TEORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSOCIALE – ERICK ERIKSON.

Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării
personalității pe latura socializării. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea
cognitivă a copilului, teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii
sinelui în interacțiunea cu ceilalți, respectiv, accentuează asupra mediului social al dezvoltării
copilului. Influențele mediilor fizice, sociale, culturale şi ideatice acționează ca parteneri ale
proceselor biologice şi psihologice, înnăscute, care modelează dezvoltatarea personalității
individului. Deoarece societatea dezvoltată oferă diviziunea muncii, copilul contemporan se
trezeşte implicat în diverse instruiri, formări şi moduri de a coopera cu adulții, care îşi asumă
responsabilitatea pentru echilibrul corespunzător învățării şi bunăstării copilului. În mod curent,
orice adult are tendința de a accentua şi de a direcționa dezvoltarea naturală a copilului în cadrul
diversității mediului său şi, în final, tiparele potențiale sunt transformate în tipare de existență.
Treptat, individul adoptă un anume stil de viață. Conceptele religioase şi idealiste servesc în plus
ca linii de ghidare pentru modelarea individului, care are nevoie de o explicație clară a vieții în
lumina unei teorii sau credințe inteligibile. Religia şi ideologia asigură această explicație
necesară dincolo de limitele rațiunii individuale. Cultura completează aspectul uman al vieții.
Oamenii trăiesc prin forțe instinctuale, iar cultura insistă pe utilizarea „corespunzătoare a acestor
forțe insitinctuale”. Mediul cultural, aşa cum este interpretat de individ, este cel care
selecționează natura experienței fiecărui individ. Copilul şi părinții nu sunt niciodată singuri; prin
conştiința părintelui, generațiile iau în considerație acțiunile copilului, ajutându-l să se integreze
în sistemul său de relații prin aprobare, sau dezaprobare, analiză care merge până în cele mai
neplăcute detalii. Inițial, copilul se confruntă cu societatea prin corp. Contactele fizice sunt
pentru copil primele evenimente sociale, care formează începuturile tiparelor psihologice ale
comportamentului său social ulterior. Modurile principale în care o cultură, o categorie sau grup
etnic îşi organizează experiența sunt transmise prin aceste experiențe fizice timpurii care leagă
copilul pentru totdeauna de mediul său de origine. O astfel de îndoctrinare culturală timpurie,
consideră Erikson, este în cea mai mare parte transmisă şi simțită inconştient. Erikson presupune
că adolescența prelungită, situație foarte frecventă în țările occidentale, creează o distanță
considerabilă între maturizarea psihosomatică şi psihosocială şi afectează dezvoltarea
personalității. O copilărie lungă transformă omul într-un virtuos tehnic şi mental, dar în acelaşi
timp lasă un rest de imaturitate emoțională care durează toată viața sa. Erikson presupune că
marile diferențe între culturi şi grupuri sociale nu reprezintă nişte variabile independente şi nici
nu explică diferențele individuale. Erikson consideră diferențele individuale ca fiind factori
reciproci şi intrerrelaționați. Instruirea copilului ajută să țină pe cel mic şi dependent în viață şi
bunăstare şi foloseşte în mod automat ca o asigurare de continuare şi conservare a calităților
unice ale societăți. Erikson accentuează că asistăm la o discrepanță între cultura tradițională şi
sarcinile societății contemporane. Această nouă accentuare se transmite şi copilului prin
educație, deoarece copilul percepe conştiința contemporanilor părinților săi şi preocuparea
acestora privind variabilele culturale existente şi construirea unei noi societăți. Relația copilului
cu mediile fizice, sociale, culturale şi ideatice demonstrează, spune Erikson, că în dezvoltarea sa
copilul are nevoie de societate, şi invers. Erikson micşorează interesul de studiu asupra
clasicului triunghi descris de Freud – mamă, tată, copil aşa cum apare el în complexele Electra şi
Oedip şi, deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale, el se axează pe influențele
psihosociale ale dezvoltării. Erikson pune în evidență felul în care fiecare stadiu contribuie la
dezvoltarea unei personalități unice şi, în acelaşi timp, îl sprijină pe individ să devină un membru
activ şi creator al societăii. El consideră că o serie de conflicte bazale caracterizează dezvoltarea,
iar primele cinci stadii eriksoniene merg în paralel cu cele descrise de Freud pe coordonatele de
vârstă, însă mai departe ele se deosebesc simțitor. Teoria lui Erikson diferă de cea a lui Freud,
pentru că acesta nu consideră că cele mai importante evenimente ale dezvoltării au loc numai în
perioada copilăriei şi descrie maniera în care probleme psihosociale semnificative apar pe tot
parcursul vieții, şi a fost printre primii care a recunoscut dezvoltarea ca un proces întins pe toată
durata vieții. O altă mare diferență între teoria lui Erikson şi cea freudiană este aceea că Erikson
pune accentul pe rolul EGO-ului mai mult decât pe rolul SUPEREGO-ului, teoria lui Erikson
fiind mai puternic orientată către dezvoltarea unui EGO sănătos (ceea ce Erikson numeşte
identitate) decât pe rezolvarea unor conflicte interioare puternice. Preocuparea centrală a teoriei
eriksoniene, şi o altă diferență față de teoria lui Freud, este dezvoltarea unei personalități
sănătoase, ceea ce deschide o perspectivă pozitivă în psihanaliză. Erikson avertizează că
dezvoltarea normală pentru fiecare stadiu trebuie corelată şi înțeleasă împreună cu contextul
cultural al dezvoltării copilului şi situația de viață unică a fiecărui individ. Dezvoltarea pentru
Erikson este un proces evolutiv, bazat pe o succesiune universal experimentată de evenimante
biologice, psihologice şi sociale şi implică un proces autoterapeutic de vindecare a cicatricilor
apărute ca urmare a unor crize accidentale şi naturale, inerente dezvoltării. Dezvoltarea în sine
constă, spune Erikson, dintr-o serie de perioade ale copilăriei, care presupun o varietate de
submedii, care depind de etapa pe care a atins-o copilul, dar şi de mediile experimentate în
timpul etapelor anterioare. Primele 5 etape descrise de Erikson sunt în principal o reformulare şi
o extindere a etapelor de dezvoltare psihosexuală ale lui Freud, dar, pentru Erikson, acestea sunt
etape de mişcare continuă. Un individ nu are o personalitate, ci îşi redezvoltă propria
personalitate. Fiecare etapă descrisă de el se remarcă prin propria sa temă de dezvoltare şi relația
cu etapele anterioare şi ulterioare, precum şi prin rolul pe care îl joacă în schema generală a
dezvoltării. Dezvoltarea urmează o traiectorie în zigzag de la o etapă la alta, deşi este cunoscută
datorită regularității de apariție. Erikson consideră că părintele şi copilul doar percep sensul real
al dezvoltării, îşi comunică reciproc înțelegerea inconştientă a procesului de dezvoltare pe
măsură ce stabilesc nişte relații în evoluția de dezvoltare comună. Un nou născut poate fi descris
ca un „generalist” care se specializează din ce în ce mai mult pe durata unei copilării prelungite.
În fiecare etapă a dezvoltării, individul trebuie să se confrunte şi să stăpânească o problemă
centrală care este dilema etapei respective. Criza de dezvoltare aferentă este universală, iar
situația particulară se defineşte din punct de vedere cultural. În multe țări occidentale, înțărcatul
(wean) este considerat ca o criză de dezvoltare; de fapt, este prima criză din învățarea încrederii
– încredere „în” şi acceptarea schimbării ca parte a regularității şi previzibilității evenimentelor
de viață majore. Pe măsură ce fiecare dilemă se rezolvă, individul poate trece la etapa următoare.
Astfel, dezvoltarea este un proces continuu cu fiecare fază reprezentând o parte egală a
continuității, deoarece fiecare fază are antecedente în faza anterioară şi soluție finală în fazele
ulterioare. Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul
întregii vieți. În fiecare stadiu are loc o criză, ori un moment critic, de a cărui rezolvare depinde
cursul dezvoltării ulterioare. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele
acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieții, dar există
persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai
târziu pe parcursul vieții. De exemplu, se consideră că mulți adulți au încă de rezolvat probleme
ce țin de criza identității manifestată în adolescență. Fiecare fază succesivă asigură posibilitate
găsirii de noi soluții la problemele anterioare, în timp ce există permanent un element de
conservatorism, pentru că orice achiziție anterioară se regăseşte, sub o anumită formă, într-o fază
ulterioară. Etapele de dezvoltare constituie schema EGO-ului şi oglinda ierarhiei celor mai
relevante structuri sociale. Individul trece la o etapă superioară atunci când este pregătit din
punct de vedere biologic, psihologic şi social şi când pregătirea coincide cu contextul social.
Fiecare fază introduce piedici puternice din partea societății şi toate la un loc întâmpină o serie
de dificultăți instituite în viața umană.

Există 3 variabile esențiale:

– legile interne ale dezvoltării care, ca şi procesele biologice, sunt ireversibile;

– influențele culturale, care specifică cota diferită de dezvoltare aşteptată şi favorizează anumite
aspecte ale legilor interne în defavoarea altora;

– răspunsul idiosincretic al fiecărui individ şi modul său particular de a se dezvolta, ca răspuns

la cerințele societății.

Trebuie subliniat că regresia temporară în orice arie majoră distinctă a dezvoltării este
considerată ca un produs derivat natural al procesului dezvoltării. Erikson crede în puterea EGO-
ului cu optimism, această putere de integrare a Ego-ului (flexibilitate) asigură punțile de trecere
de la etapă la etapă care altfel ar fi izolate. Simultan, în cadrul fiecărei etape de dezvoltare, se
unesc două forțe opuse care impun găsirea unei soluții comune sau o sinteză. Soluția optimă a
conflictelor din fiecare etapă motivează mişcarea ascendentă pe scala maturității. Erikson descrie
8 etape de dezvoltare epigenetică, dintre care ultimele 3 țin de vârsta adultă, dar prima şi ultima
etapă a copilăriei (fazele 1 şi 5) sunt tratate cu mai multă atenție decât celelalte 3 faze ale
copilăriei. Interesul special pentru cele 2 faze, respectiv 1 şi 5, se datorează fascinației pe care au
exercitat-o asupra lui, şi datorită importanței strategice în eforturile de creştere a copilului în noul
context occidental contemporan. Fiecare fază poate fi considerată atât ca o criză pe verticală,
culminând cu o soluție psihosocială individuală, cât şi ca o criză pe orizontală, care impune o
soluție satisfăcătoare personal şi social, pentru problema forțelor motivaționale. Cele opt stadii
ale vieții după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni
condițiile unei personalități sănătoase. Ultimele trei stadii descriu maturitatea, pentru că, aşa cum
am arătat, Erikson, spre deosebire de alți teoreticieni, nu consideră că dezvoltarea se încheie cu
adolescenŃa, iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Cu fiecare
stadiu parcurs şi prin obținerea unei rezolvări, individul capătă o dimensiune a competenței sale
I. Perioada de la naştere la 18 luni corespunde crizei relative la construirea încrederii versus
pierderea încrederii. El foloseşte cuvântul versus pentru a indica lupta vitală dintre doi poli.
Relația copilului cu mama este determinantă în această perioadă. Importanța psihologică se
axează pe relația de tip „a lua -„ a da în schimb”. Esența acestui stadiu este dezvoltarea încrederii
în lumea înconjurătoare, ca şi a încrederii în sine. Natura duală a acestei crize, consideră Erikson
se află în descoperirea de către copil atât a propriilor nevoi, cât şi a nevoilor mamei. O altă fațetă
a problematicii stadiului încredere-neîncredere, paralel cu stadiul oral descris de Freud, este
aceea că sugarul se află inițial confruntat cu conflictul fundamental dintre neîncrederea într-o
lume despre care ştie foarte puțin şi tendința de a dezvolta o atitudine de încredere în acea lume.
Pentru că mare parte din contactul sugarului cu lumea este realizată prin intermediul regiunii
orale, una din primele sarcini ale dezvoltării este să acumuleze suficientă încredere încât copilul
să exploreze lumea prin intermediul gurii. Dacă nevoile copilului sunt satisfăcute, încrederea sa
în mediu şi în sine va fi cu mult mai mare decât în caz contrar, când în satisfacerea nevoilor
copilului de către o mamă inconsistentă, inconsecventă sau rejectivă produce sursa de frustrare
necesară pentru ca acesta să privească lumea cu scepticism şi neîncredere tot restul vieții sale.
Sentimentului de încredere îi urmează sentimentul de confort şi securitate. Neîncrederea în
ceilalți are ca sursă un comportament prin care copilul este lăsat deseori să aştepte foarte mult
pentru a i se asigura confortul şi este mânuit cu insensibilitate şi gesturi aspre. Astfel,
experiențele fizice asigură baza pentru statutul psihologic al încrederii. Senzațiile fizice devin
primele experiențe sociale şi sunt generalizate în mintea individului ca repere viitoare de
referință. Dacă copilul va deveni un individ al societății încrezător şi uşor de satisfăcut de
societate sau care manifestă lipsă de încredere sau foarte pretențios, preocupat numai de nevoi
fizice, depinde în mare măsură de forma în care manevrează ceea ce primeşte în timpul acestei
prime etape.

II. Perioada de la 18 luni la 3 ani corespunde crizei relative la autonomie versus îndoială sau
teamă. Punctul central în această criză este relația cu părinții. Descrierea psihologică a stadiului
poate fi contrasă în semnificația conținută de două verbe „a păstra” şi „a lăsa” să plece, a elibera.
Independența câştigată de copil prin dezvoltarea motorie şi verbală limitează dependența sa de
ceilalți şi construieşte nevoia de independență şi autonomie. La această vârstă, copilul se află în
criza determinată de conflictul dintre dorința de a fi protejat şi nevoia de a fi liber. Părinții care
reuşesc echilibrul între a lăsa copilul să exploreze singur şi să realizeze lucruri pentru el însuşi
prin el însuşi, dar în acelaşi timp asigură o supraveghere omniprezentă care se exprimă prin
îndrumare, reuşesc să construiască la copiii lor autonomia necesară. PărinŃii foarte restrictivi şi
foarte directivi construiesc la copiii lor un sentiment de slăbiciune şi lipsă de capacitate, o
credință de incompetență şi neputință.

III. Perioada de la 3 ani la 6 ani corespunde crizei relative la doi determinanți opoziți, şi
anume, inițiativă versus sentimentul de vină. Relațiile ce determină echilibrul între cei doi
determinanți sunt cele cu familia in general, iar descrierea psihologică a stadiului coincide cu
explorarea posibilităților sinelui sau restrângerea lor. Pe parcursul acestei perioade, abilitățile
motorii se dezvoltă mai mult, precum şi cele verbale, ceea ce îl determină pe copil să fie mai
agresiv şi mai viguros în explorarea spațiului social şi fizic. Simțul inițiativei creşte simțitor;
acesta poate fi încurajat de părinți prin a-i permite copilului să sară, să alerge, să se joace, iar
Erikson consideră că fiind convins cu fermitate că el este o persoană prin sine însuşi, copilul,
poate descoperi, acum, ce fel de persoană poate deveni. Părinții care pedepsesc copiii pentru
inițiative îi pot face să se simtă vinovați pentru natura lor atât în această perioadă, cât şi mai
târziu în viață.

IV. Perioada de la 6 la 12 ani corespunde în concepția lui Erikson cu nevoia de a

produce/construi lucruri. Criza este determinată de opoziția între această nevoie şi sentimentul de
inferioritate sau credința în incapacitate. Relațiile ce determină soluționarea crizei sunt cele
legate de mediul şcolar. Intrarea în şcolaritate este un pas enorm pentru cei mai mulți copii.
Creşte influența profesorilor şi colegilor şi descreşte influența părinților. Copiii doresc acum să
construiască lucruri. Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forțele proprii, iar
eşecul construieşte o imagine de sine negativă, un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care
determină comportementul ulterior de învățare. Eşecul poate fi doar imaginar relativ la
aşteptările celor din jur sau la raportarea la anumite standarde.
V. Perioada de la 12 la 18 ani corespunde conflictului între construirea identității şi confuzia la
nivelul asumării rolurilor. Relațiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de
prieteni şi cele determinate de poziția de conducător sau de condus. Descrierea psihologică poate
să se constituie în baza alegerii de tipul a fi sau a nu fi tu însuți. Perioada adolescenței este
determinată de răspunsul la întrebarea: „cine sunt eu? ”. Erikson consideră adolescența un stadiu
caracterizat de furtunoase schimbări psihologice datorate deciziilor sub presiunea alegerii
carierei şcolare şi profesionale, fapt ce determină chestionări şi redefiniri ale unor aspecte ale
personalității construite în timpul stadiilor timpurii. Experimentarea rolurilor ocupaționale,
sexuale şi educaționale sprijină răspunsurile la întrebările referitoare la cine sunt?, cum sunt?, şi
oferă perspective pentru întrebări referitoare la cine pot deveni? Eşecurile pot determina
instalarea confuziei la nivelul rolurilor cu consecințe pentru viața adultă.

VI. Perioada tinereții corespunde alegerii între intimitate şi izolare. Relațiile determinante sunt
legate de experiențe privind competiția, cooperarea, prietenia, sexualitatea. Axa psihologică după
Erikson este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt.

VII. Perioada de viață adultă corespunde alegerii între reproducere şi autoconstrucție. Relațiile
determinante sunt cele cu partenerul şi relațiile de muncă. Axa psihologică este oferită de
sintagma „a avea grijă de” / „a se ocupa de”.

VIII. Perioada bătrâneții este caracterizată de criza generată de pendularea între integritate şi
disperare, axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face față ideii de a nu mai fi, de a
muri.