Creștinismul

Introducere
Este foarte important să știm istoria creștinismului pentru că
este o cale prin care dobândim o educație creștină sau mai bine
spus impregnarea cu preocupări creștine a ansamblului
formării copilului și în primul rând a instrucției sale școlare.
Creștinismul nu a pus niciodată accentul pe o lume bazată pe o
învățătură contra moralei și contra bunei conviețuiri a
persoanelor, dragostei față de cei ce ne înconjoară,din potrivă
din învățătura și educația creștină putem găsi doar o morală
bine definită,putem găsi asemănarea diferitelor valori creștine
care au fost puse la bază de Mântuitorul Hristos, iar ele fiind
mai apoi cultivate nu numai poporului ales ci și întregului
neam creștinesc și celor ce vor realiza importanța
incontestabilă a creștinismului.

Istorie
Creștinismul a apărut în prima jumătate a secolului I, în
Palestina(provincie romană). Este una din cele trei religii
monoteiste, având credința într-un singur Dumnezeu. Până în
secolul III, era deja răspândită în Imperiul Roman, iar astăzi
are numărul cel mai mare de credincioși dintre toate religiile
lumii, fiind prima religie apărută.
Instituția specifică creștinismului este Biserica.
Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de
islam și iudaismul contemporan) al tradiției religioase
orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre
credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai
bine de 5000 de ani

Organizare și răspândire
Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare
a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi, foarte curând, li
s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai
ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat
creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic, cât și
cultural.
Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteranean, în secolul
I e.c., creștinismul primar a avut, la început, o fizionomie
predominant urbană, centrele mai importante erau: Antiohia,
Corint, Efes, Alexandria și Roma.
Creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu, cât și
în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de
persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de
refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului,
deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile
(reprezentativă este, de exemplu, Acta martyrum Sicillitarum).
Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau
deja creștine, dar în formă ariană. În aceste împrejurări,
creștinismul a căpătat, în regatele romano-barbare, o
importanță politică crescândă, sprijininind constituirea unor
monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă
legătură și, deci, un nou pol al dezvoltării creștinismului.
În secolul al XIX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte și
cu nenumărate doctrine politice, precum liberalismul și
socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens), însoțite
în diferite forme de cultura pozitivismului, laicismului și chiar
ateismului.
În această epocă, creștinismul s-a răspândit mult în țările
extra-europene, mai ales în Africa și Asia, dar nici aici n-a
scăpat de legăturile și de condiționările de tip politic, atașate,
în mare măsură, colonialismului statelor europene.

Sărbători religioase
Duminica a devenit o sărbătoare săptămânală a creștinilor
încă din epoca apostolică, fiind serbată ca zi a învierii
Domnului, zi de bucurie, în care creștinii se rugau fără a postii
sau ruga. Înainte era serbată ziua de sâmbătă, la evrei, însă
biserica a interzis acest lucru.
Paștele era sărbătoarea anuală a învierii. Deosebirile cu privire
la data ei au fost motivul controverselor pascale dn secolul II.
Cincizecimea, era sărbătoarea pogorării Sf Duh, fiin cea mai
veche sărbătoare.
Acestea sunt cele mai importante și vechi sărbători ale
creștinismului.

Ritualuri religioase
Botezul este un ritual care - în creștinism - din perioada
Noului Testament și în aproape toate confesiunile creștine
reprezintă modalitatea de intrare vizibilă în comunitatea
creștină.
Spovedania sau pocăința este o taină (sacrament) și un ritual
religios în creștinism, într-o mare parte a Bisericilor
tradiționale. Constă în mărturisirea păcatelor de către penitent
în fața unui preot, primind dezlegare de la acesta din urmă,
precum și confirmarea de reintegrare în "trupul Bisericii" de
care omul se desparte prin păcat în viziunea creștină.

Arhitectura religioasă
Fundamentalismul religios
Termenul de fundamentalism religios este folosit pentru a
descrie un fenomen existent în majoritatea religiilor axându-se
pe trăsături comune: întoarcerea la valorile tradiționale, nevoia
consolidării identității religioase, practici discriminatorii la
adresa femeilor.
Raportul cu societatea tehnologizată din zilele
noastre
La sfârșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea
creștinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu
fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției
industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale
urbanizării și apariția societății de masă, precum și ale
introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de
informare.
În cea mai "tehnologizată" națiune, depozitară celei mai mari
comunități științifice a lumii, 70% din populație se consideră
creștini și 2% se consideră evrei și numai 22% se consideră
nereligioși.
Iată ca și astăzi, după atatea salturi tehnologice impresionante
reușite de comunitatea științifică, lumea iudeo-creștină rămâne
totuși credincioasă lui Dumnezeu; majoritatea oamenilor nu au
căzut în capcana facilă de a încerca să contrapună tehnologia
divinității și, mai ales, majoritatea oamenilor trăiesc cu
tehnologii sofisticate, le utilizează și le dezvoltă dar, în același
timp, cred în Dumnezeu.