Sunteți pe pagina 1din 40

Raisa BORCOMAN Maria MANCAȘ

ARTA COMUNICĂRII ȘI ETICA PROFESIONALĂ


Manual

TEMA I. INIŢIERE ÎN STUDIUL COMUNICĂRII.

Obiective:
Studenţii trebuie să fie capabili:
O.1. Să definească conceptele: comunicare, limbă, limbaj, vorbire;
O.2. Să distingă obiectul de studiu şi obiectivele comunicări;
O.3. Să dobândească informaţii din istoria comunicării;
O.4. Să identifice nivelurile, tipurile, genurile şi speciile comunicării umane;
O.5. Să analizeze structura/modelul procesului de comunicare;
O.6. Să clasifice barierele comunicării (interpersonale şi de grup).
TEMA I. INIŢIERE ÎN STUDIUL COMUNICĂRII.

Noţiuni-cheie: comunicare, limbaj, retorică, artă a comunicării, niveluri ale comunicării, comunicare intrapersonală,
comunicare interpersonală, comunicare de grup, comunicare publică, comunicare verbală, comunicare orală, comunicare
nonverbală, paralimbaj, metacomunicare, genurile comunicării, speciile comunicării, modelul comunicării, barierele comunicării.

1.1. Obiectul şi conceptul de comunicare.


1.1.1. Definirea conceptelor: comunicare, limbă, limbaj, vorbire.

 Etimologia cuvântului comunicare.


„Comunicarea înseamnă putere. Cei care îi stapânesc modul de utilizare pot schimba
modul în care percep lumea şi modul în care sunt ei înşişi percepuţi de lume.” (Anthoni
Robbins)

Viaţa noastră de zi cu zi presupune comunicare. Nevoia de a comunica, de a transmite sau


de a afla de la semenii noştri idei, informaţii, sentimente este o trăsătură fundamentală a omului,
ea condiţionându-i existenţa şi întreaga evoluţie, devenind prima necesitate vitală. Comunicăm,
indiferent dacă dorim sau nu, în diferite situaţii: când vorbim sau când scriem, când muncim sau
când ne relaxăm; comunicăm prin gesturile pe care le facem, prin expresia feţei, prin mişcările
corpului. Şi atunci ce este comunicarea?
Comunicarea - fenomen al modernităţii - dispune de două trăsături universale:
omniprezenţa, adică se află peste tot în jurul nostru, şi omnipotenţa, care derivă din funcţia sa de
influenţare şi convingere. Cu toţii sesizăm faptul că activitatea de comunicare ne afectează viaţa
direct, imediat, dar şi indirect, pe termen nedeterminat, reprezentând esenţa vieţii. Acest lucru
este confirmat şi de cercetătorii în teorie a comunicării V.Tran şi I.Stănciugelu, care afirmă că
termenul comunicare este azi la modă, deoarece „activităţile sau evenimentele pe care le
reprezintă se multiplică, sensul său tinde să se lărgească datorită interesului de care se bucură”.
[1.1, p.8].
Străbătând şecolele, semnificaţia cuvântului comunicare a parcurs o cale destul de lungă.
Mai mulţi cercetători consideră că acest termen provine din latinescul ,,communis”, care era
folosit în secolul al XIV-lea cu sensul de „a pune în comun”, „a fi în relaţie”, referindu-se la un
raport, la o interacţiune. Odată cu dezvoltarea economică din secolele XVI-XVII, termenul a
preluat şi sensurile „a transmite”, „a împărtăşi”.

2
În limba română, cuvântul a intrat cu forma ,,cuminecare”, cu sensul cultural de „a
împărtăşi”, „a face ceva să devină”; „a deveni părtaş la ceva”, „a unifica”, preluând ulterior şi
neologismul comunicare cu sens laic, polisemantic, care defineşte modul de organizare a
existenţei sociale şi a realizării raporturilor interumane. E semnificativ faptul că, până în prezent,
termenul şi-a păstrat conotaţia iniţială. Astfel, Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române
stabileşte un proces şi o relaţie cognitivă în definirea acestui act, a comunica însemnând: „a face
cunoscut pe cale orală sau scrisă”, „a informa”, „a înştiinţa”, „a transmite”, „a da de ştire”, „a
spune”; „a pune în legătură, în contact cu...”; „a vorbi cu...”; „a fi în legătură cu...” [1.5, p.413].
Comunicarea era considerată un element fundamental al existenţei umane încă în
Antichitate. Grecii au abordat-o sub aspect pragmatic, accentuând excelenţa discursului, iar mai
târziu au pus temelia studiului sistematic al fenomenului. Romanii au elaborat primul model al
sistemului de comunicare (anul 100 î. Hr.). După antichitatea greco-romană, a urmat o stagnare,
ca, mai apoi, teoriile, tehnicile şi practicile comunicării să revină treptat în centrul atenţiei.
Evoluţia proceselor şi a tehnologiilor comunicaţionale moderne a pornit odată cu realizarea celor
mai importante invenţii privind teoria comunicării: cuvântul rostit, cel scris, cel tipărit, cel
electronic, urmat de cuvântul electronic interactiv, care implică efectiv receptorul în acţiune.
 Inventarul definiţiilor comunicării umane.
Secolul XIX, în care au fost inventate sistemele tehnice de bază în comunicare şi a fost
formulat principiul liberului schimb, a asistat la apariţia unei noi viziuni a comunicării – factor
important de integrare a societăţilor omeneşti şi de administrare a mulţimilor umane. Tocmai în
secolul XX cercetătorii au supus acest domeniu unor abordări ştiinţifico-teoretice şi empirice
minuţioase, fiind preocupaţi de analiza procesului, mecanismelor şi a efectelor comunicării.
Abordarea conceptului de comunicare, de-a lungul timpului, de către numeroşi
specialişti, a condus la o proliferare nemaipomenită a definiţiilor acesteia, date fiind:
 domeniul vast de aplicabilitate;
 multitudinea sensurilor atribuite de diverse domenii ale ştiinţei;
 caracterul polivalent, plurisemantic şi ambiguu al termenului;
 diversitatea contextelor în care se manifestă comunicarea: social, cultural, politic, economic;
 existenţa a mai multor tratări ştiinţifice: teoretice, empirice, analitice, globaliste etc., prin
prisma multiplelor curente;
 varietatea formelor comunicării în funcţie de diversitatea criteriilor lor de clasificare etc.
Pe drept cuvânt, teoreticianul francez Bernard Voyenne afirmă că „schimbul de
informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi
respiraţia pentru organism. A trăi în societate înseamnă a comunica.” [1.10, p.8] Actul de
comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi sentimentelor

3
(atitudinilor, opiniilor) de la un individ la altul, de la un individ către un grup social şi de la
acesta către altul. Aşadar, comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificaţii
între persoane.
The World Book Dictionary, editat de Clarence L. Barnhart şi Robert K. Barnhart,
defineşte comunicarea drept: „furnizare de informaţii sau ştiri pe cale orală sau scrisă;
scrisoare, mesaj, informaţie sau ştiri; mijloc de trecere de la unul la celălalt; actul de a
transmite; transfer de informaţii.” [1.10, p.8]
Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Chearles Larson au propus mai bine de 120
de definiţii ale comunicării astfel, încât ea a căpătat accentele unor definiţii lingvistice,
pedagogice, psihologice, psihosociale, filosofice, matematice, economice etc., însă fără a epuiza
toate posibilităţile generoase de abordare a acestui fenomen. După 20 de ani de cercetări, nici o
definiţie nu s-a dovedit satisfăcătoare, deoarece comunicarea a constituit obiectul unor studii
numeroase, mai degrabă ca necesitate a explicării unor terţe domenii.
În general, definiţiile comunicării pot fi de natură:
a) instrumentală (descriu comunicarea prin componentele sale, cum se produce aceasta);
b) analitic-investigativă (încearcă să observe comunicarea dincolo de activitatea strictă
de transmitere-receptare a unui mesaj). Varietatea lor ne oferă o dublă tentaţie: să
analizăm unele nuanţări ale comunicării şi să identificăm elementele comune pentru a
formula o definiţie proprie.
Potrivit specialistului în domeniu S. Bălănică, comunicarea reprezintă ,,ansamblul de
procese prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate
într-o situaţie socială dată”, „un mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor,
realizat în limbaj articulat sau prin alte coduri în vederea transmiterii unei informaţii, a
obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup” [1.1, p.7.]
În analiza noastră am observat şi alte valenţe ale comunicării. Ştefan Prutianu o consideră
„un proces tranzacţional, unul de predare – primire a semnificaţiilor, ideilor, mesajelor, dar şi a
energiilor, emoţiilor, sentimentelor sau chiar bunurilor - fie între indivizi, fie între grupuri
restrânse, fie între indivizi şi publicul larg”. [1.13, p.28]. Sub acest aspect, comunicarea
presupune, mai întâi de toate, un dialog, o bipolaritate şi o reversibilitate a elementelor sale:
emiţător – receptor.
Nicki Stanton, specialist în domeniul comunicării, susţine că, prin intermediul procesului
de comunicare, sunt urmărite întotdeauna patru scopuri principale: „să fim receptaţi (auziţi sau
citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau
de atitudine)”. [1.14, p.1].
Reţinem deci caracteristicile care determină chintesenţa comunicării umane:

4
 mecanism esenţial al socializării;
 fenomen complex, dinamic, reciproc;
 interacţiune umană ce produce schimbări;
 percepţie; schimb de informaţii şi semnificaţii în vederea influenţării receptorilor;
 transfer de mesaje prin intermediul unor canale specifice;
 transmitere de semne, coduri, cu scopul de a schimba comportamente, a realiza
anumite obiective;
 relaţie umană de influenţare reciprocă (presupune reacţii de răspuns - feedback).
Pornind de la aceste însemne distinctive, vom defini comunicarea umană astfel:
activitatea umană de socializare, dinamică, extrem de importantă şi complexă, care presupune
transmiterea unor conţinuturi şi semnificaţii (informaţii, mesaje, opinii, decizii etc.), prin
intermediul unor canale (mijloace) specifice, cu scopul de a influenţa şi a declanşa unele
efecte generatoare de feedback şi de schimbări în vederea atingerii anumitor obiective. [1.2,
p.12]
 Definirea limbii, limbajului şi vorbirii.
Pentru a transmite nişte conţinuturi sau semnificaţii şi pentru ca acestea să fie înţelese de
membrii unei colectivităţi, avem nevoie de un suport concret şi unanim cunoscut de către aceştia.
Cu alte cuvinte, avem nevoie de anumite instrumente, mijloace specifice, care nu sunt altceva
decât limba, limbajul şi vorbirea.
Limba este considerată drept „principalul mijloc de comunicare între membrii unei
colectivităţi”, „sistem de comunicare specific oamenilor, alcătuită din sunete articulate”,
având anumite reguli de exprimare şi de scriere. [1.5, p.1047].
Limbajul constituie procesul de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin intermediul
mijloacelor de limbă (cuvintelor) în cadrul unei limbi naţionale.
Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române defineşte limbajul drept „ansamblu al
limbii ca mijloc de comunicare pentru toţi subiecţii care o vorbesc şi al discursului ca realizare
individuală a vorbirii în texte sau mesaje concrete sau tehnică a vorbirii” [1.5, p.1046]. Deci,
limbajul este o realizare complexă a procesului de exprimare, prin intermediul mijloacelor
lingvistice, intonaţionale, cinetice, este „actul de folosire individuală a limbii”. [1.5, p.5]
Principalele forme de limbaj sunt: vorbirea, tăcerea, mimica, gesturile, limbajul
extracorporal.
1. Vorbirea constituie forma, procesul de realizare concretă a limbii şi de transmitere a
limbajului. Vorbirea este cea mai frecventă formă de limbaj, considerată a fi cea mai accesibilă şi
mai importantă, deoarece ea permite reflectarea celor mai diverse subtilităţi de sens şi, la
necesitate, oferă posibilitatea emiţătorului de a interveni cu rectificările necesare.

5
2. Tăcerea este considerată o antiteză a vorbirii, dar uneori spune mai mult decât atunci
când gândurile şi sentimentele sunt redate prin mijloace obişnuite de exprimare. În calitate de
exemplu, putem lua replicile mute sau pauzele din dialogurile atestate în arta teatrală.
Semnificaţiile tăcerii sunt multiple: sugerarea unei stări fizice nedefinite, producerea unor efecte
timide, delicate, redarea unor sentimente fragile, ignorarea unor situaţii de comunicare etc.
3. Mimica şi gesturile sunt considerate forme importante de limbaj, ele însoţind vorbirea
şi facilitând înţelegerea de către receptor. În anumite situaţii, aceste forme de limbaj pot avea
semnificaţii uşor sesizabile, fiind utilizate chiar şi separat, ele nefiind cu nimic mai prejos decât
vorbirea articulată, ba chiar uneori devenind mai expresive, mai accesibile şi mai laconice.
4. Limbajul extracorporal: alfabetul „Morse”, semnele de pistă, semnele de circulaţie,
semnele iconice ale publicităţii etc. Semnul iconic, de exemplu, este singurul mod de a comunica
direct o idee, iar orice metodă indirectă de a comunica o idee trebuie să depindă, în stabilirea sa,
de utilizarea unui astfel de semn. Datorită existenţei unei legături naturale între obiect şi icon,
mesajul iconic ramâne modalitatea cea mai simplă de a comunica o experienţă.
De exemplu:
Reproducerea unui gest sau a tonului unei voci, realizarea unui desen, tablou, diagramă
sau instantaneu fotografic pot avea uneori un impact mult mai mare asupra receptorului decât un
discurs lung. Punerea în evidenţă a raportului de asemănare sau analogie este condiţionat de
selecţionarea acelor calităţi şi trăsături care să confere semnului transparenţă şi să garanteze
recunoaşterea. În acest sens, reuşita unei caricaturi depinde de surprinderea câtorva trăsături
esenţiale şi pertinente pentru evocarea unei persoane.
Exemplu de mesaj iconic din publicitate:
Pastele franţuzeşti PANZANI
După R. Barthes, semnificaţia de
italienitate este produsă de conjuncţia a trei
tipuri de semnificanţi:
 semnificanţi iconici, adică un inventar de
obiecte determinate socio-cultural: roşii,
cutie cu paste, brânză etc.;
 semnificanţi lingvistici – prin sonoritatea
italiană a numelui;
 semnificanţi plastici: culorile verde, alb
şi roşu (culorile steagului italian).
[http://icontext.blogspot.com/2007/07/pri
mele-analize-semiotice-din.html]
Pe lângă categoria limbajului exterior, există şi limbajul interior, insesizabil, numit şi
gândul. Prin acest limbaj putem afirma că omul discută cu sine însuşi, îşi exprimă părerea, se
întreabă, dă răspunsuri, caută soluţii, ajungând uneori, pe neobservate, chiar şi la expresii orale
schematice. Limbajul interior se deosebeşte de cel exterior, care se realizează prin diverse
mijloace lingvistice, intonaţionale, cinetice, prin recurgerea la mijloace lingvistice schematice,

6
laconice. Limbajul nu poate fi considerat activitate independentă, deoarece procesul de
comunicare depinde de coordonatele interne şi externe.
Coordonatele interne ale limbajului se referă la factorul fiziologic al individului
(activitatea aparatului fonator, a scoarţei cerebrale, întreaga viaţă fiziologică a organismului
uman.) Astfel, fiecare persoană se deosebeşte prin timbrul vocii (grav, strident, şters), prin
tempoul, ritmul, intensitate, intonaţie, articulare – toate fiind utilizate în funcţie de împrejurări.
Totuşi, influenţa principală asupra limbajului o constituie componenta de ordin extern, de
caracter social, care permite comunicarea între membrii societăţii. Ca fenomen social, limbajul
este influenţat de schimbările care au loc în societate, mai ales la nivel lexical: împrumuturile
unor unităţi lexicale, schimbarea sau extinderea sensurilor unora dintre ele, plăsmuirea unor
noi expresii etc.
Este de observat că întreaga gamă de sensuri pe care le comportă un cuvânt, de exemplu
„a face” (a face carte – a învăţa, a face casă - a construi; a face duş - a se spăla; a face avere - a
agonisi etc.), plasate în acelaşi articol lexicografic, se reduce la modificările ce au loc în spaţiu.
Aceste multiple sensuri sunt înţelese de toţi vorbitorii de limbă română, însă fiecare le utilizează
în mod individual în limbajul propriu. În unele circumstanţe, vorbitorul poate să îmbine aceeaşi
unitate lexicală în context real, impunându-i o plasticitate şi o expresivitate neîntrecută:
„Vremea trece şi ne trecem
Cum trec toate pe pământ.
Şi pe lângă toate trecem
Observându-le trecând.
Însă, fie spus în treacăt,
Relele ce s-au trecut
Nici prin gând să nu ne treacă
Să le trecem la trecut.”
(P. Zadnipru)

O caracteristică a limbajului - formă specifică de comunicare umană - o constituie cea de


acomodare, de fiecare dată, la particularităţile de înţelegere a partenerilor implicaţi în procesul
de comunicare. În plus, limbajul devine un determinant al individului în general şi al inteligenţei
acestuia, în particular. Aşadar, în limbaj sunt diriguitoare coordonatele exterioare, şi nu cele
interioare. În caz contrar, această formă de comunicare nu şi-ar exercita menirea.
În contextul celor discutate, se înscrie şi noţiunea de stil individual – acea originalitate
caracteristică pentru un vorbitor sau altul. De altfel, stilul este determinat de maniera proprie de
vorbire şi reflectă particularităţile vorbitorului ca personalitate. Stilul de vorbire include întreg
ansamblu de determinante (cele interioare şi cele exterioare) şi se exteriorizează prin modul de
interpretare a conţinutului ca atare şi prin modalitatea de selectare a mijloacelor de exprimare.
 Obiectul de studiu şi obiectivele comunicării.

7
Din precontext, relevăm faptul că, atunci când intenţionăm să vorbim despre comunicare,
fie numai din raţiuni tangenţiale la o altă temă propusă spre dezbatere, observăm un fenomen
interesant: termenul de comunicare este văzut drept parte integrantă, cuprinzând procedural, în
acelaşi timp, un număr mare de ştiinţe. Astfel, comunicarea poate să capete accentele unor
definiţii lingvistice, psihologice, psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice, economice, de
afaceri etc. În faţa unei asemenea varietăţi care ar putea face obiectul unei investigaţii teoretice
de substanţă, disciplina arta comunicării îşi are ca obiect de studii procesul comunicări umane
ca atare sub aspectul corectitudinii şi eticii. Cu certitudine, ori de câte ori comunicăm, încercând
să convingem, să explicăm, să influenţăm, să educăm sau să îndeplinim un scop propus prin
intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru obiective principale: 1- să fim
auziţi; 2- să fim înţeleşi; 3- să fim acceptaţi; 4- să provocăm o reacţie (o schimbare de
comportament sau atitudine). Când nu reuşim să atingem aceste obiective, înseamnă că am eşuat
în procesul de comunicare. De aici, relevăm următoarele particularităţi ale comunicării:
 comunicarea are rolul de a-i pune pe interlocutori în legatură unii cu ceilalţi, în
mediul în care evoluează;
 în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea
anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
 orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată
(acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori),
metacomunicarea (ceea ce se înţelege „dincolo de cuvinte”) şi intracomunicarea
(comunicarea realizată de fiecare participant în forul său interior);
 orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context (psihologic, social,
cultural, fizic sau temporal), cu care se află într-o relaţie de strânsă
interdependenţă;
 procesul de comunicare are un caracter dinamic: odată iniţiată comunicarea între
interlocutori, ea are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele
implicate în proces;
 procesul de comunicare are un caracter ireversibil: odată transmis un mesaj, el nu
mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar;
 în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai
mare de cuprindere;
 semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de
comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;
 orice mesaj are un conţinut manifest şi un conţinut latent, adeseori acesta din
urmă fiind mai semnificativ.
În fine, mai întâi, încearcă să înţelegi şi pe urmă fă-te înţeles.
 Motivaţii ale comunicării.
Fără îndoială, procesul de comunicare este determinat de anumite motivaţii, care
reprezintă mobilurile, motivele pentru care s-a adoptat un comportament sau altul. Gama
motivaţiilor conduitei umane poate fi descrisă într-o suită de noţiuni: trebuinţă, impuls sau
propensiune, dorinţă, intenţie, scop, aspiraţie, ideal. Nevoia de comunicare este determinată de
un spectru larg de motivaţii.

8
Motivaţia de a comunica poate lua diferite forme.
1) nevoi fizice/biologice: aceste motivaţii au ca origine, pe lângă întrebuinţarea biologică,
fundamentală, şi pe aceea de sănătate corporală şi a minţii. Absenţa unei comunicări
satisfăcătoare duce la pericole ce ameninţăviaţa însăşi;
2) nevoia de identitate: facilitează însăşi dorinţa şi voinţa de supravieţuire şi afirmare;
comunicarea este aceea care ne demonstrează că suntem ceea ce suntem;
3) nevoi sociale, de interrelaţionare, care, la rândul lor, includ:
a) nevoia de includere/ cuprindere ca parte într-un anume sistem relaţional; uneori,
alianţe informaţionale (după exemplul studenţilor care studiază împreună), sau relaţii
formale (comunitate religioasă, colectiv de lucru, căsătorie etc.);
b) dorinţa de autoritate, de a avea o anumită influenţă asupra altora;
c) nevoia de afecţiune: adesea, subscrisă nevoii de respect, prin care se demonstrează că
fiecare doreşte să conteze, să reprezinte ceva pentru celălalt.
A. Maslow distinge cinci mari categorii ale nevilor esenţial umane. Dintre acestea, cele
de securitate, respectul de sine şi de desăvârşire a sinelui, sunt procese realizabile exclusiv în
actul de comunicare cu lumea, înţeleasă în întregul ei - social, natural şi spiritual. [2.6, pp.11-12]

Autorealizarea

Nevoia de respect,
statut.

COMUNICARE
Nevoi sociale. Dragoste,
apartenenţă, acceptare.

Nevoia de siguranţă, securitate.

Nevoi fiziologice (hrană, apă, adăpost, somn).

Figura 1.1. Nevoi esenţial umane de a comunica.


Sursa: elaborată de autoare.
1.1.2. Din istoria comunicării.
 Arta oratorică a Greciei antice.
Retorica - termen de origine greacă „rhetorik” (ars dicendi), viza, la început, cu
precădere, comunicarea publică în sfera politică şi juridică, având accepţia de „ştiinţă a
discursului şi arta de a convinge”. Astăzi, termenul retorică este definit drept „arta de a
convinge şi a emoţiona un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată,
riguroasă, pusă în valoare de un stil ales”, având însă şi un nemeritat sens peiorativ cu referire

9
la „discursul declamator, afectat de elocvenţă amplă, sonoră, cu efecte exterioare, săracă în
semnificaţii”. [1.5, p. 1671]
Legile acelor vremuri obligau fiecare cetăţean să-şi pledeze singur cauza în procese în
limita abilităţilor sale de comunicare. Persoanele care stăpâneau arta comunicării persuasive,
manipulative şi convingătoare se afirmau mai uşor în comunitate şi îşi puteau apăra mai reuşit
cauzele şi interesele. Din ei, mulţi deveneau lideri politici, conducători de armată sau
administratori.
Elocinţa greacă, numită pe drept cuvânt şi copilul culturii, a atins un înalt grad de
dezvoltare datorită contribuţiei primilor oratori, specialişti în retorică, şi a „sofiştilor”. Primele
elemente de teorie în comunicare au fost elaborate de Corax din Siracuza, care a scris Arta
retoricii, lucrare ce oferea diverse tehnici şi reguli de comunicare privind elaborarea unu discurs
public.
Un adevărat maestru al dialogului academic a fost Socrate (469-399 î.e.n.), care a recurs
primul la ironie1 în discursurile sale. Celebra deviză socratică, susţinută cu argumente în
discuţiile purtate de acesta cu oameni provenind din toate straturile societăţii, în agora ateniană,
era „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”2 Ironia socratică3 se îndoieşte de caracterul univoc al
obiectului şi propune un schimb neîntrerupt de opinii animate de căutarea adevărului (...)
Interogaţie şi problematizare a lumii, ironia socratică însumează, în definiţia celebră dată de
Schlegel, însuşirile cele mai neobişnuite. Ea este simultan disimulare, enigmă, glumă, gravitate,
artă, ştiinţă şi filosofie, gândire liberă şi gândire riguroasă, derutantă pentru minţile plate,
seducătoare pentru cele mobile. Ironia socratică stă sub semnul proteismului şi al ambiguităţii,
ea este, în fond, o atitudine filosofică faţă de valori, şi o pedagogie a spiritului cunoscător, dar şi
o metodă cu funcţie critică a gândirii conceptuale.

1
Ironie (din limba greacă „eironeia”) figură retorică prin care, cel mai adesea, se enunţă o apreciere pozitivă ori
chiar o laudă, simulată, pentru a se înţelege că e vorba de o persiflare ori chiar de o batjocură sau uneori o apreciere
negativă simulată în locul celei pozitive, la adresa unei persoane.
2
Maximă a fost enunţată, mai întâi, de către Thales din Milet şi înscrisă la loc de cinste pe frontispiciul Templului
lui Apollo din Delphi.
3
Buduca, Ioan. După Socrate. Bucureşti: Cartea Românească, 1988, p. 39.

10
În Grecia Antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi trata prietenii.
Într-o zi, o cunoştinţă l-a întâlnit pe marele filosof şi l-a întrebat:
- Ştii ce-am auzit despre prietenul tău?
- Stai puţin, a replicat Socrate.
- Înainte de a-mi spune ceva, aş dori să facem un test. Se numeşte testul
filtrului triplu.
- Filtrul Triplu?
- Exact, a continuat Socrate.
Primul filtru este Adevărul. Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui
este adevărat?
- Nu, spuse omul. De fapt, doar am auzit despre asta şi…
- În regulă, a spus Socrate.
- Deci nu ştii dacă este adevărat sau nu.
Al doilea filtru este filtrul Bunătăţii.
Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva bun?
- Nu, dimpotrivă ...
- Deci, a continuat Socrate, vrei să-mi spui ceva rău despre el.
Însă nu eşti sigur că este adevărat.
Totuşi, poţi să treci testul, deoarece mai este un filtru: filtrul Utilităţii.
Ceea ce vrei să spui despre prietenul meu, îmi va fi de folos?
- Nu, nu chiar.
- Bine, a concluzionat Socrate, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici
adevărat, nici bun, nici chiar folositor, de ce mai trebuie să-mi spui ceva?
Cunoştinţa în cauză s-a lăsat învins, simţindu-se ruşinat.

Platon (427-347 î. Hr.) a introdus, mai târziu, retorica ca obiect de studiu în


mediul academic. Retorica avea drept obiecte de studiu: cunoaşterea, sensul
cuvintelor, comportamentul uman, stilul de viaţă şi tehnicile şi instrumentele de
influenţare a oamenilor. Platon a fost primul filozof care a conjugat arta polemicii,
a dialogului public cu problemele de ordin etic, cerându-i oratorului să nu-şi
împânzească discursul cu vorbe goale. În lucrarea Sofistul, Platon îşi expune
opiniile referitoare la funcţia artei oratorice în societate.
Aristotel, studentul lui Platon, (384-322), a scris celebra lucrare Rethorike,
ce avea la bază studiul sistemelor de comunicare umană. Tot el a elaborat tratatul de
logică Organon, în care a construit tipul de raţionament logic bazat pe silogism.
Demostene (384-322 î.Hr.), orator al Greciei antice, a fost un adevărat
etalon al elocinţei, care a dat dovadă de un adevărat interes faţă de vorbirea publică
ca factor social. Pe lângă calităţile lingvistice, discursurile sale se deosebeau printr-
un conţinut profund social, psihologic, filozofic etc. Şi el se pronunţa împotriva
demagogiilor oratorice şi detesta încercările de răzbunare prin intermediul
cuvântului public.

11
În Grecia antică, abilitatea de orator era o trăsătură indispensabilă a liderilor politici, a
avocaţilor şi profesorilor. Având un caracter instructiv, elocinţa a fost considerată drept ştiinţă
educativă, fiind cu adevărat predecesoarea pedagogiei.
Ca factor social, retorica practică a Greciei antice merită atenţie din partea celor care fac
primii paşi în arta comunicării, deoarece multe din învăţămintele anticilor sunt actuale şi astăzi.
 Arta oratorică a Romei antice.
Generată de realitatea specifică a vieţii social-politice, arta oratorică devine o adevărată
artă literară, fiind marcată de un caracter naţional vădit, prezentă şi în politică, şi în
jurisprudenţă.
Valorificând moştenirea lăsată de Grecia antică, filozofii şi oratorii romani au identificat
distincţia dintre teorie şi practică în comunicarea romană, teoria fiind retorica, iar practica –
oratoria.

Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Hr.), reprezentantul de bază al


elocinţei romane, a fost un genial orator, filozof, avocat şi om politic, el fiind
şi ultimul orator al antichităţii romane, fiindcă după el urmează o perioadă de
declin. Cicero a studiat istoria dezvoltării elocinţei pe teritoriul roman,
expunându-şi opiniile sale în lucrările Brutus, Oratorul, Despre orator,
Oratorii iluştri etc. Cerinţele formulate de Cicero privind elaborarea unui
discurs oral nu şi-au pierdut actualitatea nici astăzi.
Marcus Fabius Quintillianus (n.35 - d.100), continuatorul lui Cicero, a
elaborat şi a continuat teoria comunicării romane. Oratorul a exercitat funcţia
de profesor de retorică.
Lucrarea lui Arta oratorică este o sinteză a retoricii antice concepută în
scopuri didactice.
Lucius Annaeus Seneca (55 î. Hr. – 41 d.Hr.), cunoscut şi ca Seneca
Retorul (sau Seneca cel Bătrân) a creat la Roma cea mai importantă şcoală de
retorică a antichităţii. A avut o valoroasă activitate de intelectual creator în
Spania şi la Roma.
Istoric şi critic al artei oratorice, Seneca Retorul a fost un apărator al
tradiţiei clasice. Făcea parte din ordinul cavalerilor, situat imediat după
ordinul senatorilor, primul în ierarhia socială.

 Teoriile moderne ale comunicării.

12
Până a ajunge la stadiul de maximă înflorire, ce îl constituie sec. XIX, teoria şi practica
comunicării umane, timp de secole, a cunoscut o oarecare stagnare. Ştiinţa comunicării a început
să-şi ia avânt începând cu secolul al XV-lea şi anume:
Prima tiparniţă: apare pe la mijlocul secolului al XV-lea, în Germania, precum şi prima
carte tipărită – Biblia (1445).
Primele publicaţii săptămânale: la începutul secolului al XVII-lea, în Germania, Anglia
şi Franţa apare primul cotidian, fiind editat la Londra, în 1702.
Primele fotografii: în 1827, francezul Niepce realizeză primele fotografii cu o cameră
obscură, iar în 1888 – cu aparatul Kodak cu peliculă.
Telegraful şi telefonul: în 1845, la New York, presa era alimentată deja de telegraf, iar în
1876, americanul Graham Bell brevetează telefonul.
Emisiunile radiofonice: acestea au avut loc la Pittsburg în 1920, iar în 1895 a fost rulat
primul film. În anul 1926, scoţianul J. Baird a realizat prima difuzare publică a unor imagini
televizate.
Camera de luat vederi a fost brevetată în 1937 de către americanul V. Zworykin, iar
videoul a apărut pe piaţă în 1970.
Sistemele multimedia: în anii 1980, odată cu progresul tehnologiei informaţionale, au
apărut şi sistemele multimedia, iar internetul este una dintre cele mai recente cuceriri ale
comunicării la distanţă.

Noile tehnologii au pregătit serios condiţiile de realizare a comunicării în lumi virtuale. În


pofida acestui fapt, comunicarea interpersonală, faţă în faţă, unde simţi căldura, atingerea şi
vezi expresia feţii celuilalt va rămâne suprema manifestare a umanităţii şi a realizării vieţii pe
pământ. De aceea, începând cu secolul XX, ştiinţa comunicării a devenit una din preocupările
principale ale multor savanţi. Preocupările şi dezvoltarea ipotezelor cu privire la procesele de
comunicare, la definirea, sistematizarea şi clasificarea teoriilor comunicării explodează pur şi
simplu. Ştiinţa comunicării era dezvoltată de savanţii lingvişti, antropologi, psihologi, sociologi,
semioticieni, informaticieni, ziarişti, muzicieni, diplomaţi, specialişti în marketing, în
management, în relaţii publice, în vânzări, în negocieri etc.
Astfel, apar teoriile dezvoltate la Şcoala de la Palo Alto de către savanţii:
 Eric Bern (psiholog american) cu Analiza tranzacţiilor comunicative (anii '50);
 John Grinder (lingvist) şi Richard Bandler (psiholog) cu Programarea neuro-
lingvistică (anii '70);
 Edward T. Hall (antropolog american), cu Proxemica (anii '50);
 Ray L. Birwhistell (antropolog american), datorită căruia s-a inventat teoria mişcărilor
corpului Kinezica;
 Claud Shannon (matematician, inginer) şi Warren Weaver (matematician, cercetător)
cu Teoria matematică a comunicării (anul 1949);
 Albert Mehrabian (psiholog armean) cu Bazele comunicării nonverbale (în 1972);
 Charlies Morris (filosof american) cu Teoria semnelor (în 1938);
 Avram Noam Chomsky (lingvist, activist politic american, profesor emerit în
lingvistică) cu Teoria gramaticilor generative etc.
N.B. Aceste teorii reprezintă doar o selecţie rezumativă şi subiectivă a unor autori la care
vom apela în următoarele capitole.

13
Un lucru e cert: fenomenul comunicării propriu-zise este indispensabil. În acest sens,
P.Watzlawick, de exemplu, va juca un rol important în răspândirea cercetărilor curentului
interacţionist de la Palo Alto. În 1967, P.Watzlawick publică lucrarea „O logică a comunicării”,
în care sistematizează, sub forme de axiome, o sumă de idei noi privind comunicarea umană:
„Dacă admitem că, în cadrul unei interacţiuni, orice comportament are valoare de mesaj, adică
reprezintă o comunicare, reiese că nu putem să nu comunicăm. Activitate sau inactivitate, vorbă
sau tăcere - totul are valoare de mesaj. Comportamentele îi influenţează pe ceilalţi, iar ceilalţi, în
replică, nu pot să nu reacţioneze la comunicările respective, de aceea comunică şi ei.” [1.4, pp.
16-17]
1.2. Nivelurile comunicării umane.

Comunicăm zilnic cu diferite persoane în situaţii dintre cele mai diverse, de cele
informale la cele formale. Nu de puţine ori, chiar dacă obligaţiile profesionale ne asaltează,
găsim răgazul pentru un dialog, fie şi succint, cu noi înşine, ascultându-ne vocea interioară.
Astfel, după contextul spaţio-temporal al mesajelor, putem spune despre comunicare că se
construieşte pe relaţii (directe, indirecte) şi că poate fi intenţionată sau neintenţionată. În plus,
presupune diferite niveluri sau forme. Pe baza relaţiilor directe, se pot structura următoarele
niveluri de comunicare: comunicare intrapersonală; comunicare interpersonală; comunicare de
grup; comunicare publică. Pe baza relaţiilor indirecte, se pot structura următoarele forme de
comunicare: comunicarea mediată tehnologic; comunicarea de masă (a vedea figura 1.2).

Niveluri
de comunicare

Comunicarea intrapersonală (în sine şi către


sine)

Comunicarea interpersonală (între indivizi)

Comunicarea de grup (între membrii


grupurilor)

Comunicarea publică (în faţa unui auditoriu)

Comunicarea de masă (difuzarea informaţiei


prin mijloacele mass-media)

Figura 1.2. Niveluri ale comunicării umane.


Sursa: elaborată de autoare.

14
1. Comunicarea intrapersonală. După cum am menţionat,
comunicarea intrapersonală presupune un dialog al persoanei cu sine, cu
propria voce interioară, partenerii de dialog fiind reprezentaţi de instanţele
propriei personalităţi; este cadrul în care o persoană se află în faţă cu
conştiinţa sa, cu aşteptările şi aspiraţiile sale, se cunoaşte, se analizează,
rezolvă probleme, evaluează alternative şi ia decizii, reflectează asupra
mesajelor pe care vrea să le transmită altor persoane, asupra
comportamentului său în diferite situaţii, se raportează critic la faptele şi la
realizările sale, la realitate.
Comunicarea intrapersonală este deosebit de importantă pentru echilibrul
psihic şi emoţional al persoanei.
2. Comunicarea interpersonală. Se realizează între două sau mai
multe persoane aflate în situaţii de proxemitate spaţială, discursul fiecăruia
fiind destinat în totalitate interlocutorilor. Comunicarea interpersonală ajută
persoana să-i cunoască pe ceilalţi, cât şi pe sine.
Unul dintre cele mai frecvente obiective ale comunicării interpersonale sunt: a
persuada interlocutorul, a descoperi trăiri, emoţii, sentimente, a satisface
diferite nevoi psihologice, a domina, a impune, a conduce, a influenţa, a
cunoaşte interlocutorul, a informa ceva etc.
3. Comunicarea de grup se realizează în colectivităţi speciale vieţii
profesionale şi sociale a persoanei, cuprinzând maximum 9-11 persoane.
Obiectivele comunicării de grup sunt: de a asigura schimbări de idei şi emoţii
în interiorul grupului, a organizaţiilor restrânse, în microorganizaţii, de a
rezolva probleme, a împărtăşi cunoştinţe şi experienţe personale, a crea şi a
detensiona conflicte, a dezvolta idei, a lua decizii importante etc.
Avantajele comunicării în grup se referă la faptul că grupurile, în
ansamblu, iau decizii care sunt mai bune decât acelea luate în mod individual,
din următoarele motive:
 există mai multă informaţie disponibilă;
 sunt lansate mai multe sugestii din care pot fi selectate cele mai bune;
 sunt acceptate decizii mai riscante;
 este stimulată creşterea productivităţii (or, membrii grupului lucrează
şi pentru a câştiga aprobarea socială).
Dezavantajele comunicării în grup constau în faptul că:
 se pierde mai mult timp pentru a urmări o idee şi pentru a lua o

15
decizie;
 uneori, se insistă asupra discutării punctelor irelevante;
 membrii grupului acordă mult timp pentru a menţine un climat moral
eficient, politicos.
4. Comunicarea publică reprezintă orice gen de cuvântare, de
prezentare, expunere făcută în faţa unui auditoriu (de minimum 3 persoane),
realizată în diferite forme: conferinţă, pledoarie a avocatului, prelegeri,
comunicări ştiinţifice, prezentări ale vânzărilor, luări de cuvânt în şedinţe,
rapoarte şi dări de seamă, expuneri în faţa comisiilor de examinare,
prezentări ale spectacolelor etc. Este tipul de comunicare umană care s-a
bucurat de cea mai mare atenţie de-a lungul timpului, începând cu retorica
antică.
Comunicarea publică poate să vizeze diverse obiective: a convinge, a
influenţa sentimente, opinii, acţiuni, a manipula, a constrânge etc. De cele
mai multe ori, obiectivul comunicării publice nu este transmiterea de
informaţii corecte şi precise, ci convingerea şi câştigarea publicului.
5. Comunicarea de masă. Adesea, conceptul de comunicare de masă
este considerat sinonim cu cel de mass-media. Conceptul de mass-media
desemnează producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau
audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public
variat şi numeros. Se realizează prin: ziare, reviste, cărţi, radio, TV, complexe
multi-media (aşa-numita „eră electronică”), care azi ne afectează fiziologic şi
psihic, modificând activitatea psihosenzorială a omului. [1.13, pp.34-37]

1.3. Tipuri de comunicare.

Tipuri
de comunicare
Comunicarea verbală
(cuvinte – scrise sau rostite – pentru a transmite
gânduri, idei şi sentimente.)

Comunicarea scrisă
(CV, invitaţie, cerere, rapoarte etc.)

Comunicarea nonverbală
(mimică, gestică, postură, vestimentaţie, etc.)

Figura 1.3. Tipuri de comunicare.


Sursa: elaborată de autoare.

16
1. Comunicare verbală. Acest tip de comunicare este cel mai cunoscut şi utilizat, fiind
vorba de transmiterea de mesaje prin cuvinte. La rândul ei, comunicarea verbală se poate
realizează prin două forme:
a) Comunicare orală (atunci când mesajele se transmit prin intermediul aerului, care
devine canal de transmitere a cuvintelor);
b) Comunicare scrisă (atunci când mesajele se transmit printr-un suport scris, format fizic
sau electronic).
Desigur, pentru transmiterea acestor mesaje prin cuvinte este necesar un cod lingvistic, prin
care cuvintele să fie transpuse într-o limbă și într-un limbaj cunoscut tuturor celor implicați în
comunicare. Puterea cuvintelor este una foarte mare, ele pot avea un impact major asupra celor
care comunică, pot genera sentimente puternice sau pot fi simple relatări ale unor fapte obiective.
Nu întâmplător, Edward Thorndike afirma: „Culorile se şterg, templele se dărâmă, imperiile cad,
dar cuvintele înţelepte rămân.” [2.1, p.3]
Comunicarea orală reprezintă, ca şi comunicarea scrisă, un sistem propriu de reguli şi
norme, doar că sensibil mai bogat şi mai complex, datorită factorilor extra- şi paralingvistici şi a
influenţei decisive a cadrului situaţional. [2.2, p.4] Cel mai potrivit stil de comunicare verbală în
cazul fiecăruia trebuie să țină cont de următoarele aspecte:
A. Modalitatea cea mai confortabilă pentru a vorbi.
Trebuie să încercăm să identificăm această modalitate indiferent de formalismul situaţiei
în care comunicăm:
► O situaţie poate fi apropiată de stilul pe care îl abordăm atunci când vorbim acasă sau
cu prietenii, un stil care ne caracterizează, pentru că suntem stăpâni pe acest stil, ne face să ne
simţim natural, fără a trebui să afişăm o mască sau a ne controla pornirile instinctive. După
cercetătorul Martin Joos, situaţia exemplificată se referă la stilul ocazional, specific conversaţiilor
libere, fără vreo baza informaţională minimă pe care trebuia să se construiască dialogul.
Participanţii trec fără restricţii de la un subiect la altul, alteori chiar într-o manieră neglijentă,
folosesc expresiile eliptice, termeni în accepţiuni speciale, cunoscute interlocutorilor din
interacţiuni verbale anterioare, iar alteori chiar şi elemente de argou.
► În altă situaţie ne simţim confortabil să adoptăm un stil belestristic chiar la o
conferinţă ştiinţifică a cercetătorilor dintr-un anumit domeniu, întrucât suntem convinşi că ne
vom face remarcat, avertizându-ne, în acelaşi timp, audienţa într-un mod firesc, spontan şi jucăuş
cu privire la înclinaţia noastră spre stilul metaforic, chiar şi în contexte formale precum cea în
care ne aflăm). După acelaşi cercetător, situaţia exemplificată se referă la stilul formal, ce
corespunde adresării către un auditoriu numeros, ale cărui reacţii sunt, de data aceasta,

17
perceptibile pentru vorbitor. Şi în acest caz, discursul prezintă un nivel înalt de coerenţă, frazele
fiind construite cu grijă dintr-un material lexical cât mai variat.
► O altă situaţie poate fi cea a discuţiilor cu caracter profesional, de afaceri, al
negocierilor şi tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activă. Nu se mai
poate vorbi de un plan detaliat al comunicării, ci numai de informaţie de bază, îmbogăţită pe
parcurs, în conformitate cu solicitările partenerilor de discuţie. Aici se regăseşte stilul
consultativ.
Cercetătorul Martin Joos mai distinge şi situaţii în care se regăsesc stilul intim (prin
recurgerea la un cod personal, care oferă informaţii despre stările şi trăirile intime ale
subiectului), precum şi stilul ce caracterizează formele de comunicare necooperativă, în care
emiţătorul nu îşi cunoaşte receptorul, iar acesta din urmă nu e în măsură să influenţeze în vreun
fel discursul celui dintâi. [2.2, p.4]
B. Contextul comunicării.
Trebuie să încercăm să anticiăm situaţia în care urmează să vorbim sau să scriem şi să
prevenim care va fi stilul cel mai potrivit şi/sau stilul care se aşteaptă să fie abordat de către
vorbitor. Combinaţia optimă va fi între stilul natural şi cel aşteptat de către ceilalţi - o îmbinare
care va deveni din ce în ce mai armonioasă pe măsură ce exersăm. În afară de stilul comunicării,
limbajul specific situaţiei de comunicare trebuie să fie unul care să respecte câteva cerinţe:
Claritate: mesajul trebuie sistematizat cât mai bine, astfel încât structura sa să fie clară,
uşor de reţinut de către noi şi de înţeles de către audienţa noastră;
Corectitudine: conţinutul efectiv al mesajului trebuie să fie corect, să conţină adevăruri,
dar şi forma mesajului să fie corectă sub aspectul corectitudinii limbii (gramatical şi lexical);
Adecvare: folosirea celor mai potrivite cuvinte raportate la context şi intenţiile
vorbitorului, respectiv la aşteptările audienţei;
Puritate: mesajul va fi ponderat cu privire la tipul cuvintelor folosite (neologisme,
regionalisme, arhaisme);
Concizie: mesajul trebuie să fie concret, lipsit de divagaţii sau abateri, sau informaţii
redundante care ar face dificilă înţelegerea efectivă a mesajului de bază;
Precizie: mesajul poate fi facilita înţelegerea şi prin instrumente ajutătoare (comparaţii,
analogii, suporturi scrise, materiale auxiliare, care conduc audienţa spre direcţia dorită).
Dezavantajele comunicării orale sunt:
 receptorul nu manifestă interes pentru mesaj;
 mesajul se transmite cu pauze lungi, deranjante;
 mesajul este înţeles greşit, pentru că există blocaje în comunicare;
 receptorul nu are capacitatea de a asculta şi întrerupe repetat comunicarea;
 dispoziţia de a participa la conversaţie este insuficientă etc. [2.6 p.48]

18
Avantajele comunicării scrise vizează:
 structurare mai elaborată şi mai adecvată; îmbunătăţirea succesivă a textului;
 poate fi oricând consultat şi confruntat cu ceea ce s-a precizat a se executa;
 difuzare mai rapidă, posibilitatea accesului la un număr mai mare de receptori;
 uşurinţa stocării. [2.6, p.49]

Dezavantajele comunicării scrise sunt:


 nu realizează legătura directă între interlocutori (parteneri);
 îi lipseşte puterea de influenţare a cuvântului vorbit;
 nu permite conexiunea inversă imediat, ci numai cu un anume decalaj în timp;
 lipseşte pe interlocutori de informaţia emoţională pe care le asigura schimbul mesajelor
orale.

Comunicarea scrisă, numită şi comunicarea indirectă, suprimă condiţionarea materială,


fizică, apropierea dintre partenerii de dialog şi creează posibilitatea transmiterii unei informaţii
nedeformate, autentice, obiective în spaţiu şi timp. Din această cauză, comunicarea scrisă se
realizează eficient dacă se respectă anumite reguli şi principii:
a) folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte);
b) utilizarea paragrafelor care să fie centrate asupra unei singure idei;
c) aplicarea cuvintelor înţelese de cititor;
d) evitarea exprimării tipice limbajului oral, a cuvintelor redundante etc.
De multe ori, ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real. Gesturile
noastre, felul în care stăm, hainele pe care le purtăm, maşina pe care o conducem, locul de
muncă spun despre noi mult mai mult decât cuvintele. Cineva spunea că limba îi este dată
omului pentru a-şi ascunde gândurile. Or, comunicarea verbală are o importanţă destul de redusă
din punctul de vedere al cantităţii de informaţie reţinută de audienţă. De fapt, comunicarea
eficientă se bazează pe toate cele trei elemente: verbal, paraverbal, nonverbal pentru a împărtăşi
gânduri, idei, opinii şi sentimente.

Regula 7% – 38% – 55%:


Poate vi s­a întâmplat să auziţi teoria conform căreia, în cadrul comunicării, mesajul
verbal are o pondere de doar 7%; limbajul trupului reprezintă 55%, tonul vocii - 38%, iar
cuvintele doar 7% din comunicare. Acest lucru nu este adevărat!
Profesorul Albert Mehrabian, a cărui carte Silent Messages: Implicit Communication of
Emotions and Attitudes („Mesaje ascunse: Comunicarea implicită a emoţiilor şi atitudinilor”)
este sursa acestor statistici, a spus că afirmaţia de mai sus reprezintă o înţelegere greşită a
concluziilor sale. „Procentele mele sunt valabile doar atunci când o persoană comunică emoţii, în
niciun caz nu se aplică asupra comunicării în general.”
Prin urmare, ar fi mai exact să spunem că exprimarea atitudinilor şi sentimentelor este
constituită în proporţie de 7% din cuvintele rostite, 38% din tonul vocii şi 55% din limbajul
trupului. [2.4, p.23]

19
Vocea, modul în care pronunţăm cuvintele, accentul, tonul sunt elemente esenţiale ale
procesului de înţelegere a omului. Putem spune despre cineva: „El a spus că e o idee bună, dar
eu am sentimentul că nu o agreează”. Acest mesaj l-am recepţionat dintr-o formă particulară a
tonului vocii sale, care nu a sunat foarte entuziasmat, indicându-ne faptul că nu i-a plăcuit ideea.
Aşadar, tonul, ritmul, volumul vocii şi accentul topic pot fi folosite în asa fel încât să oferim
cuvintelor o conotaţie specială, în multe cazuri să transmită sensul opus al cuvintelor.
Când se întâmplă aceasta, apelăm la înţelesurile paralimbajului, şi nu la semnificaţia
limbajului folosit. Putem spune: „Nu este important ceea ce spune, ci felul în care o spune”.
Putem spune, sarcastic, cu o accentuare specială, cuiva care nu a vrut să ne ajute: „Îţi
mulţumesc foarte mult!”
N.B. În comunicarea scrisă, paralimbajul este limitat în comparaţie cu discuţiile purtate
faţă în faţă şi, aşa cum probabil aţi descoperit deja, acest lucru poate duce la neînţelegeri.
Exemplu practic:
Comunicarea paraverbală se referă la modul în care spui ceva, nu la ce spui. O propoziţie
poate transmite înţelesuri complet diferite în funcţie de modul în care sunt accentuate cuvintele şi
de tonul vocii. De exemplu, afirmaţia „Nu am spus că tu eşti incompetent” poate avea cinci
înţelesuri diferite, în funcţie de cuvântul accentuat.
„Nu am spus că tu eşti incompetent.”
„Nu am spus că tu eşti incompetent.”
„Nu am spus că tu eşti incompetent”
Puteţi găsi singuri celelalte două înţelesuri (iar dacă nu reuşiţi, încercaţi acest exerciţiu
împreună cu colegii, prietenii etc.) [2.4, p.22]

Paralimbajul vizează utilizarea modalităţilor de exprimare vocală pentru a da anumite


înţelesuri cuvintelor din discurs. Paralimbajul = tonul + volumul vocii + ritmul vorbirii.
Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseşte un vorbitor. El poate fi calm, agresiv,
pedant, nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil să se
folosească un ton calm şi sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările acestuia sunt importante,
intrucât ele rup monotonia, făcând ca expunerea să câstige în atractivitate.
Ritmul vorbirii reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele
neaccentuate şi frecvenţa acestora. El este ales în funcţie de ceea ce se doreste să se comunice.
Pentru accentuarea ideilor importante din cadrul unui discurs, se folosesc schimbările de ritm.
Spre exemplu, se poate folosi în expunere un ritm alert, pentru ca, înainte de introducerea unei
ideii importante, ritmul sa se reducă şi să se reia la aceeaşi intensitate în explicarea ideii.
Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează publicului. Cel care ţine
un discurs trebuie să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de toate persoanele care îl
ascultă. În general, nu este bine să se folosească un volum foarte ridicat, deoarece acest lucru
poate fi perceput ca o agresiune de cei din jur. Una dintre regulile de bază este cea a ascultării

20
active. Cineva spunea că omului îi sunt date două urechi şi o singură gură. Deci, ar trebui să
ascultăm de două ori mai mult decât să vorbim. De altfel, oamenii pot asculta de trei ori mai
multe decât vorbeşte pe parcursul unui minut.
Atenţie însă la următorul lucru: trebuie să facem distincţie între a asculta şi a auzi. Mulţi
dintre noi aud cu siguranţă ceea ce spune celălalt, dar nu ascultă. În timp ce conştientul nostru
spune ceva, inconştientul de obicei degajă alte mesaje. Practic, cel din urmă trădează adevăratele
noastre gânduri.
Ceea ce putem diferenţia sau extrage din expresiile spuse sunt exagerările, negaţiile sau
afirmaţiile expuse. Oricine se raportează la o anumită realitate atunci când vorbeşte. Astfel, ca şi
în cazul minciunii, vom descoperi semnificaţia ascunsă doar în raport cu ceea ce se întâmplă. Un
fapt va fi etalat sau ascuns, exagerat sau diminuat cu bună-ştiinţă.
Iată câteva exemple din publicitate:
- Cumpăraţi: ocazie unică. (putem interpreta astfel: Avem probleme cu vînzarea);
- Folosire optimă a spaţiului. (Foarte mic);
- Reşedinţă cu multiple posibilităţi de dezvoltare. (Cartier ieftin şi murdar, sub nivelul
standard);
- Într-o zonă bună, liniştită. (Departe de magazine, şcoli);
- Dă spre o grădină care nu necesită multă întreţinere. (Grădină foarte mică sau nu are
grădină);
- Bine poziţionat (Situat undeva);
- Transport la uşă (Mijloacele de transport opresc la doi metri de uşa de intrare);
- Idealaă pentru oamenii pricepuţi care ştiu să facă reparaţii mărunte(Repararea ei va costa
o avere).

Toate aceste semnificaţii care se ascund în spatele mesajului spus de cineva se referă la
metacomunicare. Meta vine din limba greacă şi înseamnă „dincolo” sau „completare la”. Prin
urmare, matacomunicarea este ceva „în completarea comunicării”. Termenul metacomunicare
are în vedere interpretarea cuvintelor şi expresiilor pentru a ghici intenţiile şi ideile vorbitorului.
Dicţionarul Macquarie defineşte metalimbajul ca fiind „un limbaj care codifică altfel
ideile decât limbajul natural”. [2.5, p.73]
Este un limbaj ascuns în interiorul altui limbaj. Însă acesta este absolut necesar, deoarece
altfel oamenii ar fi nepoliticoşi, insensibili, nepăsători şi deranjanţi, ceea ce ar conduce la dese
comportamente violente. Aceasta pentru că metalimbajul amortizează duritatea cuvintelor,
oferind posibilitatea manipulării interlocutorului, dar şi a exteriorizării emoţiilor, totul în timp ce
oamenii rămân oameni: manieraţi, politicoşi, sensibili şi drăguţi.
N.B. Metalimbajul poate fi popular, politic, de afaceri etc.
Să prezentăm un „mic dicţionar” al metalimbajului cotidian, care conţine un set de
expresii generalizante (de fapt, care nu spun nimic):

21
Tabelul 1.1.
Metalimbajul şi interpretarea lui.
„Mic dicţionar” Interpretare
al metalimbajului cotidian
„Ştiţi dumneavoastră”, „Cum să Acestea refuză să spună totul, lasă interlocutorul să spună
zic”, „Un fel de...” ceea ce este stânjenitor pentru cel care face afirmaţia.
„Desigur!” Putem bănui că vorbitorul exagerează pentru că nu este
sigur de credibilitatea sa (ar putea fi înlocuit prin: „de fapt
...”).
„Fiindcă veni vorba”, „ca să nu Au drept scop să atenueze importanţa a ceea ce vorbitorul
uit”, „dacă mă gândesc bine”. vrea să spună, dar ceea ce urmează este de fapt problema
cea mai importantă.
„Sincer”, „pe şleau”. Arată că vorbitorul urmează să fie mai puţin sincer sau
onest decât pretinde.
„Doar”, „numai”. Minimalizează semnificaţia a ceea ce urmează să fie spus,
atenuează vina unei persoane. (Nu au curajul să spună ceea
ce ar vrea să spună sau încearcă să minimalizeze
răspunderea).
„Da, dar ...” Este o încercare de evitare a intimidării prin simularea unui
acord.

Metalimbajul manipulativ este utilizat de vorbitor pentru a-şi direcţiona interlocutorul


într-o situaţie dorită de el sau de a obţine ceea ce vrea. Metalimbajul este prezent în orice tip de
relaţie, fiind foarte important în dezvoltarea acestora. Totuşi, cel mai adesea este întâlnit în
comunicarea politică şi de afaceri. Evident, noi metacuvinte apar odată cu fiecare nouă
generaţie, iar cele vechi se pierd sau se uzează. [2.5, p.73-74] Iată câteva exemple de
metacuvinte:
Tabelul 1.2.
Limbaj şi metalimbaj.
Metacuvinte Interpretare (sau limbaj ascuns)
„Voi încerca sau o să fac tot ce-mi Am îndoieli asupra capacităţii mele de a face aşa ceva.
stă în puteri.”
„Am vrut doar să încerc să fiu de Am vrut să ştiu ce se întâmplă, nu să ajut la rezolvarea
folos.” problemei.
„Să vedem ce se poate face.” Nu vom face nimic. Nu ne interesează.
„Apreciez spusele dvs., domnule, Ce prostie?!
dar permiteţi-mi să afirm, cu
respect, că nu sunt de acord cu
ele.”
„Sunt de acord cu ceea ce aţi spus, Nu sunt de acord cu ceea ce aţi spus.
totuşi...”
„Credeţi-mă, vorbesc serios. V-aş Acordaţi-mi numai prilejul.
minţi eu pe dvs.?”
„Ar putea fi interesant pentru dvs. Sunt mai deştept, mai inteligent şi mai informat decât dvs.
să ştiţi.”

22
Continuare la tabelul 1.2.

„Cu toţii suntem implicaţi în 0 să avem de împărţit criticile dacă nu reuşim, iar dacă
această afacere.” reuşim, eu voi fi acela care va primi onorurile.
„Trebuie să veniţi odată la noi, la Să veniţi numai când veţi fi invitat.
cină.”
„Nu spun că ar trebui să faceţi Faceţi ce vă spun.
asta...”
„Nu-i vorba de bani, ci de Este vorba de bani.
principiu.”
„Sigur că n-o să vă obligăm să Tocmai asta vom face.
respectaţi aceste clauze.”

Încercaţi să „calibraţi” mesajul ascuns din următoarele exemple:


1. „Acum arăţi într-adevăr foarte suplă/suplu.”
2. „Sper că vă place mâncarea chinezească.”
3. „Calitatea serviciilor oferite de acest hotel este la fel de bună ca şi acum cinci ani.”
4. „Sigur că nu sunt ofensat. Pot să înţeleg o glumă.”
5. „Da, conferinţa s-a desfăşurat într-adevăr bine, au fost abordate multe aspecte şi au avut
loc ample şi sincere schimburi de păreri.”

2. Comunicarea nonverbală. Tabloul devine complet în momentul în care reuşim să


citim şi mesajele pe care vorbitorul ni le transmite în mod inconştient prin limbajul său
nonverbal – mimică, gestică, postură, atitudine, vestimentaţie, mediul înconjurător etc. În ce
măsură putem generaliza interpretarea unor manifestări ale corpului ca fiind mesaje clare cu
privire la starea emiţătorului? O tresărire musculară, o clipire, o privire orientată spre colţul din
stânga sus, un zâmbet pot fi supuse multiplelor interpretări în funcţie de contextul în care acestea
au loc, respectiv în corelaţie cu alte semnale nonverbale transmise simultan. Problematica
limbajului nonverbal şi a acurateţii interpretării sale a fost îndelung discutată, iar, în viitor, se vor
aduce din ce în ce mai multe clarificări acestui subiect. Descifrarea limbajului nonverbal este nu
numai un domeniu extrem de interesant şi aflat în continuă descoperire, ci are şi câteva beneficii
cât se poate de concrete:

 interpretarea şi înţelegerea mult mai bine a persoanelor cu care comunicăm;


 anticiparea stării de spirit a persoanelor din jurul nostru, chiar şi fără ca aceştia să-şi
exprime sentimentele;
 creşterea capacităţii empatice; adaptarea mai uşor a comunicării la audienţă;
 conştientizarea propriilor semnale nonverbale emise şi chiar controlarea lor;
 şanse mai mari de a obţine ceea ce ne dorim etc.

În continuare, în capitolul III, vom aborda mai detaliat regullile şi principiile cu privire la
limbajul nonverbal, pe care vă îndemnăm să-l parcurgeţi pentru a deveni buni comunicatori,
indiferent de domeniul profesiei pe care o practicaţi.

23
1.4. Genurile şi speciile comunicării.

Din paragrafele anterioare, am aflat că în antichitate discursurile orale variau în funcţie de


prilejul şi circumstanţele în care erau rostite. Odată cu dezvoltarea societăţii, ştiinţa comunicării
capătă o răspândire şi mai largă, ceea ce generează şi extinderea diversităţii genurilor de
comunicare ca atare. Or, genul de comunicare depinde de scopul pe care tinde să-l realizeze
comunicarea şi circumstanţele în care ea este realizată. În funcţie de aceste două criterii,
deosebim următoarele genuri de comunicare:
 Genul de comunicare cotidian, care reflectă relaţiille dintre oameni în sfera vieţii
cotidiene, devenind în multe cazuri tradiţii, ritualuri. El însumează specii ca:
 alocuţiunea4 de elogiere;
 alocuţiunea funerară;
 toastul.
Aceste cuvântări rostite liber sunt mici, dar emoţionante.

 Genul de comunicare academic, discursul căruia se elaborează conform unui plan,


programe, caracterizându-se printr-un auditoriu specific, printr-un limbaj specializat,
prin subiectele abordate, prin metodele de expunere a informeţiilor etc.
Speciile genuluilui de comunicare academic sunt:
 prelegerea universitară;
 referatul ştiinţific;
 darea de seamă ştiinţifică;
 rezumatul ştiinţific;
 comunicare ştiinţifică.

 Genul de comunicare social-politic abordează probleme actuale, teme specifice,


formulează sarcini pe viitor etc., fiind rostit în faţa unui public eterogen/ specializat.
Speciile genului de comunicare social-politic:
 referatul;
 conferinţa;
 discursul politic/ diplomatic;
 alocuţiunea militară/ la miting;
 cuvântarea de propagandă;
 lecţia publică

 Genul de comunicare oficial-administrativ, care se referă la activitatea unei unităţi


economice, fiind elaborat de cele mai dese ori în scris, cu surplus de amănunte, după
care easte redat oral de către un împuternicit special. Acest gen de comunicare

4
Scurtă cuvântare ocazională

24
exprimă opinia unui grup de persoane, de aceea ele se citesc ad litteram şi nu admit
improvizări de moment.
Speciile genului de comunicare oficial-administrativ:
 discursul oficial;
 darea de seamă;
 raportul.

 Genul de comunicare de afaceri a început să se dezvolte îndeosebi după anii '80 şi se


referă, prioritar, la stimularea vânzărilor, la acţiunile promoţionale.
Speciile genului de afaceri:
 raportul de afaceri;
 reclama;
 oferta;
 designul (grafic, de produs, pentru mediul ambiant).

Speciile comunicării de afaceri se realizează prin intermediul comunicării verbale şi


scrise, dar şi prin intermediul logotipurilor, semnului iconic, packaginu-lui (ambalajului),
publicitate (presă, afişaj, rádio, televiziune etc.).

 Genul de comunicare judiciar se caracterizează prin aspectul comunicării oficiale,


strict documentate, pe baza legilor logice existente. Toate speciile acestui gen sunt
subordonate judecăţii, urmează într-o consecutivitate strict determinată, iar în calitate
de vorbitori pot fi doar specialişti în drept.
Speciile genului de comunicare judiciar:
 cuvântarea procurorului (rechizitoriul);
 cuvântarea judecătorului;
 cuvântarea avocatului (pledoaria5);
 cuvântarea de autoapărare.

 Genul de comunicare religios se înscrie în contextul evenimentelor din viaţa


cotidiană. Esenţa acestui gen constă în propagarea carităţii, a dragostei faţă de om, a
luptei pentru bine, discutarea diverselor probleme de ordin teologic, făcându-se apel
la logicile formale şi la sentimentele auditoriului.

5
Pledoaria este o expunere orală făcută de un avocat în fața unei instanțe judecătorești pentru apărarea cauzei uneia
dintre părțile implicate în proces; Apărare, susținere orală sau scrisă a unei cauze, a unei idei, a unei teze etc. –
Din fr. „plaidoirie”. [http://dexonline.ro/definitie/pledoarie]
Pledoaria specială este o falsă argumentare care apără o poziție ce introduce detalii favorabile sau exclude detalii
nefavorabile afirmând că sunt necesare considerații adiționale, însă fără să facă o analiză critică potrivită asupra
acestor considerații. [https://ro.wikipedia.org/wiki/Pledoaria_special%C4%83]

25
Speciile genului de comunicare religios:
 predica;
 alocuţiunea funerară;
 cuvântarea la Sinod6.

Trebuie să menţionăm că am trecut în revistă cele mai frecvente specii de comunicări


orale care se conţin în comunicarea verbală. Mai există şi numeroase mici cuvântări care se
înscriu în dialogurile orale: interviuri, replici, amendamente, monologuri, dialoguri, polemici,
discuţii etc., acestia având un specific aparte. Unele din ele vor fi abordate mai detaliat în
paragrafele următoare.

1.5. Structura procesului de comunicare.

În general, orice proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de trinomul


emiţător – mesaj – receptor. Lingvistul rus Roman Jacobson a elaborat o structură a procesului
de comunicare cu următoarele componentele: cod, canal, referent, funcţia emotivă / conativă/
persuasivă/ retorică, poetică, referenţială, metalingvistică şi fatică.
Cercetările efectuate de matematicienii Norbert Wiener, Claude Shannon şi Warren
Weaver (anii '40), au condus la elaborarea unui model al comunicării, în care informaţia
(mesajul) este redată printr-o săgeată care leagă emiţătorul de receptor, aceştia fiind separaţi de
paraziţi sau ,,zgomote”, care generează circulaţia unei comunicări lineare. Într-o formă simplă,
procesul de comunicare poate fi prezentat astfel:

Sursa de Emiţător/ Canal/ Receptor/


Mesaj
informaţii emitent mijloc destinatar

Sursa de zgomot

Feedback (reacţia de răspuns)

Figura 1.4. Modelul elementar al comunicării (Shannon & Weaver, 1948).


Sursa: adaptată conform sursei [6, p.13]

6
Sinodul sau Conciliul este o întrunire bisericească ai cărei membri sunt îndeosebi episcopi (de exemplu, Conciliul
de la Calcedon). Întunirea lor este cauzată de apariția unor probleme, a unor situații tensionate – uneori – și au drept
scop dezbaterea și luarea deciziilor ce se impun atât în privința credinței cât și a cultului și a moralei. Termenul
„conciliu” (în Orientul creștin „Sinod”) numea întrunirile primelor comunități creștine (reprezentate de păstorii lor),
întruniri în care se dezbăteau și se decidea asupra problemelor ce interesau viața bisericească. În aceste întruniri –
manifestări și actualizări ale existenței Bisericii – erau trasate legile fundamentale ale unanimității, fraternității și
comuniunii. [https://ro.wikipedia.org/wiki/Sinod]

26
Sursa de informaţii este factorul de decizie. Sursa își asumă comunicarea, discutând în
acest caz despre o comunicare intenționată.
Mesajul este semnificaţia (informaţia, ştirea, ideea, emoţia, sentimerntul), expediată de
emiţător, transmisă prin canal, primită de receptor. Mesajul constituie şi media, deoarece un
cuvânt („te iubesc”) şoptit la ureche, scris într-o epistolă, spus la telefon nu rămâne identic cu
sine însuşi. Mesajul nu există în sine, în afara relaţiei de comunicare. El poate fi purtat de sunete,
de imagini, de mirosuri, atingeri, mimică, gesturi, intonaţie etc. Când semnificaţia este codificată
în cuvinte, spunem că mesajul este verbal, iar comunicarea – verbală.
Stimulii interni în codificare sunt:
 Experienţele personale: mentale, fizice, psihologice, semantice etc.;
 Atitudinile: influenţate de poziţia socială, profesie, educaţie etc.;
 Percepţiile/ cunoştinţele: mediul înconjurător, propria persoană, ceilalţi;
 Valorile: standardele de baza ale individului ,generându-i etica;
 Deprinderile şi abilităţile: mentale, de comunicare etc.;
 Aşteptările.

Să se respecte câteva condiţii pentru o decodificare reuţită a mesajului:


 Posedarea conceptelor de specialitate, a terminologiei.
 Cunoaşterea codului lingvistic:
 Codul este un sistem de semne bazat pe reguli si conventii impartasite de
catre cei care il folosesc.
 Utilizarea cuvântului potrivit în contextul potrivit.

Emiţătorul (emitentul) transformă mesajul în semnale, adaptându-l canalului de


comunicare.
Canalul reprezintă mijlocul fizic prin care se transmit mesajele. În comunicarea
interumană se foloseşte rareori un singur canal. Chiar şi în cazul celei mai banale comunicări
interpersonale, intervin două, trei sau mai multe canale: vorbim şi ascultăm (canal vocal şi
auditiv), aruncăm priviri şi facem gesturi (canal vizual), degajăm mirosuri (canal olfactiv),
atingem mâinile (canal tactil) etc.
Există trei categorii de mijloace de comunicare fizice:
a) mijloace prezentaţionale: vocea, faţa sau întreg corpul;
b) mijloace reprezentaţionale (se bazează pe reprezentări): fotografii, desene, cărţile;
c) mijloace mecanice: televiziunea, telefonul, radioul sau teletextul7.

7
Teletextul este un sistem într-o singură direcție (sau noninteractiv) de transmitere a unor texte şi grafică prin
radiodifuziune sau cablu și care este afișat pe un televizor. Este necesar să existe un decodor sau un microcip în
televizor pentru a se extrage informațiile teletext.

27
Bruiajul (sau zgomotul) de fond reprezintă factorii de alterare a comunicării, obturând
total sau parţial canalul de comunicare. Chiar transmiterea mai multor mesaje simultan, prin
acelaşi canal, se poate constitui într-o sursă de bruiaj. Bruiajul poate fi de natură: fizică
(zgomotul străzii); psihologică (emoţiile); semantică (diferenţele de limbaj dintre interlocutori).
Receptorul (sau destinatarul) este cel îndreptăţit să primească mesajul, fiind punctul
terminus al comunicării.
Feedbackul (sau reacţia de răspuns) a destinatarului constituie o componentă importantă
a procesului de comunicare. El este necesar pentru a determina măsura în care a fost înţeles
mesajul [11, p. 30]. Feedbackul este răspunsul propriu-zis primit de la receptorul mesajului, este
un stimul. Poate fi o ridicare de sprâncene, un zâmbet, o grimasă, un „Da” sau „Nu”. Pentru un
actor, de exemplu, răspunsul înseamnă aplauzele publicului sau faptul că acesta se plictiseşte.
Răspunsul depinde de actul de pregătire a mesajului şi a terenului în vederea unei mai bune
recepţii. În acest caz, este necesar să asigurăm mesajul principal prin anunţuri de felul: „Vă rog
să ascultaţi cu atenţie.”, „Poate mă înşel, dar…”, „Aş vrea să mă conving că am fost înţeles…”
etc.
N.B. Feedback-ul poate fi pozitiv sau negativ. Feedback pozitiv va duce la o acţiune
pozitivă şi la succes. Feedback negativ va determina o reconsiderare a situaţiei cu urmări fie
pozitive (identificarea problemelor şi generare de soluţii), fie negative (abandonarea unei
strategii, tactici, comportament etc.).
Avantajele feedback-ului oral faţă de cel scris:
 Reacţiile interlocutorului pot fi observate;
 Feedback-ul este rapid;
 Pune în valoare abilităţile emiţătorului (în cazul utilizării manipulării sau
persuasiunii).

Ce trebuie să facă

Emiţătorul Receptorul

 să cunoască pregătirea şi comportamentul  să creeze o stare de spirit favorabilă


receptorului; ascultării, participând la discuţii;
 să pregătească atent mesajul;  să-şi exerseze memoria întru reţinerea
 să-şi controleze gesturile proprii; corectă a mesajului;
 să folosească o tonalitate adecvată a vocii;  să acorde atenţie timbrului vocii, gesturilor;
 să practice un debit adecvat;  să asculte ultima frază din mesaj, care
 să antreneze receptorul în discuţii; sintetizează ideile principale;
 să verifice înţelegerea mesajului.  să aplice feedback-ul pentru a verifica
înţelegerea mesajului.

Figura 1.5. Comportamentul emiţătorului şi receptorului în procesul comunicării.


Sursa: adaptată conform sursei [colegiuleconomic.rdsbz.ro/comunicarea/1c.htm].

28
1.6. Bariere ale comunicării (interpersonale şi de grup).

De cele mai dese ori, comunicarea are loc într-un mediu încărcat de influenţe dintre cele
mai diverse: de la influenţele naturale la cele sociale şi culturale, de la cele individuale la cele
de grup şi de masă, de la cele tehnice şi organizatorice la cele logice şi lingvistice, de la cele
obiective la cele subiective etc. Aceste influenţe pot deteriora minimal comunicarea – de la o
simplă întârziere sau o mică deformare, până la completa denaturare sau chiar pierdere
definitivă a acesteia (a mesajului). Unii savanţi din domeniul ştiinţelor comunicării grupează
factorii ce influenţează negativ comunicarea cu denumirea bariere de comunicare (Samuel C.
Certo, Niki Stanton), alţii cu denumirea de zgomot (Shanon-Weaver, Denis McQuail). Întrucât
majoritatea autorilor au adoptat termenul de bariere de comunicare, vom utiliza şi noi această
accepţiune.
După cum am şi menţionat, atunci când comunicăm (încercând să convingem, să
explicam, să influențăm), urmărim, mai întâi, cele patru scopuri principale: să fim receptaţi
(auziti sau citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să provocăm o reacţie (o schimbare de
comportament sau atitudine). Atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective,
înseamnă că ceva în derularea comunicării nu funcţionează corespunzător, adică ceva a interferat
în transmiterea mesajelor. Orice interferează cu procesul de comunicare poartă denumirea de
barieră. Barierele în comunicare se produc atunci când receptorul mesajului comunicat nu
receptează mesajul sau interpretează greşit sensul dorit de către emiţător. Scopul studierii
comunicării este acela de a reduce motivele care cauzează aceste fenomene.
Identificarea factorilor care conduc la interpretări greşite este primul pas spre a realiza o
mai bună comunicare. Este vorba de:
 Diferenţe de perceptie. Modul în care noi privim lumea este influenţat de experienţele
noastre anterioare, astfel că persoanele de vârste diferite, naţionalităţi, culturi,
educaţie, ocupaţie, sex, temperamente etc. vor avea alte percepţii şi vor interpreta
situaţiile în mod diferit.
Diferenţele de percepţie sunt de multe ori numai rădăcina numeroaselor bariere de
comunicare.
 Concluzii grabite. Deseori vedem ceea ce dorim sa vedem şi auzim ceea ce dorim să
auzim, evitând sa recunoaştem realitatea în sine.
 Stereotipii. Învaţând permanent din experienţele proprii şi invocându-le în diferite
situaţii, vom întâmpina riscul de a trata diferite persoane ca şi când ar fi una singură:
„Dacă am cunoscut un inginer (student, maistru, negociator etc.), i-am cunoscut pe
toţi.”

29
 Lipsa de cunoaştere. Este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educaţie
diferită de a noastră, ale cărei cunoştiinţe în legatură cu un anumit subiect în discuţie
sunt mult mai reduse. Desigur este posibil, dar necesită îndemânare din partea celui
care comunică; el trebuie să fie conştient de discrepanţa între nivelurile de cunoaştere
şi să se adapteze în consecinţă.
 Lipsa de interes. Este una din cele mai mari şi mai frecvente bariere ce trebuie
depaşite. Acolo unde lipsa de interes este evidentă şi de înteles, trebuie să se
acţioneze cu abilitate pentru a direcţiona mesajul astfel încât să corespundă intereselor
şi nevoilor celui care primeşte mesajul.
 Dificultăţi în exprimare. Dacă emiţătorul are probleme în a găsi cuvinte pentru a-şi
exprima ideile, aceasta va fi sigur o barieră în comunicare şi, inevitabil, emiţătorul va
trebui să-şi îmbogăţească vocabularul.
 Emoţiile. Emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesaje poate fi, de asemenea, o
barieră. Emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a
comunicării. O metodă de a împiedica acest blocaj constă în evitarea comunicării
atunci când emiţătorii sunt afectaţi de emoţii puternice. Totuşi, uneori, cel care
primeşte mesajul poate fi mai puţin impresionat de o persoană care vorbeşte fără
emoţie sau entuziasm, considerând-o plictisitoare, astfel că emoţia poate deveni un
catalizator al comunicării.
 Personalitatea. Nu doar diferenţele dintre tipurile de personalităţi pot crea probleme,
ci, deseori, propria noastră percepţie a persoanelor din jurul nostru este afectată şi, ca
urmare, comportamentul nostru influenţează pe acela al partenerului comunicării.
Când într-o discuţie unul dintre parteneri este vădit focusat pe propria persoană, acesta
„ratează” ceea ce spune cealaltă persoană, ajungandu-se într-un final la confuzii sau conflicte.
Factorii care pot produce o astfel de situaţie sunt: superioritatea (avem senzaţia că noi
ştim mai mult şi mai bine decât celălalt); ego-ul (avem senzaţia că noi suntem centrul discuţiei);
avem senzaţia că în discuţia respectivă partenerul de conversaţie ne atacă.
„Ciocnirea personalităţilor” este una dintre cele mai frecvente cazuri ale eşecului în
comunicare. Nu întotdeauna suntem capabili să influenţăm sau să schimbăm personalitatea
celuilalt, dar, cel puţin, trebuie să fim pregătiţi să ne studiem propria persoană pentru a observa
dacă o schimbare în comportamentul nostru poate genera reacţii satisfăcătoare.
Aceştia sunt doar câţiva factori care pot face comunicarea mai puţin eficientă sau chiar să eşueze
complet. Potenţialele bariere de comunicare nu depind doar de receptor, respectiv de emiţător, ci
şi de condiţiile de comunicare pe care trebuie nu numai să le cunoaştem, ci şi să le controlăm,
pentru ca procesul comunicării să capete şansa de a fi eficient.

30
 Cultura şi influenţele ei. Intreaga noastră experienţă poate influenţa uneori calitatea
mesajelor emise sau receptate. Cultura, de exemplu, poate fi uneori un factor
perturbator al comunicării, facând greoaie sau ineficientă întelegerea unui mesaj nou
care nu se încadrează în contextul culturii de bază. Şocul cultural semnifica
incapacitatea de a întelege sau a accepta persoane cu valori, standarde, stiluri de viaţă
diferite. Etnocentrismul, adică credinţa că propria cultura este superioară oricărei
alteia, apare ca barieră atunci, când comunicarea conduce la o atitudine de
superioritate.
 Fondul sonor. Unele echipamente sau chiar ambientul pot produce perturbări ale
comunicării. Atât cel care emite un mesaj, cât şi cel care îl primeşte vor fi nevoiţi să
facă un efort suplimentar pentru a comunica eficient. De cele mai multe ori, aceştia
fie obosesc, fie nu au forţă de a înlătura bruiajele şi atunci comunicarea este
compromisă.
 Stresul. Se ştie fapul că stresul influenţează puternic procesul comunicaţional în
sensul că o persoană stresată nu mai percepe sau intepretează un mesaj la fel ca în
situaţiile normale.
 Acurateţea comunicării. Atunci când o persoană vorbeşte prea repede, nu are fluență
în discurs, nu articulează corect cuvintele etc., suntem tentaţi să nu-i mai acordăm
toată atenţia. Astfel, atitudinea noastră preconcepută ne va afecta abilitatea de a
asculta. Ideal ar fi ca procesul de comunicare să fie impecabil şi să existe un limbaj
universal neutru, care să asigure acurateţea procesului. Spre regret, asa ceva nu există
decât în situaţii particulare (comunităţi restrănse ca număr de indivizi, specializaţi
într-un anumit domeniu, cum ar fi laboratoarele ştiinţifice, departamentele de IT
etc.). În situaţiile comune, factorii perturbatori sunt omniprezenţi. Numai printr-un
efort susţinut şi comun, cei care participă la actul comunicaţional îi pot îndeparta sau
le pot minimiza influenţele, asigurand, în final, o comunicare eficientă, ceea ce se
doreşte de la început.
Barierele de comunicare conduc la următoarele situaţii:
a) cea ce se spune nu poate fi auzit: este vorba în special de barierele fizice: zgomot,
lipsa concentrării (adică îndemânări nesatisfăcătoare de a asculta/ a audia), surzenie,
distorsiuni în timpul transmiterii (atunci când se comunică prin telefon, radio);
b) ceea ce se aude nu poate fi înteles: ascultătorul poate auzi, dar ceea ce întelege este
influenţat de educaţie, cunoştiinţe tehnice asupra subiectului etc.; neîntelegerea
limbajului semnifică incapacitatea de a interpreta cu acurateţe mesajul şi poate fi
cauzată de erorile de traducere, vocabular, punctuaţie, a gesturilor nonverbale;

31
c) ceea ce este înteles nu poate fi acceptat: ascultătorul întelege, dar nu poate accepta
din cauza unor factori psihologici, cum ar fi: atitudinea sa faţă de ceilalţi,
sentimentele faţă de subiectul pus în discuţie, lipsa de deschidere (sentiment ce
apare într-un climat formal, sentiment ce poate deveni o barieră în momentul în care
provoacă neîncrederea şi sentimentul că anumite informaţii sunt păstrate în secret),
prejudecăţi (de exemplu, şocul cultural sau etnocentrismul). Oamenilor nu le este
agreabil să li se vorbească „de sus” sau să li se spună că ideile lor sunt interesante,
dar greşite.
Barierele pot fi gasite în orice sistem comunicaţional şi, de aceea, este mai corect să
spunem că mesajul transmis nu coincide cu mesajul receptat.
Globalizarea mediului social, diplomatic, de afaceri necesită ca oamenii să-şi desfăşoare
o activitate eficientă în cadrul diferitor culturi. Comunicarea, în acest context, este foarte
complexă datorită variabilităţii şi întrepătrunderii diferitor caracteristici culturale.
Aşadar, barierele de comunicare reprezintă toate acele perturbaţii ce pot intervenii de-a
lungul procesului de comunicare, reducând astfel fidelitatea sau eficienţa mesajului transmis.
Important este însă impactul pe care aceste bariere le au asupra mesajului transmis şi
care, în unele situaţii, poate fi perturbat atât de paternic, încât informaţia ajunsă la destinatar să
fie cu totul diferită faţă de cea transmisă de emitent.
Factorii perturbatori care pot influenţa comunicarea pot proveni din arii diferite.
Identificarea la timp a acestora, precum şi minimalizarea efectelor pe care le pot avea în procesul
de comunicare sunt importante pentru asigurarea unei comunicări corecte.

Testează-te: eşti un bun comunicator?


Eşti
bun comunicator dacă:  oamenii înţeleg ce le spui;
 oamenii consideră mesajele tale clare şi precise;
 oamenii simt că îi asculţi şi înţelegi ce vor să spună.

slab comunicator dacă:  nu transmiţi suficiente informaţii, oamenii nu înţeleg ce vrei să


spui;
 mesajele transmise sunt neclare, confuze, contradictorii;
 acţiunile tale, limbajul nonverbal nu reflectă mesajul
comunicat;
 comunicarea este frecvent blocată din diverse motive;
 nimeni nu te ascultă.
[http://colegiuleconomic.rdsbz.ro/comunicarea/page_09.htm]

32
Rezumat:

 Comunicarea este activitatea umană de socializare, dinamică, extrem de importantă şi


complexă, care presupune transmiterea unor conţinuturi şi semnificaţii (informaţii,
mesaje, opinii, decizii etc.), prin intermediul unor canale (mijloace) specifice, cu scopul
de a influenţa şi a declanşa unele efecte generatoare de feedback şi de schimbări în
vederea atingerii anumitor obiective.
 Limba este considerată drept principalul mijloc de comunicare între membrii unei
colectivităţi, „sistem de comunicare specific oamenilor, alcătuită din sunete articulate”,
având anumite reguli de exprimare şi de scriere.
 Limbajul constituie procesul de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin intermediul
mijloacelor de limbă (cuvintelor) în cadrul unei limbi naţionale; ansamblu al limbii ca
mijloc de comunicare pentru toţi subiecţii care o vorbesc şi al discursului ca realizare

33
individuală a vorbirii în texte sau mesaje concrete sau tehnică a vorbirii; o realizare
complexă a procesului de exprimare, prin intermediul mijloacelor lingvistice,
intonaţionale, kinezice; este actul de folosire individuală a limbii.
 Principalele forme de limbaj sunt: vorbirea, tăcerea, mimica, gesturile şi limbajul
extracorporal.
 Vorbirea constituie forma, procesul de realizare concretă a limbii şi de transmitere a
limbajului.
 Obiective principale ale comunicării sunt: să fim auziţi; să fim înţeleşi; să fim acceptaţi;
să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau atitudine).
 Motivaţia de a comunica poate lua diferite forme: nevoi fizice/biologice; nevoia de
identitate; nevoi sociale, de interrelaţionare.
 Arta de a comunica, numită şi arta oratorică, s-a născut cu mai mult de două milenii în
urmă, în Grecia antică. Grecii antici o considerau arta vorbirii vii, numită şi retorică sau
elocinţă, drept una din cele mai complexe activităţi, ea situându-se pe aceeaşi treaptă cu
muzica, sculptura, arhitectura, fiind chiar considerată regina tuturor artelor.
 Pe baza relaţiilor directe, pot fi structurate următoarele niveluri de comunicare:
comunicare intrapersonală; comunicare interpersonală, comunicare de grup,
comunicare publică.

 Pe baza relaţiilor indirecte, pot fi structurate următoarele niveluri de comunicare:


comunicarea mediată tehnologic, comunicarea de masă.
 Tipurile (formele) de comunicare sunt: comunicarea verbală (scrisă şi orală) şi
comunicarea nonverbală.
 Caracteristicile unei comunicări verbale eficiente sunt: claritatea, corectitudinea,
adecvarea, puritatea, concizia, precizia.
 Paralimbajul presupune utilizarea modalităţilor de exprimare vocală (tonul, volumul vocii,
ritmul vorbirii) pentru a da anumite înţelesuri cuvintelor din discurs.
 Metacomunicarea presupune interpretarea cuvintelor şi expresiilor pentru a ghici
intenţiile şi ideile vorbitorului.
 Genul de comunicare depinde de scopul pe care tinde să-l realizeze comunicarea şi de
circumstanţele în care ea este realizată. În funcţie de aceste două criterii, deosebim genuri
de comunicare: cotidian (cu speciile: alocuţiunea de elogiere, toastul, alocuţiunea
funerară); academic (cu speciile: prelegerea universitară, referatul ştiinţific, darea de

34
seamă ştiinţifică, rezumatul ştiinţific, comunicare ştiinţifică); social-politic (cu speciile:
referatul, conferinţa, discursul politic, discursul diplomaatic, alocuţiunea militară,
alocuţiunea la miting, cuvântarea de propagandă, lecţia publică); oficial-administrativ (cu
speciile: discursul oficial, darea de seamă, raportul); de afaceri (cu speciile: raportul de
afaceri, reclama, oferta, designul); judiciar (cu speciile: cuvântarea procurorului sau
rechizitoriul, cuvântarea judecătorului, cuvântarea avocatului sau pledoaria, cuvântarea
de autoapărare; religios (cu speciile: predica, cuvântarea la Sinod, alocuţiunea funerară).
 Elementele principale ale unui proces de comunicare sunt: sursa mesajului (emiţătorul),
mesajul, canalul de comunicare, bruiajul, receptorul, feedbackul ( reacţia de răspuns).
 Barierele de comunicare reprezintă toate acele perturbaţii care pot intervenii de-a lungul
procesului de comunicare, reducând astfel fidelitatea sau eficienţa mesajului transmis.
 Factorii care conduc la interpretări greşite în comunicare sunt: diferenţe de perceptie;
concluzii grabite; stereotipii; lipsa de cunoaştere; lipsa de interes; dificultăţi în exprimare;
emoţiile; ciocnirea personalitatăţilor; cultura şi influenţele ei; fondul sonor; stresul;
acurateţea comunicării.
 Barierele de comunicare conduc la următoarele situaţii: cea ce se spune nu poate fi auzit;
ceea ce se aude nu poate fi înteles; ceea ce este înteles nu poate fi acceptat; vorbitorul nu
poate descoperi dacă a fost auzit, înteles, acceptat.

Întrebări de autoevaluare.
1. Definiţi termenul de comunicare.
2. Argumentaţi necesitatea studierii comunicării, citând-i pe savanţii în comunicare, fie
metaforic, fie ştiinţific. Invocaţi ipoteze, argumentări din definţiile savanţilor pe care i-aţi
studiat. Fiţi atenţi la modul de formulare a gândurilor.
3. Există definiţii de natură instrumentală (care descriu comunicarea prin componentele
sale, aşa cum se produce aceasta) şi definiţii de natură analitico-investigativă (care
încearcă să observe comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-receptare a
unui mesaj). Care este deosebirea dintre ele? Daţi exemple de aceste tipuri de definiţii.
4. Care sunt cele patru scopuri principale ale comunicării?
5. Definiţi termenii: limbă, limbaj, forme de limbaj.
6. Ce factori coordonează limbajul omului?
7. Explicaţi afirmaţiile:
a) Una din caracteristicile limbajului o constituie cea de acomodare la particularităţile
de înţelegere a partenerilor implicaţi în procesul de comunicare.

35
b) O caracteristică a limbajului se referă la faptul că el devine un determinant al
individului.
8. Ce cunoaşteţi despre cuvântul retorică. Discutaţii pe această temă cu colegul dvs.
9. Numiţi formele motivaţiei de a comunica şi arătaţi specificul lor.
10. Care dintre retorii Greciei sau Romei antice vă impresionează mai mult? De ce?
Argumentaţi.
11. Ce cunoaşteţi din teoriile moderne ale comunicării?
12. Numiţi nivelurile de comunicare şi arătaţi specificul lor.
13. Care dintre nivelurile de comunicare enumerate mai jos are cele mai multe avantaje în
diferite situaţii de comunicare:
a) luarea unei decizii;
b) persuadarea interlocutorului;
c) diseminarea informaţiilor;
d) dominarea interlocutorului;
e) cunoaşterea interlocutorului;
f) împărtăşirea experienţelor;
g) dezvoltarea ideilor.
h) rezolvarea conflictelor.
14. Ce nivel de comunicare presupune cel mai bun feedback?
15. Numiţi tipurile de comunicare.
16. În ce condiţii afirmăm că o persoană posedă o comunicare elegantă?
17. Enumeraţi genurile de comunicare şi speciile corespunzătoare.
18. Care sunt elementele procesului de comunicare? Numiţi elementul care constituie factorul
de decizie în comunicare. Argumentaţi-vă răspunsul.
19. Ce înţelegeţi prin feedback de comunicare? Din ce constă feedbackul?
20. Numiţi tipurile de feedback şi arătaţi impactul lor asupra interlocutorului.
21. Precizaţi de ce depinde eficienţa feedback-ului?
22. Definiţi bariera de comunicare.
23. Enumeraţi cel puţin zece bariere de comunicare.
24. Care ar fi metodele de evitare a barierelor de comunicare? Aduceţi exemple pentru
fiecare bariereă.
25. Comentaţi afirmaţiile ce urmează:
Socrate: Aristotel:

36
Platon: Cicero:

Află care e stilul tău de comunicare.


Bifează afirmaţiile care ţi se potrivesc
1. Adesea vorbesc mai mult decât ascult. A
2. Sunt mai interesat de fapte decât de sentimente. T
3. Dacă sunt întrerupt, îmi este greu să revin la cele spuse înainte. M
4. Verific frecvent dacă am înţeles ceea ce au spus alte persoane. C
5. Prefer să vorbesc despre lucruri decât să mă gândesc la ele. A
6. Îmi schimb modul de a vorbi în funcţie de persoana căreia mă adresez (de exemplu, vorbesc mai rar şi C
mai clar cu o persoană a cărei limbă maternă nu este româna; evit să folosesc jargonul profesiei mele
atunci când vorbesc cu cineva care nu lucrează în acelaşi domeniu profesional).
7. Îmi place să ascult informaţii care mă vor ajuta să rezolv o problemă sau care îmi dau idei noi. T
8. Îmi pot exprima ideile cu claritate. A
9. Îmi place ca discuţiile şi conversaţiile să rămână la subiect. M
10. Întâmpin adesea dificultăţi când trebuie să îmi exprim gândurile sau sentimentele în cuvinte. T
11. Îi încurajez pe ceilalţi să vorbească şi pun întrebări adecvate. C
12. Când alte persoane din jurul meu îşi exteriorizează emoţiile, nu ştiu sigur cum să reacţionez. T
13. Folosesc diagrame şi tabele ca să mă ajute să îmi exprim ideile. T
14. Adesea sunt atât de absorbit de ceea ce am de spus încât nu sunt conştient de reacţiile celor ce mă A
ascultă.
15. Înainte de a trimite un mesaj, mă gândesc la cel mai potrivit mod de a­l comunica (personal, la telefon, M
printr­un bilet, un e­mail sau un SMS).
16. Îmi place să alcătuiesc liste cu „lucruri de făcut” şi să şterg propunerile una câte una, pe măsură ce le M

37
îndeplinesc.
17. Adesea ascult mai mult decât vorbesc. C
18. Îmi plac conversaţiile şi discuţiile care au loc în timp ce eu fac altceva. A
19. Îmi rezerv timp pentru a găsi cuvintele potrivite care vor exprima limpede ceea ce doresc să spun. T
20. Îmi pot da seama când cineva nu înţelege ce spun. C
21. Când vorbesc cu oamenii, sunt atent la limbajul trupului lor. C
22. Îmi place ca întrunirile să respecte un plan şi un orar. M
23. Opresc un vorbitor în mijlocul frazei dacă nu sunt de acord cu o afirmaţie pe care a făcut­o. A
24. Dacă nu înţeleg ceva, tind să nu spun acest lucru şi încerc să­mi dau seama mai târziu despre ce era T
vorba.
25. Încerc să schimb cursul sau să pun capăt conversaţiilor care nu mă interesează. A
26. Pentru a înţelege totul foarte clar, îmi place să văd lucrurile aşternute în scris. M
27. Îmi este uşor să privesc lucrurile din punctul de vedere al unei alte persoane. C
28. În e­mailuri trec direct la subiect. M
29. Dacă o conversaţie mi se pare plictisitoare, îmi las gândurile să zboare în altă parte. A
30. Limbajul trupului şi gesturile mele sunt destul de controlate. T
31. Dacă redactez o scrisoare oficială sau una ce comunică veşti proaste sau triste, adesea o rescriu de mai C
multe ori înainte de a o trimite.
32. Dacă am ceva important de adăugat, întrerup o altă persoană pentru a fi sigur că opinia mea se face A
auzită.
33. Accept dezacordurile şi conflictele ca aspecte normale în orice mediu profesional şi ştiu cum să le M
abordez în mod constructiv.
34. Mă simt în largul meu atunci când o conversaţie alunecă în sfera sentimentelor. C
35. Încerc să anticipez şi să prevăd posibilele cauze de confuzie şi le abordez direct. M
36. Îmi place să conduc într­o conversaţie (de exemplu, să aleg subiectul, să controlez ritmul). A
37. Îmi prezint ideile în aşa fel încât ceilalţi sunt receptivi la punctul meu de vedere. T
Calculează scorul obţinut pentru fiecare literă.
 Dacă ai bifat mai ales A, stilul tău de comunicare este activ.
 Dacă ai bifat mai ales C, stilul tău de comunicare se bazează pe realizarea conexiunilor.
 Dacă ai bifat mai ales T, stilul tău de comunicare se bazează pe teoretizare.
 Dacă ai bifat mai ales M, stilul tău de comunicare este metodic.
 Dacă (situaţie destul de probabilă) ai scoruri similare pentru două sau mai multe stiluri de comunicare,
înseamnă că foloseşti o combinaţie de stiluri şi că, în situaţii diferite, comunici în moduri diferite.

I. Manuale, cărţi.
1.1. ABRIC, Jean-Claude. Psihologia comunicării: teorii şi metode. Iaşi: Polirom, 2002, 206
p. ISBN 973-683-953-2.
1.2. BĂLĂNICĂ, Silviu. Comunicare în afaceri. Bucureşti: Editura ASE, 2003, p.7. ISBN
97359442828.
1.3. BORCOMAN, Raisa, DJULIETA, Rusu. Comunicarea persuasivă cu impact în
activitatea managerială şi de afaceri. Chişinău: ASEM, 2009, p.8. ISBN 978-9975-75-467-5.
1.4. BORCOMAN, Raisa, MANCAŞ, M. Oportunitatea implementării tehnologiilor moderne
de comunicare în activitatea managerială din Republica Moldova. Chişinău: ASEM, 2011,
pp.16-17. ISBN 978-9975-75-560-3.
1.5. DICŢIONARUL EXPLICATIV ILUSTRAT AL LIMBII ROMÂNE (DEXI). Coord.
DIMA, Eugeniu. Chişinău: Editura ARC, 2007. ISBN 978–9975–61–155–8; Chişinău:
Editura GUNIVAS, 2007, p. 413. ISBN 978–9975–908–04–7.

38
1.6. DINU, Mihai, Comunicarea: repere fundamentale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1997,
362 p. ISBN 973-44-0223-4.
1.7. DOROGAN, Maria. Curs de elocinţă. Chişinău: Editura ARC, 1995, pp. 5-13; 61-92;
95-113. ISBN 5779001855.
1.8. DRAGOMIRESCU, Gh. M. Mică enciclopedie a figurilor de stil. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p.151.
1.9. FRUNJINĂ, Ion, TEŞILEANU, Angela. Comunicare, negociere şi rezolvare de
conflicte. Bucureşti: Editura Mondan, 2002, p. 24-29; p. 60-65.
1.10. HAINEŞ, Ion. Introducere în teoria comunicării. Bucureşti: Fundaţia „România de
Mâine”, 1998, p. 8-10.
1.11. LARSON, Charles U. Persuasiunea: receptare şi responsabilitate. Iaşi: Polirom, 2003,
504 p. ISBN 973-683-949-4.
1.12. PÂNIŞOARĂ, Ion-Ovidiu. Comunicarea eficientă. Iaşi: Polirom, 2003, p.13-39; p.47-
56.
1.13. PRUTEANU, Ştefan. Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol.I. Iaşi:
Polirom, 2000, pp. 15-26; 34-37; 37-42; 169-173. ISBN 973-683-450-6.
1.14. STANTON, Nicki. Comunicarea. Editura Societatea de Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti,
1995, p. 1-5. ISBN 9739693792.

II. Surse online.


2.1. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare. Introducere în comunicare. [accesat 29 iulie
2015]. Disponibil: http://ccimn.ulbsibiu.ro/com.pdf.
2.2. GUIU, Maria Cristina, LUPOI Smaranda, UNGUREANU Carmen. Raport de cercetare
privind diferența între stilul de comunicare la bărbați și femei [accesat 29 mai 2015].
Disponibil:
http://www.experimentala.ro/0doc/experimentala/prezentari%20experimentala/2.3.
RAPORT%20DE%20CERCETARE%20stil%20de%20comunicare%201.pdf.

2.3. HASSON, Gill. Cum să‑ţi dezvolţi abilităţile de comunicare: ce ştiu, fac şi spun experţii

în comunicare [accesat 29 iulie 2015]. Disponibil: http://www.polirom.ro/catalog/carte/cum-


sa-ti-dezvolti-abilitatile-de-comunicare-ce-stiu-fac-si-spun-expertii-in-comunicar-
4652/arunca_o_privire.html.
2.4. POPESCU, Manoela. Comunicare şi negociere în afaceri [accesat 29 mai 2015].
Disponibil:
https://ia801609.us.archive.org/29/items/ComunicareSiNegociereInAfacerimanoelaPopescuE

39
dituraProUnviersitaria/ComunicareSiNegociereInAfacerimanoelaPopescuEdituraProUnviersi
tariamanualFacultate.pdf.
2.5. SILVAŞ, Alexandra. Comunicare educaţională [accesat 29 iulie 2015]. Disponibil:
http://www.upm.ro/facultati_departamente/depPregatirePersonal/docs/carti/curs_Comunicare
_educationala.pdf.

Cititul nu dăunează sănătăţii! Deschide uşile comunicării!

MUCCHIELLI, Alex. Arta de a comunica. Metode, forme şi


psihologia situaţiilor de comunicare. Iaşi: Polirom, 2004, 264 p.
ISBN 9789734652082.

40