Sunteți pe pagina 1din 58

Obiectul Psihologiei

1. Devenirea psihologiei ca stiinta. De cunoasterea psihologica, in general, se poate


vorbi din momentul in care omul a devenit constient de sine delimitandu-se ca subiect de
mediul extern, de lumea inconjuratoare si, pe langa intrebarile privind originea si esenta
fenomenelor din Univers, a putut sa formuleze asemenea intrebari si in legatura cu
fenomenele sufletesti. De cunoastere psihologica elaborata si structurata stiintific putem
vorbi insa de-abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Actul de nastere al psihologiei
ca disciplina stiintifica de sine statatoare, desprinsa de filosofie, este considerata
infiintarea de catre W. Wundt la Leipzig (Germania), in anul 1879, a primului
laborator de psihologie experimentala. Asadar, factorul principal care a permis
separarea psihologiei de filosofie si dobandirea de catre ea a statutului de stiinta l-a
constituit introducerea metodei experimentului de laborator in studiul fenomenelor psihice
(initial a celor simple, senzatiilor, perceptiile, iar ulterior si a celor complexe - memoria,
atentia, gandirea, afectivitatea).

2. Delimitarea si definirea obiectului de studiu al psihologiei

Desi denumirea "psihologie" pare sa precizeze obiectul de studiu, respectiv, "psihe"


= psihic, "logos" = vorbire, psihologia este stiinta care studiaza psihicul, in realitate,
problema obiectului a generat serioase divergente care au dus la delimitarea si opozitia mai
multor orientari sau scoli: scoala introspectionista, scoala behaviorista, scoala psihanalitica,
scoala actionala sau conduitara. Scoala introspectionista, identificand psihicul (uman) cu
constiinta, sustinea ca obiectul de studiu al psihologiei il reprezinta constiinta, inteleasa ca
un ansamblu de fenomene si stari subiective pure, date nemijlocit subiectului si inaccesibile
cercetarii obiective din afara, singura metoda fiind introspectia (intros-interior, spectros-
privire), adica, privirea cu "ochiul interior" de catre subiectul insusi a ceea ce se petrece in
mintea si simtirea sa.

Scoala behaviorista (J. Watson) respinge solutia introspectionista considerand


constiinta ca o fictiune, ca o simpla inventie a filosofilor, declara ca singura realitate
psihologica autentica ce trebuie sa devina obiectul de studiu al stiintei psihologice este
comportamentul, definit ca ansamblu al reactiilor de raspuns ale organismului ca "tot" la
stimulii externi (S - R).

Scoala psihanalitica (S. Freud) revizuieste sfera notiunii de psihic, introducand in


ea doua componente "noi" - "subconstientul" si "inconstientul". Ca obiect principal de
studiu al psihologiei este declarat inconstientul (de unde si calificativul de psihologie

1
abisala).

Psihologia actionala (P. Janet) incercand sa depaseasca limitele scolilor anterioare,


sustine ca obiectul psihologiei trebuie sa-l reprezinte conduita, definita ca ansamblul
actiunilor orientate spre scop si mediate psihic.

In prezent, in definirea obiectului psihologiei se merge pe linia inlaturarii separarii


si opozitiei dintre planul subiectiv-intern si planul obiectiv-extern: "psihologia este stiinta
care se ocupa cu studiul organizarii psihocomportamentale, in unitatea dialectica a
planului subiectiv-intern si planului obiectiv-extern (comportamental), pe scara animala si
umana, sub aspectul mecanismelor si legilor constituirii (genezei) si functionarii ei".

3. Alte probleme generatoare de divergente in psihologie

In afara de delimitarea si definirea obiectului de studiu, in psihologie au existat si


alte probleme care au generat dispute si divergente de ordin metodologic, cele mai
importante fiind: caracterul organizarii interne a psihicului (raportul parte-intreg), raportul
individual-general, raportul innascut-dobandit, raportul biologic-cultural. In abordarea si
rezolvarea acestor probleme, pana la sfarsitul primei jumatati a secolului XX, cercetatorii
s-au ghidat dupa paradigma atomar-descriptivista, subordonata principiului "ori-ori", "sau-
sau", ajungand inevitabil la absolutizari unilaterale. In problema caracterului organizarii
vietii psihice interne s-au confruntat doua scoli renumite: asociationista si gestaltista.

Asociationismul (W. Wundt, Ebbinghans, H. Taine), absolutizand partea


(elementul) si negand specificul calitativ al intregului, sustinea teza ca organizarea psihica
interna este de tip sumativ, un conglomerat de elemente (senzatii), in sine independente,
care se formeaza si exista datorita legilor asociatiei: asociatia prin asemanare, asociatia prin
contrast, asociatia prin contiguitate spatio-temporara. Era astfel stearsa orice deosebire
calitativa intre procesele psihice (senzatie, perceptie, reprezentare, gandire), fiind
recunoscute numai deosebirile de ordin cantitativ. Gestaltismul (W. Köhler, M.
Wertheimer, K. Dunker) absolutiza intregul si nega existenta de sine a partilor, viata psihica
interna fiind interpretata ca o "structura emergenta", (o buna forma), cu proprietati calitative
specifice, ireductibile la suma proprietatilor partilor. Intre structurile particulare - perceptie,
reprezentare, gandire, de exemplu - exista diferente de ordin calitativ, ele neputand fi reduse
una la alta.

In problema raportului individual-general, s-au delimitat doua orientari: idiografica


(idios = specific) si nomotetica (nomos = lege). Prima sustinea ca psihologia trebuie sa se
concentreze pe studiul individualului, al specificului, al unicului si sa lase de o parte studiul

2
generalului; cea de-a doua. dimpotriva, sustinea ca psihologia trebuie sa se ocupe doar de
studiul generalului, a ceea ce este comun tuturor indivizilor.

In problema raportului innascut-dobandit, s-au confruntat de pe pozitii spuse


inneismul sau imanentismul care absolutiza caracterul innascut, predeterminat al functiilor
si capacitatilor psihice (F. Galton cu lucrarea "Hereditary genius") si genetismul care afirma
caracterul integral dobandit al acestor functii si capacitati (principiul tabul-ei rasa) (Spencer,
Hull).

In problema raportului biologic-cultural in determinismul psihicului uman, s-au


opus orientarea biologista care absolutiza rolul factorilor biologici (psihanaliza, psihologia
hormista) si orientarea socio-culturologica, a carei esenta consta in absolutizarea rolului
factorilor socio-culturali.

In cea de-a doua jumatate a secolului XX, psihologia va adopta o schema


metodologica (paradigma) noua, cunoscuta sub denumirea de sistemic-integrativa,
elaborata de cibernetica generala, Teoria generala a sistemelor si Teoria generala a
organizarii, bazata pe principiul relativismului, complementaritatii si interactiunii circulare.
Aplicarea exigentelor acestei paradigme a permis inlaturarea opozitiilor dintre orientarile si
scolile mentionate mai sus si apropierea psihologiei de unificare si coerenta interna.

4. Locul psihologiei in sistemul stiintelor. Clasificarea stiintelor, in decursul


istoriei cunoasterii, s-a facut dupa mai multe criterii si in mai multe scheme. Esentiale sunt
trei criterii, si anume: natura obiectului de studiu (stiinte fizice, stiinte biologice, stiinte
sociale, stiinte psihologice), gradul de obiectivitate si precizie al cunostintelor si legilor
(stiinte tari - stiinte slabe) si gradul de implicare a subiectului in "starea" obiectului de studiu
(stiinte exacte, stiinte relativiste). Psihologia, dupa toate criteriile, se situeaza la granita si
intersectia stiintelor naturii, stiintelor sociale si stiintelor informatiei.

5. Importanta psihologiei. Ocupandu-se de studiul celei mai complexe realitati -


realitatea psihocomportamentala, care atinge nivelul ei cel mai inalt la om , psihologia
prezinta o dubla importanta - teoretica si practica. Importanta teoretica rezida in aceea ca
ne furnizeaza date si informatii obiective si relevante despre organizarea noastra
psihocomportamentala, contribuind astfel la o mai buna cunoastere si intelegere de sine.

Importanta practica se evidentiaza in ansamblul procedeelor si programelor de


optimizare a conditiei umane si performantei umane in diversitatea situatiilor de viata si
activitate.

3
PSIHICUL

Psihicul atat de diferit comparativ cu alte fenomene existente in univers atat de complex in structura
si functionalitatea sa concreta atat de admirat , dar si contestat ca obiect de sine statator al unei stiinte, a
suscitat si suscita in continuare discutii contradictorii care depasesc cu mult cadru propriu-zis al obiectelui
psihologie de abordarea problematicii psihicului fiind interesate si alte domenii cum ar fi religia, filologie,
mitologia etc.
Complexitatea psihicului provine din natura sa contradictorie din ipostazele diferite sub care apare, dar mai
ales din dinamica functionalitatii sale. El este interiorizat, adica ascuns latent virtual , dar este si exteriorizat
adica manifest real. Dispune de desfasurari normale specifice firesti, dar si de desfasurari surprinzatoare,
patologice (vise, halucinatii, evocarii spontane, starii emotionale bizare). El este determinat, dat, produs al
imprejurarilor, dar si determinant prin el, oamenii propaganda-si forta de inteligenta si actiune experienta si
vointa.

Psihicul este locul de organizare a tuturor proceselor care intervin intre stimul si reactie. El exista si la
animal, dar la om el se diferentiaza prin:
- greutatea relativa a creierului
- aparitia functiei simbolice
- constiinta
La om psihicul conduce si influenteaza viata, mijloceste depasirea naturii prin cultura. In aceste
conditii era firesc sa apara conceptii, teorii, orientari contrdictorii cu privire la psihicul uman, in acest context
cercetarii lungi si minutioase au reusit sa descifreze complexitatea psihicului stabilind o serie de caracteristici
ale acestora:
a) Psihicul ca forma a vietii de relatie
b) Psihicul ca fenomen inseparabil de structurile materiale cuantice si energetice
c) Psihicul ca forma de reflectare ideal subiectiva si constructiva a realitatii
d) Psihicul ca fenomen conditionat si determinat social – istoric

Psihicul ca forma a vietii de relatie


Organismele vii exista in virtutea legii adaptarii , este important sa intelegem ca numai in relatie cu
ceva omul aude vede el elaboreaza ganduri face miscarii, elaborandu-si si construindu-si in felul acesta
propria sa interioritate psihica, acest lucru a fost demonstrate atat teoretic,verbal, dar si experimental faptul ca
psihicul este o forma a vietii de relatie.
Acest lucru a fost demonstrat de catre Bexton Heron si Scott, in 1954, in laboratorul lui Hebb, prin
intermediul experimentelor de izolare si privare senzoriala. Subiectilor li s-a cerut sa nu faca nimic, ci sa stea
culcati confortabil pe un divan, intr-o camera in care s-a interupt orice contact senzorial cu realitatea
inconjuratoare. Dupa 20 de ore de absenta a contactului cu lumea exterioara, erau tulburati, nefiind capabili sa
gandeasca si sa se comporte normal ca rezultat al acestui experiment subiecti prezentau tulburari emotionale,
scaderea performantelor intelectuale si aparitia halucinatiilor.
Prin acest experiment s-a constat ca suspendarea relatiei cu ambianta duce la perturbarea vietii
psihice facand viata imposibila in general. Ca atare putem spune ca psihicul nu exista si nu functioneaza
normal decat in relatie cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind expresia vietii de relatie.

4
Psihicul nu este in relatie numai cu lumea fizica, cu lumea obiectelor ci si cu universul uman, lumea
oamenilor. Suspendarea relatiei dintre psihic si social duce la conservarea structurilor biologice ale omului
chiar la accentuarea acestora in timp ce atributele sociale ale omului nici nu apar.
Asadar lipsa relatiei cu semenii se repercuteaza negative asupra dezvoltarii psihicului ceea ce
inseamna ca psihicul este produsul acestor relatii.

Psihicul ca forma de reflectare ideal subiectiva si constructiva a realitatii


Modul de infiintare a psihicului este imaginea, ca proces primar, constructorul generalizat abstract, ca
produs secundar, trairea ca vibratie a intregului organism, efortul, incadrarea, ca mobilizare a resurselor
neuropsihice.
Psihicul are proprietatea de a reproduce obiectivul in subiectiv a realitati inconjuratoare in plan ideal.
Reflectarea este o cantitate generala a intregii materii fie ea organica sau anorganica. Reflectarea
psihica se distinge de alte forme de reflectare intalnite la alte niveluri, prin caraterul sau ideal, activ si
subiectiv.
Intelegerea caracterului reflectoriu la psihicului reprezinta un castig important al psihologiei. A
ramane insa doar la acest nivel ar fi insuficient deoarece psihicul are nu numai capacitatea de oglindi, de a
reproduce realitatea ci si de a o creea, oferind la iesire mai multe informatii decat sau constata la intrare.
Concluzionand putem spune ca psihicul este un model informational intern al lumii externe cu rol
adaptativ specific. Aparitai lui se inscrie ca un moment de apogeu pe scara evolutiei animale, psihicul se
supune legii generale a dezvoltarii, modificandu-si de-a lungul timpului organizarea si functiile, esenta
psihicului care nu poseda nici o proprietate substantiala (greutate, volum, miros, gust) ramane de natura ideala.
El este o entitate de ordin rational, communicational si informational.

Psihicul ca fenomen conditionat si determinat social- istoric


Dat fiind faptul ca omul este prin excelenta o fiinta sociabila, relationala, traind si actionand alaturi
de alti oameni, inseamna ca imprejurarile si contextele situationale in care este implicat ii modeleaza simtirea,
gandirea, vointa si comportamentul.
La om nu exista un biologic pur ci filtrat prin social. Societatea ii furnizeaza omului nu doar mijloace
ce urmeaza a fi asimilate, interiorizate, preluate ci si continuturile ca care acesta va opera.
Comportamentul individual este impregnant de obiceiuri, traditii, mentalitati si prejudecati. Treptat
comportamentul individului, implicit procesele psihice, se institutionalizeaza, devin norme comportamentale
larg acceptate de membrii grupului sau si a societatii.
Fenomenele psihice sunt inegal influentate social, aceasta inseamna ca cele primare, comune si
pentru om si pentru animale, sunt doar conditionate social-istoric in timp ce cele superioare umane sun
determinate social-istoric. Primele se pot dezvolta doar pana la un anumit nivel calitativ si in afara influentelor
lor sociale pe cand celelalte nu pot fi concepute indiferent de factorii socio-istorici.

5
1. Conceptul de sistem psihic uman

În raport cu macrosistemele fizic, biologic, socio-cultural ale realitãtii, sistemul


psihic uman este un subsistem, iar ca obiect de investigare psihologicã este un sistem
alcãtuit din subsisteme rezultate din interactiunea elementelor, acestea din urmã fiind:
procese, functii, stãri, însusiri psihice. De exemplu senzatia, perceptia, reprezentarea,
gândirea, memoria, imaginatia intercorelate formeazã subsistemul cognitiv iar acesta
corelat cu subsistemele afectiv, volitiv formeazã sistemul de personalitate.
Elementul este semnificativ în douã ipostaze: fie în relatie cu alte elemente, fie îl
considerãm sistem, rezultat din alte interactiuni, de alt nivel.
Psihicul reprezintã un ansamblu de elemente altfel spus, procese, stãri, produse
corelate în baza principiilor de organizare si integrare specifice, efectul interactiunii fiind
unitatea emergentã a sistemului, efect ireductibil la suma însusirilor elementelor care îl
compun.
Evolutia sistemului psihic uman trebuie sã aibã în vedere principalele
coordonate functionale:
1) este un sistem deschis privind schimburile energetice si informationale cu
mediul, sau din punct de vedere cibernetic este deschis comunicational;
Evolutia se face în baza unei cauzalitãti de tip circular, adicã de la cauzã la efect si
de la efect la cauzã. Pe aceastã bazã se elaboreazã constante cãrora le datorãm programele
pentru receptarea, decodificarea, elaborarea comportamentelor.
2) este un sistem închis privind reglarea si echilibrul sistemului.

Sistemul psihic uman


hipercomplex, relativ stabil, autoreglabil, de stãri şi procese psihice, care
functioneazã pe baza principiilor semnalizãrii, reflectãrii si simbolizãrii, coechilibrate
cu ajutorul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere
spaþio-temporarã, generalizare.

6
2. Nivelurile activitãtii psihice
Sistemul psihic uman este un ansamblu de functii si procese psihice senzoriale,
cognitive si reglatorii ce se aflã în interactiune, activeazã simultan si sunt dispuse la 3
niveluri: constient, subconstient si inconstient.
a) Nivelul constient
Nivelul constient apare ca suport fiziologic, activitatea scoartei cerebrale, a
neocortexului, formatiunea cea mai nouã si fragilã a sistemului nervos. Se realizeazã în
starea de veghe pentru cã activismul cerebral are nevoie de o perioadã destul de mare pentru
a se reface energetic.
Nivelul constient reprezintã forma supremã de organizare psihicã prin care se
realizeazã integrarea subiectiv-activã a tuturor fenomenelor psihice si care face posibilã
raportarea continuã a individului la medie.
La acest nivel se realizeazã o reflectare cu stiintã, adicã o reflectare în care individul
dispune de informatii pe care le poate utiliza, sau îsi dã seama în încercãrile de a întelege, a
descifra, interpreta. Este evidentiatã astfel functia informational-cognitivã a constiintei, prin
vehicularea imaginilor, ideilor, impresiilor.
Nivelul constient îndeplineste functii finaliste si anticipativ-proiective prin
stabilirea si îndeplinirea scopurilor.
De asemenea, caracterul planificat al activitãtii constiente evidentiazã functia
reglatoare iar cel creator se exprimã în functia creativã, urmãrind modificarea, schimbarea
realitãtii reflectate si adaptarea la necesitãtile proprii si sociale.
Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman si constiinta, desi la
aceasta participã toate functiile si procesele psihice. Ea este o sintezã creatoare, o integrare
de fenomene psihice, care prin ele însele nu sunt constiente si unele nici nu devin fapte de
constiintã, dar toate formeazã un câmp în cadrul cãruia prin corelãri între fenomene si
semnificatie apar efecte specifice constientizãrii.
Particularizãrile organizãrii constiente, functiile ei subliniazã nu numai
complexitatea, ci caracterul specific uman al nivelului în discutie. În realizarea acestui
fenomen, constiinta, intervin toate procesele psihice: reflectarea cu stiintã aratã importanta

7
proceselor cognitive: gândirea fiind factorul principal, scopurile exprimã dorintele,
necesitãtile, aspiratiile, angajeazã planul afectiv-motivational.
Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenta unei constiinte
afective. Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginatiei, îndeosebi a celei de
tip creativ iar caracterul planificat exprimã rolul gîndirii, al vointei.

b)Nivelul subconstient
Se situeazã sub nivelul constient; este sediul actiunilor automatizate si al unor
stocuri de cunostinte acumulate dar care au scãpat controlului constient. La acest nivel
participã: memoria potentialã, ansamblul deprinderilor si operatiilor de care dispune
subiectul, montajele perceptive sau intelectuale stereotipizate, care cândva au fost
constiente, dar care în prezent se desfãsoarã în afara controlului constient.
El este o rezervã si o bazã pentru activitatea constientã. Subconstientul are un anumit
grad de transparentã, motiv pentru care poate fi considerat o constiintã implicitã. P.Popescu-
Neveanu sustine cã subconstientul prezintã douã trãsãturi principale: proximitatea fatã de
constiintã si compatibilitatea cu ea.
M.Zlate sustine cã subconstientul nu este doar un rezervor, un pãstrãtor al faptelor
de constiintã, ci are propriile lui mecanisme cu ajutorul cãrora prelucreazã, restructureazã.
Trecerea timpului, emotiile, distragerea de la activitatea respectivã, aceastã veritabilã
anestezie psihicã, dupã Walon fac ca amintirile, obisnuintele reactivate sã nu mai fie
identice cu cele care cândva au intrat în subconstient. Totodatã, subconstientul este sediul
expresiilor emotionale de tip neurovegetativ: paloarea, înrosirea fetei, tremuratul vocii, etc.

c) Nivelul inconstient
Se aflã la polul opus nivelului constient, în zonele de profunzime ale SPU. În timp
ce constiinta se orienteazã predominant asupra realitãtii obiective, inconstientul se
concentreazã asupra propriei fiinte, pe care o exprimã direct în ceea ce are ca porniri

8
instinctuale, pulsiuni, trebuinte, stãri afective, gânduri ascunse, fantasme profunde, abisale
sau refulate.
Psihologia contemporanã defineste inconstientul ca fiind o formatiune psihicã ce
cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale
personalitãtii. Suportul acesteia este activitatea nervoasã, la nivelul subcortical, în special
al mãduvei spinãrii. Nu este lipsit de organizare, numai cã aceasta diferã de tip constient,
este una foarte personalã, ce încearcã sã impunã propria subiectivitate.
Activitatea inconstientã se realizeazã prin:
 activitãti automatizate, algoritmice, prezentate de toti indivizii umani;
 activitãti haotice, impulsive care scapã controlului.
Desi se manifestã spontan, impulsiv, inconstientul are structuri bine delimitate.
Psihologul francez H.Ey considerã cã acestea sunt:
1) sistemul neuro-vegetativ sau autonom cu functiile sale respiratie, circulatie,
digestie;
2) automatismele psihologice sau inconstientul subliminal exprimat de organizarea
normalã a câmpului constiintei;
3) baza inconstientã a persoanei care contine stadii arhaice.
Inconstientul îndeplineste urmãtoarele roluri:
 rol de energizare si dinamizare a întregii vieti psihice a individului;
 rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare
si recombinare de tip spontan (cerebratia latentã din procesele creative în care
inconstientul preia si împlineste cãutãri constiente);
 rol de asigurare a unitãtii Eului, prin aceea cã este principalul depozitar al unor
categorii de informatii si al tensiunilor motivationale care, prin organizare
specificã participã la evolutia constiintei sau cum ar fi spus Mihai Ralea,
inconstientul dã constiintei seva de viatã de care are nevoie, acordându-I
momente de repaus si reorganizare.

Între cele trei niveluri sunt interactiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relatii
dinamice de implicatie în însãsi structura fiintei noastre constiente. Inconstientul nici nu

9
poate exista fãrã structura constiintei cu care este cosubstantial. Henry Ey în acest sens
sustine cã raporturile constient-inconstient sunt raporturi organice de subordonare sau de
integrare, ordine care fundamenteazã miscarea de ascensiune a devenirii constiente.
Interactiunile si acomodãrile între nivelurile functional-dinamice ale activitãtii
psihice nu trebuie sã eludeze cã legile de organizare ale constientului si inconstientului sunt
radical deosebite, ceea ce se exprimã în bipolaritatea sistemului psihic uman, unul din poli
dominat de rationalul obiectiv, celãlalt de psihismul bazal, profund subiectiv.

SENZATII SI PERCEPTII

Def. Senzatiile reprezinta cunoasterea unei insusiri separate a unui obiect sau
fenomen, in momentul in care acestea actioneaza asupra simturilor.
Senzatiile pot fi grupate in urmatoarele categorii:
1. senzati exteroreceptive (includ informatiile venite din afara noastra) :
- senzatii tactile
- senzatii gustative
- senzatii olfactive
- senzatii auditive
- senzatii vizuale
2. senzatii interoreceptive ( includ informatiile despre starile noastre interne):
- foamea
- setea
- oboseala
- greata, etc.
3.senzatii proprioceptive ( referitoare la pozitia membrelor, a capului si a corpului)
Producerea senzatiilor este legata de prezenta si de actiunea unui stimul.
Def. Perceptia este un proces psihic prin care se da sens unor informatii
dobandite nemijlocit pe calea simturilor.
Perceptia poate fi interpretata ca fiind:
- produs al procesului psihic: concretizat in imaginea care se formeaza sub
actiunea nemijlocita a stimulilor asupra simturilor.
- proces cognitiv: in masura in care sunt integrate informatiile primite prin
intermediul simturilor despre lumea inconjuratoare si despre noi insine.
Fazele procesului perceptiv:
- detectia: se sesizeaza prezenta obiectului in campul perceptiv.
- discriminarea: obiectul este diferentiat de altele din campul perceptiv.

10
- identificarea: consta in recunoasterea obiectului. In aceasta faza, are importanta
mare experienta trecuta a cunoasterii.
- interpretarea: se da semnificatie obiectului.

Def. Stimulul reprezinta orice forma de energie la care noi reactionam: unde
luminoase, unde sonore, presiune exercitata asupra pielii, etc.
Def. Simturile sunt subsisteme fiziologice ale corpului nostru care fac posibila
reactia la actiunea unui stimul. Cele cinci simturi sunt: vazul, auzul, mirosul (olfactiv),
gustul si simtul tactil.
Perceptia ca proces psihic, presupune actiunea subiectului, implicarea experientei
lui anterioara, a preferintelor, aspiratiilor si dorintelor lui. Subiectul decodifica, da
semnificatii, integreaza informatiile venite pe calea simturilor.
Perceptia este influentata de proprietatile fizice ale subiectului, de integritatea si
particularitatile simturilor lui.

LEGILE PERCEPTIEI

1. Legea integralitatii perceptive: ea ilustreaza faptul ca noi organizam


informatia venita pe cale senzoriala, continuand si completand mesajele sugerate de
stimuli.
2. Legea selectivitatii perceptive: ilustreaza ca raportul dintre obiectele percepute intr-o
imagine nu este foarte clar. Atentia noastra se indreapta spre un obiect perceput dintr-un
camp perceptiv mai vast.
3. Legea semnificatiei: perceperea unui obiect este infulentata de semnificatia pe care
obiectul perceptiei o are pentru noi.
4. Legea constantei perceptive: in anumite conditii, forma, marimea sau textura sunt
percepute ca fiind constante, desi imaginea propriu-zisa nu ni le arata astfel din cauza
distantei, a perspectivei.

Perceptiile denaturate

1. Deficientele senzoriale:
- sunt deseori intalnite
- sunt subsisteme fiziologice ale corpului nostru ce se pot afla intr-o stare critica. In
asemenea situatii se recomanda tratamente si remedii specifice.
2. Halucinatiile:
- sunt datorate : - emotiilor puternice
- intoxicatiilor cu anumite substante
- tulburarilor psihice
3. Iluziile:
- sunt cauzate de inexistenta unui conflict de semnificare

11
Forme complexe ale perceptiei

1. Perceptia spatiului.
Spatiul ca atare, fiind infinit, nu poate fi perceput. Se pot percepe insusiri spatiale ale
obiectelor: forma, marime, dimensiuni, distante, relief, etc. Perceptia caracteristicilor
spatiale se realizeaza prin mai multe modalitati senzoriale: vizuala, tactila, auditiva. Rolul
esential il are vazul. In perceperea caracteristicilor spatiale, un rol important il are
experienta cu obiectele, care duce la fixarea de etaloane prin invatare.
2. Perceptia timpului.
Fiind infinit, nici timpul nu poate fi perceput ca atare. Se pot percepe doar caracteristici
temporale ale evenimentelor: continuitate- discontinuitate, succesiune, simultaneitate,
durata.
Perceptia timpului presupune memoria, care face posibila axa trecut- prezent- viitor.
Experienta traita este foarte importanta pentru ca fragmenteaza continuumul temporal
obiectiv masurabil ( secunda,ora, zi, an, etc.)
3. Perceptia miscarii.
Pentru a percepe miscarea, care presupune spatiu- timp, sunt necesare:
- schimbarea de pozitie
- schimbarea de viteza

Observatia si spiritul de observatie

Observatia este o activitate perceptiva constienta si sistematica ce implica acuitate


senzoriala si inteligenta
Spiritul de observatie este aptitudinea de a sesiza rapid ceea ce este relevant, desi nu apare
in mod foarte evident.

REPREZENTAREA

Creierul uman are functia perceptiei, care reproduce obiectul prezent aici si acum
(hic et nunc).Dar are si functia reprezentarii, adica functia de a evoca obiectul absent (
“reprezentare” = prezentare din nou).

12
Reprezentarea este procesul psihic de cunoastere care reproduce sub forma de
imagini concrete obiecte absente, pornind de la experienta perceptive pastrata in
memorie.
In esenta, reprezentarea este evocarea in imagini concrete a obiectului absent.
Procesul reprezentarii este opus procesului perceptiv, care presupune ca obiectul sa
fie prezent. In timp ce imaginea perceptive este stabile ( dureaza atat timp cat dureaza
receptia stimulului), cea a reprezentarii este fluctuanta. De asemenea, imaginea perceptiva
este mai bogata in continut, iar cea mintala a reprezentarii este schematica.
(ex.reprezentati-va scoala in care invatati, incercati sa o vedeti in minte si apoi ganditi-va
cum ati vedea-o daca ati privi-o direct).
Imaginea perceptive este numai a obiectului individual cu care suntem in contact
sensorial, iar imagine a mintala a reprezentarii poate sa fie si pentru toate obiectele de
acelasi fel, deci este generala.(fig.1)
Persistenta mentala a obiectelor si fenomenelor, in lipsa prezentei fizice a acestora, este o
situatie frecvent intalnita in viata noastra cotidiana. Imaginea unui loc de joaca, a familiei
raman prezente in mintea noastra, desi ne putem afla la mare distanta in spatiu sit imp de
ele. In acest caz, ceea ce ramane sunt representarile. Ele actioneaza atat in stare de veghe,
cat si in somn.
Intre perceptii si reprezentarii exista o relatie de interdependenta.
Astfel spus,spre exemplu, persistenta imaginii locului in care am facut o excursie are ca
efect faptul ca, dupa un timp, revenind in locul respective, avem o perceptie mai vie a lui.
Putem afirma in aceasta privinta ca reprezentarile imbogatesc perceptiile, le dau un contur
mai clar. La fel cum, spre exemplu, cu cat suntem stimulati perceptive mai puternic, cu
atat imaginea va fi mai clara.
Perceptiile influenteaza calitatea reprezentarii prin claritate si intensitate.
Intre perceptii si reprezentarii exista asemanari, dar si deosebirii. Atat
reprezentariile , cat si perceptiile ne ofera imagini concrete asupra realitatii, ce pot
conduce uneori la tulburari fiziologice. Persoanelor sensibile li se face rau la vederea
sangelui, in fata unui accident, Dar si la reamintirea acestor imaginii.
Un dansator poate repeta un element de spectacol, spre exemplu, prin exersarea efectiva in
sala de studii, dar si intins in pat si apeland la imaginea fiecarei miscari. Scopul este
acelasi: perfectionarea dansului sau. Aceasta inseamna ca atat perceptiile, cat si
reprezentarile sunt legate de miscari
Sa analizam si cateva elemente distinctive, care deosebesc reprezentarile de perceptii.
Perceptiile se formeaza doar in prezenta actiunii stimulului asupra simturilor.
Reprezentarile exista in afara acestei actiuni. Stim, de exemplu, ca reproducerea unei
imagini nu este niciodata absolute fidela, si aceasta pentru ca in reprezentare intervine
prelucrarea datelor, intervin elemente de schematizare, de abstractizare ce fac sa dispara
unele detalii sis a iasa in evidenta elemente mai importante, care sunt accentuate,
contribuind adeseori la formarea imaginii- tip. Imaginea perceptive nu este schematica, ea
putand avea toate detaliile senzoriale posibile. In genera, putem afirma existenta
diferentelor individuale in formarea si functionarea reprezentarilor. Ele apar datorita
particularitatilor subiectului, motivatia lui in raport cu obiectul anterior perceput, gradul
de emotie in raport cu acesta, modul de realizare a perceptiei anterioare.

13
Clasificarea reprezentarilor

Reprezentarile pot fi clasificate dupa mai multe criterii.


1. In functie de prezenta/ absenta elementului de noutate, distingem intre:
a) reprezentare reproductiva : atunci cand prin reprezentare ne amintim o perceptie
avuta anterior
b) reprezentare anticipative : atunci cand ne formam imaginea unui obiect in baza
unor informatii primate, fara sa fi avut anterior o perceptie a lui.
2. In functie de predominanta senzoriala, distingem reprezentari:
a) vizuale
b) auditive
c) gustative
d) motorii
Putem distinge mai multe tipuri de subiecti in functie de predominantele ssenzoriale, si
anume;
- tipul vizual (pictorul care transpune in imaginea plastica intreaga realitate, dar si
oricare intre noi care retine, de exemplu, imaginea de ansamblu a paginilor citite)
- tipul auditiv (muziceanul, cei care retin o inf. si o inteleg mai bine atunci cand li se
spune decand cand o citesc)
- tipul verbo-motor ( sportivii, dansatorii)

Definiţia gândirii:
„proces cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care prin
intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mentale,
extrage şi prelucrează informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative
în forma conceptelor, judecăţilor şi raţionamentelor.”

Modalităţile de operare ale gândirii(Operatii):

 Analiza şi sinteza superioară – operaţii ale gândirii prin care se


realizează în plan mental, cu ajutorul simbolismului verbal,
descompuneri, separări, disocieri ale unor obiecte şi fenomene în părţi
componente şi apoi reunirea lor, uneori după o altă schemă, cu scopul
generării de informaţii noi.
.
 Comparaţia este operaţia gândirii prin care alăturăm în plan mental două
sau mai multe obiecte cu scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor.

14
 Abstractizarea este operaţia predominant analitică, prin care gândirea,
acţionând maximal selectiv, pozitiv şi negativ, trece de la aparenţă la
esenţă, de la variabil la invariabil, de la concret la abstract.

 Generalizarea este operaţia gândirii dominant sintetică prin care


însuşirile esenţiale şi generale sunt reunite într-un model informaţional
unic, menit să definească o clasă, o categorie de obiecte, fenomene,
relaţii. Modelul informaţional la care s-a ajuns astfel, este extins şi la alte
obiecte care nu au făcut parte din inducţia iniţială
În organizarea operaţiilor intelectuale intervin următoarele formule şi
strategii:
 Algoritmica – este strategia gândirii ce utilizează algoritmi. Algoritmii
sunt serii strict ordonate de operaţii ce intervin succesiv până se ajunge la
îndeplinirea unei sarcini. Ei sunt structuri operaţionale standardizate ce
conduc cu certitudine la soluţii.

 Euristica - este disciplina ce reuneşte procedee menite să conducă la


descoperire şi invenţie. Euristica suscită producţia intelectuală divergentă,
utilizează sisteme operaţionale plastice şi deschise, cuprinde procedee de
elaborare a ipotezelor şi de testare eficientă a acestora.

Forme de manifestare cognitivă:


 Noţiunea este o condensare selectivă sau integrare de informaţii despre
însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase de obiecte, fenomene,
relaţii. Noţiunile se formează în condiţiile dezvoltării psihice şi
intelectuale, a operaţiilor de generalizare şi abstractizare, prin integrarea
şi modelarea socio-culturală.

 Învăţarea cognitivă este o formă a învăţării şcolare prin care se însuşesc


cunoştinţele şi operaţiile intelectuale corespunzătoare obiectelor de studiu.
În procesul învăţării cognitive au loc:
- formarea conceptelor şi sistemelor de concepte;
- trecerea de la conceptele empirice la cele ştiinţifice;
- dezvoltarea operaţiilor gândirii.

 Înţelegerea este o formă de manifestare a gândirii, latura ei funcţională


permanentă, prin care se realizează decodificarea semantică a obiectelor,

15
fenomenelor şi acţiunilor prezentate prin raportarea lor la fondul de
cunoştinţe acumulate şi sistematizate.

 Formele înţelegerii:
- înţelegerea spontană;
- înţelegerea discursivă.

Rezolvarea problemelor – cuprinde trei structuri:


Problema – este un obstacol cognitiv în relaţiile dintre subiect şi lumea sa.
Situaţia problematică – reprezintă neconcordanţa dintre mijloace şi scopuri.
Demersul rezolutiv – constă în asumarea sarcinii de depăşire a obstacolului
cognitiv.
Strategii de rezolvare a problemelor:
- anticipativ-exploratorii;
- anticipativ-rezolutive;
- executive.

Exerciţiu: a) Formulaţi probleme pentru următoarea situaţie:


Sunteţi telefonat de un bun prieten care vă roagă să treceţi pe la el pentru a-l
ajuta într-o chestiune. Când ajungeţi la el acasă acesta nu răspunde.
b) Emiteţi soluţii pentru următoarea problemă:
Mergeţi să vă întâlniţi cu un prieten însă v-aţi agăţat cămaşa în mijlocul de
transport şi aceasta s-a rupt.
Gândirea

Gândire:
- felul în care oamenii învaţă
- îşi organizează cunoştinţele
- rezolvă problemele
Cogniţia – gândire, modul în care acumulăm şi manipulăm cunoştinţele
GÂNDIREA – manipularea reprezentărilor mentale ale informaţiilor
Manipulare – transformare, combinare, modificare a reprezentărilor mentale
Reprezentări mentale – cuvinte, sunete, imagini, acţiuni
Informaţia – semnificaţia (sensul acordat) modificărilor energiei din mediul
înconjurător (stimuli)
Scopurile generale ale gândirii:
- categorizarea
- rezolvarea problemelor
- luarea deciziilor

16
CATEGORIZAREA
Q De ce avem nevoie de cunoştinţe? ADAPTARE
Q De ce avem nevoie să ne organizăm cunoştinţele? ADAPTARE
Categorizare (economie cognitivă) – structurarea lumii înconjurătoare în clase
şi categorii de lucruri pentru a descrşte cantitatea de informaţii care trebuie
învăţată, percepută, reamintită şi recunoscută
Conceptele – generalizări despre obiecte, fiinţe şi caracteristici similare
Ex: horoscop
Generalizările sunt realizate pornind de la similarităţile existente între instanţe,
ignorând diferenţele

REZOLVAREA PROBLEMELOR
Problema apare atunci când o persoană îşi propune să atingă un scop sau să
reacţioneze într-o situaţie şi nu are pentru aceasta un răspuns pregătit.

O problemă are trei elemente:


- starea iniţială
- scopul problemei sau starea finală
- acţiuni sau operaţii
Etapele rezolvării problemelor (etape parcurse succesiv):
1. reformularea sau simplificarea problemei
2. avansarea ipotezei
- problemă simplă => strategie algoritmică
- încercare – eroare => strategie euristică
3. testarea ipotezelor – are ca scop reducerea „distanţei” dintre starea
iniţială şi cea finală
4. verificarea
- rezultate aşteptate
- rezultate neaşteptate => o nouă problemă

LUAREA DECIZIILOR
Iniţial, psihologii au spus că pentru a lua o decizie oamenii folosesc
raţionamente:
Inductive – de la o observaţie particulară deducem o regulă generală
Deductive – presupunerile generale sunt aplicate unor cazuri specifice
Acest lucru a fost iniţial, dar psihologii au observat că oamenii nu sunt logici,
ci „psiho-logici”.
Euristica (intuiţii) – se referă la regulile mentale care POT conduce la o soluţie.

17
Euristica reprezentativităţii – este tendinţa de a presupune că, dacă ceva
seamănă cu un membru al unei anumite categorii, acel ceva face parte din
categoria respectivă, indiferent de datele statistice aflate la îndemână.
Euristica disponibilităţii – tendinţa de a presupune că un eveniment sau un
lucru este cu atât mai frecvent cu cât îl putem evoca mai uşor din memorie.

IMAGINATIA

Imaginatia este una dintre cele mai importante caracteristici ale unei persoane.
Imaginatia se manifesta sub forma unei constructii imagistice, rezultata in urma
operarii cu imagini mentale. Ceea ce este semnificativ este caracterul de noutate al
rezultatelor ei. Personalitatea celui care dispune de o astfel de imaginatie poate fi
apreciata ca originala, exprimandu-se intr-o maniera originala, interesanta, chiar
surprinzatoare.
In actele creatoare, in rezolvarea de probleme, chiar in intelegere, imaginatia este
asociata inteligentei, creativitatii, capacitatii mintii umane de a stablii interrelatii, de a
corela elemente distincte si aparent fara legatura.
In dezvoltatea personala, gandirea si imaginatia se intrepatrund: imaginatia
foloseste operatiile gandirii; acestea devin creatoare mai ales atunci cand procedeaza
euristic. Un rol deosebit in declansarea si sustinerea actelor imaginative il joaca
afectivitatea. Implicarea emotionala nu poate fi usor deosebita de cea motivationala.
Motivatia puternica spre reusita, de exemplu, antreneaza trairi specifice si declanseaza un
adevarat film interior, in care suntem, gratie imaginatiei, atat protagonistul principal, cat
se cel care organizeaza actiunea.
In plan imaginativ apar evenimente, obiecte care corespund dorintelor si
asteptarilor noastre. Starile afective pe care le produc sunt dragostea, ura, invidia,
recunostinta, placerea, neplacerea, ele impulsionand imaginatia. Socurile emotionale pot
declansa fantasme. Starile afective intense pot sa inhibe imaginatia, sa-i impiedice
manifestarea.
Fiecare dintre noi isi creaza in plan mental o lume proprie, in concordanta cu
motivatiile si nevoile pe care le are, cu strategiile adoptate pentru satisfacerea acestora.
Reglarea propriului comportament, prin anticiparea asteptarilor celorlalti, prin
previzibilitatea reactiilor pe care el le provoaca, subliniaza rolul important al imaginatiei.
Ea se implica, in maniere mai mult sau mai putin vizibile, in toate formele de activitate,
avand un specific proiectiv (ex. jocurile de rol ne permit sa fim asistenti medicali,
profesori, ingineri, manageri, etc.)

18
Prin intermediul imaginatiei se pot dobandi cunostinte noi, printr-o intelegere si
integrare superioara, facilitand, asadar, invatarea.
Confruntarea cu situatii noi, necesitatea de a anticipa activitatea in detaliile sale
specifice fac indispensabil apelul la imaginatie.

FORMELE IMAGINATIEI

1. Dupa criteriul originalitatii produsului:

a) Imaginatia reproductiva: este folosita frecvent in activitatea scolara, atunci cand, la


o indicatie verbala, ne reprezentam obiecte, fenomene, intamplari. Putem reconstituii,
pe plan mental, de pilda, cum ne-am petrecut sfarsitul de saptamana trecut. Imaginatia
reproductive permite o reconstituire a realitatii trecute sau prezente, care nu poate fi
cunoscuta direct, nemijlocit.
b) Imaginatia creatoare: presupune elaborarea unor noi reprezentari si idei noi, prin
combinarea originala a unor elemente ale experientei trecute. Dupa unele acceptiuni,
fantezia constituie un termen sinonim pentru imaginatie.

2.Dupa criteriul implicarii vointei in actul imaginative:

a) Imaginatie voluntara ( formele prezentate mai sus)


b) Imaginatie involuntara :
- visul din timpul somnului ( visul este un mijloc de suprimare a
excitatiilor, a ceea ce este susceptibil sa tulbure somnul. De asemenea, visarea permite
creierului sa organizeze multitudinea de impresii senzoriale, selectandu-le pe cele care
merita sa fie retinute.)
- reverie sau visul diurn: are loc in stare de veghe ( apare ca avand ca
suport dorinte, sperante, nazuinte si este destul de putin cenzurat rational. Apare ca “
visare cu ochii deschisi” si are efecte relaxante)

PROCEDEELE IMAGINATIEI

1.Aglutinarea: combinarea mentala a unor parti preluate de la lucruri diferite ( ex.


centaurul, sirena)
2. Amplificarea sau diminuarea: modificare de proporitii ( ex. Superman, Degetica)
3. Multiplicarea sau omisiunea: modificarea numarului de elemente prin adaugare
sau prin scadere ( unicornul, balaurul cu sapte capete)
4. Empatia: punerea imaginara in locul altcuiva, o modalitate de cunoastere si
intelegere a altora, o forma de comunicare afectiva.

19
MEMORIA

„ Cum ar fi viaţa omului fără memorie ? “

Memoria reprezinta functia psihica datorita careia sunt posibile fixarea,


conservarea, recunoasterea ( reproducerea) informatiilor, trairilor.
Fixarea este o conditie necesara, dar nu si suficienta pentru actualizare. Se refera
la “ intrarile” in sistemul de memorare si depinde de stimularea senzoriala.
Conservarea este o conditie necesara, dar nu si suficienta pentru actualizare. Se
refera la procesul prin care informatia senzoriala este retinuta in memorie.
Actualizarea presupune redarea, intr-o forma cat mai fidela, a informatiei fixate si
stocate pana in acel moment. Se refera la “ iesirile” prin care informatiile stocate sunt
recunoscute sau reproduce.
Radacinile memoriei se afla in proprietatile materiei. Memoria este prezenta in
tot ceea ce este viu, sub forma memoriei inferioare. Memoria inferioara este prezenta si la
om ca memorie mecanica.

Formele memoriei

1. Memoria senzoriala (memorie de foarte scurta durata) consta in parcurgerea, de


catre excitatia provocata de organele de simt, a drumului pana la nivelul
cortexului, drum a carui durata este intre 0,20 si 0,30 secunde. Se refera la scurta
inertie a stimularii.
2. Memoria de scurta durata : consta in fixarea unei parti din stimularile senzoriale,
care se pastreaza in imagine la acest nivel, pana la 18 secunde. Caracteristica sa
este limitarea ca volum si durata a conservarii.
3. Memoria de lunga durata: (este nelimitata) presupune o persistenta foarte mare a
informatiei.

Caracteristicile memoriei

1. Volumul: se refera la cantitatea de informatie ce poate fi stocata. Aceasta difera de


la o persoana la alta.
2. Mobilitatea: se refera al capacitatea de a acumula cunostinte noi, de a le corela cu
alte cunostinte, de a le modifica.
3. Rapiditatea fixarii: vizeaza usurinta intiparirii, efortul presupus pentru realizarea
ei.

20
4. Fidelitatea redarii: se refera la masura in care informatia actualizata corespunde
cu cea intiparita.
5. Rapiditatea acutualizarii: se refera la viteza cu care reusim sa actualizam un
material invatat.
Aceste proprietati se concretizeaza diferit la fiecare individ. Uneori, atunci cand
trasaturile sunt sau foarte puternice, sau foarte slabe, ele pot deveni elemente
distinctive in descrierea personalitatii noastre.

UITAREA

Uitarea se manifesta in situatia in care individul nu poate nici sa recunoasca, nici sa


reproduca elemente stocate anterior. Ca si memoria, uitarea are un caracter selectiv, ce
este influentat de inerese, sentimente, de faptul ca un anume lucru este considerat la un
moment dat mai putin important.

Sfaturi utile.

cand invatati:
- structurati logic materialul
- faceti repetitii in functie de volumul materialului
- fixati- va un scop precis
- evitati a memora in ambianta nefavorabila
- evitati memorarea cand sunteti obositi
- sa nu fiti indiferenti fata de materialul pe care il memorati
- stabiliti-va repere
- sistematizati materialul
- nu va multumiti numai sa cititi, incercati si sa vizualizati
- exersati-va memoria acumuland voluntar noi si noi informatii

-
COMUNICARE SI LIMBAJ

Def. Comunicarea este procesul de transmitere si schimb de informatii ( mesaje)


intre persoane.

21
Emitatorul – vrea sa comunice o idee cu privire la un obiect, lucru, teorie, etc. si
alege cel mai potrivit limbaj pentru a-l transpune intr-un mesaj.
Mesajul- trebuie sa fie compatibil cu, canalul pe care il utilizeaza emitatorul.
Receptorul- primeste mesajul, il decodifica trecand de la cuvinte (simboluri) la idee
si incepe sa reactioneze la mesaj.
Feedback - receptorul raspunde mesajului initial sau exercita o actiune ca raspuns.
- receptorul devine transmitator
- emitatorul verifica daca mesajul a fost perceput conform
intentiei lui
Scopurile comunicarii:
1. sa fim receptionati (auziti, vazuti)
2. sa fim intelesi
3. sa fim acceptati
4. sa provocam o reactie ( o schimbare de comportament sau de atitudine)

Def. Limbajul este o activitate psihica specific umana care presupune folosirea
unui sistem de semene in comunicarea cu ceilalti.
Mecanismul vorbirii presupune existenta a trei componente:
- energetica: consta in aparatul respirator si sistemul muscular aferent
lui
- fonatoare: constituita din corzile vocale fixate in laringe
- de rezonanta: compusa din muschiul limbii, buze, in general din
cavitatea bucala si din cea nazala.
Pentru a avansa in analiza psihologica a limbajului este necesar sa distingem intre limbaj
si limba. Limbajul si limba sunt strans legate, dar nu sunt echivalente.
Limba este, in general, inteleasa ca un ansamblu de semen cu ajutorul carora
comunica oamenii intr-o societate. In alcatuirea sa se recunosc :
- un sistem de semene ( vocabular)
- reguli de combinare a acestora ( gramatica)
In mod current ne referim la limba naturala, inteleasa ca un sistem de semen adoptat de o
anumita comunitate, avand un pronuntat caracter social si istoric. Limba naturala este ceea
ce copilul invata de la adulti in experienta cotidiana. Cuvintele orcarei limbi sunt doar
semene, tinand locul unor obiecte, fiinte, fenomene, actiuni.

Functiile limbajului.

1. Functia de comunicare: se realizeaza prin transmiterea de informatii, dorinte, prin


evocarea unor evenimente, obiecte, persoane, situatii.
Fiecare element din sfera generala a comunicarii isi are rolul sau:
- emitator
- canal de comunicare
- receptorul
2. Functia de dialog: presupune discutii cu argumente pro si contra.
3. Functia pragmatica: se realizeaza prin folosirea limbajului ca instrument de
influentare a actiunilor celorlalti, de modificare a conduitelor lor.

22
- in plan individual – este vorba de autosugestie
- in plan social – este vorba de persuasiune, de manipulare
4. Functia ludica: se manifesta prin jocul de cuvinte (propriu atat copilului, cat si
adultului) si prin rolul cuvantului in intermedierea altor jocuri, sportive spre exemplu.
Limbajul verbal si cel nonverbal pot contribui la realizarea functiei emotionale sau
expresive, prin tonul adoptat, prin mimica, gestica, toate oferind date despre starea
emotionala a persoanei ce emite sau recepteaza un mesaj.
5. Functia de detensionare nervoasa, cathartica: se realizeaza prin modalitati specifice
care tin de tipurile de personalitate. Prin vorbire omul isi descarca tensiuni interioare,
acumulate in timp, relative la situatii si persoane, concepe si trimite scrisori, da telefoane,
replici si “ puneri la punct”, pentru a se linisti in legatura cu anumite probleme.

Formele limbajului.

1. Limbajul pasiv : cand ne aflam in situatia de a recepta mesje si de a le descifra


2. Limbajul activ : cand participam, ca emitatori in comunicare, formulam idei,
transmitem informatii
3. Limbajul verbal: ocupa locul si rolul cel mai important in comunicarea umana:
dialogul ( presupune existenta a cel putin doua persoane care schimba intre ele
opinii sau incearca sa se convinga una pe cealalta), si monologul (consta in
adresarea unei persoane catre un auditoriu).
4. Limbajul scris: lipseste controlul nonverbal, un motiv in plus si foarte serios
pentru ca tot ce este scris sa fie cu atat mai bine gandit, sa fie chiar recitit, pentru
evitarea confuziilor sau a greselilor de interpretare si pentru anticiparea reactiilor
cititorului.
5. Limbajul nonverbal: reprezinta limbajul corpului : mimica, gestica, postura,
expresia faciala, tonul si ritmul vocii, etc.

COMUNICAREA NONVERBALA

Indici nonverbali:
- expresia fetei: un zambet, o incruntare
- gesturi: miscare mainilor si a corpului pentru a accentua mesajul verbal
- pozitia corpului: modul cum stam, in picioare sau asezati,etc.
- orientare: pozitia corpului fata de interlocutor
- proximitatea: distanta la care stam fata de interlocutor
- contactul vizual: daca privim sau nu interlocutorul, intervalul de timp
in care il privim
- contactul corporal: strangerea mainilor, o bataie usoara pe umar, etc
- miscarile corpului: pentru a indica aprobarea/ dezaprobarea pentru a
incuraja interlocutorul
- aspectul exterior: infatisarea fizica sau alegerea vestimentatiei

23
- aspecte non- verbale ale limbajului oral: imaltimea sunetelor, taria si
rapiditatea lor, calitatea si tonul vocii (paralimbaj)
- semnificatia tacerii: este legata de ascultarea si receptionarea corecta a
mesajelor; stimuleaza comunicarea si incurajeaza raspunsurile
- ascultarea: proces activ care presupune intelegerea, interpretarea si
integrarea informatiei in modele de cunoastere proprie

Paralimbajul:
- punte de legatura intre formele nonverbale de comunicare si cele verbale
- obiect de studiu al lingvisticii ( sintaxa, morfologie, vocabular, pronuntie,etc.)
- prefixul “para-“ sugereaza efectele vocale care sunt secundare intrucat nu afecteaza
intelesul emis de vorbitor
- este deseori determinantul principal al comportamentului intr-o interactiune ( ex : “Nu
ce a spus ci modul in care a spus m-a facut sa .......”)

Contactul vizual - puternic indiciu nonverbal.


Motive:
- aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazeaza pe durata si timpul cpntactului
vizual pe care il avem cu acea persoana
- este un puternic indicator al starilor interioare ( dragoste, ura,indiferenta, etc.)
- are o mare putere de influentare a sentimentelor si vointei ( de la privirea sincera care
convinge pana la efectele hipnozei)

Expresiile faciale : reprezinta cel mai puternic mijloc nonverbal de comunicare a ideilor si
emotiilor.
Se disting trei grupe de trasaturi faciale:
a) Statice: structura osoasa, dentitie, riduri, relieful fetei, etc.
b) Mobile, dar lente: pigmentatia pielii
c) Mobile, dar rapide: tmperatura, culoarea fetei
Ofera informatii despre temperament, inteligenta, emotie, dispozitie, varsta, starea
sanatatii, etc.

Postura:
Pozitia corpului poate indica, uneori involuntar< o multime de indici:
- starea sociala
- dorinta de dominare, supunere, etc

Gesturile:
Gesturile servesc in comunicare la realizarea a cinci scopuri principale:

24
a) comunicarea informatiei: prin completarea intelesului cuvintelor sau pentru a
inlocui discursul
b) comunicarea emotiei: prin gesturi specifice cum ar fi palmele puse peste gura ca
semn al surprizei
c) sustinerea discursului: gesturi care coreleaza cu discursul
d) exprimarea imaginii de sine: folosirea gesturilor exprima tipul de personalitate (
introvertit, extrovertit)
imaginea de sine:
Imaginea de sine se refera la modul subiectiv de reprezentare si evaluare pe care individul
si la face asupra lui insusi, in diferite etape ale dezvoltarii sale si in diferite situatii in care
el se afla
etapele ce sunt parcurse in formarea imaginii de sine:
EUL : este modul in care ne descriem pe noi insine, tipul de persoana care credem
ca suntem ( ce consideram ca ne caracterizeaza, ca ne defineste)
- material: corpul, imbracamintea, casa, obiectele, etc.
- social: impresiile pe care le facem asupra celorlalti (mama, tata, bunicii,etc.)
- spiritual : capacitatea de autoreflectie (idei, volori, experiente anterioare, etc.)
CELALALT :imaginea pe care celalalt si-o formeaza despre noi (poate
corespunde sau nu cu imaginea creata de noi)
REFLECTIA EULUI :corespondenta/ noncorespondenta intre parerea mea si
parerea celuilalt.
Cunoasterea de sine :totalitatea perceptiilor si cunostintelor pe care oamenii le au despre
calitatile si caracteristicile lor
- se dezvolta odata cu varsta si experienta prin care trecem
- nu se incheie cu adolescenta
Elevilor li se dau fise cu intrebari referitoare la cunoastere de sine
Stima de sine: componenta evaluativa a eului cre se refera la auto-evaluarile pozitive si
negative ale persoanei
Individul are stima de sine inalta , pozitiva daca: are o buna impresie despre el, se
respecta, se accepta, se evalueaza pozitiv
Individul are o stima de sine slaba, negativa daca: se depreciaza, se considera respins,
se evalueaza negativ

e) exprimarea prieteniei: se realizeaza prin imitare ( empatie fata de persoana care


vorbeste)

Comunicarea tactila:
Tipuri de comunicare tactila:
a) atingeri ce transmit emotii pozitive: mama care alapteaza copilul, seful care bate
pe umar un subaltern, sotia care isi saruta sotul, etc.
b) Atingeri in joaca: un bobarnac, palmuirea in gluma ( semnifica incurajarea,
apropierea, solidaritatea)

25
c) Atingeri “de control” : vizeaza dirijarea comportamentului sau atitudinilor
persoanei atinse ( ex: un semn tactil prin care atentionam interlocutorul sa ne
priveasca)
d) Atingerea “rituala: : strangerea mainilor in semn de salut, sarutul pe obraz in ocazii
speciale, etc.
e) Atingerea in alt scop decat comunicarea propriu- zisa: sprijinirea unei persoane
care urca sau coboara dintr-un vehicul, atingerea fruntii unui bolnav, etc.

Reflectii si maxime:

"E în zadar sa vorbesti celui care nu vrea sa te asculte."


M. Eminescu

"Cuvântul este sunet si culoare, e mesagerul gândului uman."


T. Vianu

"Cât de puternice sunt cuvintele drepte. "


Biblia

"Cuvintele sunt cele mai puternice droguri folosite de omenire."


Rudyard Kipling

"Pana de scris este mai puternica de cât sabia"


Shakespeare

"Ca sa pregatesti o buna cuvântare spontana îti trebuie mai mult de trei saptamâni.
"
Mark Twain

"Scrierea la persoana a treia deseori ne permite sa ne ascundem în spatele


organizatiei. "
H. Schwartz

"Precizarea întelesului termenilor este cea dintâi precautie care se ia în orice


discutie."
P. P. Negulescu

"O cuvântare fara scop specificat este ca o calatorie fara destinatie."


Ralph C. Emedley

26
Afectivitatea

Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un an ansamblu de structuri


specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne
(stările proprii de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele,
persoanele din jur).

Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi:

1) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ –
tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);
2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională;
aceasta poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele);
3) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă,
sentimentele sunt de durată lungă);
4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp:
iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire);
5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de
semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia).

Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi


emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale).

După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (tonul emoţional care


acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile
complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare
etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre


psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie de
semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în
lume, să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau,
dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii, fără sentimente, existenţa
umană ar deveni cenuşie, omul a fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze
mecanic la stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la
celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de
propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc.
Modul în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm
cu ceilalţi.

Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia,


desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este
scăzută; la fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel

27
justificată introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe
care trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a
activităţii.

De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor


emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea.

Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de


individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o
persoană emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să
ajungă să-şi controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timidităţii,
după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat educaţional
represiv şi în împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată, cu rezistenţă
scăzută la acţiunea factorilor afectogeni.

ATENTIA

Atentia poate fi definita ca fiind concentrarea si orientarea proceselor psihice


cognitive asupra unui obiect sau fenomen.
Atentia nu este legata de un anumit proces psihic, este prezenta in toate procesele psihice
cognitive: perceptie, memorie, gandire.
Multi psihologi considera atentia ca pe o proprietate a constintei ce se manifesta prin
focalizare si concentrare.
Atentia este relationata cu miscarea sau cu absenta miscarii.
Atentia este privita ca o functie de sinteza care organizeaza procesele psihice
intr-o directie precisa, intr-un flux intens si dirijat.

Formele atentiei:

1. In functie de obiectul atentiei, deosebim:


a) Atentia expectativa: se manifesta atunci cand ne aflam in asteptarea producerii unui
fapt, eveniment, in raport cu care urmeaza sa avem o reactie. Aceasta este insotita
intotdeauna de ceea ce numim stare de vigilenta, inteleasa ca stare de reactivitate maxima
a organismului. Este starea de asteptare a “marcarii golului mult dorit”, la care vom
reactiona conform obiceiului si firii noastre.

28
b) Atentia exterioara: este cea care se manifesta prin urmarirea evenimentelor,
obiectelor, fenomenelor din mediul inconjurator sau chiar a actiuniilor si miscarilor
noastre ce au repercursiuni in exterior.
c) Atentia interioara: consta in concentrarea asupra propriilor stari, sentimente,
ganduri, imagini, etc. Este proprie momentelor de cercetare interioara, de introspectie
intima, fie ca urmeaza a fi sau nu impartasite.

2. In functie de criteriul proprietatii intrinsece ale acesteia:


a) Atentia voluntara: se manifesta in focalizarea asupra unui eveniment, a unui obiect,
in mod nedirijat de catre constiinta, fiind realizata de la sine, fara efort. Se declanseaza
fara sa vrem, sub actiunea neasteptata a unui stimul.
b) Atentia voluntara: presupune un efort bine directionat, intentionat, sustinut uneori
in pofida unor dorinte de moment, cu aportul vointei care ne impune sa perseveram pentru
a atinge un tel, fie el si indepartat.
c) Atentia postvoluntara: recunoscuta numai de unii psihologi, se refera la efectuarea
in momentul actual a unor actiuni care au devenit in timp placute, dupa mule efort,
concentrare si exercitii sustinute.
Atentia poate fi favorizata de anumite conditii, de factori care provoaca
concentrarea exterioara sau interioara. In acest sens, se pot evidentia factorii externi, cu
rol favorizant:
- intensitatea stimulului: zgomot puternic, lumina intensa, culoare vie, in general,
ceea ce este contrastant
- noutatea stimulului, a situatiei: ne atrag atentia prin curiozitate
- miscarea obiectelor: mai ales in context static

Insusirile atentiei:

1. Capacitatea de concentrare: intensitatea atentiei se poate masura prin rezistenta


manifestata la excitantii perturbatori ( zgomotul tribunei il poate deranja pe
jucator).
2. Volumul atentiei: se refera la cantitatea, la numarul de elemente care pot fi
cuprinse in acelasi timp in focarul de concentrare al atentiei.
3. Selectivitatea atentiei: reprezinta proprietatea acesteia de a retine in campul ei
doar anumite informatii.
4. Distributivitatea: este o insusire care se refera al faptul ca nu putem fi atenti la mai
multe sarcini deodata.

29
MOTIVATIA

Motivatia in sens general, se refera la cauza pentru care oamenii actioneaza si


gandesc asa cum o fac. Intrebandu-ne de ce oamenii fac ce fac si, legat de aceasta, cum
fac ceea ce fac, constatam ca este vorba de cauze ale conduitei normale sau ale celei
anormale.
Motivul este un fenomen psihic cu rol esential in declansarea, orientarea si modificarea
conduitei, o cauza interna.
Motivatia reprezinta un ansamblu structurat al motivelor. Nu orice cauza este insa si un
motiv.
Motivul declanseaza sau opreste, orienteaza sau sustine energetic comportamentul.
Orice motiv are doua laturi:
- aparitia unui dezechilibru intern, a starii de necesitate ca atare. Este latura
obiectiva a motivului.
- trairea starii de necesitate la nivel psihic, devenind mobil psihic al
comportamentului ( declanseaza, orienteaza si sustine energetic
comportamentul). Este latura subiectiva a motivului.
Cele doua laturi nu pot fi despartite, lipsa orcareia insemnand o stare de normalitate ( ex:
daca nu ar exista senzatia de foame care sa semnalizeze deficitul de hrana in organism,
comportamentul de hranire ar lipsi, iar organismul ar pieri.)

Clasificarea motivelor (trebuintelor)


1. Innascute: trebuinte primare: sunt prezente la toti oamenii si la toate varstele, de
satisfacere lor depinde supravietuirea individului si a speciei, avand forta de activare
mare daca nu sunt satisfacute la timp. Ex. nevoia de hrana, de odihna, de pastrare a
sanatatii, de miscare, de sex, de siguranta a vietii, de a fi cu altii, etc.
2. Dobandite in timp: trebuinte secundare: nu sunt aceleasi pentru toti indivizii, au
semnificatie psihologica si nu biologica. In general, trebuintele secundare se formeaza pe
baza satisfacerii celor primare. Ex. pe baza trebuintei de odihna se formeaza si trebuinta
de confort.
Cea mai cumoscuta clasificare a trebuintelor poarta denumirea de Piramida lui
Abraham Masolw.
Piramida se bizuie pe doua seturi de motive:
- trebuinte de baza: aer, apa, hrana, somn, sex, siguranta, securitate
- trebiunte de autorealizare: iubire si apartenenta, incredere in sine si in altii,
ordine, sens, autosuficienta, bogatie, simplitate, perfectiune, individualitate,
frumusete, bunatate, adevar.
Nevoile situate la baza ierarhiei sunt cele ce trebuie satisfacute primele, inaintea celor
situate la nivelurile superioare. Nevoile situate la nivelurile superioare sunt dezvoltate mai
tarziu.
A. Maslow a construit „piramida trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În
forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care în ordine, de jos în sus, sunt următoarele:

30
I trebuinţe biologice
II trebuinţe de securitate
III trebuinţe de afiliere socială
IV trebuinţele Eului
V trebuinţe de autorealizare
VI trebuinţe de cunoaştere
VII trebuinţe estetice
VIII trebuinţe de concordanţă.

Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii:


1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută;
2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută;
3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât
trebuinţa respectivă se situează mai aproape de baza piramidei;
4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o
trebuinţă o dată satisfăcută se retrage lăsând locul alteia.

Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două


componente: interesele şi idealurile.
Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă cu diferite aspecte ale
realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a
etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi.

După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi împărţite în
pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi
menţinerea proceselor de dezvoltare, şi negative, care determină degradări şi tulburări
serioase ale tabloului psihocomportamental (ex. trebuinţe de alcool, trebuinţe de droguri
etc.).

Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o anumită intensitate


optimă – optimum motivaţional. În principiu, activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare
prin conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin
conţinut reclamă o stare de motivaţie mai slabă.

Motivatia este motorul vietii noastre psihice intrucat tot ceea ce intreprindem
este provocat de componentele motivatiei.

Varietatea motivelor

31
- foamea si setea: sunt considerate trebuinte homeostatice, fiziologice, innascute,
dar cu importante trasaturi invatate. Sunt influentate de alti factori: obiceiul,
ambianta, sanatatea, prioritatile, educatia, etc.
- frica si tendinta de aparare: (teama de esec, de pedeapsa, etc.) sunt clasate de
psihologi ca emotii. Este important sa distingem intre frica momentana ( legata
de anumite situatii) si frica permanenta (se transforma in sentiment de perpetua
insecuritate, care prin accentuare poate deveni stare patologica).
- frustarea: este starea psihica a celui care este privat de o satisfactie legitima sau
care este inselat in sperantele sale.
- stresul: este starea de dezechilibru care reprezinta o amenintare pentru
intergritatea corporala sau morala a individului.
- conflictele: apar atunci cand simultan se nasc tendinte alternative, de
intensitate relativ egala, ce devin motivatii incompatibile, ce nu pot fi realizate
competent.
- atasamentul: este un ansamblu de legaturi intre indivizi.
- motivatia erotica: are atat baze biologice, cat si sociale. Este strans legata de
sentimental iubirii.
- motivatia realizari de sine: se manifesta atunci cand individul stie ca actiunile
sale vor fi apreciate printr-un standard al performantei sale.

VOINTA

Vointa poate fi inteleasa ca :


- modalitate de coordonare a activitatii in general
- proces superior de autoreglaj
- aptitudine de a actiona in vederea realizarii unui scop constient propus
Impulsul este o manifestare necontrolata, care determina anumite fapte, de multe ori
regretabile. In multe cazuri, impulsul apare ca raspuns prompt, de satisfacere a unor
trebuinte impetuoase ( cum ar fi foamea, setea, prevenirea si eliminarea durerii). Oamenii
isi stapanesc reactiile impulsive sub influenta educatiei. De aceea, faptul de a reactiona la
primul impuls este calificat drept un indiciu al lipsei de educatie. Cel mai aspru
sanctionate sunt manifestarile agresive, violente.
Actiunile efectuate sub imboldul impulsurilor sunt considerate ca fiind scapate atat de sub
controlul constiintei, cat si de sub cel al vointei.
Caracteristica pentru vointa este antrenarea energiei in vederea atingerii unor
scopuri constient propuse.

Etapele procesului volitiv


Depasirea obstacolelor si atingerea scopurilor propuse implica parcurgerea mai multor
etape.

32
1. Articularea motivationala, prefigurarea intentiei.
2. Lupta motivelor ( motivele intra in relatie de concordanta sau de opozitie)
3. Luarea hotararii ( realizata in urma deliberarii, face posibila elaborarea planului
de actiune)
4. Aplicare planului ( executarea gradate a etapelor pe care acesta le presupune
conduce la o implicare directa in actiune)
5. Verificarea, evaluarea performantelor ( daca rezultatele sunt cele asteptate, atunci
exista sansa ca actiunea sa fie repetata, avand astfel loc o invatare din experienta.
Se invata insa si din greseli)

Dezvoltarea vointei
La o vointa puternica se poate ajunge treptat, pe masura ce se realizeaza confruntari
cu obstacole si depasiri ale acestora. Se considera ca supraprotejarea copiilor de catre
familie conduce la o vointa slaba, explicandu-se astfel imposibilitatea de a finalize cele
propuse.
In evolutia sa, copilul invata comenzile verbale ale adultului, pe care ulterior si le
interiorizeaza, ajungand sa-si dea singur comenzi. Adultii constituie pentru copii exemple
de comportament si chiar exemple de vointa.

o CALITATILE VOINTEI
Cele mai importante calitati voluntare, ce se dezvolta prin exercitiu si implicare in situatii
diverse , sunt:
 PUTEREA VOINTEI- capacitatea de a depune efort voluntarpana la atingerea
scopului propus, rezolvarea sarcinii date.
 SLABICIUNEA VOINTEI- imposibilitatea de a realiza efort voluntar
sustinutpentru finalizarea sarcinii ori atingerea scopului.( incepi o actiune, dar nu o
finalizezi, abandonezi!)
 PERSEVERENTA- realizarea efortului voluntar o lunga perioada de timp,
insistenta cu care doreste cineva sa finalizeze actiunea.
 INCAPATANAREA – urmarirea unui scop atunci cand este clar ca imprejurarile
de realizare( succes) sunt minime , imposibile chiar( are la baza , adesea, lipsa
flexibilitatii in gandire si actiune, prejudecati).

33
 INDEPENDENTA VOINTEI- tendinta de a lua hotarari pe baza chibzuintei
proprii, a rationamentelor personale, fara a ignora , insa , parerea
celorlalti;capacitatea de a adoptare a unei atitudini critice fata de opinia sa ori a
celorlalti.
 SUGESTIBILITATEA – preluarea necritica a ideilor, opiniilor celorlalti,
actiunea in functie de ce spun si cer altii, diminuarea implicarii personale.
 PROMPTITUDINEA DECIZIEI – rapiditatea si corectitudinea cu care cineva
delibereaza in situatii de criza( si nu numai!) , adoptand hotararea potrivita;cere
precizie, gandire pozitiva,curaj.
 NEHOTARAREA/TERGIVERSAREA- se manifesta ca oscilatie nejustificata
intre mai multe motive ( nu se depaseste „lupta motivelor!”)
TEMA:
1). Identificati si descrieti aceste calitati ale vointei prin imagini sugestive( realizati
un colaj)
2). Identificati trei metode de optimizare a vointei personale.
3).Autocaracterizati-va din punct de vedere al calitatilor vointei!

PERSONALITATEA
INDIVID. PERSOANA. PERSONALITATE.

Termenul de personalitate este deseori folosit. Spunem despre cineva ca are o


personalitate puternica sau ca este un individ cu personalitate, intelegand prin aceasta ca
este vorba despre cineva care se deosebeste de ceilalti in mod vizibil.
Incercam sa ne definim , sa ne conturam in raport cu ceilalti. Vrem sa fim noi, sa
avem personalitatea noastra, sa avem propriul comportament, trasaturile noastre
personale.
In limba latina “ persona” inseamna masca actorului, rolul acestuia sau personajul
unei drame.
Def. Personalitatea este definita pe baza unor caracteristici care ne deosebesc de
celelalte persoane si care persista in timp.
Trasaturile care contribuie la definirea personalitatii sunt:
1. Particularizarea : fiecare dintre noi este unic, fiecare dintre noi are trasaturi, aptitudini,
sentimente, un mod de a fi si de a actiona. Acest mod ne individualizeaza, aproape ca si
amprentele.

34
2. Durabilitatea : reprezinta constanta trasaturilor care ne particularizeaza. Trecand de la
un context la altul, de la o situatie la alta, putem sa identificam elemente care ne
reprezinta.
Personalitatea nu este ceva cu care ne nastem. La nastere, copiii mici seamana
mult intre ei. Pe masura ce cresc, ei se diferentiaza prin dezvoltarea unor trasaturi
personale.
Dezvoltarea personalitatii este influentata de o serie de factori:
- factorii socio- culturali ( familia, scoala, prietenii, societatea, etc)
- factorii economici
- factorii geografici
Termenul “ personalitate” se refera la anumite caracteristici. Se pune intrebarea
daca aceste caracteristici se refera la individ, persoana, personalitate.
Termenul “ om” este intrucatva limitativ pentru ca el poate insemna si numai
barbat. Ar fi astfel posibil sa intelegem ca personalitatea se refera numai la trasaturile
barbatesti, ceea ce nu este corect.
Sa presupunem ca sunt caracteristicile indivizilor. Si in acest caz apar dificultati
deoarece nu orice este individ intr-o specie are personalitate. Fiecare om este individ in
specia sa, dar nu tot ce este individ intr-o specie are personalitate. In consecinta, putem
vorbi numai despre persoane atunci cand descriem personalitatea.
A fi persoana inseamna ca esti om, individ al speciei umane, si, ca ai, in mod sigur, o
personalitate. Nu exista fiinta umana fara personalitate asa cum nu exista alta fiinta
despre care sa se poata afirma ca are personalitate.
Daca cineva este persoana, atunci sigur are personalitate si, invers, daca
putem vorbi despre personalitatea cuiva, atunci sigur este vorba despre o fiinta umana.

Conceptul de personalitate
1 Individ-individualitae
2 Persoana-personalitate

INDIVIDUL
 În delimitarea cât mai clară a planului uman se pleacă de la conceptul de individ şi se
analizează semnificaţia lui.
 Conform etimologiei cuvântului (lat. individuum), noţiunea de individ are prin excelenţă
un sens biologic, sugerând însuşirea de unitate indivizibilă a organismului cu mediul
înconjurător (mediul natural).
 Este o unitate biologică ce se afirmă atât în interdependenţa funcţiilor şi organelor între
ele, cât şi în relaţiile organismului cu mediul înconjurător (mediul natural).
 Desemnează exemplarul singular – insul – dintr-o specie de fiinţe.
 Nu poate fi divizat fără a-şi pierde specificul. În cadrul specie umane, integritatea
individului se asociază cu unicitatea, pentru a sublinia că nu există doi indivizi identici.
 Este în întregime determinat biologic.
 Este un reprezentant al speciei (umană, animală şi vegetală).

35
 Nu cuprinde note de valoare sau de diferenţiere calitativă, fiind o noţiune aplicabilă
tuturor organismelor vii (indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare).

INDIVIDUALITATEA
 Reprezintă expresia individului diferenţiat în plan biologic şi psihologic.
 Rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării structuralfuncţionale a individului.
Este o specificare a individului.
 Se referă la o realitate psihologică specială: la structurarea în interiorul individului a
proceselor sale conştiente, a trăsăturilor psiho-fizice, a diferitelor însuşiri personale într-o
formă unică, nerepetabilă la ceilalţi. În acest sens, fiecare om este o individualitate
distinctă.
 Este specifică omului; prin ea omul se particularizează, îşi dobândeşte specificitatea sa.
 În lumea animală, ea este mai mult specificitate, particularitatea fiind mai pronunţată pe
unităţi de specie şi familie decât pe indivizi.
 Individualitatea psihologică începe cu conduitele perceptive, cu conduita corpului
propriu.
 Dacă individul este suportul individualităţii, individualitatea este felul de a fi al
individului.
 Diferenţa dintre individ şi individualitate semnifică trecerea de la fiinţa generică –
înţeleasă ca unitate indivizibilă a speciei, la fiinţa unică şi irepetabilă – percepută conştient
ca atare, într-un context sociocultural dat.

 Ca structură interioară, individualitatea – eul propriu – nu se identifică cu personalitatea


care cuprinde întreaga interacţiune a individului cu mediul şi prin urmare şi relaţiile
interiorului său cu exteriorul, actuale ca şi cele potenţiale – întreaga sa devenire.
Elementul central al oricărei individualităţi îl reprezintă personalitatea.
PERSOANA
 Unii autori înlocuiesc termenul de „personalitate” cu cel de „persoană”. V. Pavelcu
afirma că această preferinţă apare din două motive:
a) unul exprimă alegerea termenului mai concret şi comprehensiv: persoana este o fiinţă
concretă, bio-psiho-socială, în timp ce personalitatea este o abstracţie psihologică; b) un
alt motiv dezvăluie o deosebire între sferele acestor concepte, deosebire care, la rândul ei,
implică una de conţinut. Prin personalitate se înţelege uneori o persoană remarcabilă,
excepţional înzestrată, cu o poziţie de conducere şi autoritate în societate; orice
personalitate este persoană, dar numai unele persoane sunt personalităţi. Plehanov
foloseşte termenul de personalitate tocmai în acest înţeles de persoană cu prestigiu şi
autoritate în societate.
 Evoluţia istorică a noţiunii de persoană: Preluat din practica teatrului, termenul de
persoană a fost utilizat de-a lungul timpului de filosofi, teologi, eseişti, sociologi, literaţi,
fără a-şi pierde, până în prezent, nimic din importanţa lui. Evoluţia termenului de persoană
s-a realizat în strânsă dependenţă cu evoluţia conceptului de om, deoarece persoana îl
exprimă pe om într-o anumită postură. De la o etapă istorică la alta, conceptul de persoană
a dobândit noi nuanţe. Termenul de persoană vine din latinescul persona, care ar deriva
din grecescul prosopon care a însemnat, pe rând, în teatrul grec din Antichitate, masca
actorului, rolul acestuia, actorul însuşi, pentru ca, ieşind din incinta teatrului, să se

36
generalizeze asupra omului. Procesul similar s-a petrecut şi cu trecerea de la vechiul
cuvânt rusesc licina la cuvântul licinosti, personalitate. Unii filologi derivă termenul de
persoană din denumirea phersu, înscrisă sub o figură mascată din mormintele etrusce. Se
crede că numele ar aparţine unui zeu subteran, înrudit, dacă nu chiar identic, cu
Persephona sau Persus. Teatrul roman a preluat masca teatrală de la etrusci. Astfel, primul
sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumaţie”, prin care actorii
teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obţinut
prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viaţă, la
funcţiile şi obligaţiile sociale pe care cineva şi le asumă (exteriorizarea, manifestarea
publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuşi, care joacă rolul
(individualitatea corporală şi psihică a celui care îndeplineşte rolul). Un al patrulea sens
adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la
rangul (statutul) său social. Dintre cele patru semnificaţii (accepţiuni), o pondere mai mare
au dobândit-o persoana ca rol social şi exprimând o valoare. Observăm cum, sub aspect
filosofic şi psihologic, noţiunea de persoană a evoluat spre cea de personalitate, fiind
utilizată pentru a desemna fiinţa liberă, raţională, conştientă, creatoare de valori şi
responsabilă de acţiunile sale. Pentru explicarea persoanei s-au făcut mai întâi unele
referiri la dreptul civil, deoarece acesta îşi are ca obiect principal de preocupare însăşi
persoana umană. În al doilea rând, explicarea persoanei apare la unii gânditori antici şi
medievali. Apoi, s-au făcut referiri la literatura epică şi dramatică, deoarece aceasta
exprima în mod manifest viaţa concretă a persoanei. Abia ulterior s-a trecut la
interpretarea psihologică a persoanei. Deşi persoana constituie obiectul preferat al
disciplinelor care, direct sau indirect, abordează problematica umană, prin conţinutul său
aparţine, în primul rând psihologiei.
 Este o entitate psihosocială, la nivelul ei realizându-se interacţiunea dinamică dintre
individual şi social, dintre procesele psihice care stau la baza elaborării conduitelor şi
procesele psihosociale care condiţionează forma şi conţinutul acestora. Este determinată
sociocultural (statut, etnie, religie etc.), constituindu-se doar prin interacţiunea omului cu
mediul sociocultural.
 Desemnează sistemul de însuşiri, relaţii şi calităţi psihosociale care dau identitate socială
individului. Persoana vizează fiinţa concretă cu o identitate socială determinată (nume,
familie, loc şi dată de naştere, statut social etc.) şi având o anumită poziţie în cadrul
sistemului social, cu anumite drepturi şi obligaţii de care este conştientă.
 Desemnează o individualitate conştientă de sine şi recunoscută de ceilalţi. Este clar că
nu există conştiinţă de sine fără sistem de relaţii sociale; nu este posibilă o conştiinţă fără
conştientizarea rolului social, a poziţiei individului în contextul relaţiilor sociale. De
aceea, abordarea personalităţii nu este posibilă fără a avea în vedere persoana, fără
raportarea acesteia la relaţiile sociale din care se naşte şi în care se dezvoltă.
 Este corespondentul în plan social al individului din planul biologic.
 În timp ce individualitatea vizează caracteristicile care diferenţiază un individ de altul,
persoana nu poate fi înţeleasă decât în relaţie, atributele ei specifice fiind date de
interacţiunea cu mediul social.
 Orice persoană matură, normal dezvoltată, este purtătoare a unui nucleu al
individualităţii sale şi se realizează ca personalitate.
 Este o noţiune aplicabilă doar omului, dar nu în întregime: copilul mic este doar un

37
candidat la dobândirea persoanei, iar în cazurile patologice, când psihicul adultului se
destructurează, rămâne doar atributul de individ; de asemenea, semnificaţia peiorativă de
„individ” exprimă intenţia de a sublinia degradarea socială şi morală a persoanei devenită
simplă fiinţă biologică.
 Psihologia contemporană vizează prin conceptul de persoană nu atât individul uman din
punctul de vedere al cunoaşterii ambianţei (ca factor pasiv), cât mai ales ca factor activ
care stabileşte relaţii cu mediul, aflându-se în interacţiune reciprocă (influenţându-se
reciproc).
 Primul care a dat conceptului de persoană un fundament psihologic este John Locke: el
este cel care a definit persoana prin intermediul conştiinţei de sine (care implică existenţa
Eului).
 Conştiinţa de persoană este rezultatul unui proces psihosocial: procesul de personalizare
(ca proces de desăvârşire a Eului). Persoana este produsul personalizării, cu alte cuvinte al
socializării şi al culturalizării.

PERSONALITATEA
 În accepţiune curentă, desemnează persoana maximal valorizată social (persoana plus o
notă de valoare). Implică două condiţii:
– a fi recunoscut ca valoare, ca o individualitate ce contribuie substanţial la viaţa socială;
– a avea conştiinţa că personal reprezinţi ceva valoros.
 În sens strict psihologic, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul
înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – modalităţii de fiinţare şi funcţionare
al persoanei. Reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor
psihofizice şi psihosociale ale persoanei. Este o sinteză (unitate) bio-psiho-socio-istorică şi
culturală, care asigură adaptarea originală a individului la condiţiile mediului natural şi
mai ales, social. Are caracterul unei structuri vectorizată axiologic şi teleologic, trinomul
valori – atitudini – idealuri fiind principalul nucleu funcţional care mediază elaborarea
conduitelor sociale (D. Cristea, 2000).
 Este conceptul central în raport cu celelalte ipostaze ale subiectului uman, care asigură
atât continuitatea şi coerenţa psihică în planul istoriei individului, cât şi funcţionarea
mecanismelor
fundamentale ale adaptării originale la mediul fizic şi social, precum şi pe cele de reglare
dinamică a comportamentelor şi de conservare a propriilor structuri.
 Înţelegerea personalităţii ca izvorând din individualitate, nu ne permite izolarea ei de
„infrastructura” biologică de care rămâne legată. Dacă nu orice individ este persoană,
orice persoană este individ, deoarece personalitatea – din punct de vedere genetic – nu
este o simplă suprapunere, ci un salt şi o restructurare. De aceea, prin persoană şi
personalitate nu înţelegem numai conţinutul conştiinţei de sine şi imaginea Eului în
conştiinţa altuia, ci întreaga fiinţă umană, adică, aşa cum precizau Sheldon şi Allport,
organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice
ale individului. Personalitatea este o persoană în devenire.
 Este un mod de a fi al persoanei, orice persoană avându-şi personalitatea sa; este
modelul la care se raportează persoana, sistemul în funcţiune prin care se manifestă
persoana.
 Dacă la nivelul persoanei comportamentul este un rezultat al reflexiei, al alegerii, al

38
deciziei, personalitatea constă dintr-un stil comportamental.
 Dacă persoana este un subiect, personalitatea este „imaginea obiectivă pe care ne-o
facem despre un asemenea subiect” (J. Stoetzel, 1963); este construcţia dinamică pe care
se bazează persoana în funcţionarea sa, în sensul unei organizări a dispoziţiilor,
deprinderilor şi atitudinilor individului, ierarhizarea şi exteriorizarea acestora în mod
original şi unic.

TEMPERAMENTUL

Def. Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetica a personalitatii care se


manifesta cel mai pregnant in conduita.

Caracteristici:
- Personalitatea umana se structureaza in jurul unor caracteristici dominante, atat
inascute, cat si dobandite. Atunci cand ne referim la cele preponderent ereditare vorbim
despre temperament, iar cand ne referim la cele construite socio-cultural, despre caracter.
- Temperamentul si caracterul sunt in relatie de complementaritare.
- Temperamentul vizeaza fenomene caracteristice firii unui individ, reactivitatea la
stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor, dispozitia afectiva.
- Afectivitatea este un parametru important in conturarea temperamentului.
- Temperamentul nu se schimba in mod radical in timpul vietii dar el poate fi
modelat sub influluenta anumitor factori.
- Temperamentele pure sunt rare. Fiecare persoana manifesta caracteristici
specifice mai multor tipuri temperamentale, dar predomina un singur tip.
- Nu exista temperamente bune sau rele, fiecare tipologia are caracteristici si bune
si rele.

Factorii care infuenteaza modelarea temperamentului:


- socio-culturali,
- economici,
- geografici, etc

Tipuri temperamentale

1. Tipologia lui Hippocrate:

a) coleric: -pozitive: vointa accentuata, procese afective intense, pasionalitate, diversitatea


si intensitatea reactiilor, optimist, activ, darz, actioneaza repede in toate situatiile, sigur pe
sine, este convins ca va finaliza orice actiune care depinde de el, rareori ezita sau
oscileaza, vorbeste direct si fara rezerve, comanda, isi asuma riscuri convins de propriile
aptitudini si de succesul sau, pare sa aiba putina nevoie de ajutor, decis (ia repede si
definitiv o hotarare), conducatorul pe care altii il urmeaza, nu se lasa pana nu realizeaza
scopurile pe care si le-a propus.

39
-negative: iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trairilor, neastamparat,
schimbator, impostor, considera ca este greu de crezut ca cineva sa faca treaba mai bine
decat el, neanduplecat, se impotriveste sau ezita sa urmeze alta cale decat cea proprie, nu
suporta sa astepte, nu este interesat de ce spun altii sau de activitatile altora, trufas ( o
stima de sine puternica), curaj uneori in sens negativ, dependent de munca, pe care ar
face-o incontinuu, lipsit de tact ( jigneste usor), inflexibil ( nu accepta punctele de vedere
ale altuia sau atitudinile altuia), ajunge usor sa fie nemultumit, chiar daca nu ajunge la un
nivel emotional inalt, incapatanat, dominator, isi manifesta furia cand ceilalti nu
actioneaza destul de repede, judeca adesea exprimand reactii negative, poate sa actioneze
pripit.

b) sangvinic: -pozitive: sociabilitate, buna dispozitie,


reactivitate accentuata, dinamism, spirit de grup, aptitudini de
conducere, hazliu, optimist, entuziast, energic, voios, amabil, antrenant ( ii face pe altii sa
se simta bine), are farmec in relatiile cu altii, intotdeauna bine dispus.
-negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor, superficialitatea, inconstanta
trairilor, obraznic, obositor prin repovestirea de istorii pentru a amuza, ii lipseste
disciplina mintala, mai mult vorbeste decat asculta, ii intrerupe pe altii, vrea sa fie in
centrul atentiei, promite ca ajuta dar uita, se supara usor dar uita usor, se da in spectacol,
incearca sa-i manipuleze pe cei din anturajul sau, nestatornic ( cauta noi activitati, noi
relatii, are nevoie de schimbari ca sa nu se plictiseasca), inconsecvent, flecar.

c) melancolic: - pozitive: procese afective intense si durabile,


sarguinta, perseverenta, responsabilitate si simt al datoriei, ii place sa analizeze pentru a
vedea relatiile logice, convinge prin logica si fapte, renunta din proprie initiativa la
interesele sale ( altruist), respectuos ( ii trateaza pe ceilalti cu respect si onestitate),
sensibil ( se intereseaza de ceilalti), prevazator, nu provoaca usor o conversatie, organizat,
ordonat, statornic (devotat), diplomat, sensibil, cu tact, are aspiratii intelectuale si artistice,
idealist ( simte nevoia sa se ridice la standarde inalte), profund ( ii displac conversatia si
lucrurile superficiale), iubitor de muzica ca forma a artei iar nu ca spectacol, politicos,
loial, nu este invidios, face totul in modul cel mai discret.
- negative: adaptabilitate si mobilitate redusa, neincredere in sine,
pesimism, rezervat, nesociabil, linistit, are complexe de inferioritate, capabil sa poarte
ranchiuna, nu iarta usor, poate sa se supere pentru ofense imaginare, manifesta sentimente
de neancredere fata de ceilalti, anxios, interiorizat ( nu-si arata deschis trairile,
sentimentele, tandretea), uneori pune standarde atat de inalte ca este greu de satisfacut,
vede intai partea neagra a lucrurilor ( pesimist), se simte marginalizat, susceptibil ( se
simte jugnit cu usurinta), nu are incredere ca va reusi, traieste in el insusi ( introvertit),
suspicios ( nu crede, se intreaba cu privire la motivul din spatele cuvintelor), singuratic,
razbunator, ii pedepseste pe cei care l-au jignit, impaciuitor, chiar cand are dreptate isi
slabeste pozitia.

d) flegmaticul: - pozitive: toleranta, rabdare, perseverenta, echilibru, demn de incredere,


calm, controlat, adaptabil ( se simte confortabil in orice situatie), pasnic, accepta punctul
de vedere al altuia, nu-si manifesta trairile emotionale decat rar, nepretentios, rabdator,

40
ramane calm, nu este afectat de intarzieri, organizat, meticulos, stabil emotional, inofensiv
( nu spune si nu provoaca ceva nedorit), umor sec, pacificator, tolerant, bun ascultator,
multumit, nu ii plac extremele.
- negative: reactivitate redusa, adaptabilitate redusa, ingandurat, salb
expresiv, apatic, nu se implica, neatent datorita lipsei de interes, nehotarat, ezitant, lent,
anost ( nu-si manifesta in nici un fel sentimentele), placid ( nu-si stabileste obiective), are
o perspectiva simplista asupra vietii, inchistat, las, indiferent, impasibil ( se opune
implicarii).

2.Tipologia lui Carl Gustav Jung:

a) Extravertitul: -firi deschise, sociabili, binevoitori, se inteleg sau se cearta cu cei din
jur, dar raman in relatii cu ei, sunt independenti, pragmatici, se adapteaza usor unor noi
conditii de viata, sunt orientati spre lumea exterioara.

b) Introvertitul : -firi inchise, timizi, putin comunicativi, greu adaptabili, orientati spre
lumea lor launtrica, rezervati, lipsiti de incredere in sine.

Intermediar intre cele doua categorii este ambivertul, care imprumuta caracteristici si
de la extravertiti, si de la introvertiti.

CARACTERUL

Def. Caracterul reprezinta componenta relational- valorica a personalitatii.


Caracterul rezulta si prin cultivarea trasaturilor innascute, prin valorificarea
insusirilor sistemului nervos, a organizarilor instinctive. In sistemul de personalitate
caracterul este latura de care individul este responsabil intr-un grad foarte inalt.
Temperamentul este in masura hotaratoare determinat ereditar. La fel aptitudinile, nivelul
de creativitate sau de inteligenta. Dar lipsa omeniei, a corectitudinii, a spiritului de
respunsabilitate, a cinstei, etc. in relatiile cu ceilalti oameni sunt rezultatul propriei alegeri,
nu se datoreaza constitutiei innascute a unei persoane, ci dispretul acelei persoane pentru
valorile morale.
Caracterul este nucleul moral-spiritual al personalitatii.
Cuvantul “caracter” deriva din cel grecesc care inseamna “gravare”. Daca
raportam termenul la etimologia termenului “persona” care deriva din “personare” = “a
rationa prin intermediul”, deducem ca prin caracterul personal se intelege amprenta
proprie, forma, modelul unei finite umane. Deci, fiecare om are caracterul sau, fie ca
acesta este bun sau rau.
Caracterul este rezultatul educatiei si influentelor culturale si se poate modifica in
timp.

41
Caracterul persoanei se vede in atitudinile sale. Se pune intrebarea: orice atitudine
a cuiva este un indiciu al personalitatii sale, indica o trasatura caracteriala a personalitatii
sale? Raspunsul este nu. Nu orice atitudine poate sa fie considerate ca atitudine
caracteriala. Unele atitudini sunt intamplatoare, nu sunt caracteristice pentru persoana
respective.
La formarea caracterului uni om contribuie mai multi factori:
- socio- culturali ( cei mai relevanti)
- economici
- geografici
Modul cum un anumit om isi manifesta receptivitatea fata de normele si valorile existente
la un moment dat in societate marcheaza premisele in conturarea caracterului sau.
Individul constient este pe deplin responsabil de caracterul pe care il manifesta.
Intre temperament si caracter se stabilesc raporturi de complementaritare.
Insusirile temperamentale pot fi implicate in formarea trasaturilor de caracter, atat a celor
pozitive, cat si a celor negative (ex. un temperament dinamic, mobil poate conduce la o
personalitate cu un caracter adaptabil, sociabil sau, dimpotriva, la o personalitate cu un
caracter defectuos, nestatornic, inconsecvent). Trasaturile de temperament pot fi
compensate prin dezvoltarea la nivel de caracter a unor insusiri care sa suplineasca
eventualele neajunsuri. Asa se face ca un nivel energetic mai scazut poate fi compensate
printr-o organizare buna a actiunilor, prin invatarea unor strategii de atingere a scopurilor,
prin dezvoltarea aptitudinilor si a deprinderilor necesare. Caracterul se construieste pe
baza temperamentului, este ulterior acestuia.
Caracterul este cu atat mai independent, cu cat individul dispune de o vointa
puternica, este capabil de decizie si de actiune. De asemenea, el manifesta o consistenta si
o constanta atitudinala, care sunt prezente dincolo de dificultatile si de restrictiile cu care
se confrunta. Se poate vorbi chiar de o anume fermitate atitudinala.
Individul uman dispune de capacitate de autoreglaj, inclusiv la nivel
caracterial. Prin ele sunt respinse manifestarile care sunt sanctionate de catre colectivitate,
orice om facand eforturi spre o cat mai buna integrare sociala. In structura caracterului
intra, pe langa vointa, si trasaturi ale intelectului si afectivitatii. Sentimentele pe care le
nutrim, gradul de sensibilitate de care dispunem, modul in care raspundem, mai mult sau
mai putin implicate emotional, solicitarilor mediului definesc anumite aspecte caracteriale.
Insusirile de caracter pot fi: tenacitatea, ingaduinta, ambitia, zgarcenia,
cinstea, ipocrizia, etc.

Atitudinile si rolul lor in formarea caracterului

Caracterul se refera la un complex de atitudini proprii subiectului, pe care


acesta le exprima in mod constant la nivel comportamental. Atitudinea este inteleasa ca un
invariant al conduitei, prin care aceasta se orienteaza, este directionata spre anumite valori
( ceea ce este considerat semnificativ si dezirabil). Atitudinile sunt semnificative din
punctul de vedere al dimensiunii valorice a personalitatii. Ele se formeaza treptat,
definitivandu-se aproximativ spre sfarsitul adolescentei. Caracterul are o anumita
dinamica datorata necesitatilor de adaptare continua la mediu intern si extern.

42
Modificarile sale sunt realizate gradat, de obicei imperceptibil, pe fondul unei stabilitati
conservatoare.
Exista atitudini personale ( pe care le exprimam individual) dar si atitudini
sociale ( cum sunt optiunile politice).
Opiniile unei persoane sunt semnificative in ceea ce priveste caracterul sau, informand
despre sistemul de valori la care a aderat, despre rigiditatea sau flexibilitatea atitudinilor
sale. Opinia implica atitudini, valori.

APTITUDINILE

Aptitudinile reprezinta latura instrumental- operational a personalitatii.

Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod


original, care permite efectuarea cu succes deosebit a anumitor activitati. Unele insusiri
sau componente psihice ale persoanei ( cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele
indeplinirea activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si
stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.

Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina si se sintetizeaza intr-un tot
unitar, intr-o anumita configuratie, in virtutea caruia dispun si de un mare grad de
operationalitate. Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinii complexe este
talentul. El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si,
mai ales, prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si
originale.

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de
importanta istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, a stiintei,
tehnicii, culturii conducand la creatii unice, irepetabile, o reprezinta geniul. Una dintre
cele mai controversate probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta caracterul lor
inascut sau dobandit.

La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite predispozitii genetice


care privesc nu doar morfologia si functiile biologice ci si posibilitatiile de actiune ale
indivizilor. Acest potential ereditar se afla, insa, numai in germene si nu poseda emergenta
necesara pentru a se realiza de la sine; pentru ca potentialul sa fie valorificat si dezvoltat
ca un sistem operational sunt necesare maturizarea organismului si a sistemului nervos
central si, totodata, adaptarea la mediul natural si social in conditiile unor necontenite
actiuni dintre subiect si ambianta, deosebit de importante fiind activitatea si invatarea.

Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudini si, finalmente, capacitatea

43
se construieste prin exersarile prilejuite de activitate si, deci, in buna masura, se
dobandesc. Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferita, nemijlocit, de ea ci se
faureste in conditile prilejuite de activitate.

Clasificarea aptitudinilor:

In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini simple, elementare


si aptitudini complexe.

Aptitudinile simple
Elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare. Astfel sunt toate
proprietatile sensibilitatii, de tipul acuitatii vizuale, tactile, olfactive, de vedere in spatiu si
orientare in timp, simtul ritmului, capacitatea de concentrare si distributie a atentiei
etc. Acestea mijlocesc actiunile si conditioneaza eficienta pe anumite laturi ale
activitatii. Aptitudinile complexe
Apar, la o prima interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple, elementare. Astfel,
aptitudinea muzicala presupune acuitatea auditiva, auz absolut, simt al ritmului,
reprezentarea melodiilor, memorie muzicala etc. La o interpretare mai profunda se
intelege ca nu poate fi vorba de o simpla insumare, reuniune de aptitudini ci este, mai
degraba, o structura sau o matrita dupa care se profileaza un stil individual de receptare si
reactie propriu muzicianului. Aptitudinile complexe pot fi, in functie de aplicabilitatea lor
: aptitudini speciale si aptitudini generale. Aptitudini speciale mijlocesc eficienta
activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans. Aptitudinile generale sunt solicitate de
mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul de observatie, capacitatea
creativa, inteligenta.

Aptitudini speciale
Mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans. Aptitudinile
generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul de
observatie, capacitatea creativa, inteligenta.

Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura rezolutiv-
productiva a personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni inteligenta este privita ca :-
sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a
celor mai diverse sarcini si situatii problematice ;-aptitudine generala avand in vedere
implicarea ei cu succes in extrem de numeroase si variate activitati.

Inteligente multiple

44
Teoria inteligenţelor multiple elaborată de Howard Gardner în 1985 porneşte de la ideea
existenţei unor inteligenţe diferite şi autonome ce conduc la modalităţi diverse de cunoaştere,
înţelegere, învăţare şi comunicare. Acestea sunt:
 Inteligenţa lingvistică - Oamenii gândesc cu predilecţie în cuvinte şi folosesc cu uşurinţă limba
pentru a înţelege realităţi complexe; au o sensibilitate deosebită pentru înţelesul şi ordinea
cuvintelor, sonoritatea şi ritmurile limbii.
 Inteligenţa logico-matematică - Analizează cauzele şi efectele, înţeleg relaţiile dintre acţiuni,
obiecte şi idei; au abilitatea de a calcula, cuantifica, evalua propoziţii şi efectua operaţii logice
complexe. Au abilităţi de gândire deductivă şi inductivă, capacităţi critice şi creative de
rezolvare a problemelor.
 Inteligenţa muzicală - Gândesc în sunet, ritmuri, melodii şi rime. Sunt sensibili la tonalitatea,
intensitatea, înălţimea şi timbrul sunetului; recunosc, creează şi reproduc muzica folosind un
instrument sau vocea. Se implică într-o ascultare activă şi sensibilă şi stabilesc o legătură
puternică între muzică şi emoţii.
 Inteligenţa spaţială - Au abilitatea de a gândi în trei dimensiuni, de a transforma percepţiile şi
a recrea aspecte ale experienţei vizuale cu ajutorul imaginaţiei. Posesorii ei au capacitatea de a
înţelege relaţiile din spaţiu şi de a lucra cu obiecte.
 Inteligenţa naturalistă - Înţeleg lumea naturală, iubesc plantele şi animalele. Au abilitatea de
a recunoaşte şi clasifica indivizi şi specii şi de a stabili relaţii ecologice. Interacţionează eficient
cu creaturi vii şi pot discerne cu uşurinţă fenomene legate de viaţă şi de forţele naturii.
 Inteligenţa kinestezică - Gândesc în mişcări şi folosesc corpul în moduri sugestive complexe.
Implică simţul timpului şi al coordonării mişcărilor întregului corp şi ale mâinilor în
manipularea obiectelor.
 Inteligenţa interpersonală - Înseamnă a gândi despre alte persoane şi a le înţelege, a avea
empatie, a recunoaşte diferenţele dintre oameni şi a aprecia modul lor de gândire, fiind sensibili
la motivele, intenţiile şi stările lor. Înţeleg cum "funcţionează" oamenii.
 Inteligenţa intrapersonală - Determină o gândire şi înţelegere de sine, a fi conştient de
punctele tale tari şi slabe, a planifica eficient atingerea obiectivelor personale, monitorizarea şi
controlul eficient al gândurilor şi emoţiilor, abilitatea de a se monitoriza în relaţiile cu alţii.

Înţelegerea diversităţii oamenilor asigură un cadru care ia în considerare diferenţele individuale în


procesul de comunicare. Putem conştientiza că fiecare persoană posedă opt inteligenţe într-o
combinaţie unică, că fiecare are capacitatea să-şi dezvolte inteligenţele dacă primeşte încurajare –
sprijin - instruire adecvată, că fiecare poate înţelege interacţiunea inteligenţelor şi crea situaţii care
favorizează buna comunicare, că fiecare poate recunoaşte existenţa diversităţii în cadrul
aceluiaşi tip de inteligenţă.

CREATIVITAREA

Creativitatea este o trasatura general umana ce poate fi definite prin produsul


actului creator.

45
Creatia este un proces complex pe parcursul caruia pot fi delimitate mai multe
etape:
a) Prepararea: se desfasoara la nivelui constientului. Creatorul stie ca este o
problema, isi pune o problema de rezolvat. Se pregateste, aduna material
pentru rezolvare.
b) Incubatia: se desfasoara la nivelul inconstientului, este o perioada de asteptare
( grecii intelegeau prin “ incubatie” “sonm in pestera sacra”)
c) Iluminarea: solutia problemei, ideea, apare pe neasteptate, este ca o
strafulgerare.
d) Verificarea: se elaboreaza produsul creatiei, se testeaza, se pune la punct.

Metode de cultivare a creativitatii:


- Tehnica Brainstorming- “furtuna de idei” sau efervescenta creierului.
Se provoaca un curs liber si necritic de asociatii de idei, fara sa se faca
nici o evaluare a produsului.
- Tehnica sinectica- strangerea laolalta a unor elemente diverse. Se
produc astfel idei si asociatii noi.

Atitudini si prejudecati

3.8 Componentele unei atitudini:cognitiva, afectiva,


comportamentala;
3.9 Dezvoltarea prejudecatilor: presiunea grupului; teoria“tapului ispasitor”; frustrare
(personalitate prejudiciata);
3.10 Reducerea prejudecatilor: cooperare, team-building.
= Atitudinile reprezinta ansamblul de reactii personale fata de un obiect determinat
= reprezinta orientare personala sau de grup, rezultata din combinarea de elemente
cognitive, afective si conative care exercita influente de diredctionare, motivare sau
evaluare asupra comportamentului
= sunt dospozitii sau predispozitii psihice
= reactii caracteristice ale persoanei fata de realitate
= variabile latente, care se exprima prin: opinii, sentimente, comportament fata de
(evenimente, persoane, idei), postura, miscari, privire, voce

Chircev - atitudinile manifeste devin relatii, iar relatiile interiorizate, în timp, devin
atitudini
- atitudinile care ating un grad inalt de stabilitate se constituie in insusiri caracteriale

46
ale unei persoane. Altfel spus, o tematizare a trairilor în functie de experienta exprima
stabilitate.
Fac referire constant la valori, cuplul "atitudini-valori" reprezinta nucleul persoanei; au
coloratura afectiva, manifestata prin: simpatie, atasament, activism / antipatie, respingere,
ostilitate, refuz
= Allport : atitudinea este o stare mentala si neurala de pregatire care exercita o influenta
directiva sau dinamica asupra raspunsului unui individ la toate obiectele sau situatiile cu
care este asociat
- atitudinile au trei tipuri de componente: - cognitive , afective , comportamentale

Prejudecăţile şi stereotipurile

Prejudecata reprezintă dimensiunea afectivă asociată stereotipului, raportarea afectivă la


un anumit grup. Şi de obicei implică respingerea celuilalt considerat ca membru al unui
grup faţă de care se manifestă sentimente negative. De obicei ele se clasifică în funcţie de
categoria socială faţă de care apar – sexism – prejudecăţi legate de gen, xenofobie – teama
faţă de străini, rasism – prejudecăţi legate de alte rase.Deseori existenţa unor stereotipuri
negative şi prejudecăti cu privire la un grup social conduce la dezvoltarea de
comportamente discriminative faţă de acesta la nivel social.
Folosirea unei “etichete” în absenţa cunoaşterii persoanei sau situaţiei căreia i se aplică,
prin generalizarea rapidă a unor experienţe individuale sau de grup punctuale specifice la
nivelul tuturor reprezentanţilor grupului sau culturii respective stau de obicei la baza
dezvoltării unor seturi de comportamente care marginalizează, exclud sau discriminează
categoria căreia i se adresează cu efecte negative asupra imaginii acesteia în timp.

Modificarea stereotipurilor şi a prejudecăţilor deşi dificil de realizat, se poate iniţia prin:


evidenţierea unor reprezentanţi ai grupului cu privire la care identificăm existenţa unor
stereotipuri, care infirmă stereotipul;
oferirea unei cantităţi semnificative de informaţii privind acel grup – privind toate valorile
şi normele specifice acestuia şi a membrilor acestuia;
motivarea individului - indivizilor în sensul înţelegerii corecte a grupului cu care doreşte
să comunice; o implicarea în activităţi în vederea atingerii unor scopuri comune
Identificarea propriilor noastre stereotipuri şi prejudecăţi este esenţială în realizarea unei
comunicări autentice pe termen lung între diferite grupuri culturale. De asemenea
constituie primul pas spre deschiderea către celalalt, ceilalţi şi dezvoltarea unor noi
perspective asupra grupurilor culturale cu care interacţionăm.
Fiecare din noi etichetăm sau avem anumite stereotipuri la un moment dat. În
comunicarea interculturală ele ne pot împiedica să vedem realitatea aşa cum este ea.
Operarea cu stereotipuri în comunicare nu este foarte eficientă fiindcă nu oferă informaţii
detaliate asupra persoanei, persoanelor cu care comunic şi deseori induce un tip de
atitudine care se poate dovedi inadecvat.1

Conform definiţiei din Dicţionarul Cambridge, stereotipurile sunt „o idee fixă pe care
oamenii o au despre cum este cineva sau ceva, în special despre ceva greşit”. Conform
aceluiaşi dicţionar, prejudecăţile sunt „o opinie sau sentiment nedrept şi nerezonabil,

47
format fără îndeajuns de multă gândire sau cunoaştere”. Cu alte cuvinte, stereotipurile
sunt idei preconcepute, clişee în timp ce prejudecăţile sunt sentimente iraţionale de frică şi
neplăcere. Pot fi înţelese ca nişte filtre de protecţie împotriva afluxului de informaţii care
ne permit să judecăm oamenii fără a-i cunoaşte personal sau cunoscându-i numai
superficial: ele ne limitează opinia despre realitate.
În acest sens se poate argumenta că stereotipurile şi prejudecăţile au o funcţie pozitivă,
permiţându-ne să luăm repede o decizie. Deseori însă stereotipurile sunt utilizate pentru a
justifica şi susţine credinţele şi valorile majorităţii populaţiei. „Comunul” este perceput ca
„normal” iar lucrurile realizate de grupuri sociale distincte sau minorităţi sunt neapreciate,
dacă nu se conformează acestor „norme”. Unul dintre lucrurile cele mai supărătoare în
cazul stereotipurilor şi prejudecăţilor este că în mod obişnuit sunt create de cei puternici şi
aplicate celor slabi, care nu pot controla modul în care sunt percepuţi de ceilalţi şi nu pot
schimba aceste percepţii. În general, se spune că stereotipurile sunt adevărate. Orice
aspect adevărat al stereotipurilor este găsit, acesta justifică şi consolidează stereotipurile.2

O constantã este totusi punctul de plecare: notiunea de „imagine”, care trebuie luatã în
sens figurat, si nu de imagine realã, fotograficã, a realitãtii strãine. Imaginea
„imagologicã” este o reprezentare concentratã, simplificatoare, realizatã sub forma
cliseului, a stereotipului.
Imagologia opereazã cu reprezentãri colective, socializate, ce trãdeazã o mentalitate
colectivã si care sunt considerate ca reprezentative pentru acea comunitate. Exprimãrile
condensate, memorabile, sînt admise ca atare, axiomatic, avînd o functie descriptivã si de
(re)cunoastere, ocupînd un loc important în imaginarul social. Acestea sînt cliseele, sau
stereotipiile nationale: „scotian zgîrcit”, „român harnic si ospita-lier”, „francez iubãret”,
„evreu cu simt de afaceri” si asa mai departe. Caracterele atribuite diferitelor popoare sînt
puse sub semnul imuabilitãtii, de aceea în textele de facturã folcloricã apar aluzii la
divinitate ca garant al datului vesnic. Ne amintim începutul Baltagului: „Domnul
Dumnezeu, dupã ce a alcãtuit lumea, a pus rînduialã si semn fiecãrui neam. Pe Þigan l-a
învãtat sã cînte cu cetera si Neamtului i-a dat surubul etc. etc.”
Se pare cã primul care a folosit termenul de stereotip cu referire la reprezentãrile sociale a
fost jurnalist american Walter Lippmann în cunoscuta sa lucrare despre opinia publicã
(1950). Pentru acesta, a vedea totul prin categorii („types and generalities”) reprezintã un
mod economicos de cunoastere, dar si una dintre cele mai subtile si insidioase metode de
influentare (astãzi am spune manipulare). „Ni se spune despre univers înainte de a-l vedea.
Ne imaginãm cele mai multe lucruri înainte de a le cunoaste personal.” În acelasi timp,
atrage atentia W. Lippmann, sistemul de stereotipuri este legat de traditii si de propria
pozitie în societate. „Orice alterare a stereotipurilor seamãnã cu o zguduire a temeliilor
lumii.”
Imaginile nationale sînt rareori mono-stereotipii, adicã reduse la un singur element, ca în
exemplele citate mai sus („scotian zgîrcit”, „francez iubãret”, „român ospitalier” etc.).
Acestea pot fi considerate un caz limitã, de reductie extremã operatã de mecanismul
stereotipiei. Poate n-ar fi lipsit de interes sã reamintim aici observatiile lui George
Cãlinescu privitoare la specificitatea caracterelor nationale: „Francezii sînt rationalisti,
germanii idealisti, englezii pragmatici, rusii mistici, orientalii fatalisti. [...] O culturã
contine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice.

48
Francezii sînt cartezieni, dar unii sînt mistici, englezii sînt pragmatici, dar multi sînt niste
visãtori, germanii sînt romantici si sistematici, dar printre ei sînt sceptici si dezordonati.
Specificitatea nu e o notã unicã, ci o notã cu precãdere.”1
Mono-stereotipiile fiind discutabile si mai usor de demontat, cliseele se cumuleazã în
fascicole, constelatii, corp cu multiple fatete, sau, ca în terminologia lui Cadot – preluatã
de Pageaux –, „agregat mitoid”. Numele Elvetiei evocã, pentru un român din zilele
noastre, „munti, ceasuri, bãnci, ciocolatã si.... reuniuni internationale”2, ameste-cînd
elemente de cadru natural cu produse traditionale si viata politicã. Imaginea traditionalã a
turcului cuprindea elemente exotice ce tin de o civilizatie strãinã (fes, salvari, iatagan,
moschee, harem etc.), ca si trãsãturi fizice si de caracter valorizate negativ, el fiind
dusmanul (urîtime, cruzime, neomenie, lasitate). Peste aceste straturi se suprapun imagini
contemporane, de asemenea din registrul depreciativ, negativ, rezultate din contacte
umane de un anumit tip: negustor de bazar, sofer de TIR etc.
Poli-stereotipia poate proveni si din reflectarea aceleiasi strãinãtãti (alteritãti) de cãtre
autori diferiti, sau pe o perioadã mai îndelungatã. Însumarea multiplelor fatete va contura
o „imagine medie”, un fel de „portret-robot”, pentru a prelua, împreunã cu Klaus
Heitmann, un termen din recuzita politiei criminale

Reflectarea strãinului, a „celuilalt”, este si o parte componentã a imaginarului social:


delimitarea fatã de alteritate permite grupului sã-si afirme propria identitate, face parte din
structura discursului identitar. Politica nu rãmîne nici ea imunã fatã de imaginile
stereotipe, uneori prejudecãti. Imaginile negative pun în miscare mecanisme de blocare a
contactelor bilaterale si internationale, cîtã vreme o imagine atrãgãtoare stimuleazã astfel
de legãturi. De exemplu, unificarea Germaniei a reînviat în memoria colectivã a
europenilor atîtea imagini rãzboinice, îngrijorãtoare.
În crearea imaginii despre o tarã strãinã, contribuie o multitudine de elemente, începînd cu
aspecte geografice, politice, istorice (care stîrnesc anumite reactii psihologice sau
reactiveazã sedimente culturale). Finlandei i se ataseazã în mod frecvent sintagma „tara
celor 10.000 de lacuri”, Norvegia este „tara fiordurilor”, Islanda – „tara geyserelor”,
Olanda – „tara lalelelor”, Australia – „tara cangurilor” etc., în imagini care mizeazã pe
caracteristici geografice sau naturale specifice. Unele din aceste elemente se regãsesc ca
simboluri pe însemnele oficiale ale statului (Canada – frunza de artar) sau ale suporterilor
sportivi (Franta – cocosul). Cadrul natural se altoieste cu elemente politico-istorice:
Elvetia, „tara cantoanelor”, este „pitoreasca tarã alpinã”, „republica libertãtilor
cetãtenesti”, „patria lui Wilhelm Tell” etc. Un anumit sistem politic poate stîrni simpatii
sau antipatii; „tara sovietelor” prezentatã admirativ de o anumitã literaturã marxistã, nu a
fost altceva decît un imens „gulag” pentru adversarii sistemului.
Prezentele umane sînt de cea mai mare importantã pentru definirea imaginilor nationale.
Aspectul fizic caracteristic, sau fenotipul, este chiar unul dintre primele stereotipii
vehiculate în legãturã cu un neam strãin. Talia, tinuta, culoarea pãrului (a fetei, a ochilor),
coafura, gesticulatia, vestimentatia etc., trãsãturi ale indivizilor observati direct sau
indirect, se convertesc în trãsãturi definitorii pentru întreaga categorie etnicã sau nationalã.
Cu cît tinuturile sînt mai îndepãrtate si realitãtile umane mai diferite, acestea capãtã mai
pregnant virtuti definitorii de încadrare într-o categorie rasialã, în primul rînd (arab,
asiatic, amerindian, negru).

49
Trãsãturile fizice, care de la bun început sînt de naturã sã sugereze atitudini de simpatie
sau, dimpotrivã, de antipatie, se dubleazã de observatii privind trãsãturile de caracter si
comportament, mult mai explicite în privinta acelor atitudini favorabile sau defavorabile,
rezultate din compararea cu valorile si normele din propria civilizatie.
Referintele culturale despre o tarã strãinã sînt în mod inevitabil selective, iar aceastã
selectie este în cel mai înalt grad semnificativã. Traducerile efectuate, anumite motive
literare poartã cu ele imaginea tãrii si culturii de origine, si acelasi lucru este valabil si
pentru celelalte creatii artistice, monumente etc. Germania, bunãoarã, este pentru orice
persoanã de culturã medie, tara lui Werther si a lui Faust, a concertelor lui Bach si
simfoniilor lui Beethoven.
Cadrul social si un anumit mod de viatã se convertesc si ele în „etichete” ce se aplicã
strãinului pentru a fi identificate anumite trãsãturi nationale. În aceastã ordine de idei s-ar
putea cita numeroase clisee de tipul: englezii aristocrati, italienii ocupati cu „siesta”,
francezii bãutori de vin iar nemtii de bere etc. Preferintele gastronomice sînt si ele sursã
de „etichetãri”: italienii ma-caronari, românii mãmãligari, pentru americani francezii sînt
„frog eaters” iar nemtii „krauts” (mîncãtori de broaste, de varzã), etc. Coroborînd astfel de
observatii nu înseamnã cîtusi de putin cã facem sociologie; nu ne propunem sã studiem
organizarea socialã, cutume si traditii, studiul imagolo-gic urmãreste modul în care
reflectarea acestora în texte scrise dintr-o altã culturã creeazã o anumitã imagine socotitã
reprezentativã.
Vestimentatia, costume (traditionale sau nu), pieptãnãtura, accesorii (pãlãrie, baston de
promenadã etc.) constituie si acestea caracteristici etnice, dublate de anumite conotatii
sociale. Nu e întîmplãtor, de exemplu, cã primele haine europene de la noi am fost
denumite „nemtesti”, urmare a contactului cu negustorii din Leipzig care au lãsat si
numele strãzii Lipscani din Bucuresti. Prin opozitie, „islicul” si „caftanul” devin
simbolurile anacronice ale unei epoci condamnate la disparitie, iar oamenii de rînd,
tãranii, sînt denumiti „opincari”.

Mai mult, cliseele sau stereotipiile culturale, puternic înrãdãcinate în mentalul colectiv,
rezistente în timp, ajung adesea sã piardã contactul cu realitatea. Walter Lippmann, cel
care a lansat termenul de stereotipie, împrumutat din limbajul profesional al tipografilor,
era chiar de pãrere cã în majoritatea cazurilor acestea sînt gresite. Influenta lor, în practica
socialã contemporanã, este socotitã pernicioasã, ducînd la tensiuni între popoare.
Practicienii etnopsihologiei recomandã programe de actiune avînd ca finalitate atenuarea
sau chiar eliminarea efectelor negative ale imaginilor nationale.3

Atractie interpersonala

3.5 Atribuire dispozitionala si atribuire situationala

Atractia interpersonala tine de mai multi factori care ne determina sa intram sau nu intr-
o relatie. Printre acestia se afla atractia fizica, proximitatea, familiaritatea si asemanarea.
Infatisarea fizica a unei persoane poate sa determine cat de mult este placuta de cei din jur
sau din contra, respinsa. Infatisarea este un factor asupra caruia nu prea avem control, ceea
ce face ca sa fie nedrept sa il folosim ca drept criteriu pentru a place sau nu pe cineva.

50
Cateva studii efectuate arata importanta frumusetii fizice la prima intalnire cat si dupa
aceea.

Unul dintre motivele pentru care frumusetea fizica este asa de importanta este acela ca
reputatia noastra sociala si respectul de sine sunt sporite atunci cand suntem vazuti cu
insotitori atragatori. Atat barbatii, cat si femeile sunt apreciati mai favorabil atunci cand au
un partener sau un prieten aratos, decat atunci cand se afla in compania unei persoane
neatractive. Reversul acestei situatii este faptul ca atat barbatii, cat si femeile sunt
dezapreciati atunci cand sunt vazuti impreuna cu un strain, care este fizic mai aratos decat
ei. Cu toate ca frumusetea fizica joaca un rol semnificativ, aceasta pare sa nu mai fie un
criteriu asa de important atunci cand este vorba de alegerea unui partener permanent.

Un alt factor care intrevine in consolidarea relatiilor de prietenie este proximitatea.


Persoanele care locuiesc aproape unele de altele au sanse mult mai mari de a devenii
prietene decat cele care se afla la distante mai mari unele de altele. Proximitatea sustine
relatia de prietenie, apropiind persoanele intre ele. Cauza pentru care proximitatea creeaza
atractie pentru cineva este faptul ca stimuleaza familiaritatea. Cu cat stam mai aproape de
o persoana, cu atat cresc sansele de a deveni prieteni cu acea persoana. Proximitatea si
familiaritatea sunt cei mai buni factori care contribuie la stabilirea si mentinerea unei
relatii de prietenie.

Studiile efectuate au mai aratat ca intre doi parteneri exista o serie de asemanari care
contribuie la mentinerea relatiei. In acest caz, vorbim de similaritatea dintre cei doi
parteneri in ceea ce priveste interesele pe care le au, nivelul social, varsta, studiile,
frumusetea etc. S-a constatat ca in ceea ce priveste frumusetea fizica, oamenii cauta mai
degraba parteneri mai putin frumosi pentru ca se asteapta sa fie respinsi de cineva mai
frumos decat ei. Un barbat sau o femeie alege mai degraba sa aiba o relatie cu cineva care
li se potriveste ca frumusete fizica.

Cu toate acestea, asemanarile de alta natura decat frumusetea fizica sunt mai importante
de-a lungul relatiilor de durata. Partenerii care au o personalitate asemanatoare, care se
aseamana in privinta preferintelor de petrecere a activitatilor zilnice, sau au aceleasi
interese profesionale, au parte de mai multa apropiere, prietenie si satisfactii materiale
decat in cazul partenerilor mai putin asemanatori. Dupa cum am vazut, exista mai multi
factori care influenteaza posibilitatea de a ne simti atrasi de o persoana. Atractivitatea
fizica, proximitatea, familiaritatea si asemanarile sunt cei mai importanti dintre acestia.

Formare impresii

3.4 Relatii interpersonale si de munca (efectul halo; trasaturi centrale; prima impresie;
stereotipuri sexuale, rasiale; obedienta si conformism)

51
Privim pe cineva si imediat o anume impresie despre caracterul acestuia apare de la sine…
Aceasta capacitate de a intelege instantaneu ceva din caracterul unei persoane, de a ne
forma o conceptie despre cineva ca despre o fiinta umana, un centru de viata si vointa care
poseda caracteristici particulare ce alcatuiesc o individualitate aparte reprezinta premiza
vietii sociale” (Asch,1946)
Cercetarile de psihologie sociala au demonstrat (si experienta cotidiana confirma) ca:
Suntem capabili sa ne formam o impresie cvasi-totala despre o persoana chiar si daca
ducem lipsa de informatii.

De cele mai multe ori nu depunem un efort deosebit si constient pentru a ne forma o
impresie despre cineva.
Impresiile despre cineva ,finetea si continutul acestora sunt dictate de scopurile
interactiunii.
Ne formam impresii despre o alta persoana pe seamadiscutiei cu o persoana despre o alta
persoana, cel mai comod lucru pentru noi, fara a cunoaste indeajuns cealalta persoana.
Hmmm!!!
studiul perceptiei implica : 1 subiect receptor + 1 persoana tinta
Prezentarea persoanei o putem face in diverse moduri:
ex: putem sa le “prezentam” subiectilor:
- o persoana reala
- o fotografie a persoanei in cauza
- o inregistrare video

Erori in formarea impresiilor:


In formarea impresiilor, ne lasam de foarte
multe ori influentati de simtul comun, care poate fi afectat de erori precum:
- Ordinea prezentarii informatiilor;
- Relevanta informatiei pentru realizarea interactiunii;
- Valenta informatiei;
- Ordinea si valenta informatiei actionand simultan;
- Socializarea si experienta personala;
- Nevoia de coerenta.

EXPLICATIA LUI ASCH: formarea impresiilor este un proces automat, care se


declanseaza din clipa in care este perceput primul bit de informatie despre persoana in
cauza, acea informatie primara influentand mai apoi perceperea informatiilor succesive,
conform principiilor gestaltului.
Este important de remarcat ca exista o corelatie intre cele doua axe si diferitele tipuri de
atractie interpersonala. Astfel, dezirabilitatea sociala este un bun predictor pentru gradul in
care ne face placere sa interactionam cu o persoana, in timp ce competenta intelectuala
este corelata cu masura in care respectam o anume persoana.
EFECTUL INFORMATIEI NEUTRE –lipsa informatiilor precise despe ceilalti;
EFECTUL INFORMATIEI NEGATIVE – o informatie negativa minora duce la

52
exacerbarea importantei informatiei si la o distorsiune a perceptiei; impresiile negative
sunt mai greu de schimbat;
Cauze:
- sunt neobisnuite si distinctive => atrag atentia;
- sugereaza indirect un potential pericol;

Comunicare nonverbala
C3. Integreaza
Perceptiile interpersonale in practica profesionala
Comunicare nonverbala
3.1 Semnificatia gesturilor, posturii, proximitate, spatiu
personal, pozitia corpului, atingere
3.2 Expresii faciala: categoriile Osgood (fericire, surpriza,
teama, tristete, furie, curiozitate, dezgust)
3.3 Paralimbaj (tonul si ritmul vocii, flux verbal, contact vizual, emotii)

Comunicarea nonverbală

Se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, printre acestea, fiind corpul uman,
spaţiul sau teritoriul şi imaginea. Informaţiile sunt codificate şi transmise printr-o
diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea
partenerilor.
Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbală este precoce comunicării
verbale şi se bazează în mare măsură pe elemente înnăscute: diverse comportamente
expresive primare ale afectelor şi emoţiilor, dar şi învăţare, la început imitativă.
Comunicarea nonverbală însoţeşte comunicarea verbală şi este mai uşor de decodificat
decât aceasta. Conţinuturile afectiv-atitudinale se transmit în proporţie de 55% nonverbal,
38% paraverbal şi doar 7% verbal, astfel, un mesaj verbal neînsoţit de component
nonverbală şi paraverbală, va fi mai greu de decodificat.
Kinetica
Această disciplină a comunicării nonverbale studiază ansamblul semnelor
comportamentale emise în mod natural sau cultural; ea a aplicat metodele lingvisticii
structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea verbală.
Un studiu aprofundat al kineticii a fost realizat de către Birdwhistell R., în cartea sa
„Introduction to kinetics” (1952), care a reprezentat primul mare studiu sistematic al
faptelor gestuale. Fonemelor, unităţi distincte ale fonologiei le corespund kinemele, cele
mai mici unităţi de acţiune ale gestului sau mimicii (de exemplu ochiul stâng închis).
Morfemelor, cele mai mici unităţi semnificative ale lexicului, le corespund kinemorfemele
(de exemplu clipitul). Kinetica devine „o gramatică a gesturilor”. Se constituie o
parakinetică, prozodie şi poetică a gesturilor: intensitate, durată, întindere dar şi ritmuri
constante, flux constant. Această dimensiune mai largă se integrează într-un context
psihologic, social şi cultural.
Limbajul corpului contribuie la comunicarea nonverbală prin expresia feţei, mişcarea
corpului (forma, poziţia lui), comunicarea tactilă şi prin îmbrăcăminte.
Expresia feţei

53
Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea.
Mimica – În dicţionarul limbii române, mimica este definită ca fiind arta de exprimare a
gândurilor şi sentimentelor prin gesturi sau prin modificarea expresiei feţei, ansamblu de
gesturi şi de modificări ale fizionomiei care însoţeşte sau înlocuieşte limbajul verbal.
Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, de
acceptare, de încredere în sine şi prietenie. În legătura cu privirea, se studiază contactul
vizual, expresia facială.
Contactul vizual este probabil, cel mai important indiciu nonverbal. Multe dintre
aprecierile noastre inconştiente despre alte persoane se bazează pe durata şi tipul
contactului vizual pe care îl avem cu acestea. Cu cât contactul vizual durează mai mult cu
cineva, cu atât ne vom simţi mai apropiaţi de acea persoană. Evităm contactul vizual cu o
persoană care ne displace şi dacă avem contact vizual, adoptăm o privire lipsită de emoţie
decât prietenoasă. Diferenţa dintre cele două genuri de priviri apare din cât de larg sunt
deschişi ochii şi cât de mult se pot mişca muşchii din jurul ochilor.
Contactul vizual are patru funcţii importante în comunicare: reglarea fluxului conversaţiei,
furnizarea de feed-back vorbitorului despre ceea ce a comunicat, exprimarea emoţiilor şi
informarea ambilor participanţi despre natura relaţiei lor.
Când este folosit pentru reglarea fluxului conversaţiei, contactul vizual este unul dintre
cele mai importante semnale. Atunci când începem o conversaţie deseori ne uităm la acea
persoană pentru a stabili contactul vizual, când dorim să spunem ceva aşteptăm până
persoana care vorbeşte se uită la noi iar cănd încheiăm o remarcă, ne uităm la celălalt
pentru a-i spune că este rândul lui.
Când se doreşte prin contactul vizual transmiterea feed-back-ului, întreruperea acestuia
poate avea un efect neplăcut. S-a constatat că în timpul unei conversaţii, dacă nu există
contact vizual, emitentul are senzaţia că destinatarul nu este atent la mesajul său.
Persoanele care au nevoie de aprobare stabilesc un contact vizual mai prelungit decât
altele.
În ceea ce priveşte semnalarea naturii relaţiei, s-a arătat printr-o serie de experimente, că
dacă distanţa dintre interlocutori este de trei metri, contactul vizual se menţine într-un
procent de 65% pe durata conversaţiei, iar dacă distanţa este de numai 0,6 metri, contactul
vizual s-a redus la numai 45% din timpul conversaţiei. Contactul vizual compensează
lipsa apropierii fizice, sau ne permite să spunem „chiar dacă stai foarte aproape de mine,
încă nu îţi sunt intim”.
Există două modalităţi prin care contactul vizual ne poate exprima emoţiile. Una este
simpla stabilire a contactului vizual. Aşa cum am menţionat anterior, dacă privim o
persoană care ne este simpatică, muşchii ochilor sunt mult mai relaxaţi şi ochii nu sunt
atât de larg deschişi. Alte semnale, precum frecvenţa cu care clipim sau poziţia
sprâncenelor, pot indica şi sentimente.
Chipul şi ochii sunt părţile corpului pe care le remarcăm mai mult, dar care sunt foarte
greu de înţeles. Muşchii feţei sunt în număr mai mare la om decât la animale ceea ce arată
cât de importantă este pentru fiinţele umane capacitatea unor mişcări subtile ale feţei.
Expresiile faciale se pot modifca foarte rapid. Se ştie că există cel puţin opt poziţii diferite
ale sprâncenelor şi frunţii – fiecare cu propria sa semnificaţie, mai mult de opt poziţii ale
ochilor şi pleoapelor şi cel puţin zece pentru partea inferioară a feţei. În combinaţii

54
diferite, acestea dau un număr uriaş de expresii posibile.
Există, în principiu şapte grupuri principale de expresii faciale, deşi fiecare grup are mai
multe variaţii. Acestea sunt: fericirea, surpriza, teama, tristeţea, furia, curiozitatea şi
dezgustul/dispreţul. Deoarece aceste grupuri de expresii par să reprezinte semnale
recunoscute în toate societăţile umane, se crede că acestea ar fi înnascute, unele variaţii
ale expresiilor faciale pot ajunge să fie dezvoltate din punct de vedere cultural, aşa cum se
întâmplă cu imitarea unor personaje bine cunoscute.
Zâmbetul este considerat o expresie facială. Este un gest capabil să exprime o gamă
largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie la cinism, jenă. Interpretarea sensului
zâmbetului variază de la cultură la cultură, chiar subcultură, fiind strâns corelată cu
presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acestei
culturi.
Funcţiile comportamentului vizual
Aceste funcţii trebuie cunoscute pentru a le valorifica mai eficient, astfel efectele finale
ale comunicării vor fi mai reprezentative. Principalele funcţii ale comportamentului
vizual, sintetizate din multitudinea de funcţii identificate de specialişti, sunt următoarele:
– comportamentul vizual defineşte natura relaţiilor interpersonale
– comportamentul vizual oferă informaţii referitoare la starea afectivă a
interlocutorilor
– comportamentul vizual este implicat în realizarea feed-back-ului, deci are un rol
important în reglarea interacţiunii dintre parteneri
– comportamentul vizual compensează distanţa fizică
– comportamentul vizual este implicat în funcţionarea optimă a altor modalităţi de
comunicare nonverbală
Mişcarea corpului
Corpul comunică prin gesturi, poziţia şi modul de mişcare al acestuia, atingere şi
îmbrăcăminte.
Gesturile sunt, de asemenea, o modalitate de comunicare de informaţii suplimentare. De
cele mai multe ori utilizăm gesturile deliberat, pentru a sprijini şi evidenţia ceea ce
spunem. Uneori însă, utilizăm gesturi fără să ne dăm seama că ne trădează, le facem fără
vreo intenţie. Semnale cum ar fi bătaia nervoasă din picior sau mâinile neastâmpărate îi
comunică interlocutorului nostru cum ne simţim, fără să ne dăm seama. Multe din
gesturile pe care le utilizăm sunt învăţate datorită interacţiunilor specifice culturii în care
trăim, acestea însoţesc, mai mult sau mai puţin, limbajul şi interacţiunea socială în
societatea în care evoluăm. Poziţia şi gesturile sunt utilizate într-o conversaţie pentru a
reflecta ceea ce ne spune interlocutorul: asculătorul tinde să facă gesturi mai puţin ample
decât vorbitorul, dar le face. Acestea, împreună cu ecoul poziţional pe care îl prezintă
multe persoane, imitând poziţia celui cu care comunică, alcătuiesc un semn de atenţie şi
empatie faţă de emitent.

Clasificarea gesturilor
Cea mai utilizată clasificare a gesturilor este aceea care împarte gesturile în: embleme,
ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj şi adaptori.
Emblemele sunt mişcări care au o traducere verbală directă, în general un cuvânt sau o
frază, acestea fiind specifice fiecărei culturi. Ele ţin locul cuvintelor şi pot să se constituie

55
într-un limbaj de sine stătător.
Ilustratorii sunt indicaţii nonverbale legate direct de cuvinte. Ei întăresc comunicarea
verbală şi ne ajută să accentuăm sau să subliniem idei sau cuvinte. Prezintă un caracter
mai mult sau mai puţin arbitrar decât emblemele, o parte din ei fiind chiar reacţii gestuale
înnăscute şi, ca atare, universale. Ei nu au o semnificaţie luaţi ca entităţi aparte, ci numai
în legătura lor cu cuvintele, un exemplu ar fi acela al urmăririi gesturilor efectuate de
persoanele de la televizor, oprind sonorul.
Manifestările afective sunt mişcări ale corpului care ne dezvăluie starea afectivă. Indicii
faciali sunt primii care ne „trădează” sentimentele nonverbal. Aceste manifestări pot fi
folosite pentru a influenţa pe alţii, de exmplu entuziasmul şi speranţa au trecere la public.
Cele mai frecvente manifestări afective sunt tremuratul mâinilor şi al piciorelor şi trebuie
luate în considerare de cei care comunică cu persoanele care prezintă astfel de manifestări,
pentru a lua măsurile necesare ca interacţiunea să nu fie influenţată.
Gesturile de reglaj dirijează, întreţin şi controlează comunicarea. Funcţia lor este
expresivă şi fatică, deoarece relevă atitudinile participanţilor faţă de interacţiune şi oferă
asigurări receptorului privind continuitatea contactului, iar emiţătorului îi permit să-şi
ajusteze, prin feed-back, parametrii enunţării, în funcţie de reacţiile interlocutorului.
Reglatorii contribuie decisiv la schimbarea rolurilor dintre cei doi parteneri de
interacţiune.
Adaptorii sunt mişcările care satisfac nevoile personale şi ajută la adaptarea la mediu.
Aceştia constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată de comunicare. În această clasă
intră mişcările ce pot fi efectuate atât în prezenţa, cât şi în absenţa observatorilor.
Gesturile de manipulare a obiectelor într-un scop practic sunt cunoscute sub numele de
alteradaptori.
Poziţia corpului – stând în picioare sau jos poate indica starea în care se află un individ şi
poate fi utilizată ca o metodă de comunicare. Postura corpului ne oferă informaţii despre
atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească.
O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. În general,
aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi
preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detaşare, plictiseală
sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei ce consideră că au un statut superior
interlocutorului.
Comunicarea tactilă
Un canal important al comunicării nonverbale îl reprezintă comunicarea prin atingere. Din
punct de vedere ontogenetic, comunicarea tactilă poate fi circumscrisă vieţii intrauterine
când fătul recepţionează vibraţiile inimii mamei. Ea se dezvoltă încă din primele momente
de viaţă ale copilului, din modul în care acesta este atins de mamă, mai ales în momentele
de alăptare şi de întreţinere a igienei corporale.

Tipologii ale atingerii

O taxonomie, care vizează dimensiunea funcţională a atingerilor şi contextele care


favorizează dezvoltarea acestor tipuri de comportamente, împarte atingerile în:
Atingerea funcţional-profesională – include comportamente ocazionate de îndeplinirea
unor sarcini de natură profesională. Atingerile ce se realizează în acest context au scopul

56
de a privi persoana ca pe un obiect oarecare tocmai pentru a elimina orice aluzie
referitoare şi o posibilă intenţie sexuală. Pentru a exemplifica, amintim de relaţia dintre
medic şi pacient, antrenor şi sportiv.
Atingerea social-politicoasă – interacţionarul este perceput ca o persoană şi nu ca un
obiect. În cadrul acestui tip de comportament, nu există o anume relaţie între interlocurori,
ci există mai mult un sens ritualic, un exmplu în acest sens este strângerea de mână.
Atingerea călduros-prietenoasă – iniţiatorul acestui comportament îşi exprimă
afecţiunea faţă de persoana cu care interacţionează. Un exemplu ar putea fi îmbrăţişarea
sau sărutul, care pot ajunge la un nivel de stereotipizare.
Atingerea intimă din iubire – investiţia afectivă este mult mai mare şi se poate întâlni în
cadrul interacţiunii dintre părinţi şi copii lor, îndrăgostiţi, soţi etc. Atingerile de acest tip
au un grad mai mic de stereotipizare.
Atingerea sexuală pasională – are la bază atracţia deosebită pe care o resimt partenerii în
cadrul unei interacţiuni cu totul speciale.
Autoatingerea
Pe lângă atingerile implicate în interacţiunea umană, individul dezvoltă şi comportamente
de autoatingere, care se obiectivează în particularităţi nervoase cum ar fi: rosul unghiilor,
jupuirea pieliţelor, răsucirea unui fir de păr.
O clasificare a tipurilor de autoatingere decelează aceste acte în următoarele categorii:
-Acţiuni-scut (acţiuni de protecţie) – sunt comportamente ce au scopul de a reduce
intrările sau ieşirile, cum ar fi punerea mâinii peste gură sau peste urechi şi ele au rol
important în funcţionarea normală a conduitei umane;
-Acţiuni de curăţare – au un rol reglator şi putem recunoaşte din această categorie ca
făcând parte scărpinatul, ciupitul, frecatul, ştergerea, pieptănarea părului, îndreptarea
hainelor. Pieptănarea părului şi aranjarea hainelor se regăsesc într-o mai mare măsură în
rândul femeilor;
-Semnalele specializate – sunt comportamente prin intermediul cărora se transmit altor
persoane mesaje specifice (punerea mâinii la ureche în formă de pâlnie pentru a transmite
imposibilitatea de a auzi, punerea mâinii sub bărbie pentru a semnala plictiseala);
-Autointimităţile – au un rol reglator datorită efectului lor reconfortant (ţinerea de propria
mână, îmbrăţişarea, încrucişarea picioarelor, lăsarea capului pe umăr); pot fi etalate în
public şi au o frecvenţă mai mare atunci când persoana se află în momente de intimitate
deplină.
Prezenţa personală
Prezenţa personală comunică prin intermediul formei corpului, a îmbăcămintei, a
mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a accesoriilor vestimentare.
În ceea ce priveşte forma corpului, distingem trei tipuri de constituţii (după Sheldon):
ectomorf (fragil, subţire şi înalt); endomorf (gras, rotund, scurt); mezomorf (musculos,
atletic, înalt). Datorită condiţionărilor sociale, tindem să îi percepem pe ectomorfi ca fiind
tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi, nervoşi şi mai puţin masculini; pe endomorfi îi
percepm ca fiind bătrânicioşi, demodaţi, mai puţin rezinstenţi fizic, vorbăreţi, buni la
suflet, agreabili, de încredere, prietenoşi, dependeţi de alţii; pe mezomorfi – încăpăţânaţi,
puternici, aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, veşnic învingători.
O altă cale prin care se comunică fără cuvinte este îmbrăcămintea. Uniformele semnalează
că persoana ocupă un anumit rol în societate, de exemplu poliţist, infirmieră. Alte forme

57
de îmbăcăminte pot comunica informaţii despre persoana pe care o poartă – dacă persoana
are o profesiune intelectuală (de exemplu avocat), adoptă un stil vestimentar imaculat.
Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. Îmbrăcămintea
nonconformistă comunică faptul că purtătorul este un original, un răzvrătit social, posibil
creator de probleme sau artist.
Proxemica
Apropierea pe care ne-o permitem faţă de alte persoane este o altă modalitate de a
comunica. Limbajul spaţiului trebuie interceptat în funcţie de mărime, grad de intimitate,
înălţime, apropiere-depărtare, înăuntru-în afară. Fiecare societate are, ca specifică o
distanţă considerată optimă pentru a purta o conversaţie, iar membrii fiecărei societăţi ţin
cont de această distanţă.
Comunicarea prin spaţiu trebuie cunoscută pentru a înţelege semnificaţiile acesteia şi
pentru a putea valoriza maximal acest canal de comunicare. Proxemica este disciplina care
studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a percepe
spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale, distanţele fizice ale
comunicării ţin de această ramură.
Comunicarea cromatică
Cercetări asupra culorilor există încă din Antichitate, însă în zilele noastre aceste studii au
căpătat o concretizare, ele stând la baza realizării unor cunoscute teste de personalitate
(testul lui Max Luscher, în care, în funcţie de ordinea în care sunt alese culorile, se
evidenţiază o anumită stare dispoziţională).
Culoarea afectează comunicarea astfel: culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce
culorile reci inhibă comunicarea; monotonia dar şi varietatea excesivă de culoare inhibă şi
distrag comunicatorii.
Comunicarea prin timp
Comunicarea temporală este centrată pe utilizarea timpului – cum îl organizăm, cum
reacţionăm la el etc. Punctualitatea reprezintă o formă de comunicare prin timp. O altă
formă de comunicare este timpul potrivit, el este reprezentat de legătura dintre timp şi
anumite activităţi sociale, dintre timp şi statut, dintre timp şi situaţie etc.
Precizia timpului – timpul este considerat a fi ceva preţios şi personal şi atunci când
cineva îşi permite să ni-l structureze, acest lucru comunică diferenţa de statut. A veni mai
târziu sau mai devreme la o întâlnire comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de
activitatea respectivă, percepţia statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată. Cu
cât o persoană o aşteaptă mai mult pe o alta, cu atât ea se va simţi mai desconsiderată.
Timpul permite, intenţionat sau nu, manipularea, controlarea sau comunicarea respectului
şi interesului.
Lipsa timpului – timpul reprezintă pentru noi o resursă personală limitată. Dacă acordăm
din timpul nostru pentru a întălni o persoană, pentru a comunica cu aceasta, ea se va simţi
ca fiind mai importantă pentru noi. Studii sociologice au demostrat că relaţia de
comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii, cu timpul petrecut
împreună.

58

S-ar putea să vă placă și