Primăvara isi indreptase de mult bagheta magică către pământ, dărunindu-i iarba verde, florile

inmiresmate care impodobesc câmpiile și dealurile, pomii văruiți în alb și răspândind miresme
îmbătătoare, mieii care sparg cu glasurile lor ascuțite liniștea adâncă a văilor, ciripitul păsărilor care umple
de bucure orice suflet solitar și abătut. Era o zi obisnuită de mai, oamenii îți îndreptau pașii obosiți către
țarini pentru a le pregăti pentru recolta din toamnă. Vremea se anunțase prielnică, așa că se așteptau la
o recoltă bogată. Cerul albastru nu era umbrit de niciun nor, iar soarele primăvăratec își arunca cu
dragoste săgețile aurii către pâmânt. Oamenii munceau încrezători, păsările dădeau concerte în verzile
dumbrăvi, miei zburdau pe câmpii, iar copiii se jucau veseli prin ulițele satului.

Deodată, pe cerul senin își făcu apariția un norișor alb și pufos pe care vântul îl purta liniștit de
colo-colo. Norul făcu loc încet-încet și altor norișori albi și pufoși care umbreau pământul și mai fereau
oamenii de razele dogoritoare a soarelui de amiază. Către seară, dinspre apus, o umbră plumburie acoperi
pământul, nori mari, negri și nervoși puseră stăpânire pe bolta ce mai adineaori era calmă și senină.
norișorul cel alb fu purtat de vântul năprasnic de apus către norii furtunoși și înfumurați. O adevărată
luptă se dădea între cei doi nori. Norișorul cel vessel, cu voce calmă și rugătoare îi spune celui nervos:

– Te rog, oprește-te, nici pământul, nici oamenii nu au acum nevoie de furtună. Oamenii au ieșit în
câmp, pământul abia s-a eliberat de plapumă alba a iernii. Nu faci decât să aduci răul, atât
oamenilor, cât și pământului.
– Crezi că mă impresionezi cu rugămintea ta? Dă-te din calea mea. Fulgere și tunete voi arunca,
ploaie și grindină voi împăștia, frig și ceață voi coborî pe pământ.
– Nu poti facea aceasta. Trebuie să înțelegi, te rog.

Dar norul cel fioros nici nu vru să audă glasul rugător al norișorului. Cu cât norul cel bun se ruga mai
mult, cu atât cel negru se enerva mai tare, dorind să ăși arate măreția. Fulgerele și tunetele brăzdară
cerul și stropi mari și desi începură să străpungă văzduhul; un vânt puternic răscoli liniștea și calmul
câmpiilor, alungând oamenii către adăposturi improvizate, păsările către cuiburile lor. O pasăre
grăbită tăie cerul, fâlfâind agitată din aripi, în timp ce amarnice lacrimi cădeau din ochii speriați
amestecându-se cu stropii de ploaie. În fuga ei nebună avu timp să audă frânturi din discuția celor doi
nori. Se opri pentru o clipă și le spune cu o tristețe nimicitoare în glas:

– Aveți habar ce ați provocat din cauza cerții voastre? Cuibul frățiorilor mei a fost distrus de vânt,
iar copacul în care eu îmi aveam cuibul a fost răsturnat de apa învolburată care a ieșit din albie și
a inundat totul în jur. Oamenii plâng cu lacrimi de sânge când văd că toată munca lor a fost
zadarnică, iar pământul mustește de apa ce nu încetează să mai curgă de sus.

Văzând lacrimile și durerea din sufletul păsării, norul de plumb se înduioșă și porunci vântului și
ploii să se oprească. Rușinat, se retrase și făcu loc soarelui ocrotitor care incălzi cu razele-i
iubitoare pământul, readucând bucuria în inimile oamenilor și a naturii.