ARTUR ENASESCU

POEZII
Afrodita
În hău de mări, bătute de furtună,
La pieptul spumegatului talaz,
Prinzându-i gingaş, braţul de grumaz
Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,

Uniţi de sorţi pe -al apelor podghiaz,
Născură, robi aceluiaşi extaz,
Nemărginirea, floare de genună.

Şi haosul gemu de fremătare,

Când cea dintâi semeaţă -ntruchipare,
Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare şi suavă,

Vrej de senin cu fruntea -n sârg de stele,
Din zvârcolirea undelor rebe le.
Balada crucii de mesteacăn

Cruce albă de mesteacăn,

Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte -n lume,
Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinse

Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă -n noapte
Cârdurile de corori.

Şi-n tăcerea nesfârşită

Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn

Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol, doar luna
Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută

Slovele -ţi se şterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie…

Şi ca mâine fulgii iernii

Te vor prinde -n a lor salbă,
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine

Cine-l va mai şti de -acum,
Cruce albă, rătăcită
Lângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse

Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de ţărână
Nu-l va părăsi pe veci.
 Clipe din urmă
Peste cetăţ de slavă, prin văi patriarhale,

Pe unde-au fost ogoare şi vesele sălaşe,

Vor creşte -n zări gheţarii, fantasme uriaşe,

Dezvăluind la lună scheletele lor pale.

Bătuţi de valul vremii ce sfarmă tot şi roade,

Bâtrân cu faţa suptă şi cu stufoase gene,

Dormi-vor înţelepţii sub cumpeni şi troiene,

Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.

Cuaripi de aur, duhuri, pleca -vor în şirag

Pe albe povârnişuri, cu fruntea spre genună,

Din braţele lor strânse, făcând sub cer cunună,

Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.

O clipă, dogorită de ultimul sărut,

Ce va cuprinde zareac -o mreajă de văpăi,

Natura va renaşte, rostogolind prin văi,

Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,

Străfulgerat puternic de -a dorului lumini.

Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini,

Tot cerul îşi va strânge azurul sub pleoape.

Şi demonul pierzării va sta mereu la pândă;

Prin larguri stăpânite de -a morţii dezolare,

Vor luneca doar norii, cu -ncolăciri fugare,

Iar soarele-şi va stinge, lin, torţa -i fumegândă.

Îmbrăţişând cenuşa rămasă pe altare,

Pe-oglinzi de gheaţă visul pierdutei lumi va trece;

 Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece

Şi-asupră-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceată,

Vărsându-şi umbra neagră pe -ntunecatul sloi,

Va măsura deşertul cu gândul înapoi

Şi ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.

Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeaţă;

Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,

Iar viforosu -i suflet ce-n aspre zări palpită,

Roteşte ca un vultur pe crestele de gheaţă.

Cad blocuri sfărâmate sub pieptu -i de titan;

Sorb ochii tot adâncul şi clarul din tării;

Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,

Zburdalnice s-alungă pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –

E-un templu gol natura, cu albe propilee,

Pe care raza lunii, sfielnică scânteie,

Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.

Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcer e,

Pe-nvineţite buze dorm sacrele cuvinte;

Jos, groaznică se -ntinde tăcerea din morminte,

Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.

Prin cugetu -i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;

Stă ţintă călătorul cu faţa spre destin

Şi-aşteaptă veşnicia, haotic şi div in,

Pe umerii atletici purtând zidirea -ntreagă.

De piscuri se agaţă, suind fără răgaz,

 Tăcuta lui durere şi -o poartă către slavă;

Nădejdea-i mai pluteşte fluturătoare navă,

Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima verigă din lanţul ce se frânge;

Roiesc în jur luceferi; iar trupu -i cadaveric,

O clipă mai desparte lumina de -ntuneric,

Pe tâmple-i în şiroaie cad stropi aprinşi de sânge.

Simţirea-i sugrumată se zbate ca -ntr-un cleşte;

Ar vrea să frângă sloiul cu braţe de văpaie,

I-alunecă piciorul, sufla rea i se taie,

Iar fruntea-i uriaşă cu neguri se -nveleşte.

Şi, totuşi, înc-odată, el se ridică drept;

Şi-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –

Visând o lume nouă şi -o zare mai înaltă,

Când inima-i se frânge de bărbătescu -i piept.

Îmbălsămând pământ ul cu-n vis fără de margini,

Suflarea-i îngheţată se pierde spre -nălţimi;

De sus zbucneşte jalnic un cor de heruvimi,

Şi-n zvârcoliri de şarpe, trec nori peste paragini.

Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;

Pe axa lor toţi sorii se poticnesc o clipă ,

Iar moartea-şi desfăşoară năpraznica -i aripă,

Pe cea din urmă frunte, rostogolită -n larg.

 Lacrimi
Lacrimi de dor,
Nu se mai stâng,
Din noaptea lor
Pururea plâng.

În stol uşor
Asupră-ţi vin
Cu lumea lor
De vis şi chin.

Din triştii nori

Îţi cad cu mii,
Şi te-nfiori
Fără să ştii.

De ochii-apuşi
Vărsate sânt,
A celor duşi
De pe pământ.

Nu căuta
Să ştii ce vor,
Plâng jalea ta
Şi-a tuturor.

Pe-un ţărm elenic

Pe-un ţărm sfinţit de zei, cetatea
Cu prăbuşite bolţi şi -altare,
Se-nalţă, jalnică ruină
Deasupra undelor fugare.

În rada-i goală, azi, destinul

Nici o galeră nu trimite,
Şi numai fulgerile nopţii
Dau viaţă stâncii neclintite!

Uitarea tot mai grea se cerne

Iar peste liniştea cetăţii,
Şi-ntinde aripile -i negre,
Vreun idol al pustietăţii.

Pe sub arcadele măreţe,

Azi, ploaia picură -n broboane
Şi-abia se desluşesc din umbră,
Statui şi dorice coloane.
 O Veneră cu braţe smulse,
Pe soclu-I gata stă să cadă,
Şi-o clipă-n ochii sfinţi de zee,
Învie clasica Eladă.

La templul Afroditei, paşii

Sfioşi, pe lespezi, nu mai sună!
Doar uneori şi-agaţă manta,
De trepte, somnoroasa lună.

Azi, fără imnuri vechi de slavă,

Amurguri trec şi aurore;
Izbite-n stânca milenară,
Vuiesc doar undele sonore.

Voi perle-n salba veşniciei,

O, vremi de aur, vremi uitate,
În care visul frumuseţii
Făcea din om o zeitate!

Când marmora gemea sub daltă

Şi trupul albelor fecioare
Păreau desprinse de pe soclul
Statuilor nemuritoare!

Şi când, pe-un umăr de zeiţă,

O amforă – vis de lumină –
Mai zveltă-şi dezvelea profilul,
Pe-albastra zare corintină!

Când frumuseţea lucea goală,

Ca floarea-n roua dimineţii,
Iar inimi dornice de vise,
Băteau în ritmul cald al vieţii!

Când codrul era plin de nimfe

Şi marea plină de sirene,
Iar vinul lacrimă de aur,
Spumá prin cupe lesbiene!

Copii rătăcitori, rapsozii,

Când se opreau cântând la praguri,
Şi dulci ca fagurii de miere
Curgeau al vorbelor şiraguri!

Când Eros îneca tot chinul

Şi grija zilelor de mâine,
Şi ca pe-un rug ardea pământul
Sub stolul viselor păgâne!

Când cerul falnic al Eladei,

Întins pe-albastrul caldei mări,
Pe veci îndrăgostit de dânsa,
O-năbuşea sub dezmierdări!
 Voi! Perle-n salba veşniciei
O! vremi de aur, vremi uitate!
Azi, pentru voi, cu -atâta sete,
Zădarnic, inima mea bate!

Azi, viaţa tot mai greu ne -apasă

Şi cerul nu se mai despică!
Ah! Cine -ar mai putea să smulgă,
Din valuri, Venera antică?

Urcând pe-albastre trepte, luna

Deasupra stâncii, arde pală,
Şi-acoperă cetatea moartă,
În giulgiuri albe de vestală!

Poetul
Port cerul cu stele pe umerii mei!
Tot focul iubirii în piept!
Cuvântul mi-e harpă, vrăjită de zei,
Iar gândul, toiag de -nţelept.

Par, braţele-mi, ruguri aprinse, pe veci;

Cunună de flacări mi -e gura, nu lut!
Fiorii de viaţă, chiar, lespezii reci
I-aş da printr-un singur sărut.

Prin geana deschisă , când ochii-mi pătrund,

Un alt cer străluce -n adânc;
El creşte şi-acoperă, zări fără fund,
Cu-n soare mai viu pe oblânc!

Un bici, cu făşii de azur, împletesc,

Pe guri pătimaşe, când furii se cern
Şi-a vieţii prostie, destin pământesc,
Lovită de sfârcul e tern.

Când, aprig spumează, veninul pe limbi,

Ş-asupra-mi cad pietre morman,
Tu pietrele-n bulgări de aur le schimbi
O! fluier vrăjit al lui Pan!

A mele sunt câmpuri, poieni, luminiş

Şi raza ce moare-ntr-al norilor prag,
Şi umbrele dese, din vechiul frun ziş,
Căzând peste fruntea -mi de mag!

Eu trăznete, fulgere, toate le -adun!

Furtună dezlănţui în voie,
Şi-mprăştii pe lume, cu -avântul străbun,
 Scântei din făclia lui Joe!

Ocean sunt ce trece de -al stâncii grumaz,

Unesc lutul negru cu -albastrul senin;
Din orice simţire făcând un talaz,
Înving uriaşul destin!

Sonet - O! Nordul, Nordul lumilor polare...

O! Nordul, Nordul lumilor polare,
Cu sloiuri ce privirile -ţi înşelă,
Scăldate-ntr-o eternă rumeneală
De basm; o, culmile fără suflare!

Doar norii plâng pe margini de gheţare,

Pe-ncremenite mări ca de sineală,
Străluce “Aurora Boreală” –
Inel de-argint al nunţilor solare.

Dar noapte ce coboară lin din ceaţă,

Şi ard ca-n vis castelele de gheaţă
Haotic cu reflexe de sidef.

Iar surâzând mai mândră decât toate,

A Nordului semeaţă zeitate
Se-nalţă peste-albastrul relief.

Sonet - Visez la Nordul plin de ceţuri grele...

Visez la Nordul plin de ceţuri grele!
În vechiul port, din anii seculari,
Corăbii trec şi luntre de pescari,
Alunecând cu albele vintrele!

Se leagănă pe coapsele lor tari,

Şi pe catarg c-un stol de rândunele,
Şi-acelaşi cântec urcă pân -la stele,
Ce-l scot din piept vânjoşii marinari.

Din vălul alb, scăpându -i o şuviţă,

Pe ţărm, indrăgostita pescăriţă
Privind în val un aurit delfin,

Ca unda ce-i sclipeşte la picioare

Sub focul asfinţitului de soare,
Îşi umflă sânul gol într -un suspin.
 Ţiganca
E Riţa, fecioara cu ochii sprinţari –
Cu sâni ca de piatră
Născută-n alaiul a zece cobzari,
Regină pe şatră.

Zglobie ca fulgul, cutreieră văi

Şi negre poene,
Iar ochii ei tineri îi joacă -n văpăi
Pe umede gene.

Cosiţa ei creaţă, pe umerii goi,

Îi cade-n inele,
Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi
Sclipiri de mărgele.

Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt,

Râd galbeni în plete –
Când trece cu-n zâmbet, zvârl cuşma-n pământ
Nomadele cete.

Când naşte sub corturi un cânt legănat

Şi-un zvon de sandale
Cu patimă cruntă ciocanele bat
În vechi nicovale.

Ea joacă sub vaierul strunii prelung

La focuri sărace,
Şi razele lunii fiinţa-i străpung
Cu sute de ace.

Uşor se mlădie, roteşte pe loc,

Dând chiot sălbatic,
Şi pare piciorul ei sprinten în joc,
Atins de jăratic.

Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân

Loviţi de furtună!
Şi geme ca vie sub meştere mâini,
Lăuta străbună.

Târziu stau nomazii la stele culcaţi,

Iar ea pe câmpie,
Sărută văzduhul cu ochi dilataţi
De-o sfântă beţie.
 Visătorii
O visători, cu suflet de copii,
Voi paseri, de lumină speriate,
Ce rătăciţi cu genele plecate,
Pe străzi întunecoase şi pustii!

Voi, cu priviri curate de fecioară,

Sfioşi şi singuratici visători,
Ce tremuraţi sub cerul plin de nori,
Şi vântul cel mai gingaş vă doboară!

Ascnşi staţi ziua-n tainice unghere,

Şi mâini de vis v-acopăr ochii grei,
Iar când pe cer s-aprind mii de scântei
Voi răsăriţi… O, suflete stinghere!

Vă prinde luna flori la pălării,

Şi tresăriţi; de-un foşnet blând vi-e frică,
De umbra ce pe ziduri se despică,
Când rătăciţi prin nopţile târzii.

În jurul frunţii voastre, visători!

A nopţii duhuri, tainice, s-adună;
…Întind o scară razele de lună,
Şi gândul vostru suie pân-la nori.

Şi pasul vostru-n cale şovăieşte,

De raze pline, genele se-nchid,
Şi vă treziţi la umbra unui zid,
Când astrul dimineţii licăreşte.

O visători, cu suflet de copii,

Voi, paseri de lumină speriate,
Ce rătăciţi cu genele plecate,
Pe străzi întunecoase şi pustii!
 Artur Enăşescu s-a născut la 12 ianuarie, în Botoşani este un poet. Se numea Constantin
Artur Enăcescu şi era fiul Olgăi (născută Nacu), înrudită cu N. Leon, şi al lui Alexandru Enăcescu,
dirigintele oficiului poştal din Botoşani. Orfan de mamă la 2 ani, Enăşescu va fi crescut în bunăstare de
bunica sa, căsătorită a doua oară cu Dimitrie Scarlat Miclescu, om politic şi ministru sub
Alexandru Ioan Cuza. Învaţă la Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani şi la Liceul Naţional din Iaşi. Nu
terminase şcoala când, din cauza unei afecţiuni pulmonare, este trimis de familie la Nisa.
În 1912 se afla la Paris, audiind, se pare, cursuri de filosofie. Debutase în „Convorbiri
critice” în 1910, cu un sonet; din Paris trimite la „Flacăra” şi „Rampa” epigrame, şi revistei „Moldova” din
Botoşani, un alt sonet. Întors în ţară îşi ia bacalaureatul în 1914 şi se înscrie la Facultatea de Litere şi
Filosofie a Universităţii din Bucureşti.
 Publică poezie în „Convorbiri literare” (1914-1916). În prima conflagraţie mondială se află pe
front. Apare apoi cu articole şi amintiri de război în ziarul botoşănean „îndrumarea”, cu versuri şi cronică
literară în „Junimea Moldovei de Nord”, în „Luceafărul” (1919), la care era şi redactor, în „Răsăritul” din
Chişinău şi în „Cuvântul liber” din Bucureşti.

AFRODITA
“În hău de mări, bătute de furtună,
La pieptul spumegatului talaz,
Prinzându-i gingaş, braţul de grumaz
Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,

Uniţi de sorţi pe-al apelor podghiaz,
Născură, robi aceluiaşi extaz,
Nemărginirea, floare de genună.

Şi haosul gemu de fremătare,

Când cea dintâi semeaţă-ntruchipare,
Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare şi suavă,

Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele,
Din zvârcolirea undelor rebele.”

CLEOPATRA
Cetatea zace-n umbra gradinei tropicale,
Iar langa scari, de veacuri, pe negre piedestale,
Inaripatii tauri si monstrii grei de piatra,
Domnesc fara suflare pe-o lume idolatra.

Disc urias de aur, in ziduri, luna bate,

Pe lespezi ieroglife se dezvelesc ciudate,
Si-acum acoperite de praf si de uitare,
Mumiile viseaza prin albe sanctuare.

Un joc de chilimbare, par in bazinuri stropii, inalta forme zvelte spre cer eliotropii,
 Oleandrii se-mpreuna cu desii sicomori,
Si sangera vazduhul sub purpura de flori!

Un mag cu barba alba sta cufundat in zodii.

Pe garbovita-i fata, ning florile de rodii;
Privirea lui strapunge nemasurate spatii,
Iar catre el din slava rad mii de constelatii.

inabusa tot cerul mireasma primaverii!

Cu brate reschirate s-apleaca palmierii
Spre tufele de lotus si peste macii rosii,
Iar pe nisip, albastra, zvarl umbra chiparosii.

Egiptul cu mistere si mituri nazdravane,

Cu stepele batute de negre caravane,
Cu braul sau de temple si de mausolee,
Sub inundari de luna, netarmurit scantee.

Se leagana platanii lasandu-si umbra deasa;

Ea sta cu ochii-n zare pe antica terasa,
Si-un sclav sfios dezleaga micutele-i sandale;
Pe-un baldachin, de aur, ard stemele regale.

Pe bolta dogorita luceferi nasc si-apun:

Paji racoresc vazduhul cu pene de paun,
Pe cand in vale
Nilul rastoarna valuri sfinte
Spre tarmul plin de idoli si plin de oseminte.

Ea sta cu ochii-n zare!

Frunzisul floarea-i ninge,
Cu-aripi de aur visul din zboru-i o atinge,
Si ziduri o-mpresoara cu slava lor antica;
Toti crinii primaverei spre dansa se ridica!

Augustul cap se-nchina sub grele matostate,

Prin geana-i de matasa, rad ceruri instelate;
Privirile-i scanteie si se-mpanzesc mereu
Ca flacarile smulse de vechiul
Prometeu.

Pe negre piedestale, sub mreaja de scantei,

Se-nfioreaza monstrii de piatra-n jurul ei;
Se-nsufleteste stanca de ochiu-i sagetata,
Si-n piept de idoli, inimi, prind calde ca sa bata.

Aprinsul ei rasuflet se pierde-n departare.

Si turbura pustiul cu sutele de fiare,
Iar, cum ii arde trupul sub zarile toride,
Un trandafir de sange la pieptu-i se deschide.

Usoara de pe umeri cazu tunica-i greaca;

Lovite ca de fulger, priviri in jur s-apleaca,
Vazduhul radiaza si-acum pamantul pal
E-o perla risipita sub pasul ei regal.

Alunecandu-i lenes, un brat pe balustrada

S-a-ntins ca o ispita si paseri, mari, de prada,
Izbite de mireasma ce urc' ametitoare,
In falfait de aripi, ii cad langa picioare.

STANTE

Iubire! tu, ce-mi versi pe ochi polei,

Si lutul meu, nemernic,
Mi-l risipesti in holburi de scantei;
O! tu, nestins jertfelnic!

Iubire! lant de aur ce ma legi

Cu firul cel netrebnic de nisip,
De zborul astrilor pribegi,
De albu-i chip!

Cuprinde-ma, pe veci, alinatoare,

Si-ntr-un sarut
Alunga-mi tot netrebnicul meu lut
Spre soare.