Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ:
1. Atkinson R.L., Dezvoltarea psihologică. În Introducere în psihologie. Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Tehnică, 2002.
2. Badea E., Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului (de la 3 la 17/18 ani) cu
aplicaţii la fişa şcolară. Ed. a II-a, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1997.
3. Birch A., Psihologia dezvoltării. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Tehnică, 2000.
4. Creţu T., Psihologia vârstelor. Iaşi, Polirom, 2009.
5. Debesse M., Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă. Bucureşti, E.D.P., 1970.
6. Golu P., Zlate M., Verza E., Psihologia copilului. Bucureşti, E.D.P., 1994.
7. Hayes N., Orrell S., Psihologia dezvoltării. În Introducere în psihologie. Bucureşti, Ed. All,
2003.
8. Harwood R., Miller Scott A., Vasta Ross, Psihologia copilului. Iaşi, Polirom, 2010.
9. Munteanu A., Psihologia copilului și adolescentului. Bucureşti, Editura Academiei, 1999.
10. Racu I., Racu Iu., Psihologia dezvoltării. Chişinău, 2007.
11. Racu Iu., Teoriile psihologice ale dezvoltării: Suport de curs. Chișinău, 2013.
12. Radu I., (coord.) Psihologia educaţiei şi dezvoltării. Bucureşti, Editura Academiei, 1983.
13. Sion G., Psihologia vârstelor. Bucureşti, E.D.P., 1998. Şchiopu U.Verza E, 1997, Psihologia
vârstelor.Ciclurile vieţii.,ED.a III-a, EDP, Bucureşti
14. Şchiopu U.,Verza E., Psihologia vârstelor.Ciclurile vieţii. Ed.a III-a, EDP, Bucureşti, 1997.
15. Trofăilă L., Psihologia dezvoltării. Chişinău, SA “Reclama”, 2007.
Obiectivele cursului:
1. Cunoaşterea și procesarea informației privind legile și caracteristicile dezvoltării psihice, a
particularităţilor de vârstă și individuale, a dezvoltării personalităţii copilului în ontogeneză.
1
2. Dezvoltarea capacităţii de argumentare a necesității cunoaşteriii particularităţilor de vârstă pentru
activitatea viitoare de profesor şi de elaborare a demersurilor psihopedagogice în vederea soluţionării
problemelor educative sesizate.
3. Formarea competențelor de identificare a modalităţii optime de stabilire a contactului afectiv-
comunicativ cu copilul, ţinând cont de vârsta sa cronoliogică şi psihologică.
Conţinutul disciplinei:
Introducere în psihologia vârstelor.
Dezvoltarea psihică. Legile și factorii dezvoltării psihice.
Teoriile dezvoltării psihice.
Caracterizarea dezvoltării psihice a copilului în primii şapte ani de viaţă (până la intrarea în
şcoală: psihismul prenatal; vârsta sugarului; vârsta antepreşcolară; vârsta preşcolară).
Particularitățile creşterii şi dezvoltarii elevului mic (6/7-10/11 ani).
Particularităţile dezvoltării anatomo-fiziologice şi psihologice a preadolescentului. Dezvoltarea
personalității puberului. Criza de originalitate.
Particularităţile dezvoltării anatomo-fiziologice şi psihologice a adolescentului. Autocunoașterea
și dezvoltarea personală a preadolescentului/adolescentului.
2
provenit din limba engleză. Psihologia dezvoltării are în vedere studiul evoluţiei, dar şi a
involuţiei proceselor /comportamentelor.
Psihologia vârstelor este o disciplină fundamentală ce studiază condiţiile de apariţie,
dezvoltare şi maturizare a vieţii psihice de-a lungul întregii existenţe a omului.
În psihologia americană se foloseşte sintagma „psihologia dezvoltării”, în cea franceză –
„psihologia copilului”, în cea românească – „psihologia vârstelor”. Studiile privind vârsta adultă,
vârstele înaintate, de regresie subliniază că există schimbări importante de-a lungul întregii
existenţe. În acest tablou dezvoltarea este predominantă în perioada copilăriei când au loc cele
mai spectaculoase schimbări.
Psihologia vârstelor:
- Este o disciplină teoretică şi aplicativă a sistemului ştiinţelor psihologice;
- Studiază caracteristicile dezvoltării psihice a fiinţei umane de-a lungul vieţii;
- Se preocupă de analiza, investigarea factorilor, influenţelor, condiţionărilor sub incidenţa
cărora evoluează viaţa psihică a fiecărui individ (nivel de trai, număr membrii în familie
etc.);
- Studiază implicaţiile psihologice ale acestor condiţionări, influenţe asupra evenimentelor
familiale, şcolare, profesionale, sociale, evenimente care acompaniază comportamentele
subiectului;
- Studiază statutele specifice diferitelor vârste, conduitele reprezentative ale omului şi
cerinţele speciale faţă de acestea;
- Urmăreşte maniera în care acestea sunt solidare cu cerinţele, schimbările societăţii.
Principalele sarcini ale psihologiei vârstelor vizează precizarea duratei dezvoltării psihice
cu tendinţe de extindere a acesteia la întreaga viaţă, factorii determinanţi, relaţiile dintre ei,
mecanismele dezvoltării, legităţile care generează evoluţia. Psihologia vârstelor este preocupată
de identificarea tipurilor principale de activitate ale subiectului pentru anumite vârste şi de
analiza funcţională a activităţii copilului în contextul firesc al executării ei.
Obiectivele psihologiei vârstelor sunt:
Caracterizarea vârstelor;
Evidenţierea schimbărilor de vârstă;
Specificul proceselor psihice cognitive, reglatorii, a calităţilor individuale;
Neoformaţiunile psihice la fiecare etapă de vârstă;
Activităţile dominante;
Stabilirea legităţilor de trecere de la o vârstă la alta;
Evidenţierea perioadelor favorabile pentru formarea trăsăturilor de personalitate;
Rolul familiei şi al societăţii în progresul uman etc.
Problematica psihologiei vârstelor propune două moduri de structurare a fenomenelor:
1. Dezvoltarea psihică a fiinţei umane pornind de la ideea studierii fiecărei componente
a sistemului psihic uman, analizând-o de la momentul genezei, al cristalizării până la punctul
final la care poate ajunge;
2. Ansamblul schimbărilor ce se petrec în anumite intervale ale vieţii. Această
perspectivă oferă „decupaje” specifice unor anumite caracteristici psihologice pentru anumite
perioade de vârstă.
Psihologia vârstelor se încadrează în grupul ştiinţelor axate pe evoluţia fenomenelor, fiind
o disciplină integratoare (nu o însumare mecanică) a datelor oferite de celelalte ştiinţe
psihologice (psihologia generală, somatică, clinică, experimentală). Propune un tablou ce
surprinde continuităţile şi transformările calitative.
Abordează procesul dezvoltării din 3 perspective:
a) genetică (răspunde la întrebări: când apare?, de ce apare o structură?);
b) funcţională (ce rol adaptativ are o transformare la nivelul vieţii psihice?);
c) diferenţială (încearcă să analizeze dacă schimbarea apărută este aceeaşi la toţi indivizii de
aceeaşi vârstă sau există nuanţări, diferenţieri).
Psihologia vârstelor rezolvă o serie de sarcini complexe unele cu caracter teoretic, altele
practic – aplicative sau metodologice.
3
Are implicaţii aplicative extrem de numeroase:
a) Domeniul educaţional (familie, şcoală, consiliere şcolară, profesională);
b) Domeniul organizării vieţii sociale (grup, clasă, întreprindere, activitate cetăţenească);
c) În psihologia creativităţii (potenţare, stimulare, concretizare în produse);
d) În activitatea profesională;
e) În psihoterapie (identificarea Eu-lui, refulare, tratare).
4
TEMA2: DEZVOLTAREA PSIHICĂ
PLANUL:
I. DEZVOLTAREA PSIHICĂ. NIVELURILE DEZVOLTĂRII UMANE.
II. CARACTERISTICILE DEZVOLTĂRII PSIHICE. CRITERIILE DE CLASIFICARE A
STADIILOR DE DEZVOLTARE.
III. FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE: Ereditatea. Mediul. Educaţia.
IV. LEGILE DEZVOLTĂRII PSIHICE. PROBLEMELE SENZITIVITĂŢII VÂRSTEI.
V. TEORIILE DEZVOLTĂRII.
5
Creşterea sau dezvoltarea fizică priveşte totalitatea acumulărilor de ordin cantitativ de-a
lungul ontogenezei. Are rolul de a pregăti maturizarea. Creşterea fizică se raportează la următorii
parametri:
- înălţime;
- greutate;
- proporţia dintre cap, trunchi şi membre;
- raportul dintre greutatea craniului şi greutatea generală a corpului.
Principalii factori ce influenţează creşterea fizică sunt:
- echipamentul ereditar;
- regimul alimentar;
- starea de igienă şi sănătate;
- activităţile speciale destinate creşterii fizice;
- raportul optim între sistemul neurohormonal şi fenomenul de creştere fizică.
Procesul maturizării (maturus - copt, iar latinescul maturitas - dezvoltare deplină)
condiţionat de cel de creştere, reprezintă ansamblul modificărilor, chiar al salturilor calitative ce
conduc la structurarea deplină a funcţiilor anatomo-fiziologice, a vieţii neuropsihice. De la
studiul global al maturizării, cercetările au evoluat spre anumite aspecte: intelectuală, afectivă,
psihosocială.
Maturizarea intelectuală – indicatorii specifici se referă la volumul, organizarea
informaţiei şi modalităţile de operare cu aceasta.
Maturizarea afectivă – urmăreşte adaptarea trăirilor afective la diferite situaţii, controlul
afectiv (stăpânirea emoţiilor), echilibrul afectiv în momente dificile (să nu-ţi pierzi cumpătul în
faţa provocărilor).
Maturizarea psihosocială – vizează nivelul optim al comunicării cu ceilalţi, al realizării
rolurilor, statutelor, al disponibilităţii socio-relaţionale.
Nivelul maturizării se apreciază prin raportare la stadiu şi la indicatorii specifici ai
acestuia. Există scări de evaluare a maturizării intelectuale, afective, psihosociale care cuprind
indicatori specifici pentru fiecare stadiu. Pe fondul fenomenelor menţionate între anumite limite
de vârstă, există un nivel al maturizării pentru toţi cei care se încadrează între limitele de vârstă
respective. Nivelul de maturizare delimitează stadiile dezvoltării.
6
Avansul calitativ nu exclude momentele de aparentă stagnare, care conferă o
vulnerabilitate sporită subiectului. Momentele de regresie de cele mai multe ori sunt depăşite
prin salturile ascendente.
Caracterul ordonat al dezvoltării.
Transformările, schimbările au loc într-o anumită ordine, la anumite intervale, sub o
formă stadială.
Dezvoltarea psihică este sistematică şi stadială.
Orice schimbare cantitativă sau calitativă are efecte asupra întregului sistem specific unui
stadiu de dezvoltare (ex. particularităţile personalităţii la un anumit stadiu influenţează
reprezentările, afectivitatea etc..)
RELAŢIA DINTRE VÂRSTA CRONOLOGICĂ ŞI VÂRSTA DE DEZVOLTARE
Creşterea sau dezvoltarea fizică se raportează la ani, luni, zile ale individului, ceea ce
reprezintă vârsta cronologică, implicată în marile cerinţe ale societăţii (şcolarizare, majorat,
acces pentru exercitarea unor profesii, pensionare etc.).
Cu toate că în primele luni ale vieţii, asemănările de la un copil la altul sunt numeroase,
există şi deosebiri între ei. Pornind de la această bază s-au identificat şi anumite „vârste de
dezvoltare”.
Stabilirea normalităţii se face prin raportarea datelor la cele două vârste. Un copil, pe
parcursul anilor poate depăşi vârsta de dezvoltare în comparaţie cu vârsta cronologică, sau
dimpotrivă, poate manifesta unele întârzieri.
Atunci când precocitatea sau întârzierea sunt puternice, dezvoltarea este atipică.
Diversele dimensiuni ale dezvoltării psihice (cognitive, socio-afective) realizează o
unitate în diversitate, în care apare un decalaj dublu, transversal şi orizontal.
Decalajul transversal apare atunci când în cadrul aceleiaşi vârste cronologice, anumite
paliere psihice au un grad de dezvoltare diferit (ex. situaţia diferenţelor între dezvoltarea
cognitivă, afectivă şi morală la vârsta adolescenţei).
Decalajul orizontal indică faptul că la nivelul aceluiaşi palier (ex. cognitiv) sau chiar al
aceluiaşi tip de activitate apar denivelări (ex. conservarea invarianţilor au loc progresiv: la 7-8
ani copiii operează conservarea materiei, la 9 ani cea a greutăţii şi către 11-12 ani conservarea
volumului).
Perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este relativ asemănător la toţi
copiii, au fost denumite stadii ale dezvoltării. Acestea se succed unele după altele.
Pentru precizarea stadiilor, psihologia românească (Ursula Şchiopu, Emil Verza) propune
3 criterii:
1. Tipul fundamental de activitate: joc, învăţare, muncă; exprimă orientarea şi
structurarea energiei psihice pentru asimilarea de cunoştinţe, pentru formarea, exersarea
sensibilităţii, a deprinderilor, a abilităţilor care vor fi integrate în însuşiri de personalitate.
Activitatea dominantă este considerată aceea care are cele mai mari implicaţii formative în
planul dezvoltării psihice. Este, totodată, activitatea cu cea mai mare frecvenţă, cu cea mai mare
pondere în sfera preocupărilor curente.
Tipuri de activitate dominantă (perioade):
- sugarului – manipularea de obiecte. În funcţie de volumul, diversitatea manipulării obiectelor,
copilul ajunge la un anume nivel al dezvoltării senzorialităţii, motricităţii, sau, în perspectiva lui
J.Piaget, al inteligenţei senzoriomotorii.
- antepreşcolară (1-3 ani) – automişcarea şi jocul simplu;
- preşcolară - jocul simbolic şi jocul cu reguli;
- vârsta şcolară mică – învăţarea elementară, tip pe care sunt centrate toate celelalte forme de
învăţare;
- vârsta şcolară mijlocie (10-14 ani) – învăţarea organizată, sistematică;
- vârsta şcolară mare / adolescenţa (14 – 20-22 ani) – învăţarea complexă, polimorfă;
- vârsta postadolescenţei – învăţarea complexă fuzionează cu modalităţi de specializare (calificare)
profesională;
7
- vârsta tinereţii – are caracteristic fie integrarea iniţială profesională, fie munca;
- vârsta adultului – munca şi creaţia; ambele ajung la apogeu;
- vârsta bătrâneţii – activităţi preferenţiale, de autoservire.
2. Tipul de relaţii. Cum ponderea relaţiilor sociale este mult mai prezentă decât cea a
relaţiilor obiectuale (maşină, casetofon etc.), acest criteriu cunoaşte o reformulare recentă
înscrisă în zona comunicării.
Astfel, acest criteriu este considerat a fi nivelul comunicării cu ambianţa.
Pentru perioadele timpurii ale dezvoltării psihice, comunicarea nonverbală are un mare
rol.
3. Originea tensiunii psihice dominante. În permanenţă există o tensiune interioară ce
apare ca un conflict ce generează anumite caracteristici. Exemplu:
- conflictul între cerinţele externe, intre solicitări şi posibilităţi subiective de satisfacere. Astfel de
solicitări pot fi: regim de lucru, conţinuturi de învăţare;
- opoziţia dintre posibilităţi, resurse subiective (dorinţe, aspiraţii, capacităţi) şi potenţialul
societăţii de a le satisface;
- opoziţia dintre structurile psihice vechi şi cele noi (deprinderi, interese, sentimente, componente
caracteriale).
Calea de micşorare a distanţelor dintre elementele psihice aflate în opoziţie este dată de tendinţa
firească, naturală spre echilibru şi complementar. Această tendinţă se instituie şi acţionează
atunci când subiectul este preocupat de împlinirea unor obiective concrete care dau sens vieţii.
Echilibrul în plan afectiv conduce la satisfacţie, bucurie, stimulare tonică iar cel
intelectual, la capacitate de proiectare a unor noi obiective.
Etape, cicluri, stadii de dezvoltare psihică
La baza acestor 3 criterii s-au stabilit 2 mari etape:
Etapa I – prenatală.
Etapa II – postnatală, de la naştere până la moarte. Această etapă cuprinde 3 cicluri:
1. Ciclul de creştere şi dezvoltare (de la 0 – 20-24 ani) cuprinde copilăria, pubertatea şi
adolescenţa, fiecare cu substadiile corespunzătoare.
Copilăria reprezintă etapa cea mai importantă pentru dezvoltarea ulterioară, întrucât în
această perioadă (0 – 10 ani) se formează cele mai importante conduite ce asigură adaptarea, se
elaborează structurile cele mai reprezentative de tip intelectual, afectiv, voliţional, se pun bazele
viitoarei personalităţi.
În acest ciclu se dobândesc toate achiziţiile energetice, fizice şi psihologice ale fiinţei
umane, se încheie construirea personalităţii în ceea ce are fundamental.
Ciclul respectiv are următoarele stadii:
- stadiul sugarului (0 – 1 an) cunoscut şi sub denumirea de stadiul inteligenţei senzorio-motorii
(J.Piaget);
- stadiul antepreşcolarităţii (1 – 3 ani) sau cel al primei copilării. Se pun bazele autodeplasării şi
ale însuşirii mecanismelor verbale;
- stadiul preşcolarităţii (3 – 6 ani) cunoscut ca „a II-a copilărie” sau „vârsta de aur”. Încep să se
contureze mecanisme conştiente şi voluntare. Este „vârsta jocului”;
- stadiul micii şcolarităţi sau „a III-a copilărie” (6 – 10 ani). Se dobândesc instrumentele
intelectuale fundamentale (scris, citit, calcul). Contribuie la dezvoltarea unor trebuinţe şi interese
dobândite, interiorizate;
- stadiul preadolescenţei – are specific procesul de dezvoltare a eu-lui şi a conştiinţei de sine. Este
perioadă de sensibilitate, de fragilitate psihică, aspecte care se prelungesc, adeseori şi în
adolescenţă;
- stadiul adolescenţei (13-14 – 18-20 ani), orientarea expresă este spre identitatea de sine;
- stadiul postadolescenţei (18-20 – 24-25 ani) se consolidează toate achiziţiile fizice şi psihice.
Este o perioadă marcată de prelungirea adaptării şi de maturizarea personalităţii.
2. Ciclul adult sau maturizare (24-25 – 65 ani). Este denumit şi „vârsta a II-a”. Cuprinde
substadiile:
8
- stadiul tinereţii (24-25 – 35 ani) – perioadă de maximă vitalitate, de manifestare plenară a
funcţiilor şi caracteristicilor psihice;
- stadiul adult cu:
- vârsta adultă precoce (35 – 44 ani);
- vârsta adultă medie (45 – 54 ani);
- vârsta adultă prelungită (55 – 64ani).
Este stadiul de maturizare a funcţiilor complexe (critică evaluativă, de rezolvare şi creare de
probleme). Este etapa de antrenare în roluri, statute profesionale şi extraprofesionale, mediată de
necesitatea „învăţării permanente”.
3. Ciclul de regresie, de involuţie (65 ani – moarte). Este „vârsta a III-a”.
Cuprinde substadiile:
- stadiul bătrâneţii timpurii (66 – 70 ani);
- stadiul bătrâneţii propriu-zise (70 – 90 ani);
- stadiul marii bătrâneţi (terminal) peste 90 ani.
Este ciclul în care productivitatea scade datorită modificării funcţiilor organice şi psihice,
apar bolile de degenerescenţă.
9
III. FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE: Ereditatea. Mediul. Edeucaţia.
Din punct de vedere teoretic, educabilitatea reprezintă o categorie pedagogică
fundamentală care exprimă puterea sau ponderea educației în dezvoltarea personalității.
Sub raport funcțional-educativ, educabilitatea reprezintă capacitatea specifică a psihicului
uman de a se modela structural și informațional sub influența agenților educaționali și sociali.
Ceea ce definește ființa umană din punctul de vedere al educabilității, constă în faptul că omul
sau dezvoltarea sa ca personalitate, este în primul rând produs al modelării socio-culturale,
îndeosebi educaționale.
Sub influența factorilor socio-educaționali, omul se modelează structural și informațional,
transformându-se treptat în ființa umană, cu personalitate, care se caracterizează prin limbaj
articulat, gândire logică, intenționalitate, afectivitate superioară și voință, fapt care îl deosebește
esențial de lumea animală.
În determinarea dezvoltării psihofizice a copilului, rolul principal aparține interacțiunii
dintre ereditate, factorii de mediu și educație. Acești factori direcționeaza și condiționează sub
aspect cantitativ și calitativ dezvoltarea oricărei persoane.
Ereditatea este proprietatea organismului viu de a transmite urmaşilor caracteristicile
dobândite de-a lungul filogenezei. Pentru evoluţia vieţii este de importanţă capitală faptul ca
fiecare nouă generaţie să beneficieze de achiziţiile anterioare şi să le dezvolte în continuare.
Mecanismul de transmitere este codul genetic, alcătuit din unităţi specifice, genele, care
sunt fragmente de ADN ce asigură sinteza proteinelor şi a altor constituenţi organici. Specia
umană dispune de 100.000 gene organizate în 46 cromozomi. Normalitatea dezvoltării fizice şi
psihice este legată de transmiterea numărului de cromozomi, de relaţiile dintre gene, care pot fi
active sau recesive. Fiecare copil primeşte de la părinţi cromozomi. Modul de combinare al
genelor precum şi combinarea între genele active şi cele recesive este foarte diferit. Se apreciază
că acest mod are la bază un determinism probabilist. Totalitatea genelor a primit denumirea de
genom sau genotip. Legătura dintre genotip şi influenţele externe formează fenotipul.
Fiecare fiinţă umană dispune de gene ce transmit :
- caractere ale speciei umane (ereditatea general umană) ;
- caractere ale unor mari grupări umane (ereditatea de rasă);
- caractere proprii unei familii (genetică genealogică). Aceasta este cea mai bogată. Se transmit
particularităţi:
- biologice (tipul somatic);
- fizionomice (culoarea ochilor, a părului, a tegumentului);
- funcţionale (sistem circulator, respirator etc.);
- ce privesc compoziţia sângelui, a sistemului neurohormonal;
- structurale şi funcţionale ale sistemului nervos şi ale organelor de simţ.;
- metabolice.
Principalele modalităţi de studiere a eredităţii sunt:
- studiul gemenilor monozigoţi;
- consangvinitatea;
- dezvoltarea prenatală;
- studiul cazurilor de adopţie;
- analiza genealogică.
Cu privire la contribuţia eredităţii la dezvoltarea psihică nu există un punct de vedere
unitar. O poziţie echilibrată din acest punct de vedere o oferă Jean Piaget, care precizează că
„chiar şi un comportament înnăscut, pentru a se manifesta deplin, are nevoie de exersare”. Cu
deosebire la om, factorul ereditate este polivalent şi reprezintă doar un potenţial care se poate
converti în însuşiri de personalitate numai când mediul este activ. Una şi aceeaşi bază ereditară
poate servi unor construcţii de personalitate diferite.
Implicarea eredităţii e diferenţiată în funcţie de:
- Gradul de complexitate al unor însuşiri sau structuri psihice ce trebuie să se formeze. Este mai
puternică asemănarea privind temperamentul, emotivitatea, aptitudinile.
10
- Categoriile de însuşiri şi abilităţi psihice mai puţin asupra gândirii.
Ereditate psihologică – prin familie circulă nu numai ereditatea biologică ci şi un fel de
ereditate psihologică. Se exprimă în circulaţia afecţiunii, aspiraţii, bucurii, tensiuni comune.
Posibilitățile înnăscute ale copilului trebuiesc descoperite, stimulate și dezvoltate pentru a
se putea transforma în aptitudini și apoi în talente. În caz contrar ele rămân latente, iar în cele din
urmă se pierd. Ereditatea, fără contribuția celorlalți doi factori - mediul și educația - este
asemenea unui sol fertil, dar necultivat.
În concluzie, putem spune că, la nivelul actual de cunoaștere și control al mecanismelor
eredității, rolul acestui factor în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea psihică, este de premisă
naturală, constituind un ,,echipament primar” pentru dezvoltarea ulterioară a personalității. Din
punct de vedere probabilistic, această premisă poate oferi individului o șansă (ereditate normală)
sau o neșansă (ereditate tarată), în primul caz, ea poate fi ulterior valorificată sau nu (în funcție
de calitatea intervențiilor mediului și/sau însușirea educației) iar, în cel de-al doilea caz, în
funcție de gravitate, poate fi ameliorată, compensată în diverse grade sau nu, sub acțiunea unor
programe specifice de intervenție terapeutică și educativ-recuperatorii.
Mediul reprezintă totalitatea influenţelor şi acţiunilor materiale şi spirituale, organizate şi
spontane, naturale şi culturale, conştiente şi involuntare ce constituie spaţiul de viaţă al fiecărei
fiinţe. Fiecare fiinţă este influenţată de mediul familial, de cel educaţional, de mediu profesional,
rezidenţial şi chiar de cel continental.
Baltes şi colaboratorii (1980) au susţinut existenţa a trei influenţe importante asupra
dezvoltării:
- Influenţe cu caracter de vârstă – se află în legătură foarte strânsă cu vârsta cronologică (ex.
dezvoltarea limbajului se află în strânsă legătură cu vârsta cronologică; una este performanţa la
un copil de 2 ani şi alta la unul de 5 ani).
- Influenţe cu caracter istoric – legate de evenimente şi afectează pe majoritatea oamenilor ce
aparţin unei generaţii (ex. războiul din fosta Iugoslavie).
- Evenimentele de viaţă fără un caracter specific sunt cele care afectează dezvoltarea indivizilor în
anumite momente sau la anumite vârste (ex. un divorţ, un accident).
Există o multitudine de medii. Distingem: micromedii – reprezintă un spaţiu mai
apropiat, proximal, mai restâns; macromedii – sau mediu distal, cu influenţe foarte diferite.
Acţiunea mediului poate fi convergentă sau divergentă. Prezenţele indiferente în mediu nu
stimulează dezvoltarea psihică. Pentru a operaţionaliza rolul mediului în dezvoltarea psihică se
apelează la sintagme „nişă de dezvoltare”. Aceasta reprezintă totalitatea elementelor cu care un
copil intră în relaţii la o anumită vârstă.
În structura nişei intră:
1. obiectele şi locurile accesibile copilului;
2. răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;
3. cerinţele adultului privind competenţe solicitate, încurajabile, nivelul de performanţă aşteptat;
4. activităţile impuse, propuse sau cele acceptate de copil.
Rolurile mediului:
- mediul e factor ce transformă în realitate potenţialul ereditar şi îi conferă un conţinut adaptativ;
- este un factor ce umanizează comportamentele copilului;
- este un factor de socializare pentru că vezi capacităţi de comunicare, de asumare a rolurilor şi
statuturilor;
- poate acţiona şi pozitiv şi negativ.
Mediul, cu toate componentele sale, condițiile de mediu și culturale/educaționale pot fi
modificate în direcția transformării lor în condiții adecvate și favorabile modelării în direcții
constructive, elevate și eficiente a personalității.
Comparativ cu ereditatea, mediul are o influență mai mare în formarea și dezvoltarea
personalității umane. Omul trăiește și se dezvoltă în societate, iar societatea, influențează sau își
lasă o amprentă definitorie asupra acestuia. În funcție de specificul și de nevoile sociale fiecare
societate își formează proprii ei indivizi. La nivel național se stabilește idealul educațional al
11
fiecărei societăți, programele de învățământ. Instituțiile, mass-media, biserica și familia își aduc
contribuția la dezvoltarea personalității umane. De pildă, influența familiei asupra personalității
unui individ nu se oprește niciodată. Pe de altă parte, la vârsta prescolară, copilul prin contactele
multiple pe care le stabilește (cu alți copii, cu cadrele didactice) își completează bagajul de
cunoștințe pe care l-a dobândit în familie, își dezvoltă capacitatea de comunicare, sociabilitatea,
leaga noi prietenii. Este clipa în care el este supus acțiunii a doi factori diferiți: familie și
instituții școlare, iar de masura în care părinții și cadrele didactice colaborează și acționează în
sensul atingerii acelorași obiective și finalități educative, depinde formarea unei personalități
armonioase a viitorului individ, a viitorului actor social.
Relația dintre părinți și cadrul didactic depinde în cea mai mare măsura de acesta din
urmă, de felul în care știe să comunice cu părinții elevilor săi, de măsura în care se știe a face
respectat și apreciat de către părinți, de măsura în care știe să se implice în rezolvarea oricărei
dificultăți de comunicare ce pot apărea între cei doi agenți educativi. O relație de calitate între
părinți și cadrul didactic (cu toate dificultățile existente) asigura evoluția elevului în formare.
Cadrul didactic, prin modelul de comportament pe care îl oferă copilului, prin atitudinea
sa față de elevi, prin exigența sau indulgența sa, prin măsura în care se implică în viața celor mici
reușește să influențeze întregul colectiv de elevi al căror formator este, cultivând relații optime,
bazate pe afecțiune, comunicare, încredere și respect reciproc.
În concluzie, interacțiunea individului pe tot parcursul existenței sale, dar mai ales în
copilăria timpurie, cu elemente ale mediului familial, mediului înconjurător, mediului pedagogic
sau al celui social favorizează în mod semnificativ progresele și calitatea achizițiilor necesare
evoluției și dezvoltării sale normale.
Educaţia reprezintă activitatea conştientă, specializată, sistematică, organizată care
mijloceşte dezvoltarea personalității în ontogeneză.
Caracterul conştient, sistematic, în perspectiva unor finalităţi deosebeşte educaţia de
ceilalţi factori. Toţi indivizii umani dispunem de capacitatea de a fi educaţi. Se deosebesc între ei
prin zona proximei dezvoltări. Zona proximei dezvoltării desemnează gradul dezvoltării
potenţiale a copilului. Se măsoară pornind de la diagnosticul dezvoltării actuale a copilului, la
care se adaugă capacitatea sa de învăţare, dintr-o situaţie standard, ajutat de adult. Reprezintă
aria dintre nivelul de dezvoltare actual al copilului şi nivelul de dezvoltare potenţial care poate fi
dobândit de copil cu ajutorul adultului sau al altor persoane (ex. doi copii cu un nivel al
dezvoltării actuale sensibil egal, puşi în aceeaşi situaţie de învăţare – învăţarea cititului – prin
interacţiunea cu adultul, pot avea performanţe diferite sau un copil încearcă să înveţe scrisul de
la fraţii mai mari, iar această acţiune este un stimul pentru dezvoltarea copilului). „Adulţii pot şi
trebuie să asigure copilului activităţi deasupra nivelului său de dezvoltare, să-l stimuleze, fără să
producă situaţii confuzionale sau să-l demoralizeze.”
Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii dintre factorii interni și cei externi. În
cadrul acestor factori educația deține rolul conducător, datorită specificului acțiunii sale care se
manifestă mijlocit și nemijlocit prin intermediul celorlalți doi factori.
Acest rol se justifică, în primul rând, prin aceea că educația își crează ea însăși premisele
eficienței prin elaborarea unor condiții interne favorabile. La un moment dat, factorii externi
acționeaza prin intermediul celor interni, iar în urma acestui proces se acumulează experiența,
care, la rândul său devine condiție internă și premisă a acțiunii ulterioare a acestor factori.
Educația contribuie la îmbogățirea acestei experiențe în mod organizat, conform unui
scop, insistând asupra realizării unei corelații optime între aspectul informativ și cel formativ ale
acestei experiențe.
Educația nu numai că oferă ceea ce urmează să se asimileze, aceasta realizând-o și
mediul, dar se preocupa în plus și de modul “cum să se asimileze”, de conștientizarea necesității
de a învinge anumite obstacole.
Un alt argument în favoarea demonstrării rolului conducător al educației se referă la
intervenția acesteia în ameliorarea condițiilor de mediu, în crearea unui climat educațional
12
favorabil cu valențe educative puternice asupra formării personalității umane. Formarea și
educarea colectivului de elevi este un exemplu concludent în acest sens.
Educația care se desfășoara în cadrul școlii este cel mai important factor al dezvoltării
personalității. Ea are rolul de a corecta ceea ce este negativ în personalitatea elevului și de a
dezvolta toate laturile personalității sale, atât latura intelectuală, cât și latura caracterială, morală
și estetică. Școala nu formează doar specialiști, ci formează oameni, iar pentru a forma oameni,
este foarte important ca toți factorii educaționali să contribuie în mod eficient și constructiv la
această formare, să colaboreze și să se completeze reciproc, unde și când este nevoie.
V.TEORIILE DEZVOLTĂRII
Dezvoltarea cognitivă în context social (constructivismul social) – Lev. S.Vîgotski
Lev Semeonovici Vîgotski - a descris felul în care cultura influenţează dezvoltarea individului.
Obiceiurile sociale dintr-un anumit timp, achiziţiile colective intelectuale şi materiale, ştiinţifice,
artistice, istoria pe care o trăieşte individul îi determină dezvoltarea.Vîgotski subliniază rolul
culturii în dezvoltarea individului, al culturii transmise prin interacţiuni sociale şi limbaj. În
viziunea vîgotskiană există o strânsă legătură între limbaj şi dezvoltarea inteligenţei.
Interacţiunile sociale de care beneficiază individul în procesul de dezvoltare îi vor influenţa
13
limbajul şi gândirea. A creat conceptul de “zonă proximă de dezvoltare”- ea reprezintă diferenţa
dintre ceea ce copilul e pregătit să realizeze singur, în procesul rezolvării problemelor şi al
adaptării, şi ceea ce poate achiziţiona doar cu ajutorul aulţilor sau al altor persoane, deoarece îi
depaşeşte potenţialul activ în momentul dat. Vîgotski a susţinut că, atunci când copilul îşi
dezvoltă cunoştinţele ghidat de adult, el ajunge la soluţii mai sofisticate decât ar face–o doar prin
posibilităţile de care dispune.
Vîgotski descrie următoarele stadii, în dezvoltarea copilului, în interacţiune cu adultul,
prin achiziţia limbajului:
stadiul I: fiziologic – copilul este separat doar din punct de vedere fiziologic, dar, pentru a
supraveţui, el e total dependent de adult;
stadiul II: biologic – copilul capătă independenţă (prin înţărcare), iar dependenţa lui de
cel care-l îngrijeşte devine psihologică;
stadiul III: este stadiul în care adultul îl atrage atenţia, vorbindu-i despre diferitele
obiecte din jur, iar activităţile copilului sunt controlate şi secondate de vorbirea adultului;
stadiul IV: acţiunile copilului sunt iniţiate şi impulsionate de vorbirea adultului;
stadiul V: realizează activităţi voluntare îndrumat prin vorbire de către adult; vorbirea
adultului este internalizată şi copilul îşi controlează prin ea propriile acţiuni;
stadiul VI: copilul îşi da singur comenzi – la început cu voce tare; mai târziu, prin
vorbirea interiorizată, pentru sine însuşi.
14
Teoria dezvoltării psihosociale - E. Erikson
16
prevenirii şi educării familiei privitor la factorii de risc în dezvoltarea copilului chiar de la
momentul concepţiei. Un capitol aparte îl reprezintă factori legaţi de anomalii cromozomiale.
Adăugate la moştenirea genetică şi la genele recesive responsabile de boli ereditare, anomaliile
genetice sunt una din cauzele majore ale problemelor apărute în dezvoltarea copilului.
Majoritatea defectelor cromozomiale par să fie rezultatul unor defecte ale mecanismului de
duplicare a celulei, în urma căruia se menţin codul genetic şi numărul de cromozomi constant de
la celulă la celulă. Accidentele se referă, de exemplu, la fracţionarea cromozomilor, sau la
separarea incorectă a perechilor. Urmările sunt cu efecte din cele mai grave asupra dezvoltării
normale a fătului, ducând la tulburări ale dezvoltării fizice şi psihice. Alţi factori care pot
influenţa dezvoltarea prenatală sunt factorii de mediu, pe care cercetările moderne îi numesc
generic teratogeni, respectiv, agenţi de mediu care pot cauza deficienţe pe toată durata perioadei
prenatale. Cauzele ce pot determina anomalii sau pot avea consecinţe grave asupra dezvoltării
copilului sunt: administrarea de medicamente, hormoni, fumatul, drogurile, alcoolul, radiaţiile,
boli ale mamei (SIDA).
Studiul factorilor de risc evidenţiază complexitatea şi varietatea consecinţelor acestor
factori teratogeni pentru copilul nenăscut. Efectele depind de cantitate, durata expunerii,
combinarea şi interac- ţiunea cu alţi agenţi, constituţia genetică a mamei şi fătului. Efectele lor
negative se complică prin posibile consecinţe comportamentale – greu de identificat în perioada
prenatală – evidenţiate în dezvoltarea ulterioară a copilului, fie chiar şi ca rezultat indirect al
unor traume fizice. În plus, influenţele factorilor de mediu depind de vârsta embrionului sau a
fătului în momentul expunerii. Acest lucru este mai bine înţeles prin considerarea perioadei
prenatale ca un şir de secvenţe definite ca perioade critice, respectiv momentele când structurile
anatomice se dezvoltă cel mai rapid şi, ca urmare, sunt mai sensibile atât în ceea ce priveşte
facilitarea, cât şi respingerea influenţelor de mediu. Aproape toţi agenţii ce se dizolvă în
circuitul sangvin al mamei pot trece în organismul fătului în ciuda protecţiei placentei care
încetineşte transferul de substanţe. Medicaţia mamei, inclusiv aspirina, somniferele, cofeina,
vitaminele ș.a. pot fi asociate cu diformităţi fizice ale embrionului, cu naştere prematură sau
avort spontan.
În concluzie, dezvoltarea intrauterină este legată de acţiunea factorilor interni şi externi
care pot deveni favorabili sau nocivi.
Factori favorabili:
- ereditatea normală a părinţilor;
- starea de sănătate a părinţilor şi a predecesorilor acestora;
- starea organică şi psihică din momentul procreării;
- regimul de activitate şi odihnă al mamei;
- climat familial bazat pe înţelegere, cooperare;
- regim alimentar substanţial în proteine, vitamine, săruri minerale;
- securizarea afectivă a mamei;
- detensionarea mamei pentru momentul naşterii.
Factori nocivi:
- malnutriţia (regim alimentar carenţial);
- toxoplasmozele (infecţii) care încetinesc creşterea numerică a celulelor nervoase, pot cauza
debilitate mentală;
- radiaţiile produc malformaţii;
- gripele degenerează ţesutul nervos;
- regimul de viaţă suprasolicitant, încărcat de efort, de tensiuni emoţionale modifică
chimismul sanguin;
- căzăturile, loviturile pot afecta normalitatea dezvoltării sarcinii;
Cu cât intensitatea şi frecvenţa factorilor nocivi sunt mai mari şi cu cât aceştia
acţionează în perioade mai timpurii ale vieţii embrionare, cu atât consecinţele sunt mai
grave pentru dezvoltarea psihică a celui în cauză.
17
III. NAŞTEREA ŞI CARACTERISTICI ALE NOU NĂSCUTULUI
Perioada celor 9 luni de gestaţie culminează cu procesul travaliului, care este caracterizat
de contracţii musculare puternice, când copilul este împins prin canalul naşterii şi suportă timp
de mai multe ore o presiune considerabilă. În plus, convulsiile placentei şi ale cordonului
ombilical din timpul contracţiilor pot supune copilul la periodice privări de oxigen. Ca răspuns la
trauma din timpul travaliului, copilul produce o serie de hormoni datoraţi stresului, care au un
efect pozitiv de adaptare asupra organismului noului născut. Hormonii eliberaţi datorită stresului
ajută copilul să lupte cu privarea de oxigen din timpul travaliului, asigurând pomparea sângelui
în cantitate mare către creier şi inimă.
Nou-născuţii ce au avut dificultăţi la naştere trebuie să primească asistenţă specializată
imediată.
Noul născut are la naştere câteva reflexe (răspunsuri fizice involuntare). Unele dintre
acestea sunt esenţiale pentru viaţa insăşi, iar altele dispar la o lună după naştere. Unul dintre cel
mai important este cel respirator (asigură menţinerea adecvată a oxigenului din organism). Este
urmat de reflexele care asigură menţinerea constantă a temperaturii corpului şi reflexele care
asigură nutriţia (reflexul sucţiunii etc.)
Pentru a determina imediat starea fiziologică a copilului, medicii folosesc scala APGAR (Apgar,
1953), care oferă un punctaj de la 0 la 2 puncte pentru fiecare caracteristică şi este stabilit
succesiv la 1 minut şi 5 minute după naştere (PARAMETRI: Ritm cardiac, efort respirator, tonus
muscular, culoarea pielii etc.)
Naşterea, deşi este un proces fiziologic normal, provoacă mamei dar mai ales copilului un
adevărat şoc. Important la naştere este primul ţipăt care a primit numeroase interpretări. Cei mai
mulţi specialişti sunt de acord că acesta este expresia trecerii bruşte de la mediul lichid la cel
aerian. Pentru nou născut efortul de adaptare este foarte mare, efort justificat de trecerea la o
respiraţie proprie, la un circuit sanguin propriu, de intrarea în funcţiune a aparatului digestiv şi a
suportului imunitar, de termoreglare, de echilibrul hormonal (ceea ce determină apariţia icterului
fiziologic), de stimularea senzorială, de noua poziţie a corpului şi a membrelor, de intrarea în
funcţie a scoarţei cerebrale, care permite relaţionarea cu ambianţa.
Caracteristicile nou-născutului:
- pielea este roşiatică iar când apare icterul fiziologic tinde spre culoarea galbenă;
- tendinţa de a păstra poziţia embrionară;
- 4/5 din timp doarme;
- apar reacţii negative (scâncetul).
Copii care constituie excepţii:
prematurii:
- se nasc, de regulă, la 7 luni;
- au sub greutatea de 2500 g;
- au sub lungimea medie;
- trăiesc iniţial în incubator.
maturii:
- născuţi la termen dar sunt sub greutate;
- pot avea reflexe foarte bune;
- necesită îngrijiri speciale.
post maturii:
- născuţi peste termenul normal de 267-280 zile;
- au greutate şi înălţime obişnuite.
- gemenii:
- un caz la 85 de sarcini;
- dezvoltarea lor se realizează relativ asemănător deşi pot apare diferenţe de reactivitate, de
adaptare, de tonus.
18
TEMA 4: VÂRSTA PRUNCIEI
PLANUL:
I. ACHIZIŢII DOMINANTE
II. CARACTERIZAREA GENERALĂ. REGIMUL DE VIAŢĂ
III. DEZVOLTAREA PSIHICĂ A PRUNCULUI
I. ACHIZIŢII DOMINANTE
Începând din anii ’70 ai sec. XX, perioada primului an de viaţă a prezentat maxim interes
pentru cercetătorii în domeniu. Aceasta se explică mai ales datorită vastelor schimbări din
această perioadă şi cea imediat următoare, schimbări ce uimesc prin dinamica şi profunzimea lor.
În ultimii 40 de ani, cercetările din domeniul psihologiei copilului au pus accentul pe relevarea
acelor capacităţi prezente la copil încă de la naştere, le-au evidenţiat pe cele care apar prin
maturizare şi pe cele învăţate de copil pe parcursul schimbului constant între propriul sistem
psihic şi mediul social. Interesul pentru perioada copilăriei timpurii şi primele luni de viaţă se
datorează unei teorii generale unanim acceptate, conform căreia fundamentele proceselor
cognitive şi ale capacităţilor umane sunt stabilite în această perioadă. Studiul dezvoltării
copilului pe parcursul primului an de viaţă oferă o oportunitate excelentă de a investiga chiar
rădăcinile abilităţilor umane complexe. Alături de rolul diagnostic şi formativ, prin care studiul
de dezvoltare a copilului pune în evidenţă experinţele timpurii necesare dezvoltării în limitele
normalului, este important şi felul în care aceste experienţe necesită a fi explicate pentru a
optimiza dezvoltarea fiecărui copil.
ACHIZIŢII DOMINANTE
- posibilitatea de a sta în şezut şi apoi în picioare, ceea ce va extinde câmpul vizual şi sfera
cunoaşterii (permite să vadă ce este pe masă, pe fereastră etc.);
- evoluţia şi activarea funcţională a structurilor organice;
- dezvoltarea motricităţii în special a celei manuale (prehensiunea);
- evoluţia spectaculoasă a sensibilităţii şi debutul personalităţii;
- începutul elaborării mecanismelor verbale;
- dezvoltarea inteligenţei senzoriomotorii.
Toate aceste date atestă că în primul an creşterea somatică a nou născutului este deosebit
de intensă.
Pentru aprecierea normalităţii se apelează la formule de calcul privind greutatea şi
înălţimea.
Pentru greutate:
Până la 6 luni: G = numărul lunilor x 600 + greutatea la naştere
După 6 luni: G = numărul lunilor x 500 + greutatea la naştere
19
Pentru înălţime:
Până la 6 luni: h = numărul de luni x 2,5 + înălţimea la naştere
După 6 luni: h = numărul de luni x 2 + înălţimea la naştere
Valorile obţinute se raportează la tabele etalon, care sunt tabele de referinţă.
Capul reprezintă un sfert din lungimea corpului.
DEZVOLTAREA MOTRICITĂŢII
Evoluţia mobilităţii se face treptat, fiind mai pronunţată la nivelul anumitor regiuni ale
corpului şi cuprinde 4 etape, fiecare de câte 3 luni.
În prima etapă, mişcările se perfecţionează în special în jurul gurii şi al ochilor:
- 3-6 luni, regiunea capului, gâtului şi a umerilor (ex. la vârsta de aproximativ 4 săptămâni,
mâinile nu au nici o funcţie, ele sunt în general strânse, nu caută să apuce. Intră în acţiune doar
dacă sunt atinsei. Abia pe la 5 luni copilul prinde obiectul între degete şi podul palmei şi la 6
luni şi cu degetul cel mare);
- 6-9 luni, regiunea trunchiului, braţelor şi mâinilor;
- 9-12 luni, limba, degetele, gambele, extremităţile picioarelor.
Abilităţi motorii 50% dintre copii au 90% dintre copii au
abilitatea motorie abilitatea motorie
Intorc capul la 90 de grade cand sunt aşezaţi pe burtă 2, 2 luni 3,2 luni
Se rostogoleşte 2 luni 4,5 luni
Işi ţine capul 2 luni 4 luni
Stă fără sprijin 5 luni 7 luni
Stă in picioare ţinandu-se de ceva 5,6 luni 10 luni
Merge ţinandu-se de ceva 9 luni 12,6 luni
Stă singur in picioare 9,6 luni 13 luni
Merge bine 1 an 14 luni
21
importantă achiziţie, desprinderea copilului de obiecte. Aceasta va contribui la cucerirea unei
experienţe senzorial-perceptive şi la constituirea universului primar obiectual.
DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
Reprezintă o dimensiune esenţială a adaptării, fiind implicat în întreaga viaţă psihică a copilului.
Limbajul se construieşte având următoarele surse:
a) sursa generală – în genomul speciei umane se află coduri genetice care încă din etapa prenatală
sprijină dezvoltarea aparatului fonator, a zonelor corticale, asigurând semnificaţia cuvintelor şi a
structurilor verbale;
b) sursa socială – după naştere este puternic influenţat de comunicarea cu cei din jur, de specificul
limbii vorbite.
La 3-4 săptămâni apare zâmbetul ca expresie a comunicării nonverbale (CNV) care are
un conţinut întărit de „legătură vizuală” stabilită cu cei din jur.
Aproximativ la 2 luni copilul începe să emită sunete care sunt foarte apropiate de
sunetele limbii. Comunicarea nonverbală evoluează spre reacţii de vocalizare sau de gângurit,
care apar către sfârşitul lunii a II-a. Gânguritul constă în emisia unor vocale, consoane cu
încercări foarte simple de articulare, după 4 luni. Aceste sunete reprezintă un exerciţiu reflex,
dovadă că toţi copiii gânguresc la fel. Gânguritul reprezintă materia primă a vorbirii, asigură
baza organică pentru asimilarea limbajului. O fază superioară a gânguritului este lalatuirea
(repetarea de silabe). Începe în jurul vârstei de 5 luni. Cam la aceeaşi vârstă apare fenomenul de
autoascultare (emisie de sunete ascultate de copil). Este un fenomen care consolidează feed-
back-ul dintre aparatul fonator şi auz. În jurul vârstei de 6 luni emisia sunetelor este declanşată şi
chiar întărită de contextul social. Spre sfârşitul lunii a 10-a apar primele cuvinte care sunt
cuvinte-propoziţii sau holofraze.
Particularităţile holofrazelor:
- au funcţii gramaticale difuze;
- au rol de nucleu pentru alte combinaţii verbale care creează contextul;
- cuprind imitări de sunete (ham-ham, tic-tac etc.);
- exprimă funcţia pragmatică a comunicării. Spre sfârşitul anului copilul pronunţă 3-5 cuvinte;
- ajută copilul să-şi exprime dorinţe, preferinţe, neplăceri.
DEZVOLTAREA AFECTIVITĂŢII
Afectivitatea este puternic polarizată.Trăirile negative, neplăcute generate de satisfacerea
trebuinţelor fundamentale (foame, somn) sunt mai numeroase în primele 3 luni în raport cu cele
pozitive. Începând cu vârsta de 3 luni apar răspunsuri afective (bucurie la apropierea mamei). Pe
la 5 luni apar reacţii emoţionale de frică, furie, se încruntă, ţipă, începe să gesticuleze. Reacţiile
emotive de bucurie, plăcere se manifestă prin mişcarea mâinilor, a picioarelor, prin strigăte
scurte, prin gângurit. Râsul apare ceva mai târziu şi este mai rar. Bucuria de sine sau mânia apare
în jurul vârstei de 8 luni, este legată de activitatea copilului, de succesul său. Spre sfârşitul
primelor 9 luni apar manifestări de tandreţe, de afecţiune faţă de adulţi.
Pedagogic trebuie să se reţină că dragostea care ăl înconjoară îl învaţă pe copil să
iubească pe alţii. Chiar mai mult, dragostea îi face să se simtă că sunt cineva, le va dezvolta
o atitudine faţă de sine, componentă esenţială a sentimentului de siguranţă, de încredere.
Afectivitatea stă la baza sociabilităţii exprimată în diferite manifestări.
DEZVOLTAREA INTELIGENŢEI
Psihologia genetică delimitează 3 momente şi anume:
1. repetarea actelor şi mişcărilor pentru a obţine efectul dorit (loveşte jucăria pentru a auzi
sunetele, plânge pentru a primi biberonul sau pentru a fi luat în braţe);
2. folosirea unor mişcări, ca mijloc, în raport cu un scop (se ascunde pentru a produce plăcere
celor din jur);
3. spre sfârşitul perioadei poate executa o mişcare, adăugând unele modificări la ceea ce ştia pentru
a soluţiona ceva.
22
Copilul stabileşte noi relaţii cu obiectul, cu obstacolele, ceea ce exprimă inteligenţa senzorio-
motorie.
Jean Piaget descrie conduitele:
a) conduita „suportului” (9 luni) – dacă se flutură o batistă deasupra feţei copilului, după ce el
încearcă să apuce batista de câteva ori, se opreşte la un moment dat şi apucă mâna care mişcă
batista. Mâna este „suportul”;
b) conduita „sforii” (11 luni) – constă în ridicarea jucăriei ce atârnă de o sfoară pe mânerul unui
fotoliu, după ce încearcă să ajungă la jucărie prin apucare, nereuşind, va apuca sfoara;
c) conduita „bastonului” – se foloseşte de baston pentru a-şi apropia o jucărie aflată la distanţă de
el.
- rezolvă anumite probleme printr-o inteligenţă practică;
- apar şi unele intenţionalităţi (îşi pune fularul, se încalţă să plece, „deschide” uşa);
- este necesar ca copilul să se implice în acţiuni directe cu obiectele (apucare, mânuire etc.)
întrucât astfel se vor forma schemele senzorio-motorii, un fel de reprezentări a căror „secvenţă
acţională” nu e prezentă.Schemele senzorio-motorii prin extinderea lor la alte situaţii şi probleme
vor sta la baza formării acţiunilor mintale.
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Ce achiziţii noi apar în această perioadă?
2. Care sent etapele dezvoltării motorii a copilului intre 0-12 luni?
3. Enumeraţi câteva dintre notele specifice ale dezvoltării senzoriale a copilului intre 0-12 luni.
4. Cum se dezvoltă limbajul in această perioadă?
5. Care sunt aspectele dezvoltării afective ale copilului mic?
Spre deosebire de perioada precedentă copilul (1-3 ani) reuşeşte să se desprindă parţial de
adult (mama), devenind astfel o persoană activă in mediul specific existenţei sale.
Copilul porneşte in acest moment cu două achiziţii extrem de importante pentru
independenţa sa: dobandirea mersului şi a comunicării verbale.
Intre 12 şi 18 luni:
• se consolidează mersul
• există o mai bună percepere şi adaptare la mediul inconjurător;
• copilul devine atras de tot ceea ce vede. Stăpanirea mersului dezvoltă spiritul investigativ,
lărgindu-se totodată campul de acţiune.
Intre 18 şi 28 de luni observăm o dezvoltare accentuată a comunicării şi o modificare a
aspectului general a copilului. Aspectul fizic general este din ce in ce mai plăcut; specificul
vorbirii şi modul in care se relaţionează cu ceilalţi sporeşte caracterul simpatic al copilului,
justificand numele dat al acestei perioade „de graţie şi drăgălăşenie”.
Substadiile antepreşcolarităţii (primei copilării):
I. de la 12-18 luni – consolidarea mersului, este pronunţată tendinţa de explorare prin văz şi acţiune
a mediului (caută, trage faţa de masă);
23
II. de la 18-28 luni – pronunţată dezvoltare a comunicării verbale; diminuarea nervozităţii mersului
şi acţiunii cu încercări de subordonare a acestora, împlinirii unor dorinţe;
III. de la 28-36 luni – devine preocupat de joc, de aprecierea celorlalţi.
ACHIZIŢII DOMINANTE
1. Dezvoltarea capacităţii de autodeplasare. Este şi motivul pentru care unii psihologi apreciază că
este stadiul fiinţei tropăitoare;
2. Achiziţia limbajului şi plăcerea comunicării;
3. Dezvoltarea inteligenţei simbolice sau preconceptuale;
4. Debutul conştiinţei de sine.
REGIMUL DE VIAŢĂ
Se diminuează numărul orelor de somn, copilului fiindu-i suficiente aproximativ 12 ore.
Organismul are nevoie şi de somnul de după-amiază (1 –1 ½ h). La 1 an 14/15 ore iar la 3 ani
11/12 ore. Alimentaţia suportă modificări pentru că la începutul vârstei se întrerupe hrana cu
lapte matern. Este necesar să se asigure produse lactate, fructe, legume. Învăţarea mersului şi a
comunicării verbale constituie baza experienţei de viaţă a copilului care are următoarele
particularităţi:
- este dominată de trebuinţa de acţiune (fac eu, face băiatu’ etc.);
- are un pronunţat rol formativ prin implicarea şi autoimplicarea copilului în mânuirea obiectelor;
- un început de independenţă în autoservire (igiena personală);
- începe să se familiarizeze cu permitivităţi şi interdicţii în familie;
- organismul traversează bolile specifice primei copilării (pojar, rujeolă etc.), care îi vor asigura
imunitatea;
- creşte nervozitatea dacă este neglijat de adult, dacă îi apar dinţii sau dacă traversează anumite
momente maladive.
24
Există o tendinţă de „reluare a mişcării” (reacţie circulară) care constituie o formă de
învăţare bazată pe curiozitate, prin care se fixează experienţa perceptiv-reprezentativă chiar în
cursul fixării mişcărilor. Dezvoltarea motricităţii capătă un caracter exploziv deoarece copilul se
află intr-o permanentă mişcare. Spre sfarşitul perioadei copilul işi perfecţionează aceste mişcări,
mai ales in activitatea de joc. Mişcările mainii, importante pentru manipularea obiectelor,
jucăriilor sunt şi ele intr-o permanentă dezvoltare.
Funcţiile motricităţii:
Oferă nceputul învăţării senzorio-motorii.
Conduce la formarea propriului Eu, se descoperă pe sine ca agent al mişcării – încrederea în sine;
Sprijină autonomia copilului, îl ajută nu numai să se afirme dar să se şi confirme pe sine, ceea ce
reprezintă o trăsătură dominantă a copilăriei pentru că prin această afirmare şi confirmare
dobândeşte sentimentul propriei valori.
Cel mai important aspect legat insă de dezvoltarea motricităţii este jocul. Copilului ii
place să se joace cu obiectele dar şi cu adultul. In joc mişcările şi conduita copilului incep să se
coreleze, să se subordoneze unor intenţii, ceea ce implică organizarea conduitei.
Dacă la inceputul acestei perioade jocul este singular, iar durata jocului este scurtă, spre
sfarşitul perioadei ajunge la 30 de minute. Intre 2 şi 3 ani incep să apară elemente de cooperare a
copilului in joc, ce se consolidează pe măsură ce copilul creşte.
Urmare a acestui fenomen este stabilirea de relaţii intre copiii (socializarea prin joc). Relaţiile pe
care le pot stabili copiii prin joc pot fi pasive, active (atunci cand dă jucăria altui copil, atunci
cand ajută pe alt copil) sau agresive (copilul loveşte fără motiv, ia cu forţa jucăriile altui copil).
25
1. componenta senzorio-motorie – pe la 3 luni începe să repete sunete pe care la va
modifica, le va modula. Copilul se joacă cu vocea, aşa cum se joacă cu mâinile. Pe la luna a 8-a
începe să imite modele sonore, apar onomatopeele.
2. componenta intelectuală – cuvintele emise de adult, pe măsura repetării se integrează
în situaţii, devin evocatoare, reprezentante pentru situaţiile în care au fost emise de adult.
Aceasta se întâmplă începând cu sfârşitul primului an, când apare un fel de înţelegere globală a
realităţii, care precede capacitatea copilului de a vorbi;
3. componenta afectivă – este dată de sentimentul de dragoste al mamei faţă de copil pe
de o parte şi de tonalitatea emoţională a reacţiilor vocale ale copilului. Este o contopire afectivă a
mamei şi copilului, într-un „joc” în care „îşi vorbesc” şi se imită unul pe celălalt.
În evoluţia limbajului se conturează mai multe etape:
1. etapa „cuvântului frază” (1 - 1 ½ ani) – cuvintele exprimă o mare încărcătură
afectivă şi informaţională. Acelaşi cuvânt este folosit pentru situaţii diferite şi nu are întotdeauna
aceeaşi valoare;
2. etapa „pre-frază” – reprezentată prin 2 şi apoi 3 cuvinte, ordonate mai ales după
importanţa lor afectivă; începe pe la 18 luni; se conturează vârsta întrebărilor. Când întreabă
„asta ce este?” numele şi obiectul sunt totuna pentru copil, este expresia nevoii de orientare.
Indică mai mult acţiuni posibile decât obiecte.
3. etapa „preconceptelor” (2-4 ani) – „Cuvântul se situează la jumătatea drumului între
simbolul personal şi conceptul generic la care va ajunge mai târziu. Văzând în diferite rânduri
mere diferite, el va spune de fiecare dată „mărul” ca şi cum întotdeauna este acelaşi măr şi nu de
fiecare dată „un măr” pentru că este un articol diferit din aceeaşi clasă de obiecte.” i Preconceptul
este un fel de prototip care nu are încă valoarea generală a unei clase dar nici nu este
individualizat pe deplin.
4. etapa „frazei gramaticale” – în care exprimă judecăţi, relaţii, noţiuni. Apare la
începutul celui de al 3-lea an. „Pa-pa” înseamnă – îmi este foame, „tai-tai” înseamnă – vreau să
mergem. Apoi ea se apropie de poveste. Copilul se identifică pe sine la persoana a III-a. Pe sine
se priveşte din exterior.
5. etapa „diferenţierii formelor gramaticale” – îndeosebi a pronumelui personal,
persoana I – dovadă a apariţiei conştiinţei de sine.
În jurul vârstei de 3 ani debutează cea de a II-a vârstă a întrebărilor. Copilul nu urmăreşte
să cunoască atât numele obiectelor cât raţiunea lor de a fi. Este vârsta lui „pentru ce?”, „de ce?”,
„la ce e bun?”. Apare şi o perspectivă finalistă cu funcţii intelectuale şi afective.Cuvântul
exprimă acţiunea. Este un fel de umbră a ei, pe copil nu-l interesează dacă este ascultat, el
vorbeşte chiar şi atunci când este singur. Treptat acest monolog se interiorizează, se desprinde
de acţiune, pe care o va putea precede şi chiar conduce, astfel el contribuie la structurarea
gândirii. Limbajul este, totodată şi un element esenţial de socializare prin noţiunile vehiculate şi
prin schimburile de intenţii, gânduri, expresii.
DEZVOLTAREA GÂNDIRII
Cuprinde mai multe momente:
- 1 – 1,6 ani – conduitele inteligente achiziţionate (a suportului, a bastonului etc.) se consolidează,
se diversifică, ceea ce denotă un început de separare dintre mijloc şi scop; Conduita de tatonare,
fără participarea reprezentării;
- 1 ½ - 1,8 ani – apare funcţia semiotică pe baza începuturilor reprezentării, ceea ce asigură
trecerea spre gândirea simbolică. Funcţia semiotică se manifestă prin 3 conduite acţionale:
imitaţia amânată, jocul simbolic, desen.
Schemele mentale la 2 ani sunt încă rigide, nu au caracter reversibil. Un copil este
întrebat: „Ai un frate?” „Da.” „Cum îl cheamă?” „Ionel.” „Dar Ionel are un frate?” „Nu.”
Combinarea schemelor mentale se realizează într-un mod asemănător acţiunilor practice fiind
legate de plăcerile, dorinţele copilului, întrucât acesta este centrat pe sine.
Principalele caracteristici ale gândirii
26
- La 2 ani surprinde caracterul magic – constă în asimilarea lumii la puterea magică a propriilor
ţipete, cuvinte. Prin acestea vrea să obţină totul.
- Caracterul egocentric – copilul se află în centrul mediului. Totul se învârte în jurul său. Reduce
totul la Eu. Este firesc pentru că nu are altă experienţă decât a sa. Nu concepe decât punctul său
de vedere;
- Caracterul precauzal – întrebările „de ce?” sau „la ce foloseşte?” (de tip finalist) şi jocul
simbolic;
- Caracterul animist – exprimat în tendinţa de a atribui obiectelor din jur ceea ce îi este lui specific
ca fiinţă vie (să vorbească, să simtă etc.); După Jean Piaget precauzalitatea, alături de jocul
simbolic îl descrie pe copil în stadiul inteligenţei preoperatorii ce continuă până în jurul vârstei
de 7-8 ani.
- Caracter operativ – (după H, Wallon) primează satisfacţia, nu raţiunea, adică ceea ce satisface
dorinţele sale.
Întâlnim la această vârstă:
- raţionamentul transductiv – de la particular la particular, pe baza analogiilor. Leagă
preconceptele între ele (ex. un copil de 2,10 ani doreşte portocale. Cum nu se găsesc, i se spune
că portocalele sunt încă verzi. Bând ceaiul de muşeţel, copilul spune: „Muşeţelul nu e verde, s-a
făcut galben. Dă-mi portocale.). deci, copilul leagă, justapune lucrurile între ele după logica lui.
- raţionamentul pe bază de analogie este imperfect, copilul este impresionat doar de unele
asemănări pe baza cărora atribuie şi altor obiecte însuşirile respective.
LEGĂTURA DINTRE GÂNDIRE ŞI LIMBAJ
Gandirea copilului mic (1-3 ani) este elementară şi foarte legată de concret, operand cu
reprezentări ale obiectelor şi fenomenelor.
Dezvoltarea gandirii este strans legată de dezvoltarea limbajului. Copilul descoperă că toate
obiectele şi fenomenele, insuşirile au un nume. Cuvantul denumeşte un obiect, o persoană o
insuşire, iar inţelegerea lui de către copil se face prin perceperea situaţiei. Copilul incepe să
rostească corect şi inteligibil cuvintele uzuale. Se păstrează insă caracteristica vorbirii copilului
mic, care stalceşte anumite consoane sau inversează anumite silabe in cuvant. La inceputul
perioadei copilul se exprimă in propoziţii scurte care se vor transforma treptat spre 3 ani in fraze.
Capacitatea de inţelegere a copilului se lărgeşte foarte mult devansand chiar forma deficitară a
cuvantului. In această perioadă copilul işi verbalizează toate curiozităţile şi de aceea este foarte
folosită intrebarea „ce este asta”. Concomitent el işi verbalizează, dorinţele, intenţiile, voinţele,
sentimentele. In jurul varstei de 3 ani, copilul atinge o fază superioară de dezvoltare a limbajului,
acesta devenind instrument al gândirii.
DEZVOLTAREA AFECTIVITĂŢII
Pe măsură ce înaintează în vârstă conduitele afective ale copilului devin tot mai
complexe. In jurul varstei de 18 luni rezonanţa afectivă creşte copilul fiind mult mai
impresionabil: se poate manifesta gelozia in raport cu un alt copil căruia i se acordă atenţie sau
faţă de o persoană care se interpune intre el şi mamă; timiditatea faţă de persoanele străine;
simpatia/antipatia faţă de cele cunoscute sunt atitudini ce se dobandesc in această perioadă.
Copilului incepe să-i placă gluma, păcăleala, comicul şi poate surade la complimente. Atitudinea
lui faţă de membrii familiei se modifică apărand anumite atitudini ostile faţă de adult
concretizate in negativismul primar. Copilul se opune prin plansete, ţipete făcand adevărate
spectacole. Aceste tendinţe dispar către sfarşitul perioadei deoarece copilul se maturizează,
dobandeşte mai multă siguranţă, independenţă, dar şi datorită folosirii unor metode educaţionale
adecvate.
Ataşamentul afectiv faţă de persoana care il ingrijeşte capătă acum valenţe noi.
Anxietatea de separare devine evidentă, copilul reacţionand amplu la separarea de persoana faţă
de care manifestă acest ataşament. Legat de acest aspect, abandonul, generează reacţii care pot
influenţa negativ dezvoltarea ulterioară a copilului. Cu toate că stările emoţionale sunt intense
multe dintre ele sunt fragile şi instabile. „Starea de confort psihic” este cel mai important suport
27
pentru dezvoltarea afectivităţii care este prezentă în maturizarea motorie, în apariţia
reprezentării, simbolismului, în evoluţia limbajului. La 1 ½ ani îşi exprimă puternic
impresionabilitatea, intuieşte bucuria sau tristeţea mamei. Reacţionează la o melodie veselă prin
gestică. La 2 ani ataşamentul faţă de mamă este foarte puternic, gesticulează bogat, atât la
apropierea cât şi la depărtarea de mamă. Este mult mai temperat faţă de tată.
Apare o nevoie evidentă de a fi iubit de cei din jur, încearcă să se alinte şi să se facă
plăcut, mai ales prin imitaţie. Îşi face loc fenomenul de compensare afectivă (în loc să ţipe, se
poate descărca lovind cu furie scaunul, sau se ceartă cu păpuşa preferată spunându-i necazul
său, adresându-i epitete care în alte ocazii le-a primit el). După unii autori anxietatea este un
fenomen dominant, resimţită din cauza acţiunii stimulilor externi, de teama de a pierde sprijinul
matern, de interdicţii, obligaţii, de unele aprecieri sau experienţe devalorizate, de unele
contradicţii care apar în comportamentul adultului. La sfârşitul perioadei, anxietatea poate lua
forma unei crize afective în faţa constrângerilor adultului.Se manifestă prin plâns violent, ţipăt,
bătut din picioare. Este şi expresia dorinţei de a face ceva, de a se autoafirma. Adultul, faţă de
asemenea reacţii nu trebuie să insiste impunându-şi punctul de vedere ci să-i distragă atenţia şi
să-l orienteze spre altceva. Altfel degenerează în „care pe care” dominator pentru amândoi, adult
şi copil. Stările afective tensionate pot îmbolnăvi copilul, îi creează vomă, insomnie.
Opus negativismului, apare cooperarea cu adultul, bazată pe o oarecare înţelegere,
disciplinare şi chiar interiorizare a unor reacţii (dacă se apropie de aragaz, de priză, spune
singur „nu, nu”).
Afectivitatea este implicată şi în dezvoltarea încrederii în sine.
Pentru a dobândi încredere în el sunt periculoase 2 tipuri de atitudini ale acestuia faţă
de copil:
- retragerea iubirii („dacă nu taci, mama nu te mai iubeşte”);
- toleranţa excesivă sau lipsa de interes.
28
Eul ideal.
Un moment important al cristalizării şi consolidării Eului este parcurgerea şi depăşirea
crizei de la 2,5 - 3 ani. Referindu-se la conţinutul acestei crize Osterrieth subliniază că ea
contribuie la dobândirea autonomiei şi independenţei ce trebuie să devină caracteristice acestor
vârste. Prin aceste confruntări, antepreşcolarul reuşeşte să-şi cunoască propriile posibilităţi şi
limite, să probeze „până unde poate merge”. Un asemenea proces este indispensabil pentru
construirea comportamentelor şi constantelor subiective care să-i permită să devină într-o
anumită măsură independent şi să se descurce singur în raporturile cu ambianţa. Opoziţia este
adesea spectaculoasă, cu plâns puternic, ţipete, mişcări dezordonate, agresivitate etc. Când toate
acestea s-au declanşat, adultul trebuie să încerce să-i atragă atenţia spre ceva nou, interesant şi
să-i orienteze pozitiv căutările. În unele cazuri, este mai indicat ca adultul să nu ia în seamă
manifestările copilului. Depăşirea crizei înseamnă dobândirea capacităţii de a se adapta la
cerinţele adultului şi de a-şi desfăşura acţiunile conform modelelor şi normelor sociale, ceea ce
se va obţine mai mult în stadiul următor de dezvoltare.
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Care sunt achiziţiile vîrstei respective ?
2. Prin ce se caracterizează dezvoltarea motorie?
3. Ce caracteristici are gândirea antepreşcolarului ?
4. Denumiţi cateva din aspectele specifice ale dezvoltării emoţionale la copilul mic.
5. Ce inţelegeţi prin ataşament şi care este rolul lui in structurarea personalităţii copilului ?
6. Descrieţi cum are dezvoltarea personalităţii, debutul imaginii de sine la antepreşcolar ?
29
- principala formă de activitate este jocul de manipulare combinat cu câteva forme de activitate
sistematică, scurte ca durată şi relaţii simple prin conţinut.
Stadiul preşcolarului mijlociu (4-5 ani):
- dificultăţile de adaptare la programul grădiniţei se diminuează, de la 9-10săptămâni în substadiul
anterior la 3-4 săptămâni;
- mişcarea şi manipularea obiectelor îmbogăţesc percepţia şi suportul intuitiv al operaţiilor
gândirii;
- preşcolarul mijlociu este preocupat de descoperirea realităţii externe;
- apar modalităţi psihocomportamentale noi: limbajul intern, caracterul voluntar al majorităţii
proceselor psihice, deci un început de organizare a voinţei;
- jocurile încep să aibă un caracter colectiv;
- apare debutul identificării cu grupul educativ din care face parte („sala mea de grupă”,
„grădiniţa mea”).
Stadiul preşcolarului mare (5-6/7 ani):
- creşte capacitatea de înţelegere a situaţiilor şi cauzelor acestora;
- apar conduite bazate pe reţinerea reacţiilor imediate;
- pe lângă activitatea de joc care continuă să deţină ponderea în program creşte numărul
activităţilor cu rol pregătitor pentru viaţa de şcolar;
viaţa psihică este îndreptată spre perceperea intenţionată, pe procedee de reţinere, de asociere a
datelor. Apar forme evoluate de simbolizare în care intervin integratori verbali. Este o
simbolistică infantilă cu o încărcătură afectivă mult mai accentuată decât intelectuală.
ACHIZIŢII DOMINANTE
1. Dezvoltarea deosebită a capacităţilor senzoriale şi motrice;
2. Îmbogăţirea proceselor cognitiv-logice susţinute de utilizarea integratorilor verbali (păsări, flori,
fructe);
3. Exprimarea capacităţilor creative în plan verbal, artistic şi prin roluri comportamentale;
4. Dezvoltarea conştiinţei de sine, a autonomiei şi a capacităţii adaptative.
30
şi posibilitatea cunoaşterii unor noi obiecte care îi vor trezi curiozitatea, care capătă un statut
similar cu cel al jocului.
Sensibilitatea tactilă devine o sursă frecventă de informaţii care susţine şi completează
văzul şi auzul. Sensibilitatea auditivă devine de 2 ori mai fină decât în stadiul anterior.
Percepţia mărimii obiectelor rămâne încă imprecisă. Acţiunea cu obiectele ajută la
elaborarea reprezentărilor reproductiv-statice. Imaginile reproductive cinetice sunt încă
imprecise, rigide, neadecvate. Aceasta pentru că redarea mişcării este dificilă, antrenează şi
operativitatea gândirii. Imaginile de transformare sunt şi mai complexe. Rămân încărcate de ceea
ce îl fascinează pe copil. Reprezentările fotografice evidenţiază inabilitate în poziţionarea
elementelor, în urmărirea succesiunii, a proporţiilor. La 3 ani, preşcolarul distinge: spaţiul casei,
spaţiul străzii, chiar poate raporta unul la celălalt. Desenul copiilor reprezintă o abatere de la
model. Copilul desenează ceea ce ştie, nu ceea ce vede. În schimb, desenul lasă o impresie
sinceră, expresivă, redă o percepţie vie („realismul intelectual”).
DEZVOLTAREA GÂNDIRII
Gândirea copilului la această varstă este strâns legată de dezvoltarea senzaţiilor şi
percepţiilor. Gândirea copilului incepe prin investigaţii practice asupra obiectelor şi fenomenelor
din jurul lui, bazandu-se în continuare pe actul percepţiei (din acest motiv se spune că la acest
moment gândirea copilului este concretă).
Gândirea concretă a copilului se deosebeşte foarte puţin de impresiile sale reale. O dată
cu folosirea cuvintelor copilul devine capabil de gândire simbolică. Folosindu-se de cuvinte ca
simboluri ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor, acţiunilor copilul îşi dezvoltă abilitatea de a
inţelege şi de a comunica. El are posibilitatea la această varstă de a se juca "de-a şcoala", "de-a
mama", dezvoltand astfel jocul imaginar in care cuvintele inlocuiesc situaţiile concrete.
Piaget afirma că această abilitate a copilului de a se folosi de simboluri nu include
abilitatea relaţionării logice (de exemplu un copil la sfarşitul acestei perioade ştie că 3+2=5 dar
nu realizează că 5-2 =3 – stadiul preoperaţional al gândirii. Tot acum copilul respectă, prin
gândirea sa, principiul conservării cantităţilor, a numărului.
31
Mai este caracteristic animismul gândirii. Caracterul magic se reflectă în stabilirea de
către copil a unor legături care nu sunt reale dar prin care crede că poate obţine tot ceea ce
doreşte (ex. un copil de 4 ani şi jumătate „dacă dau din picioare, supa este bună”i). Gândirea
preşcolarului se desfăşoară în contexte concrete răspunzând atât trebuinţelor sale de adaptare, de
depăşire a obstacolelor, dar şi dorinţei de a afla ceea ce îl atrage. Astfel gândirea îşi menţine
caracterul situativ.
Gândirea este preconceptuală întrucât operează cu noţiuni care nu sunt absolut
individualizate dar nici noţiuni generale (ex. când pronunţă cuvântul „maşină” nu se limitează
numai la maşina familiei sale dar nici la noţiunea absolută prin care desemnează o anumită
categorie de obiecte).
Gândirea este încă ireversibila, nu poate încă surprinde invarianţa sau reversibilitatea.
Este o gândire preoperaţională pe baza căreia preşcolarul reuşeşte să realizeze scrieri,
clasificări (în sarcini simple) pe suportul unor criterii practice (formă, culoare, funcţionalitate).
Dorinţa de a sesiza relaţiile este desprinsă şi din frecvenţa întrebărilor „de ce?”, alături de
care apar întrebări referitoare la însuşirile social-funcţionale ale obiectelor de tipul „la ce
folosesc?”, sau „ce fac oamenii cu…?”. „De ce” -urile ilustrează existenţa unei gândiri
precauzale, aflată între cauza eficientă şi cauza propriu-zisă. Este un nod de mediere a copilului
care pentru el reprezintă o explicaţie finalistă iar pentru adult doar una întâmplătoare. Trecerea
de la precauzalitate la cauzalitate se va face treptat prin asimilarea operaţiilor, acestea fiind
coordonări generale ale acţiunilor.
Principalele tipuri de raţionament utilizate sunt:
- raţionamentul transductiv (particular-particular);
- raţionamentul prin analogie;
- raţionamentul inductiv.
DEZVOLTAREA LIMBAJULUI
Semnificative progrese sunt semnalate în privinţa volumului vocabularului. Valorile
extensive sunt:
- la 3 ani vocabularul conţine maxim aproximativ 1.000 cuvinte, minim 400;
- la 6 ani vocabularul conţine maxim aproximativ 2.500 cuvinte, minim 1.500.
La această varstă raportul intre vocabularul pasiv (cel inţeles) şi cel activ (folosit) se
modifică, astfel incat limbajul pasiv se apropie de cel activ ca valoare de comunicare.
32
Dezvoltandu-se concomitent cu gandirea, limbajul preşcolarului se imbogăţeşte foarte mult
devenind un instrument activ in relaţionare.
Modul in care se dezvoltă limbajul este puternic influenţat de mediul in care trăieşte
copilul, de cat de mult i se vorbeşte, de cat de mult este stimulat să folosească limbajul in
comunicare. De aceea la această varstă se remarcă diferenţe intre copii (dacă nu este stimulat
corespunzător copilul va vorbi mai tarziu). Copilul educat corespunzător işi insuseşte rapid
cuvinte noi, foloseşte activ clişeele verbale ale adulţilor. Foarte hazlii sunt creaţiile verbale la
această varstă. De exemplu – "clonteşte" este ceva rău asemănător babei cloanţa, sau s-a
"molit" pentru ceva care s-a inmuiat de la adjectivul moale, „am fulgilit”, „am împungit cu
acul” în loc de „am cusut”, „eu sunteam”, „urlăreţ” pentru cel ce plânge..
Spre varsta de 6 ani copilul se exprimă prin propoziţii şi fraze tot mai corecte gramatical
folosind epitete, comparaţii, verbe, adverbe. Toate au loc concomitent cu dezvoltarea
corectitudinii pronunţării.
Principalele funcţii ele limbajului:
- îmbogăţeşte şi fixează experienţa cognitivă;
- organizează activitatea (ex. când desenează, exprimă intenţii, exclamaţii, face aprecieri).
Se îmbogăţeşte competenţa lingvistică (înţelege ceea ce i se comunică) şi performanţa
lingvistică (exprimă capacitatea de a comunica efectiv).
Referitor la structurile verbale construite de copil se remarcă:
- în comunicarea cu mama apare forma cea mai liberă şi expresivă ca topică (ordinea cuvintelor in
propozitie), sunt prezente construcţii eliptice(omiterea cuvintelor care se subinteleg);
- în comunicarea cu ceilalţi copii apar diferenţe, preşcolarul mare impunându-se prin propoziţii
bogate, cu unele adjective;
- comunicarea cu educatoarea evoluează de la reticenţă la articularea unor propoziţii complete, cu
tendinţa de a se înscrie în unele scheme, sau în clişeele verbale.
MEMORIA
Alături de memorarea involuntară se dezvoltă cea voluntară, intenţionată chiar dacă
înţelesul nu este dobândit în totalitate şi acţionează pe baza memorării mecanice. Memorarea
inteligibilă apare când informaţiile au o anume semnificaţie pentru copil. Conţinutul memoriei
este divers: experienţa explorărilor perceptive, dialogul, mişcările, trăirile afective dar şi poveşti,
poezii, reguli de conduită. Este o memorie concretă prin excelenţă. Conţinutul îl atrage prin
tonalitate, ritm, caracter, morală. Apar şi unele procedee specifice memorării precum repetarea.
Începe să apară memoria de lungă durată şi se fundamentează amintirile, legate de momente
deosebite, cu încărcătură afectivă. La preşcolarii mici şi mijlocii, un fenomen specific este
reminiscenţa. Dacă participă la un eveniment deosebit şi imediat după ce a avut loc sunt întrebaţi
ce au reţinut, nu pot relata nimic, în schimb, în zilele următoare pot oferi chiar amănunte.
IMAGINAŢIA
Impresionează amploarea, bogăţia vieţii imaginative dar şi rapiditatea, uşurinţa cu care
trece din planul realităţii în cel al ficţiunii. Se apreciază că dacă afectivitatea este motorul
activităţii copilului, imaginaţia este mijlocul, calea, metoda de realizare a ei. Imaginaţia
reproductivă este antrenată în ascultarea povestirilor şi în reproducerea lor. La preşcolarul mare
mecanismele sunt mai elaborate, reconstituie mintal, relativ uşor, cele ascultate şi tinde să
adapteze conţinutul povestirilor şi la alte coordonate spaţio-temporale. Imaginaţia creatoare se
exprimă în desen, modelaj, construcţii. Abia pe la 4 ani desenul se organizează în jurul unei
teme, coloritul este sincer, apar unele preocupări privind proporţiile. Încep să abordeze desenul
figurii umane, a casei, florilor.
ATENŢIA
Dezvoltarea atenţiei in această perioadă asigură posibilitatea desfăşurării oricărei
activităţi, focalizand energia psihică asupra acesteia. Copilul se poate orienta mai bine in mediul
inconjurător, poate cunoaşte mai bine obiectele şi fenomenele. Dezvoltarea atenţiei voluntare
este strans legată de dorinţele şi intenţiile copilului de a finaliza activitatea. Actul cogniţiei este
33
potenţat nu numai de dezvoltarea atenţiei voluntare, ci şi de activitatea de memorare care, la
această varstă, capătă forme intenţionate, voluntare şi logice. La începutul stadiului, atenţia
voluntară se orientează asupra obiectelor din spaţiul imediat iar mai târziu asupra a ceea ce face
adultul (ex. le studiază ticurile şi apoi îi imită). Se măreşte volumul atenţiei, preşcolarul fiind
capabil să cuprindă 4 obiecte. Concentrarea şi stabilitatea dacă la 3-4 ani sunt doar de 12 minute,
la preşcolarul mare ajung la 20-25 minute, spre 6-7 ani copilul işi poate menţine atenţia 40-50 de
minute in joc, audiţii, vizionări, activităţi la grădiniţă. Se pun 2 probleme: trezirea atenţiei
involuntare şi menţinerea atenţiei voluntare pentru o perioadă cât mai mare.
AFECTIVITATEA
La inceputul acestei perioade manifestările comportamentale sunt nediferenţiate şi
implică stări afective confuze (copilul preşcolar rade şi plange in acelaşi timp sau rade cu
lacrimi pe obraz). După 4 ani emoţiile devenind mai profunde, dispoziţiile mai persistente,
stările afective sunt incă legate de ceea ce este mai apropiat in sensul de concret, perceptiv.
Copiii incep să-şi stăpanească emoţiile, incearcă să nu mai plangă atunci cand se lovesc. Apare
posibilitatea simulării emoţiilor (se dezvoltă mai ales in activitatea de joc). Apariţia
sentimentelor şi emoţiilor estetice, intelectuale, morale este o caracteristică a acestei varste (să te
porţi frumos inseamnă să te comporţi corect şi invers). Tot acum copilul poate să aprecieze prin
frumos sau urât anumite trăsături ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor etc. Observăm că
cuvantul condiţionează şi dezvoltarea acestui proces psihic. Prin cuvant, în cadrul comunicării
verbale, copilul işi poate exprima bucuria, tristeţea, supărarea. Afectivitatea cunoaşte
expansiune, modificări, reorganizări generate de pătrunderea copilului într-un nou mediu,
grădiniţa; de contradicţiile dintre dorinţele copilului de a-l satisface pe adult, pe care îl iubeşte,
de restricţiile impuse şi de tendinţa spre autonomie. Îndată cu dragostea apare şi gelozia (se agită
dacă mama îşi manifestă simpatia faţă de alt copil sau de adulţi). Apar stări afective de
vinovăţie (la 3 ani). Apar stări afective de mândrie (la 4 ani).
Apar crize de prestigiu, mai ales dacă este mustrat în public (la 6 ani).
Cercetările au descris sindromul bomboanei amare, starea afectivă de ruşine ce apare în
urma unei recompense nemeritate, bucuria fiind însoţită de nelinişte, agitaţie, sindromul de
spitalizare, reacţia afectivă violentă când urmează să fie internat pentru a urma un tratament,
datorită despărţirii de cei dragi.
34
Are loc debutul conştiinţei morale, apar modificări în privinţa conştiinţei de sine şi a identităţii
de sine. Imaginea eu-lui fizic devine mai analitică şi mai importantă. După 3 ani îşi dau seama că
aparţin unui anume sex („Ea este fetiţă”). Dorinţa de extensie a eu-lui (patul meu, grădiniţa
mea). Eu-l social în curs de fundamentare sprijină mult eu-l spiritual („Ei zic că sunt frumos”).
Îmbogăţirea aptitudinilor în special a celor cu componente senzoriale: muzică, desen, coregrafie,
limbi străine, modelaj.
Începutul formării unor componente de orientare, reglare şi deci, a unor trăsături de
caracter. Formarea trăsăturilor de caracter este asigurată de următorii factori:
- mecanismele reglatorii;
- conturarea sentimentelor;
- formarea deprinderilor de a reacţiona faţă de norme;
- calitatea climatului familial şi din grădiniţă (baze pentru hărnicie, responsabilitate,
punctualitate).
Socializarea – trăieşte noi experienţe sociale, interrelaţionale. Este pusă în evidenţă prin
modul în care preşcolarii realizează percepţia altora. La 3 ani, altul este perceput ca o
ameninţare, de unde şi conflictele între ei. La 4 ani, altul devine obiect de identificare, copilul
doreşte să fie şi să acţioneze aşa cum este partenerul. Apoi este perceput ca rival, ca persoană
care trebuie depăşită. La 5 ani, altul perceput ca partener egal de activitate, dorinţele îi sunt
respectate, ascultate. Pe acest fond se dezvoltă sociabilitatea (adaptarea socială) care se referă la
posibilităţile generale ale copiilor de a face faţă cerinţelor mediului social. Este oarecum pasivă.
Pot apare unele întârzieri sau tulburări ale sociabilităţii prin instabilitate comportamentală,
agresivitate, izolare. Educarea sociabilităţii se poate face prin antrenarea copiilor în jocuri,
activităţi, solicitarea lor în îndeplinirea unor sarcini.
Pe acest fond se formează trăsături de personalitate cum ar fi sensibilitatea, egoismul,
incăpăţanarea, aroganţa, altruismul, spiritul de intrajutorare, trăsături care-i diferenţiază atat de
mult pe copii, proiectand o anumită tipologie a personalităţii pe care o putem regăsi şi in alte
etape de varstă.
Interacţiunea părinte - copil este complexă la aceasta vârstă. Problema cea mai importanta
care se pune este legată de calea cea mai eficientă educaţional în relaţia cu aceştia. Părinţii
iubitori care reuşesc să ofere căldura, modele pozitive copiilor, părinţii care se folosesc în
procesul educaţional de calităţile copiilor şi nu de defectele lor, cei care nu "strivesc"
personalitatea copilului prin autoritate excesivă au copii fericiţi, încrezători în forţele proprii.
Prin această atitudine ei reuşesc să aibă o comunicare optimă cu copilul, lucru esenţial în
educare. Metodele necorespunzătoare bazate pe autoritate excesivă, pe folosirea pedepsei fizice,
pe ignorarea personalităţii copilului determină apariţia comportamentelor agresive, a unei
imagini de sine deficitare. Perioada şcolară, care va urma, va dezvolta multe din trăsăturile de
personalitate, care s-au format în această perioadă.
35
Grupul de joacă al copilului devine colectivul de copii de la grădiniţă (este un grup stabil care
permite dezvoltarea relaţiilor intre copii).
Aici el invaţă să se conformeze regulilor şi să-şi armonizeze cerinţele cu cele ale grupului.
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Enumeraţi cateva caracteristici ale acestei etape de varstă.
2. Care sunt trăsăturile activităţii cognitive?
3. Ce achiziţii mai importante se realizează în dezvoltarea limbajului?
4. Care este specificul dezvoltării emoţionale a copilului în perioada 3-6/7 ani?
5. Ce rol are jocul în dezvoltarea anumitor trăsături de personalitate?
DEZVOLTAREA ANATOMO-FIZIOLOGICĂ
Copilul creşte în greutate cu aproximativ 10 kg, iar în înălţime cu circa 20 cm, diferenţele între
fete şi băieţi fiind încă minore. Totuşi această etapă ontogenetică se încheie mai repede la fete
(10,6 ani), decât la băieţi (12 ani).
Corpul şi extremităţile se lungesc, ceea ce provoacă o modificare a proporţiei dintre cap şi corp.
Intre 6-7 ani are loc o incetinire a procesului de creştere, care ulterior se va intensifica uşor.
37
Dentiţia provizorie incepe să fie inlocuită cu dentiţia permanentă (apar primii molari). Acest
proces de dezvoltare a dentiţiei permanente este insoţită de osificarea mai intensă la nivelul
toracelui, claviculei şi coloanei vertebrale. La 7 ani are loc osificarea bazinului. Articulaţiile se
întăresc şi ele. Creşte şi volumul muşchilor, se dezvoltă musculatura fină a mâinii.
Creierul creşte in greutate ajungand la 1.200 gr. După 6 ani se organizează legături funcţionale
implicate în lectură şi scriere.
Se dezvoltă forţa musculară, paralel cu dezvoltarea indemanării.
Se dezvoltă şi se perfecţionează activitatea motorie generală, mai ales autocontrolul. Abilităţile
motorii se dezvoltă şi ca urmare a exerciţiului fizic din orele de educaţie fizică.
Copilul intre 6-7 ani/10-11 ani poate invăţa orice sport: mersul pe bicicletă, inot, patinaj, hambal
etc, cu condiţia ca el să fie susţinut şi stimulat in acest sens.
Procesul creşterii se temperează uşor între 6-7 ani, pentru a se intensifica ulterior.
La vârsta şcolară mică dezvoltarea fizică şi psihică depinde de doi factori:
I. regimul de viaţă şi alimentar,
II. fonul psihic al relaţiilor cu mediul.
38
Vocabularul total cuprinde 2500-3500 cuvinte la intrarea copilului în şcoală (peste 1000 cuvinte
în vocabularul activ), 4500-5000 cuvinte spre sfârşitul perioadei şcolare mici (1500-2000 în
vocabularul activ). Dezvoltarea limbajului are loc odată cu creşterea interesului pentru citit, iar
exprimarea se perfecţionează in activităţile de dezvoltare a vorbirii libere.
GÂNDIREA
Intrarea copilului în şcoală, contactul cu specificul activităţii şcolare creează condiţii noi
favorizante pentru dezvoltarea gândirii copilului determinând un proces important în cunoaşterea
lumii înconjurătoare. Copilul îşi însuşeşte pe parcursul acestei perioade un mare volum de
cunoştinţe, dezvoltandu-şi concomitent modalităţi noi de înţelegere. Astfel se dezvoltă o serie de
calităţi ale cunoaşterii cum ar fi: observarea atentă, atenţia, exprimarea în mod desfăşurat a
ideilor, imaginaţia.
Dezvoltarea gândirii este condiţionată şi strans legată de dezvoltarea limbajului, dar şi de
dezvoltarea experienţei cognitive directe – senzaţii, percepţii, reprezentări. Învăţarea sris-cititului
este considerată deschizătoarea tuturor drumurilor elevului către informaţie şi cunoaştere. Toate
aceste achiziţii fac să deosebească semnificativ elevul de 10-11 ani faţă de cel de 6-7 ani prin
modul de gandire, exprimare, învăţare, limbaj, rezolvare de probleme. Piaget susţine că între 7-
11 ani copilul se află în perioada operaţiilor concrete. Aceasta inseamnă că el începe să înţeleagă
principiile logicii atâta timp cât ele se referă la concretul obiectelor şi fenomenelor. Înţelegerea
numeroaselor fenomene din natură se realizează prin mijlocirea reprezentărilor. Fenomenele
observate şi reprezentate devin mijlocul de explicare a unor fenomene mai complicate. Exemplu:
dilatarea corpurilor, explicată prin diverse exemple din natură, devine punct de plecare în
înţelegerea unor procese geologice – dezintegrarea rocilor sub acţiunea schimbărilor de
temperatură. Datorită dezvoltării reprezentărilor (numărul 24 rămane neschimbat indiferent dacă
el este 10+14 sau 23+1) aplicând regulile acestui tip de gândire, poate să desprindă trăsăturile
caracteristici, definitorii ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor sau situaţiilor. Legat de această
caracteristică gândirea copilului şcolar capătă o calitate nouă – reciprocitatea sau
reversibilitatea.
În această perioadă copiii incep să clasifice, să includă obiectele după anumite insuşiri esenţiale
in categorii şi clase (baza formării noţiunilor ştiinţifice). Includerea în clase mai relevă şi ideea
că un anumit obiect sau persoană pot aparţine cel mult unei clase.
Altă caracteristică a cogniţiei şcolarului mic o constituie posibilitatea creării de serii –
aranjarea in serie a obiectelor in funcţie de mărime, grosime, culoare etc. La 7 ani apare spiritul
critic al gîndirii, la 8 ani se detaşează prin independenţa sa , iar la 9-10 ani gândirea se distinge
prin flexibilitate.
ATENŢIA
Ea capătă noi dimensiuni la această vârstă. Se cunoaşte faptul că elevii cu probleme de
concentrare a atenţiei au dificultăţi în activitatea de învăţare şi mai ales în fixarea şi
reactualizarea cunoştinţelor. În primii 6-7 ani ai vieţii atenţia este definită ca expresie a orientării
şi concentrării activităţii psihice. In general, copilul de 6-7 ani nu poate fi atent în cadrul unei
activităţi mai mult de 25-30 minute. În momentul întrării în şcoală atenţia este destul de bine
dezvoltată (atenţia voluntară este mai puţin conturată). Stabilitatea şi durata atenţiei urmează să
se dezvolte in următorii ani. Educarea atenţiei este inclusă în procesul instructiv-educativ prin
stimularea interesului copilului pentru activităţile şcolare prin dezvoltarea dorinţei de a duce la
bun sfarşit o activitate şi, în general, prin realizarea unei motivaţii pozitive faţă de întreaga
activitate de învăţare.
MEMORIA
Memoria se referă la fixarea informaţiilor şcolare, la modul cum elevul recunoaşte şi
reproduce oral sau scris ceea ce a fost memorat. Fixarea, recunoaşterea şi reproducerea sunt
legate direct de nivelul dezvoltării inteligenţei la copil. Tot ceea ce se fixează in memorie fără ca
elevul să înţeleagă, să descopere cauzalitatea se uită repede – memoria de scurtă durată. Creşte
volumul memoriei. Memoria şcolarului mic se sprijină pe concret, pe perceptibil. De aceea,
39
folosirea materialului didactic ilustraţii, planşe este foarte indicată. În acest mod se face o fixare
concret-senzorială care este fragmentată de detalii nesemnificative (legată de perioada
concretului in gandirea elevului mic). Copilul păstrează informaţiile care l-au impresionat mai
mult. Mai tarziu, elevul işi va organiza activitatea de memorare selectiv. Uitarea vizează, mai
ales, comportamentul copilului (deseori uita sa-şi pregătească tema de acasă, îşi uită
rechizitele). Raportul dintre capacitatea de recunoaştere şi reproducere se modifică treptat de-a
lungul perioadei date. In opoziţie cu memorarea mecanică, imitativă se dezvoltă caracterul logic
al memorării – elevul inţelegand ceea ce a memorat. Spre sfarşitul acestei perioade se dezvoltă
exactitatea, promtitudinea şi rapiditatea reproducerii.
IMAGINAŢIA
Putem afirma că imaginaţia elevului mic devine mai complexă, mai bogată, se bazează pe
termeni şi imprejurări din ce in ce mai variaţi. Creşterea impresionabilităţii şi sensibilităţi
micului şcolar contribuie mult la dezvoltarea imaginaţiei reproductive. El se entuziasmează
repede, are o mare admiraţie pentru faptele eroice şi pentru intamplările neobişnuite, ii place să
aibă roluri in care să interpreteze personajele preferate. Învăţarea cititului îi dă posibilitatea să
citească cu plăcere basme şi povestiri, toate acestea stimulandu-i imaginaţia şi interesul pentru
tot ceea ce există şi ar putea exista pe lume. În aceste condiţii imaginaţia devine instrument al
cunoaşterii. Se dezvoltă imaginaţia creatoare prin joc şi prin momente de fabulaţie. Pe parcursul
acestor ani se dezvoltă creaţia literară în care este prezentă grija pentru detaliu, ceea ce evocă o
încărcătură afectivă.
AFECTIVITATEA
Înainte de intrarea în şcoală copilul se caracterizează prin instabilitate emoţională,
predominand afectele. Intrarea în şcoală modifică universul afectiv al copilului. Viaţa emoţională
devine mai echilibrată. Noile exigenţe diversifică registrul afectiv, apare sentimentul datoriei.
Dinamica sentimentelor este legată de creşterea gradelor de conştiinţă a propriei activităţi şi a
relaţiei cu ceilalţi. Se dezvoltă propriile dorinţe şi aspiraţii. In această perioadă are loc creşterea
sensului moral - afectiv al conduitei generale, dezvoltarea sentimentelor şi stărilor afective legate
de relaţiile afective impuse de şcoală şi aprecierea socială a acţiunilor lor. Şcolaritatea mică oferă
teren fertil pentru dezvoltarea sentimentelor morale, intelectuale, estetice. Pot apărea şi stări
negative: invidia, pârâtul, dezinteresul faţă de învăţătură. Se modifică şi exprimarea reacţiilor
emoţionale: la 7 ani elevul este reţinut, meditativ, la 8 ani devine mai expresiv, la 9 ani recade
într-o stare meditativă, la 10 ani dobândeşte o mare expresivitate a feţei. Familia şi şcoala trebuie
să acţioneze deliberat şi consecvent pentru consolidarea trăsăturilor pozitive (calităţi) şi asanarea
celor negative (defecte).
40
nivelul intregii activităţi şcolare. Armonizarea relaţiilor părinte-copil, o viaţă de familie
echilibrată şi afectuasă dezvoltă trăsături de personalitate opuse celor enumerate mai sus: copilul
are incredere in forţele proprii, se adaptează uşor vieţii şcolare şi dobandeşte un real echilibru
emoţional. Rolul invăţătorului este foarte important. El devine "model" pentru şcolar, este cel
care il face să inţeleagă mai repede şi mai bine informaţiile transmise. Modul in care el apreciază
şcolarul (corectitudinea, lipsa favoritismului) dezvoltă la copii simţul propriei valori.
Dezvoltarea sociabilităţii şcolarului mic se manifestă evident tot in activitatea şcolară prin
relaţiile cu ceilalţi copii şi se dezvoltă prin joc. La acest nivel de varstă jocul capătă valenţe noi.
Copiilor le plac jocurile cu subiect, joc de rol. Jocul devine mai bine organizat, regulile sunt
respectate mai riguros, iar spre finalul acestei perioade sporeşte caracterul competitiv al acestuia.
Perioada şcolarului mic se caracterizează, din punct de vedere social, prin apariţia
prieteniilor, copiii devenind mai puţin dependenţi de părinţi şi mai interesaţi de colegi, de
prieteni. Prietenia se leagă prin apariţia unor interese şi activităţi comune. Ei işi dezvoltă
comportamente asemănătoare, preferă acelaşi gen de literatură, se exprimă asemănător, au
aceleaşi păreri despre anumite persoane. Dezvoltarea socială, spre sfarşitul acestei etape,
pregăteşte terenul pentru cea imediat următoare - pubertatea.
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Definiţi principalele caracteristici fizice la acestei varste.
2. Care este rolul reprezentărilor in activitatea cognitivă a copilului? Ce presupune maturizarea şcolară?
3. Dezvăluiţi dezvoltarea proceselor cognitive.
4. Care sunt dimensiunile vieţii afective la această varstă?
5. Ce presupune adaptarea şcolară şi care sunt dificultăţile întâmpinate în primul an de şcoală?
6. Ce caracterizează activitatea socială a şcolarului mic?
41
Conduita generală a puberului alternează intre momente de vioiciune, conduite exuberante de tip
infantil cu momente de oboseală, apatie şi lene. In anumite condiţii puberul poate deveni chiar
conflictual.
Activitatea şcolară se complică devenind mai complexă şi mai solicitantă. Se modifică statutul
de elev mic prin antrenarea puberului in activităţi responsabile, competiţionale (concursuri
tematice, jocuri competiţionale).
Acestea determină puberul să-şi evalueze propria valoare şi să devină conştient de aptitudinile
sau talentele pe care le are. Comportamentul puberului capătă nuanţe diferite la băieţi şi fete.
Acestea din urmă, dezvoltandu-se mai repede din punct de vedere biologic, depăşesc cu uşurinţă
adaptarea la noua etapă de viaţă fiind mai stabile, mai sarguincioase, mai comunicative.
Comportamentul faţă de părinţi se schimbă, dorinţa de independenţă, de a-şi petrece timpul liber
cu cei de varsta lor dă naştere uneori la relaţionări conflictuale.
O altă sursă de conflict intern al puberului poate fi şi modul cum s-a produs această maturizare.
Maturizarea tardivă sau precoce modifică poziţia puberului in colectiv şi relaţionarea lui cu
ceilalţi. Respingerea, marginalizarea determină izolarea şi formarea unei imagini de sine
necorespunzătoare a celui in cauză. Maturizarea este centrată pe identificarea resurselor
personale şi realizarea identităţii proprii şi a independenţei. Maturizarea biologică, intelectuală şi
morală nu se realizează concomitent, apare o tendinţa de coborâre a vârstei de maturizare
sexuală, şi o mai timpurie maturizare socială.
Se dezvoltă atitudini, concepţia despre lume şi viaţă, au loc manifestări de creativitate şi
implicit structuri motivaţionale puternic energizate si se conturează idealurile.
Pubertatea este dominată de un puseu (manifestare bruscă şi rapidă) de creştere, accentuarea
dimorfismului sexual.
DEZVOLTAREA ANATOMO-FIZIOLOGICĂ
In acest interval de varstă are loc o creştere in inălţime şi greutate. Astfel fetele caştigă in jur de
24 cm şi 17 kg, iar băieţii in jur de 24 cm şi 19kg. Creşterea se realizează în pusee, devenind
impetuoasă şi antrenând stări de oboseală, dureri de cap, agitaţie. Mai intensă este creşterea în
lungime a oaselor lungi ale membrelor superioare şi inferioare, ceea ce conferă puberului un
aspect caricatural. Îmbrăcămintea devine repede mică şi neincăpătoare. Prin creşterea trunchiului
şi a masei musculare se măreşte forţa fizică. În acelaşi timp se dezvoltă şi organele interne, iar la
băieţi dispare grăsimea ca urmare a extinderii articulaţiilor şi a masei musculare. La fete ţesutul
adipos se menţine, se subţiază talia. Se dezvoltă partea facială a craniului, dantura permanentă,
oasele mici ale mainii. Se produce maturizarea sexuală care se evidenţiază prin semnele primare
şi secundare (părul pubian, apariţia ciclului şi menarhei; la băieţi au loc primele ejaculări
spontane, se modifică vocea şi comportamentul in general). În plan psihologic aceste fenomene
dau naştere unor trăiri tensionale, confuze şi de disconfort. Trăirile sunt intensificate şi de
prezenţa acneelor, a transpiraţiei abundente şi mirositoare, a sensibilităţii pielii în situaţiile
emoţionale. Spre sfarşitul perioadei puberale, datorită faptului că organele sexuale devin
funcţionale, sexualitatea îşi pune amprenta asupra relaţiilor cu sexul opus (apar primele
manifestări ale erotismului). Ţinand cont de transformările biologice ale acestei perioade, de
creşterea semnificativă in inălţime şi greutate, alimentaţia puberului trebuie să fie adecvată
acestei dezvoltări rapide, să conţină necesarul de proteine, calorii şi vitamine (in această perioadă
nevoia de zinc, fier, calciu şi vitamina D este cu 50% mai mare).
SUBSTADIILE PUBERTĂŢII:
a.Etapa prepuberală (10-12) accelerare şi intensificare a creşterii, dezvoltarea caracteristicilor
sexuale secundare. Fetele – cresc în înălţime ~22cm. Băieţii – creşterea începe mai târziu (12-
16). Conduită generală alternantă, stări conflictuale.Schimbare generală a cadrului de desfăşurare
a învăţării şcolare. Intelectualizare afectivă.Consideră ca dominante sunt cerinţele grupului şi
cele şcolare. La 11 ani copilul începe să aibă iniţiative, lărgindu-şi regimul de independenţă.Se
creează o distanţare discretă între fete şi băieţi şi o competiţie.Momente mai numeroase de
neatenţie.
42
b. Pubertatea propriu – zisă (12-14) e dominată de puseul de creştere.
La fete mai evidentă între 11-13 ani. La băieţi 13-14 ani.Creşterea este mai evidentă în înălţime.
Întâi se lungesc membrele inferioare şi superioare, cresc şi se măresc articulaţiile, apoi
trunchiul.La băieţi este intensă şi creşterea masei musculare. După puseul de creştere forţa este
asimetric marcant mai mare la băieţi. Maturizarea sexuală – apariţia pilozităţii, creşterea
organelor sexuale, modificarea vocii şi începutul funcţionării glandelor sexuale. Momentul
culminant al pubertăţii este în general tensional şi încărcat de confuzie. Stări de disconfort fizic
şi psihic.Creşterea gradului de stângăcie în mişcări şi reacţii.
c. Momentul postpuberal (14-15). Apar schimbari în conduite şi caracteristici specifice vârstei
ulterioare de dezvoltare.
TIPURI DE REACŢII:
Preocupări ale conştiinţei şi conştiinţei de sine.
Căutarea identităţii, nesiguranţă. Apartenenţa la grup este competitivă.
Găsirea unei identităţi vocaţionale.
Sistemul nervos suferă schimbări importante: creşte masa creierului, relieful scoarţei cerebrale se
definitivează. O oarecare slăbiciune a inhibiţiei ce se manifestă prin izbucniri necontrolate şi
mult zgomot. Creşte rolul tiroidei.
44
Experienţa afectivă se nuanţează, creşte mobilitatea mimică, expresivitatea şi funcţiile de
comunicare ale privirii, jocul muşchilor feţei, creşte emotivitatea internă şi excitabilitatea -
treceri rapide la stări afective excesive (se vede şi în limbaj). În această perioadă datorită
numeroaselor contacte cu situaţii de viaţă noi şi complexe viaţa afectivă se diversifică, se
dezvoltă viaţa interioară a puberului, se maturizează modul in care se relaţionează cu ceilalţi.
Amprenta acestei diversificări afective se observă uşor la puber şi se manifestă prin forme
protestatare, de opoziţie şi trăirea sentimentelor de culpabilitate sau de respingere a unor cerinţe
de politeţe considerate absurde. Gama afectivă protestatară şi de disconfort se îmbogăţeşte,
manifestându-se prin 2 viziuni: optimistă şi pesimistă. In literatura de specialitate se desprind
două tendinţe in ceea ce priveşte comportamentul şi atitudinea la puberi:
• pozitivă – puberul este echilibrat, sincer, dezinvolt, adaptat;
• negativă – pesimistă care presupune apariţia tulburărilor emoţionale (impulsivi-tate, lipsă de
armonie, potenţial delincvent). Aceste aspecte se cristalizeză şi devin tot mai evidente, pe măsură
ce puberul inaintează in varstă, ele fiind prezente şi in adolescenţă. Spre sfarşitul perioadei
trăirile emoţionale devin extrem de complexe. În relaţiile cu părinţii stările afective devin mai
tensionate ca urmare a manifestării opoziţiei şi culpabilităţii. Cu toate că în această perioadă
tendinţa spre independenţă a puberului devine din ce în ce mai evidentă, paralel cu aceasta se
manifestă şi dorinţa, nevoia de ocrotire şi afecţiune din partea părinţilor. În acest context,
părinţilor le revine un rol dificil, ei trebuie să găsească calea educaţională optimă pentru a
armoniza aceste tendinţe contradictorii ale personalităţii puberului. Aceste metode trebuie să fie
bazate pe înţelegerea specificului acestei varste, pe toleranţa eventualelor comportamente
neadecvate. Nerezolvarea pe această cale a problemelor puberului sau, din contră, accentuarea
lor duc la tulburări care pot căpăta uneori forme patologice (ticuri, depresie, abandon şcolar etc).
Puberul, încercând să se adapteze cerinţelor sociale, îşi asumă în mod conştient un anumit
rol social. Aceasta determină instalarea identităţii ca persoană care aparţine unei anumite
societăţi. Aceste roluri pot fi naturale (de vârstă, de sex, de naţionalitate, cetăţenie) sau roluri de
adeziune, legate de responsabilităţile sociale ale puberului (rolul de elev, de membru al unei
asociaţii) şi roluri potenţiale, care se nasc prin apariţia dorinţelor, aspiraţiilor, idealurilor. Aceste
roluri sunt în continuă mişcare ele transformandu-se sub influenţa experienţei şi achiziţiei
psihice.
Trăirea eşecului şi succesului se nuanţează. Mediul şcolar conţine factori stimulatori şi
traumatizanţi.Un loc aparte prin funcţiile erodante ce le produce este cel al plictiselii, şi un loc
ambiguu prin efecte este cel al dragostei.Capacitatea de stăpânire a emoţiilor devine activă, ca şi
capacitatea de a le masca. Gama emoţiilor devine foarte largă şi vibraţia emoţională extrem de
vie. Evidente sunt la vârsta dată capacitatea de a mima, eritemul de pudoare.
45
– 3 elemente: sinele corporal material, sinele social şi sinele spiritual.Identitatea priveşte
conştientizarea distanţei dintre eu (sine) şi alter. Se conturează separaţia dintre planul real –
obiectiv al lumii şi vieţii şi planul subiectiv ca spaţiu al conştiinţei şi al reprezentării lumii.
Există şi dificultăţi de adaptare. Identitatea sexuală se dezvoltă discret, influenţată intens de
modelele parentale şi maternale. Procesul formării conştiinţei şi autoconştiinţei se ajustează prin
raportare la cei din aceeaşi generaţie.
b) Ieşirea din conformismul infantil e echivalentă cu câştigarea independenţei.
Prima care se dobândeşte este independenţa de mentalitate (valori) – opoziţie faţă de rutină,
deprinderi, mediocritate. Independenţa emoţională este dificil de dobândit mai ales în cazul
tinerelor fete. Relativ înaltă este şi sugestibilitatea. Dependenţa material – economică devine
greu de suportat. Independenţa material – economică se conturează şi se integrează ca aspiraţie la
identificarea vocaţională spre o profesie şi alimentează proiectele de viitor ale tinerilor.
c) Identificarea vocaţională se manifestă la puberi mai mult ca o descoperire de aptitudini,
capacităţi şi abilităţi. Necoincidenţă între oferta socială – profesională şi aspiraţii profesionale
particulare. Interesele profesionale sunt relativ neclare până la 14 ani şi se concentrează mai mult
pe aspectele romantice ale profesiunilor. De la 14 ani, orientarea profesională devine mai
presantă.
Interesele şi alegerea profesională trec prin 3 stadii:
stadiul fantezist – până la 11 ani;
11 - 16 ani planuri de alegere bazate pe interese;
etapa realistă.
Jean Piaget afirmă că la această varstă evoluţia personalităţii este marcată de nivelul conştiinţei
şi judecăţii morale. După 13 ani copilul dobandeşte capacitatea de a se transpune imaginativ,
virtual in locul altei persoane. Conform opiniei lui L. Kohleberg, intre 13 şi 17 ani are loc
acceptarea regulilor sociale, dar şi a responsabilităţii morale, iar morala proprie devine element
de satisfacţie, sursă a respectului faţă de sine. Tot acest proces complex de maturizare fizică şi de
dezvoltare a trăsăturilor de personalitate formează spre sfarşitul perioadei comportamente stabile.
Dezvoltarea relaţiilor cu ceilalţi tineri este concretizată prin comportamentul puberului in grup.
În această perioadă, mai mult decat in oricare alta, viaţa socială se trăieşte cu o intensitate
maximă. Grupurile constituite pentru joc, pentru învăţare sau pentru alte tipuri de acţiuni au o
mare stabilitate şi devin omogene pe criterii relativ constante (mai ales al sexului şi vârstei). De
exemplu, intre 10 şi 12 ani băieţii ignoră fetele care sunt mai evoluate biologic decat ei. Grupuri
mixte de băieţi şi fete apar după această varstă. Ceea ce îi incadrează pe tineri într-un grup sau
altul sunt interesele comune, personalitatea. Integrarea în colectiv e deosebit de facilă la puberi.
După 10 ani – atracţie spre grup. 13 – 14 ani – expansivitatea extragrup devine activă. 14 – 16
ani – expansiunea socială se atenuează uşor. 16 – 18 ani – grupuri mai mici dar mai stabile.
Rolurile şi statutele sunt condiţionate de prerogativele adulţilor care acţionează multipolar.
Copiii care nu sunt integraţi in grupuri, aşa-numiţii „nepopulari”, sunt aceia care manifestă o
inadaptare afectivă, de multe ori aceasta fiind o prelungire a relaţiilor de disconfort din familie.
Aceştia se pot manifesta prin hiperemotivitate (timizi, retraşi, interiorizaţi) sau din contră
certăreţi, zgomotoşi, egoişti. Puberul are impresia că in grup („gaşcă”, „bandă”) se poate
realiza mai bine şi că in această formă se pot opune mai ferm adulţilor. Grupul işi formează
coduri, parole, locuri de intalnire, ritualuri. Se dezvoltă astfel spiritul de camaraderie. Dacă
obiectivele de bază ale grupului intră in discordanţă cu normele morale, sociale aceasta poate
avea influenţe negative asupra puberului. De multe ori in grup se dezvoltă spiritul pentru
aventură (legat şi de curiozitatea specifică acestei varste), spiritul de explorare (investigaţia
caselor părăsite, a locurilor necunoscute, nepopulate etc). Aspectul controversat al acestei varste
este tributar schimbărilor impetuoase din planul fizic şi al eforturilor de adaptare la solicitări din
ce in ce mai ample. Această perioadă trebuie percepută de părinţi şi educatori cu tot ceea ce are
ea specific in efortul de a găsi o metodă educaţională optimă.
Există o categorie de preadolescenţi dezadaptativi care pot fi împărţiţi în cinci tipuri:
46
Preadolescenţi agresivi – se caracterizează prin reacţii agresive la orice observaţie.
Preadolescenţi cu tendinţe de sinucidere – încercările de sinucidere, deseori, sunt provocate de
situaţii conflictuale şi sunt efectuate în mod demonstrativ.
Preadolescenţi care abuzează sistematic de băuturi alcoolice – sunt închişi în sine, nesociabili,
înclină spre minciuni.
Preadolescenţi ce fug de acasă – cauza principală o constituie conflictele cu adulţii, de a fugi de
la uniformism şi viaţă neinteresantă.
Preadolescenţi care au reacţii neurotice pronunţate – se manifestă sub formă de surmenaj,
iritabilitate, capacitate redusă de muncă, durei de cap etc.
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Care este specificul acestei perioade de varstă?
2. Care sunt principalele transformări din planul dezvoltării fizice?
3. Care sunt consecinţele pe plan comportamental ale maturizării sexuale?
4. Care este specificul gandirii in această perioadă?
5. Ce semnifică grupul pentru puber?
6. Cum se realizează adaptarea socială la acest nivel de varstă?
I. CARACTERIZAREA GENERALĂ
Dacă specific pubertăţii era puseul de creştere, in perioada adolescenţei se produce o
dezvoltare intensă in plan psihic şi se stabilizează structurile de personalitate. Este o perioadă
tumultoasă, plină de contradicţii, fiind descrisă de unii asemeni unei "furtuni", ca "varsta
crizelor", "varstă ingrată", iar de alţii "varsta marilor elanuri", "varsta de aur", “vârsta identităţii”.
Adolescentul este un nonconformist şi un luptător activ pentru indeplinirea dorinţelor sale, un
original in adaptarea la lumea inconjurătoare. Adolescenţa cuprinde două perioade distincte:
Adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani)
- din punct de vedere biologic se constată o anumită fragilitate, atat nervoasă, cat şi somatică
- intelectualizare intensă
47
- atitudini de independenţă
- acceptă responsabilităţi multiple
- tanărul trece printr-un proces intens de socializare a aspiraţiilor, manifestărilor vocaţionale şi
profesionale
Adolescenţa prelungită (18-20/22 de ani)
- tanărul işi caştigă total independenţa
- predomină activităţile intelectuale
- se dezvoltă stilul personal şi conduita definitorie personalităţii
- tanărul luptă pentru statutul profesional, dar şi pentru cel social (el fiind capabil in această
perioadă să işi intemeieze o familie)
Unii consideră această etapă o treaptă a altei perioade – tinereţea.
Neoformaţiunile vârstei date:
1. Autodeterminarea personală socială şi profesională.
2. Căutarea sensului vieţii ce determină orientarea la valori materiale, spirituale, morale etc.
Concepţia despre lume.
3. Constituirea planurilor pentru viitor (trasarea perspectivei vieţii).
4. Constituirea conştiinţei de sine şi imaginii stabile a Eu-lui (include toate elementele
componente-cognitiv,afectiv,comportamental).
5.Gândirea formală (ipotetico -deductivă).
Tipul fundamental de activitate: Activitatea de învăţare şi profesională.
48
defineşte egocentrismul specific varstei (Elkind 1978). Adolescenţii consideră, de exemplu, că
problemele prin care trec ei, sentimentele pe care le au, experienţele pe care ei le traversează sunt
unice. Adolescentul, in acelaşi context al gandirii egocentrice, işi creează un auditoriu imaginar
(de exemplu işi poate vorbi in oglindă ore in şir imaginandu-şi cum ar vorbi ceilalţi despre el).
Tot de egocentrismul cognitiv ţine şi explicarea tendinţei de a transforma imposibilul in posibil
(mulţi tineri işi imaginează că sunt imuni faţă de regulile morale ale societăţii şi astfel pot să işi
asume riscuri nebănuite). Tot in acest sens adolescentul işi imaginează că viaţa lui personală este
una deosebită asemenea eroilor din cărţile sau filmele preferate.
Dezvoltarea limbajului este evidentă şi devine din ce in ce mai mult un instrument, un
mod de exprimare a propriei personalităţi. Adolescentul caută cuvinte şi expresii, işi nuanţează
vorbirea pentru a putea face faţă solicitărilor specifice acestei perioade. Studiul literaturii, al
gramaticii, dorinţa de a citi şi descoperi lumea prin lectură, modelele verbale folosite in familie,
iată caţiva factori care influenţează şi condiţionează dezvoltarea limbajului.
Dezvoltarea inteligenţei permite adolescentului să conştientizeze situaţii care sunt mai
puţin plăcute, conflictuale, tensionale. In acest mod se nasc sentimentele de tristeţe, melancolie.
Fiind perioada intrării in viaţă a examenelor, a responsabilităţilor evident exprimate, pot apărea
in urma unor eşecuri, insuccese crize intense pe plan emoţional, adevărate drame. In general
aceste trăiri negative, stări conflictuale ale adolescentului sunt trecătoare şi depăşite cu uşurinţă.
In anumite condiţii insă (familii dezorganizate, relaţii violente intre părinţi, ruperea comunicării
intre părinţi şi copii) aceste stări se pot agrava şi complica, ducand la modificări negative in
comportamentul adolescentului.
Particularităţile de învăţare:
În adolescenţă învăţarea capătă un anume specific sunt antrenate diverse forme ale inteligenţei,
afectivităţii, motivaţiei. Ea capătă un caracter selectiv şi o încărcătură de investiţii psihice
complexe. Învăţarea se produce sub presiunea exploziei informaţionale.
Referindu-se la varietatea formelor de învăţare specifice adolescenţilor, Gagné le menţionează
pe următoarele:
învăţarea prin ghidaj emoţional;
învăţarea cu ajutorul stimulilor relevanţi;
învăţare de algoritmi aplicativi;
învăţarea cu algoritmi ce conţin paradigmele domeniului;
învăţarea de cunoştinţe prin intermediul potenţialului verbal evocator de experienţă;
învăţarea prin discriminare multiplă;
învăţarea sistemelor de rezolvare şi a determinanţelor incluse într-o astfel de activitate.
49
reprezintă latura cunoscută. Sinele poate fi material (atunci cand se referă la tot ce posedă
adolescentul ) şi social (cand se referă la rolul, statutul, identitatea adolescentului). El este astfel
expresia activităţii psihice în care se remarcă mai ales sfera emoţiilor şi dorinţelor. Atat in cazul
sinelui cat şi al eului, percepţia adolescentului poate imbrăca o formă negativă sau pozitivă.
Cand intervin eşecuri şcolare, cand estimarea de sine este scăzută tanărul are tendinţa de a se
subestima, nu are incredere in forţele proprii şi nu manifestă iniţiativă şi perseverenţă in
activitate (motivaţie şi voinţă deficitară).
Succesele, o familie suportivă, valorizarea propriului potenţial duc la încredere în sine, la
dorinţa de a se afirma şi realiza. În obţinerea acestei imagini pozitive adolescentul se raportează
la cei din jur şi la atitudinea acestora faţă de el. Apariţia conflictelor şi a frustrărilor in această
perioadă este frecventă. Apar astfel tensiuni in procesul căutării de sine şi raportarea la modul de
a fi şi a se comporta a acelor din jurul lui sau în îndeplinirea rolului, statutului, a relaţiei dintre
vocaţie şi exercitarea anumitor meserii. Aceste tensiuni pot fi minimalizate dacă familia posedă
metodele educaţionale optime şi adecvate adolescentului. Adevărul cel mai important in relaţia
dintre părinte şi copil rămane deschiderea comunicării dintre cei doi.
Enumerăm cateva dintre stilurile educaţionale, incercand să evidenţiem care ar fi cel
mai potrivit in această perioadă.
1. stilul autocratic – adolescentul nu are voie să-şi exprime nici o opinie sau să ia singur vreo
decizie
2. stilul autoritar – chiar dacă işi exprimă anumite opinii, deciziile finale le iau părinţii
3. stilul democratic – adolescentul contribuie cu judecata proprie, işi impune
propriile păreri şi opinii, dar deciziile trebuie vizate de părinţi
4. stilul echilibrat – părinţii şi copii joacă acelaşi rol in emiterea opiniilor, dar şi
luarea deciziilor (participare egală)
Stilul echilibrat este cel mai adecvat, el permiţand valorizarea adolescentului,
dezvoltandu-i respectul faţă de sine, responsabilitatea, menţinand optimă comunicarea dintre
părinte şi copil.
Cand conflictele şi frustrările imbracă forme acute şi cand acestea se prelungesc in timp,
pot apărea tulburări comportamentale (abandon şcolar, furt, minciună, violenţă etc), tulburări
emoţionale (depresie, anxietate).
Pe fondul acestor distorsiuni psihice pot apărea premisele delincvenţei juvenile care pot
duce tanărul pană in pragul crimei, consumului de droguri, furtului etc. Tot din aceste motive
suicidul pare să caracterizeze o anumită categorie a tinerilor de această varstă. Dramele
nerezolvate, marile nerealizări ale varstei sunt factorii cei mai importanţi care creează premisele
suicidului. Considerat un fenomen grav, suicidul nu poate fi tratat decat terapeutizand tanărul de
la primele semne (tristeţe, apatie, izolare).
O altă problemă a adolescenţilor rămane abuzul sexual cu toate consecinţele ce decurg din acest
fenomen.
Adolescentul se constituie pe sine prin continue căutări şi diferenţieri faţă de alţii, proces
nelipsit de tensiuni şi conflicte. Personalitatea adolescentină nu evoluează linear, ci cu oscilaţii,
cu perioade de inegalitate şi chiar dizarmonii din care se pot dezvolta structuri pozitive sau
negative.
Un factor important care determină atitudinea competitivă şi rebelă a adolescenţilor este
modul in care mintea umană percepe lumea şi inţelege noţiuni precum "adevărul" şi "realitatea".
La fel cum corpul se dezvoltă in pubertate, mintea se dezvoltă in adolescenţă.
Adolescentul nu mai acceptă viziunea ingustă şi simplistă asupra lumii caracteristică copilăriei.
El devine conştient că are la dispoziţie mai multe alternative. Ideile părinţilor cu privire la stilul
de viaţă şi moralitate, modul de viaţă al familiei, modul de abordare locală a educaţiei şi
asistenţei sociale, politicile guvernului, chiar şi ideile despre poluare şi conservarea mediului nu
sunt singurele alternative posibile. Adolescentul işi dă seama că există perspective contradictorii,
iar pentru unele dintre ele merită să lupţi.
50
Această căutare ii determină pe adolescenţi să-şi pună intrebări care par să nu aibă
răspuns. Ce este adevărul? Cine sunt eu? Ce este realitatea? Filosofi şi oameni de ştiinţă au
discutat aceste probleme timp de secole şi deşi nu există răspunsuri, punerea acestor intrebări ii
ajută pe adolescenţi să-şi construiască o imagine proprie asupra lumii şi a modului cum
funcţionează. Treptat incep să-şi dezvolte atitudinile, relaţiile şi un cod moral şi comportamental
personal care ii fac diferiţi.
J. Rousselt in lucrarea sa "Adolescentul acest necunoscut" relevă trei forme mai
importante de conduită ce se produc prin prisma dorinţei adolescentului de a fi unic:
1. Conduita revoltei - adolescentul refuză sistematic şi ostentativ ceea ce invăţat sau a fost
obligat să inveţe; el adoptă atitudini negativiste, contrazice fără temei, ironizează, utilizează un
limbaj ieşit din comun, de multe ori agresiv.
2. Conduita închiderii în sine - se interiorizează, se izolează, aspecte care determină
indepărtarea de societate.
3. Conduita exaltării şi a afirmării - adolescentul caută confruntarea cu alţii pentru a-şi verifica
calităţile fizice şi intelectuale, adoptă atitudini extreme faţă de tot ceea ce dispreţuieşte sau
concordă cu atitudinile sale
Criza de originalitate sunt de 2 feluri: circumstanțiale (situaționale) și de dezvoltare. Crizele
individuale sunt influențate de crizele sociale, în special de cele economice.
Crizele individuale situaționale sunt crize ale Sinelui aflat în dificultăți: crize de constiința și
crize de nervi; acest gen de crize, deși pasagere, sunt destul de intense. Cumulate, pot modifica
starea dispozitțonala a psihicului și se pot transforma în tulburări psihice. Aceste tipuri de crize
au un rol pozitiv când nu ating praguri de mare intensitate; contribuie la dezvoltarea
autocontrolului și la înțelegerea mai bună a celorlalți.
Crizele antrenează toate sursele psihice: imaginația, inteligența și voința. Criza de originalitate
are un caracter universal, fiind specifică perioadei pubertății și adolescenței; este cea mai
complexă din viața omului modern și este provocată de un fenomen complex de transformare a
copilului în adult. În timpul crizei de originalitate se schimbă starea biologică de fond, statutul de
vârsta, cel social și civil; are loc o reconstituire psihică generală, însoțită de formarea și
consolidarea unei noi personalități, noi aspirații, idealuri și responsabilități.Imaginația, în
perioada pubertății și adolescenței, operează cu capacitatea de convertire a intereselor spre
domeniile culturii, tehnicii, artelor și sportului.
În urmă cu aproximativ 15 - 20 ani, criza de dezvoltare la adolescenți, era un fel de produs al
unor deficiențe educative sau desincronizări prea mari între educația din familie și cea din școală.
În prezent, există o amplă cuprindere de teme noi în programele școlare, asistăm la o babilonie a
comunicării și la o implicație puternică în viața planetară. Informațiile școlare sunt puternic
depașite din punct de vedere creativ prin cunoștinte de circulație liberă din societate.
51
este valoroasă în sine. Prin natura sa, omul are capacitatea de a se dezvolta şi de a-şi alege
propriul destin, de a-şi valida calităţile şi caracteristicile pozitive în măsura în care mediul îi
creează condiţiile de actualizare a sinelui. Acceptarea necondiţionată (indiferent de performanţe)
şi gândirea pozitivă (convingerea că fiecare persoană are ceva bun) sunt atitudini care
favorizează dezvoltarea personală. Aceste atitudini fundamentale, alături de empatie, respect,
căldură, autenticitate şi congruenţă sunt condiţii esenţiale nu numai pentru un psiholog dar şi
pentru educator sau părinte.
Învăţământul modern, centrat pe elev, are ca filozofie teoria psihologiei umaniste iar principiile
sale aplicative sunt :
fiecare elev este unic şi are o individualitate proprie;
fiecare elev doreşte să se simtă respectat ;
nu pretinde atitudini şi comportamente similare din partea elevilor ;
respectă diferenţele individuale ;
încurajează diversitatea ;
nu generalizează comportamente prin etichete personale şi caracterizări globale ale persoanei
;
evaluează comportamentul specific ;
exprimă deschis încrederea în capacitatea de schimbare pozitivă ;
nu face economie în aprecieri pozitive ale comportamentelor elevilor ;
subliniază rolul stimei de sine ca premisă în dezvoltatea personală ;
recunoaşte rolul esenţial al sentimentului de valoare personală în sănătatea mentală şi
emoţională.
53
oportunităţilor pe care se poate baza în dezvoltarea personală ( de ex. : am un frate mai mare care
mă poate ajuta, am prieteni suportivi, am părinţi care mă iubesc, am camera mea, învăţ la o
şcoală bună, am resurse financiare, am acces la informaţii); a ameninţărilor care pot periclita
formarea unei stime de sine pozitive (de ex. : renunt uşor, conflicte în familie, părinţi divorţaţi,
situaţie financiară precară, părinte decedat, boală cronică). Se va discuta modul în care aceste
ameninţări pot influienţa stima de sine, dacă sunt ameninţări reale sau imaginare şi căi prin care
ar putea fi depăşite.
Autocunoaştere şi intercunoaştere
Comunicarea interpersonală este una dintre sursele de autocunoaştere. Un cunoscut
model teoretic care explică relaţia autocunoaştere – intercunoaştere este cel numit “fereastra lui
Johari”. Modelul ne ajută să înţelegem proporţia dintre informaţiile pe care le ştim noi despre noi
înşine, capacitatea noastră de autodezvăluire şi modul în care ne percep alţii. Are forma unei
ferestre, în care fiecare din cele patru zone are o anumită semnificaţie. Prima zonă cuprinde
informaţii care îmi sunt accesibile atât mie cât şi celorlalţi. Cea de-a doua zonă cuprinde
informaţii pe care ceilalţi le-au sesizat la mien, fără ca eu să fiu conştient de ele. Astfel o
persoană poate afla mai multe lucruri despre sine prin atenţia acordată feed – back –ului pe care
îl dau celelalte persoane. Zona a treia cuprinde informaţii pe cae numai eu le conştientizez şi le
ştiu despre mine, dar nu sunt dispus să le exteriorizez, ele sunt inacesibile pentru celelaltte
persoane. Zona a patra cuprinde informaţii care nu îmi sunt accesibile nici mie, nici celorlalţi.
Pot accesa aceste informaţii, pot să aflu mai multe despre mine, doar dacă îmi dezvolt abilităţile
de autocunoaştere. Dimensiunile “ferestrei” sunt relative, în funcţie de starea afectivă a
persoanei, natura relaţiei cu interlocutorul, subiectul în discuţie.
Există mai multe stiluri de autodezvăluire şi receptare de feed – back de la alţii. Stilul I descrie o
persoană care nu este receptivă la feed back - ul celorlalţi dar nici nu este interesată să facă
dezvăluiri personale. Persoana pare necomunicativă şi distantă. Stilul II descrie o persoană care
este deschisă la primirea de feed –back de la celelalte persoane dar nu este interesată în
autodezvăluiri voluntare. Nu are destulă încredere în ceilalţi şi nu se exprimă prea mult pe sine.
Stilul III descrie persoanele care sunt libere în autodezvăluiri dar care nu încurajează feed – back
–ul celorlalţi. Nu sunt interesate să cunoască opinia celorlalţi despre ei înşişi, reducând
capacitatea de autocunoaştere. Stilul IV descrie o persoană care este deschisă la auto- dezvăluiri
şi la primirea de feed – back din partea celorlalţi. Are încredere în opinia celorlalţi şi în opinia
personală, devenind astfel un bun comunicator.
Stima de sine
În strânsă legătură cu imaginea de sine se află stima de sine. Stima de sine se referă la modul în
care ne evaluăm pe noi înşine, cât de “buni” ne considerăm comparativ cu propriile expectanţe
sau cu alţii.
Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere şi încredere în forţele proprii.
Copii cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroşi şi au trăiri emoţionale negative, de cele mai
multe ori cauzate de experienţe negative.
Există o relaţie de cauzalitate între formarea stimei de sine la elevi şi acceptarea
necondiţionată ca atitudine a profesorului sau adultului în general. Mesajul de valoare şi unicitate
transmis de adult este foarte important în prevenirea neîncrederii. Un eşec nu trebuie perceput ca
un simptom al non – valorii, ci ca o situaţie ce trebuie rezolvată.
54
Pentru preşcolari sursa cea mai importantă pentru formarea stimei de sine o constituie
evaluările părinţilor. Mesajele transmise de aceştia sunt interiorizate de către copil, conducând la
sentimentul de iandecvare sau adecvare ca persoană. Eşecul părinţilor în a diferenţia între
comportament şi persoană (etichetarea copilului după comportament) duce la formarea unei
imagini de sine negativă. Alte elemente care duc la imagine de sine negativă sunt :gesturile de
interzicere, ameninţările cu abandonul (“dacă nu faci ..... nu te mai iubesc”), deficite ale stilului
de relaţionare părinte - copil.
La copiii şcolari, sursa de formare a stimei de sine se extinde la grupul de prieteni, şcoală,
alte persoane din viaţa lor.
Elevii cu stimă de sine pozitivă ....
îşi asumă responsabilităţi;
se comportă independent;
sunt mândri de realizările lor;
realizează fără probleme sarcini noi;
îşi exprimă atât emoţiile pozitive cât şi pe cele negative;
oferă ajutor şi sprijin celorlalţi colegi;
Experienţele din copilărie care dezvoltă o imagine de sine echilibrată:
este încurajat, lăudat;
este ascultat;
i se vorbeşte cu respect;
i se acordă atenţie şi este îmbrăţişat;
are performanţe bune în activităţi extraşcolare şi şcolare ;
are prieteni de încredere;
Elevii cu o stimă de sine scăzută ...
sunt nemulţumiţi de felul lor de a fi;
evită să realizeze sau să se implice în sarcini noi;
se simt neiubiţi şi nevaloroşi;
îi blamează pe ceilalţi pentru nerealizările lor (“profesorul a fost nedrept cu mine”);
pretind că sunt indiferenţi emoţional (“Nu mă interesează că am luat nota 4 la ...”)
nu pot tolera un nivel mediu de frustrare (“nu pot să învăţ”,”nu ştiu cum să rezolv
problema”);
sunt uşor influienţabili (“prietenii mei cred că este bine să fumez”);
bu îşi asumă responsabilităţim este prea “cuminte”;
pare rebel, nepăsător.
Experienţele din copilărie care formează o imagine de sine scăzută :
este des criticat;
i se vorbeşte pe un ton ridicat;
este ignorat, ridiculizat;
ceilalţi aşteaptă să fie întotdeauna “perfect”
are eşecuri în activităţi şcolare şi extraşcolare;
comparaţii frecvente între fraţi;
55
Sentimentele trebuie acceptate ca situaţii de viaţă fireşti (“ştiu cât de nervos eşti pe mine şi că nu
îţi place săţi să spună ce să faci”).
Copiii trebuie să fie învăţaţi să-şi folosească imaginaţia în exprimarea emoţiilor (“ce ţi-ar fi
plăcut să-i spui celui care te-a enervat”).
Povestirea unei situaţii asemănătoare traite de adult (“când eram de vârsta ta....”).
Trebuie învăţaţi să se accepte pe ei chiar şi când se simt abătuţi sau dezamăgiţi (“nu ai câştigat
meciul dar acţiunile tale au fost mai corecte ca de obicei. Cu încă puţin antrenament vei fi cel
mai bun!”)
INTREBĂRI DE CONSOLIDARE:
1. Care este specificul vârstei adolescente?
2. Care sunt principalele transformări din planul dezvoltării fizice şi psihice?
3. Care este structura imaginii de sine ?
4. Care este specificul gândirii în această perioadă?
5. Ce stil educaţional este potrivit pentru vârsta adolescentă?
6. Cum are loc autocunoaşterea la vârsta preadolescentă/adolescentă?
7. Cum se realizează adaptarea socială la acest nivel de vârstă?
57