentelor regulatorii de implementare a
9. terea
Lipsa unui sistem
violenţei în familie de educaţie/cultură
a fost aprobatănon- şi Campanii
Legii de sensibilizare
cu privire la prevenireaa şi tinerei generaţii
combaterea privindîn
violenţei
violentă, deîncă
promulgată, egalitate
nu existăîntremecanisme
genuri atâtclare în şcoală, modul ceea
de familie, de viaţă
ce arnon-violent.
permite (dar şi stimula/obliga)
cât şi în familie.
implementarea a ei (nu au fost elaborate diferitelor categorii ale grupurilor profesionale să
10. instrumentele
Lipsa unor programeregulatoriidecorespunzătoare).
instruire a copiilor în desfăşoare Programeacţiuni
speciale privindîncultivarea
concrete domeniu,unui mod
pentru de ar
care viaţă
şcoli (nu e vorba de ore suplimentare sau dis- purta non-violent în cadrul curriculumului
şi responsabilitatea cuvenită. preuniversitar şi
2. Secipline
resimteseparate,
lipsa unei ci de abordareaeficiente
coordonări acestui asubiectOrganizarea
universitar.unor şedinţe de coordonare regulate la care
în cadrul disciplinelor relevante
activităţilor care se organizează în domeniu în acest ar participa reprezentanţii tuturor agenţiilor implicate în
context).
(dacă la nivel central, în cazul donatorilor, or- prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în
11. ganizaţiilor
Serviciile internaţionale,
existente în prezent existăsunt puţine la familie
o anumită Campanii(structuri
de sensibilizare
de privind
stat, ONG,fenomenul şi de
organizaţii
număr şi foarte
coordonare slab promovate,
a activităţilor desfăşurate,din care cauză internaţionale),
la nivel promovare a serviciilor
în cadrul existente;
cărora săcampanii de
se facă schimb de
desunt cunoscute
agenţii de un număr
de implementare de infim
multede oripotenţiali încurajaredespre
aceasta informaţii a victimelor de a se
activităţile adresa la serviciile
desfăşurate, planurile de
beneficiari,
lipseşte), mai ales în activităţilor
necoordonarea mediul rural.între existente.
viitor, precum şi să se coordoneze diverse aspecte ce ţin
12. organizaţii
Serviciilelaexistente asigură doar intervenţia de deAsigurarea
nivel local. reglementarea durabilităţii
problemei serviciilor
violenţei(implicarea
în familie. şi
3. Uncriză, pe când
sistem nevoilepentru
de referire victimei sunt mult
victimele mai Replicarea
violenţei structurilor de stat înNaţional
Sistemului acordareadeserviciilor respective,
Referire pentru
înmari şi necesită
familie (femei)mai mult timpdezvoltat.
insuficient (nu doar 3Chiar luni) protecţia
consolidarea capacităţilor
şi asistenţa victimelorprestatorilor de servicii
şi potenţialelor victime
dacă s-a constituit Sistemul Naţional de Referire ale traficului de fiinţe umane şi asupra victimelor din
pentru a fi satisfăcute, iar serviciile de asistenţă existente, ONG-urilor) prin specializarea actorilor
pe termen
pentru lung, deşidurată
protecţia lipsescvictimelor
asistenţa cu desăvârşire. domeniu.
şi violenţei domestice.
potenţialelor victime ale traficului, el nu este
13. replicat/utilizat
Lipsa unor servicii în complexe
totalitate de şidurată, în carecazulsă Instituirea unui mecanism eficient de coordonare a
asigure soluţionarea
victimelor violenţei domestice. definitivă a problemei. La activităţilor din domeniul prevenirii/combaterii
4. moment
Lipsa serviciile
cadrului care există asunt
de reglementare sporadice, Elaborarea
identificării, violenţei în familie.normativ
cadrului Consolidarea
care arserviciilor
reglementa existente
lucrul şi
doar în anumite zone geografice
evidenţei/monitorizării, referirii cazurilor de şi se limitează extinderea lor pe o arie geografică
cu subiecţii violenţei în familie. Sensibilizarea mai mare.
la adăpost,
violenţă domesticăconsiliere psihologică
(femei), lipsa unor şi asistenţă Asigurarea
standarde factorilor durabilităţii
de decizie privindserviciilor
gravitatea (implicarea
problemeişi a
juridică. Pe când necesităţile
de calitate pentru acordarea serviciilor. victimei sunt mult violenţei domestice, fapt care i-ar îndemna laconsolidarea
structurilor de stat în acordarea serviciilor, acţiuni
mai mari şi necesită o abordare complexă, capacităţilor
concrete prestatorilor
(traducerea în fapt de servicii existente,
a prevederilor legii, ONG-
multidisciplinară pentru a rezolva definitiv urilor) prin
alocarea specializarea
resurselor financiareactorilor din domeniu.
de la bugetul de stat
problema. pentru servicii acordate victimelor, agresorilor).
5.14. Lipsa
Serviciile medicale privind
unor standarde pentru victimele
serviciile violenţei
oferite înîn Instituireaşiunui
Elaborarea mecanism
aprobarea facilizator
la nivel naţionaldea acordare a
standardelor
familie sunt
domeniu, greu accesibile.
în special servicii de Multe asistenţa victime
a- deserviciilor medicale
calitate privind sau a unui
serviciile oferiteregim special de obţi-
în domeniul
provin subiecţilor
cordată dintr-un mediu socialînfoarte
violenţei vulnerabil
familie, şi nere a poliţei
durata violenţei de asigurare obligatorie de asistenţă
în familie.
nu au poliţă
acestora, lipsadeunor asigurare obligatorie de cu
regulamente-cadru asistenţă
pri- medicală, în cazul când persoana a fost identificată
medicală,
vire respectiv,
la organizaţiile care nu pot sau
prestează beneficia
care in-de /recunoscută
Elaborarea ca victimăla anivel
şi aprobarea violenţei domestice
naţional a unui
asistenţa medicală minimală, garantată de stat.
tenţionează să presteze servicii în domeniul mecanism de acreditare a organizaţiilor care prestează
15. violenţei
Lipsa serviciilor
în familie.specializate pentru agresori servicii Lansarea serviciilor
în acest domeniu.pentru agresori, specializarea unor
6. Lipsa unui mecanism de monitorizare perma- Desfăşurarea cercetărilor ar
(programe de reabilitare, reeducare pentru a- organizaţii/structuri care lucra cu agresorul
aprofundate în regim în con-
gresori).
nentă Aceastăa fenomenului
şi continuă categorie trebuie ajutată să tinuu,
ca atare. vedereaceeaprevenirii abuzului
ce ar permite (metodepoliticilor
ajustarea proactive, şi stra-
înţeleagă că agresivitatea pe care o manifestă tegiilor încurajatoare, şi nicidecum metode
de contracararea a violenţei în familie. represive).
este acordate
II. Servicii o problemă proprie ce vio
în domeniul poate şi trebuie lenţei în familie (prevenire şi asistenţă)
7. tratată/soluţionată
Societatea considerăşiviolenţadepăşită. în familie o pro- Desfăşurarea unor campanii masive de sensibilizare a
16. blemă
Persoana
ce ţine supusă violenţei
de interiorul în familie
familiei, preferândde regulă Organizarea
să publicului larg,campaniilor
care ar schimba de sensibilizare, orientate spre
atitudinea populaţiei
nu se vizualizează ca victimă ce poate fi ajutată, schimbarea atitudinii
nu ia o atitudine şi, evident, mai puţin încearcă faţă de problema dată şi mai ales atitudinea factorilor victimei faţă de propria persoană,
de
sămanifestând
întreprindă careva o subapreciere
acţiuni împotriva a acestui
propriilor cultivarea încrederii în sine şi încurajarea
decizie.
capacităţi şi lipsa încrederii în propriile puteri, (autoidentificării) adresării la prestatorii de servicii
fenomen.
8. multe
Mass dintre
media ele se
joacă consideră
încă un rol pasivvinovate de cele ce
sau insufi- specializaţi.
Atragerea jurnaliştilor ce scriu pe teme sociale în
li se întâmplă.
17. Victima violenţei în familie suferă de o vădită Instituirea unui Telefon de Încredere naţional, la care
insuficienţă de comunicare (iniţial agresorul îi li s-ar oferi consiliere psihologică pe termen lung, de
interzice să se întâlnească cu prietenele, apoi cu câte ori ar avea nevoie victima violenţei în familie.
rudele apropiate, ca în cele din urmă să fie Dezvoltarea serviciilor de terapie în grup.
izolată/limitată doar la propria casă, familie),
făcând-o şi mai vulnerabilă faţă de agresor.
18. Resurse financiare insuficiente pentru a Sensibilizarea comunităţii donatoare în vederea revi-
dezvolta nişte servicii minime durabile. zuirii politicilor de finanţare, care ar trebui orientate în
cel puţin 2 direcţii prioritare: Prevenirea fenomenului
33
Anexa 1. Lista experţilor intervievaţi

Denumirea organizaţiei Persoana intervievată


1. Agenţia Suedeză de Dezvoltare Nina Orlova, coordonator naţional de program
Internaţională (SIDA)
2. Misiunea OSCE în Moldova Judith Hale, ofiţer superior, programul de
combatere a traficului de fiinţe umane şi gender
Otilia Bologan-Vieru, consilier juridic, programul
de combatere a traficului de fiinţe umane şi gender

Sergiu Tomşa, coordonator programe antitrafic şi


gender

3. Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie Mihail Pelaeh, manager de program Aliona
(PNUD) Nicoliţa, coordonatorul programului „Oportunităţi
mai bune pentru femei"
4. Centrul PNUD, Cahul Elena Bacalu, coordonator de proiect
5. UNICEF Viorica Creţu, expert naţional în prevenirea
violenţei faţă de femei şi copii
6. Amnesty International Veaceslav Balan, coordonator mobilizare şi
campanii
7. Winrock International Liuba Revenco, manager, Programul Intervenţia de
Criză

Svetlana Panaitova şi Galina Levinţa (Comrat),


psihologi în cadrul proiectului „Oportunităţi egale
pentru femei"
8. ABBA/ROLI Dina Mocanu, asistent juridic
9. Medicine du Monde Nicoleta Canţer, psiholog
10. Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Lilia Pascal, şefa departamentului oportunităţi
Copilului egale şi prevenirea violenţei
11. Ministerul Afacerilor Interne Maria Popovici, şefa secţiei minori si moravuri
12. Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare" Daniela Terzi-Barbaroşie, directoare executivă
13. Gender Centru Valentina Bodrug-Lungu, directoare
14. Centrul „Amicul" Rodica Coreţchi-Mocanu, manager
15. AO „Refugiu Casa Mărioarei" Tatiana Tofan, directoare

Nadejda Macari, jurist

Aliona Vizitiu, asistent social, administrator


16. Forumul Femeilor din Moldova Elena Burcă, preşedinte
17. Centrul de Reabilitare din Chişinău Lilia Gorceag, psiholog

34